Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Aspecte generale
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a
conformităţii legii cu constituţia şi este un exemplu grăitor privitor la existenţa unor sancţiuni
specifice pentru nerespectarea normelor constituţionale.
Ca instituţie de drept constituţional controlul constituţionalităţii legilor cuprinde regulile
privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce
pot fi luate după realizarea procedurii.
Controlul constituționalității legilor apare, pe cale jurisprudențială, relativ la scurt timp de
la momentul apariției primelor constituții scrise, mai ales a celei a Statelor Unite ale Americii.
De la momentul apariției sale, acest tip de control a ridicat câteva probleme:
- o primă problemă avea în vedere posibilitatea de a recunoaște unei autorități a dreptului de a
verifica constituționalitatea unui act care era adoptat de autoritatea legiuitoare care își exercita, în
mod suveran, atribuția de legiferare, tocmai în virtutea prevederilor constituționale;
- a doua problemă avea în vedere chiar autoritatea căreia să-i poate fi recunoscut acest drept –
putea fi o instanță de judecată, caz în care era pus sub semnul întrebării principiul separației și
echilibrului puterilor în stat, sau putea fi o altă autoritate – dar putea fi din celelalte două puteri,
caz în care s-ar fi pus, de asemenea, sub semnul întrebării principiul separației și echilibrului
puterilor în stat, sau putea fi din afara acestora – dar în ce temei era desemnată cu o astfel de
competență și de către cine?
Cu toate aceste întrebări, astfel precum am afirmat deja, controlul de constituționalitate
este creat prin decizia Marbury vs. Madison de către Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite
ale Americii care a constatat în acest caz că, deși nu îi era recunoscută normativ vreo competență
în acest sens, pentru a soluționa cazul, era necesar să se pronunțe asupra încălcării de către un act
normativ – o lege, în acest caz, a Constituției federale. Astfel, CSJ a SUA a apreciat că tocmai
această constituție trebuie să fie respectată de orice act normativ inferior juridic acesteia pentru
că în caz contrar orice act normativ inferior ar putea fi adoptat fără respectarea Constituției ceea
ce ar fragiliza sau chiar ar răsturna Constituția de pe locul său primar și fundamental în ierarhia
actelor normative dintr-un stat.
De altfel și în România controlul de constituționalitate se va naște tot pe cale
jurisprudențială, urmare a deciziei date de Tribunalul Ilfov, în 1912, într-o cauză ce a rămas
cunoscută drept Afacerea tramvaielor, când, pe baza unui raționament similar cu cel folosit de
Curtea Supremă de Justiție a SUA, instanța de judecată a apreciat că legea interpretativă
1
incidentă în cauză este neconstituțională prin raportare la prevederile constituționale ale art. 19
din Constituția în vigoare la acel moment (este vorba despre Constituția de la 1866).
2
c) Organele de stat competente în controlul constituţionalităţii legilor şi clasificarea
controlului pe baza acestui acest criteriu
În literatura de specialitate există mai multe opinii cu privire la formelor de control de
constituţionalitate. Astfel:
- într-o opinie se consideră că acest control se poate exercita prin opinia publică, dar
poate fi şi un controlul politic, respectiv un controlul jurisdicţional;
- într-o altă opinie se identifică controlul parlamentar, controlul politic şi controlul
jurisdicţional;
- iar într-o altă opinie se susţine că pot fi doar două forme de control de
constituţionalitate: controlul politic şi controlul judecătoresc.
3
În cazul controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor se folosesc de regulă două
procedee:
- controlul pe calea acţiunii – considerat un procedeu ofensiv – care permite atacarea unei
legi în faţa unui tribunal căruia i se cere să examineze validitatea unei legi şi să pronunţe
anularea acesteia în cazul în care se constată că este neconstituţională,
- controlul pe cale de excepţie – considerat un procedeu defensiv – când pentru ataca o
lege, cu privire la posibile probleme de neconstituţionalitate, trebuie să aştepţi ca acea lege să ţi
se aplice.
4
Constituţionalitatea legii este o componentă a principiului legalităţii, acesta din urmă
fiind un principiu fundamental de organizare şi funcţionare a statului de drept.
Principiul legalităţii presupune elaborarea actelor normative de către organele
competente, după o procedură prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor din actele normative
emise de organe de stat sau autorităţi publice care ocupă o poziţie superioară celor emitente în
sistemul organelor/autorităţilor statului.
Acest principiu implică respectarea tuturor actelor normative. Astfel legea ordinară (în
sens de lege obișnuită) trebuie să fie în concordanţă cu constituţia, iar constituţionalitatea legilor
ar trebui să presupună faptul că legea trebuie să se adopte cu respectarea normelor
constituţionale, atât în spiritul cât şi în litera lor.
În literatura de specialitate se apreciază că fundamentarea științifică a controlului de
constituționalitate pote fi bazată și pe principiul separației și echilibrului puterilor în stat,
autoritățile publice cu atribuții constituționale fiind obligate a respecta prevederile constituționale
atât pentru a asigura chiar propria lor separație, cât și pentru a permite existența unui echilibru
funcțional între acestea, dar și pentru a asigura chiar gerantarea respectării supremației
constituției.
Controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca fiind acea activitate
organizată de verificare a conformităţii legilor cu constituţia, iar ca instituţie juridică
acesta cuprinde reguli privitoare la organele competente a face această verificare,
procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea controlului.
Este necesar a mai sublinia câteva chestiuni prealabile:
1. Controlul constituţionalităţii legilor priveşte, în principiu, doar legea – ca act juridic al
Parlamentului sau/şi actele normative cu forţa juridică egală cu cea a legii, anume acele acte
juridice care, deşi nu sunt emise de Parlament, intervin şi reglementează relaţii sociale de
domeniul legii, putând modifica, suspenda sau abroga o lege.
În principiu, organele, autorităţile administraţiei publice emit doar acte normative în
executarea legii pentru că acestea sunt organe ale puterii executive. Controlul acestor acte se
realizează prin căile ordinare, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Actele emise de organele Ministerului Public şi de instanţele judecătoreşti nu pot fi
supuse controlului de constituţionalitate pentru că aceste organe doar aplică legea.
2. Verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi sau a propunerilor legislative nu
reprezintă un veritabil control de constituţionalitate pentru că însăşi elaborarea legii cuprinde sau
ar trebui să cuprindă, implicit, şi obligaţia verificării constituţionalităţii acesteia. Investirea unui
organism special cu verificarea constituţionalităţii proiectelor de lege ar constitui doar o măsură
de siguranţă.
5
3. Cauzele care determină apariţia unor astfel de situaţii în care legile încalcă prevederile
constituţiei trebuie căutate:
- în contradicţiile sociale din cadrul unei societăţi;
- în contradicţiile dintre diferite grupuri formate de guvernanţi;
- în rigiditatea exagerată a unor constituţii;
- în nerespectarea regulilor de tehnică legislativă.
7
4. Alte clasificări ale controlului de constituţionalitate