Universitatea Pedagogică de Stat ” Ion Creangă”

Din Chişinău
Facultatea Psihologie şi Psihopedagogie Specială
Catedra Asistenţă Socială

ESEU

„DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN
PSIHOPATOLOGIE, DISTONGIILE- PARAMETRI
PSIHOLOGICI ŞI CLINICI”

Elaborat: Cîrchelan Alina

Grupa 201,anul 2

Verificat: Dumitru Carata

 Delimitări conceptual în psihopatologie.
Orice încercare de abordare a psihopatologiei se confrunta cu dificultăţi inerente,
dintre cele mai variate. Dincolo de precizarea şi abordarea directă a „obiectului”
psihopatologiei, se ridică bariere de ordinul „ideologiilor intelectualiste”
referitoare la modul de a considera obiectul psihopatologiei raportat la o
anumita mentalitate sau chiar tradiţie doctrinară. Faptul se datoreşte unor
atitudini intelectuale venite din direcţii diferite, dintre care cea mai importantă
este, în mod incontestabil, atitudinea medicală, aparent simplist-reducţionistă de
a nu recunoaşte nici un fel de diferenţă între psihiatria clinică, considerată ca
disciplină şi specialitate medicală şi psihopatologie, ca disciplină aparţinînd
domeniului ştiinţelor umane. Natural ca, făcînd această afirmaţie, nu negăm
înrudirea psihiatriei clinice cu sfera umanismelor, dar, spre deosebire de
psihopatologie, aceasta rămîne o ramură a medicinii. Din aceste considerente
orice abordare a psihopatologiei trebuie să înceapă prin a-i delimita sfera de
domeniul psihiatriei clinice, cu care de multe ori a fost asimilată în mod eronat.
Trebuie prin urmare făcută în mod exact această delimitare epistemologică, între
psihiatrie şi psihopatologie.
Psihiatria- ca specialitate clinică în cadrul ştiinţelor medicale, se ocupă cu studiul
bolilor psihice, urmărind cauzele care le produc, stabilirea formei clinice a bolii
prin intermediul diagnosticului pozitiv şi diferenţial, încheind prin instruirea
unui tratament de specialitate adecvat în scopul combaterii cauzelor îmbolnăvirii
şi al restabilirii stării de echilibru psihic care este sănătatea mintală. Obiectul
psihiatriei îl reprezintă bolnavul psihic, considerat din punct de vedere clinic ca
un om în suferintă.

Psihopatologia- este studiul științific al tulburărilor mintale, incluzând eforturile de

înțelege cauzele genetice, biologice, psihologice și sociale ale acestora; dezvoltă
scheme de clasificare (nosologie) care pot îmbunătăți planificarea și rezultatele
tratamentului; înțelegerea evoluției bolilor psihiatrice pe toate etapele
dezvoltării; înțelegerea mai pe deplin a manifestărilor tulburărilor mintale și
investigarea tratamentelor potențial eficiente.
-  se constituie o disciplină de sine stătătoare,la confluenţa întîlnirilor
interdisciplinare ale “ umanului”. Va prelua obiectul de la psihiatrie, modelul de
 gîndire şi metodele- de la psihologie şi filozofie, la obiectul cunoaşterii- de la
psihanaliză.
Odată constituită, psihopatologia se împarte în urmatoarele sectoare:
1. Psihopatologia generală;
2. Psihopatologia clinică;
3. Psihopatologia nosologică;
4. Psihopatologia antropologică şi socială.

Psihopatologia generală
 Studiază doctrina bolii, anomalitatea psihică, discursul epistemic şi
altele;

Psihopatologia clinică
 Studiază procesele de organizare şi dezorganizare a sistemului
personalităţii, fenomenele psihice morbide, simptomele şi sindroamele
psihopatologice, precum şi cadrul general al nosologiei psihiatrice.
Psihopatologia nosologică
- Psihopatologia nosologică are ca obiect studiul fenomenelor
psihice morbide organizate sistematic sub forma bolilor psihice, asa cum
sunt ele întîlnite în practica medicală curentă din clinicile de psihiatrie.
Scopul este de a cunoaşte natura umană în diferitele sale ipostaze oferite
de „modelele psihopatologice" ale bolilor psihice, în comparaţie cu starea
de normalitate mintală. Vor fi analizate personalităţile psihopatice, stările
reactive şi nevrozele, psihozele organice, toxice si infecţioase, psihozele
endogene (cele afective, schizofrenia, psihozele delirante sistematizate),
stările de arieratie mintală, demenţele şi afecţiunile psihosomatice. Ca o
concluzie, se vor analiza „modelele de personalitate" în condiţii
psihopatologice, precum şi aspectele particulare psihobiografice ale
bolnavilor psihic.
Psihopatologia antropologică şi socială
  Este consacrată studiului modelelor de personalitate şi psihobiografice
în psihopatologie, psihozelor experimentale şi psihozelor colective,
încheindu-se cu discutarea raporturilor psihopatologiei cu celelalte
discipline umane.
Se poate desprinde din cele de mai sus faptul că domeniul psihopatologiei
reprezintă un veritabil spaţiu epistemologic bine conturat, în care viaţa psihică
anormală ne dezvăluie aspecte extrem de interesante, de un mare polimorfism
şi complexitate, deschizînd noi perspective în cunoaşterea şi înţelegerea
persoanei umane. Concluziile care se desprind din orice studiu psihopatologic
invită la o reflecţie particulară asupra fiinţei umane, a sensului şi destinului
acesteia, poate mai mult decît ne oferă ca posibilităţi de înţelegere psihologia şi
psihanaliza. Psihopatologia este o „întîlnire” unică cu persoana bolnavului
psihic în intersubiectivitatea şi interioritatea acestuia, o revelaţie a
experienţelor sufleteşti cele mai intime, dincolo de care descoperim sensurile
cele mai adînci şi poate ultime ale umanului, dar si drama sa cea mai profundă .
Dincolo de faptul că este o ştiinţă de graniţă, putem spune despre
psihopatologie că este un produs emergent al mai multor ştiinţe, deoarece ea îşi
ia obiectul de studiu din psihiatrie, metodele şi principiile din psihologie, iar
viziunea primordială, de ansamblu asupra vieţii psihice - în general, şi asupra
suferinţei 18 psihice - în particular, a fost preluată din filosofie (aceasta fiind
considerată prima ştiinţă care s-a interesat de conţinutul şi natura suferinţei
psihice).
Conceptului de normalitate i se acordă o semnificaţie general, ce ia în
consideraţie întreaga dezvoltare psiho- fizică a persoanei.

Ce este normalitatea?
Normalitatea este chiar mai dificil de definit decît anormalitatea, dar majoritatea
psihologilor sunt de acord că următoarele calităţi indică bunăstarea emoţională.
Aceste caracteristici nu fac distincţii precise între sănătatea mentală şi afecţiunea
mentală; mai degrabă ele reprezintă trăsături pe care le posedă persoana normală
într-o măsură mai mare decît individul care este diagnosticat ca anormal.
1. Percepţia eficientă a realităţii.
2. Cunoaşterea de sine.
3. Abilitatea de a exercita un control voluntar asupra comportamentului
 4. Aprecierea de sine şi acceptarea.
5. Abilitatea de a avea relaţii afective
6. Productivitatea.
Fiinţa biologică „ asimileză” în mod automat factorii de mediu de la care nu se
poate sustrage şi de care depinde existenţa sa, pe cînd fiinţa psihică se
„ acomodează adaptiv” la evenimentele vieţii trăite, conform unor strategii
gîndite conştient.
Sunt considerate ca fiind normale acele fiinţe care au o dezvoltare medie şi
manifestă capacităţi de adaptare echilibrată la condiţiile mediului înconjurător.
Abaterile de la acestea sunt considerate anormale.

Anormalitatea are un conţinut larg ce se referă la toate persoanele cu insuficienţe

sau retard în dezvoltare, cei cu abateri comportamentale, cum sunt delicvenţii,
bolnavii psihici. Din acest punct de vedere conceptul de anormalitate este
frecvent înlocuit de subnormalitate. Subnormalitatea se defineşte cu pierderea
sau dificitul unor funcţii ce defavorizează desfăşurarea activităţii. C.Păunescu
defineşte subnormalitatea ca un dezavantaj pentru o persoană, rezultat dintr-o
deficienţă sau incapacitate, ce limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol care
este normal, depinzînd de vîrstă, sex, factori sociali şi culturali. În asistenţa
socială sunt utilizaţi o serie de termeni ca retardaţi, înapoiaţi, cu dezabilităţi, etc.
Problemele cu semnificaţii deosebite creează copiii handicapaţi, a căror instruire şi
educaţie trebuie să ţină de părinţi, să subordoneze scopului corectiv-
recuperativ.Aşa s-a format şi dezvoltat o serie de categorie cu handicap.
S-a dezvoltat:
 Oligofrenopsihologia ce studiază aspectele psihologice ale
handicapaţilor de intelect;
 Surdopsihologia abordează problematica persoanelor cu handicap de
auz;
 Tiflopsihologia îşi delimitează preocupările la deficienţii de vedere;
 Logopediastudiază prevenirea şi terapia corectivă a tulburărilor de
limbaj;
 Psihologia specială a handicapaţilor fizic- locomotor şi de
comportament se ocupă cu întreaga problematică deficienţilor
 locomotori, restabilirea funcţiilor restante, compensarea funcţiilor
alterate, înlăturarea unor devianţe comportamentale.

Psihopatologia îşi propune să pătrundă în universul morbid al subiectului pentru a

cunoaşte viaţa psihică anormală în realitatea sa, mijloacele sale de exprimare,
raporturile sale de ansamblu. Născută în marginea practicii medicale psihiatrice,
psihopatologia poate releva lucruri esenţiale despre om, despre infrastructura
existenţei conştiente şi aduce mărturie despre situaţii limită în care persoana
umană conştientă alunecă spre minusul dezorganizării şi anulării specificaţii
sale.

PARAMETRII PSIHOLOGICI ŞI CLINICI AI

DISONTOGENIILOR

Ortogenia - este procesul de dezvoltare a unei fiinţe vii, cuprinzînd toate

transformările de la stadiul de embrion pînă la sfîrşitul vieţii.
Disontogenie – dereglarea ontogeniei din perioada prenatală, perioadă de
dezvoltare cînd sistemul morfologic al organismuluieste imatur, este o influenţă
patologică asupra creierului nematurizat(pînă la 6 ani).
Etiologia