Motto

Cunoasterea unor notiuni generale despre boli este necesara atat pentru
persoanele care doresc sa exercite profesia in domeniul medico-sanitar dar si
pentru cine doreste sa fie informat.

Marile victorii ale omului in lupta impotriva bolilor a facut ca astazi sa

ne fie mai usor in cunoasterea si tratarea lor.

Amintim numai cateva din succesele obtinute care au schimbat esential

evolutia vietii: descoperirea agentilor patogeni, introducerea chimioterapiei, a
antibioticelor, etc.

Pe langa prevenirea si tratarea bolilor, un rol important il are nutritia.

Conceptiile in nutritie si dietetica si aplicatiile lor practice au evoluat
considerabil in ultimii ani. S-a descoperit rolul carantinei, s-au clasificat
lipoproteinele dupa densitate, in domeniul aplicativ s-au realizat numeroase
tipuri de lapte praf avand compozitii variate pentru diferite necesitati si varste.

In programul european al QMS pentru pregatirea de nursing si asistenta

nasterii 2001 sunt prevazute notiuni si probleme de nutritie si dietetica privind
sanatatea nou nascutului, sugarului si copilului mic referitor la ingrijirea
copiilor sanatosi si bolnavi privind aspectele si conditiile unui mod mai sanatos
de trai.
 Capitolul I

Anatomia si fiziologia aparatului digestiv

Aparatul digestiv

Aparatul digestiv reprezinta totalitatea organelor in care se realizeaza

digestia si absorbtia nutrimentelor.

In tubul digestiv are loc prelucrarea mecanica, fizica si chimica a

alimentelor, absorbtia lor si eliminarea resturilor nedigerate. Glandele anexe
contribuie prin secretiile lor la procesele de digestie.

A. Tubul digestiv cuprinde:

 Cavitate bucala cu:
- limba
- dinti
 Faringe
 Esofag
 Stomac
 Intestin subtire format din:
- Duoden
- Jejun
- Ileon
 intestin gros format din:
- cecum cu apendice
- colon ascendent
- colon transvers
- colon descendent
- colon sigmoid
 - rect
 Orificiu anal

B. Glandele anexe ale tubului digestiv sunt:

 Glande salivare
- parotide
- sublinguale
- submandibulare
 Ficatul
 Pancreasul endocrin

Intestinul subtire

Intestinul subtire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv,

ajungand la 6 - 9 m. Incepe de la orificiul piloric al stomacului si se intinde
pana la valvula ileocecala. Pentru a avea loc in cavitatea abdominala, prezinta
un traiect foarte sinuos. Diametrul sau este de circa 5 cm la pilor si scade la 2
cm la extremitatea terminala.

Intestinul subtire este impartit in doua portiuni: duodenul si

jejunoileonul.

Duodenul incepe la pilor si se termina la unghiul duodenojejunal. El are

forma de potcoava, cu o lungime de 25-30 cm si este segmentul fix al
intestinului subtire, neputind sa-si schimbe pozitia, fiind in cea mai mare parte
retroperitoneal si in raport cu peretele posterior al abdomenului.

Concavitatea sa inconjura capul pancreasidui si in ea se deschid: canalul

pancreatic (Wirsung) si canalul coledoc, printr-o proeminenta mamelonara
papila (caruncula) mare - in grosimea careia se afla ampula Vater. Deasupra
acesteia (circa 2 cm) se afla o alta papila mai mica, papila (caruncula) mica
unde se deschide canalul accesoriu al pancreasului (Santorini).

Jejunoilconul este portiunea cea mai lunga a intestinului subtire. Incepe

de la unghiul duodenojejunal si tine pana la valvula ileocecala.

Desi din punct de vedere structural, portiunea intestinului cuprinsa

intre, duoden si intestinul gros nu prezinta nici o deosebire, totusi, acest
segment, a fost impartit in jejun si ileon.

Jeiunoieonul se deosebeste de duoden prin faptul ca prezinta o mare

mobilitate, de aceea se mai numeste intestinul mobil. Mobilitatea se datoreste
suspendarii acestei parti printr-un mezou - mezoul intestinului subtire - de
peretele abdominal. Jejunoileonul se mai caracterizeaza prin aceea ca prezinta
numeroase indoituri, anse intestinale, in numar de 14 - 16.

Ultima portiune a intestinului subtire - ileonul - se termina in fosa iliaca

dreapta a abdomenului deschizindu-se in intestinul gros prin, orificiul
ileocecal.

Aici se gaseste valvula ileocecala, care se deschide numai dinspre

intestinul subtire spre cel gros, astfel ca, in mod normal, materiile fecale din
intestinul gros nu pot trece catre intestinul subtire.

Structura intestinului subtire

Peretele intestinului subtire este format din patru tunici, ca si peretele

stomacului. Acestea sunt:

Tunica seroasa este peritoneul visceral care alcatuieste tunica externa a

intestinului. La nivelul jejunoileonului formeaza mezoul intestinului subtire,
care leaga intestinul subtire de peretele posterior al cavitatii abdominale.
Datorita existentei acestui mezou, jejunoileonul poate sa efectueze miscari
pendulare; prin intermediul lui, vasele si nervii ajung la jejunoileon.

Tunica musculara se afla sub seroasa si este formata din doua paturi de
fibre musculare netede: una in afara, in care fibrele sunt dispuse longitudinal, si
alta in interior, in care fibrele sunt dispuse circular. Tunica musculara joaca un
rol important in functionarea intestinului subtire.

Tunica mucoasa se afla sub tunica musculara si este continuarea

submucoasei stomacale. in constitutia ei intalnim fibre conjunctive si elastice,
printre care se afla vase sanguine, limfatice si nervi.

Tunica mucoasa sau mucoasa intestinala captuseste intestinul si

reprezinta aparatul secretor si de absorbtie al intestinului subtire. Datorita
rolului pe care il are, prezinta caractere speciale. Ea este formata dintr-un
epiteliu simplu, ale carui celule au platoul striat si dintr-un corion, care prezinta
si elemente musculare longitudinale si circulare.

Mucoasa intestinala formeaza niste cute transversale, care se numesc

valvule conivente sau plici circulare.

Valvulele conivente nu sunt dispuse uniform in toata lungimea

intestinului subtire; ele lipsesc in prima parte a duodenului, fiind insa
numeroase in partea terminala a acestuia, in jejun si in cea mai mare parte a
ileonului; in ultima parte a ileonului numarul lor scade, devin din ce in ce mai
mici si dispar in ultimii 80 cm ai intestinului.

Valvulele conivente maresc de doua ori suprafata interna a intestinului

subtire; aceasta are mare importanta in procesul de absorbtie a alimentelor.

Pe valvulele conivente se gasesc niste formatiuni care se numesc

vilozitati intestinale, de forma conica, cilindrica sau lamelara, cu o inaltime de
aproximativ 1 mm. Vilozitatile intestinale sunt foarte numeroase - intre 4-10
milioane pe toata mucoasa - si dau mucoasei un aspect catifelat; ca si valvulele
conivente, ele maresc suprafata mucoasei intestinale.

Vilozitatea intestinala, fiind formata din mucoasa, are la suprafata un

epiteliu simplu, iar in interior corionul (fig. 1).

In corion se afla: o arteriola, care se ridica pana la virful vilozitatii si da

numeroase capilare ce formeaza o retea capilara care captuseste epiteliul; de
asemenea, din reteaua capilara arteriala se formeaza o venula care coboara de
la virful vilozitatii la baza ei. Tot in corion, in axul vilozitatii se gaseste un
capilar limfatic numit chilifer central, care provine din reteaua limfatica a
peretelui intestinal. Vilozitatile au si fibre musculare, care permit o serie de
miscari.

Vilozitatile intestinale nu sunt repartizate uniform; ele sunt mai

numeroase in partea superioara a intestinului. O vilozitate intestinala reprezinta
unitatea morfofunctionala de absorbtie intestinala.

Printre vilozitati se deschid niste adancituri (cripte), orificiile a

numeroase glande, care se numesc glande intestinale. Aceste glande se gasesc
in grosimea mucoasei si sunt de doua feluri: glandele Lieberkuhn si glandele
Brunner.
 Glandele Lieberkuhn (fig. 2) sunt glande tubuloase simple si se gasesc
raspindite pe toata intinderea mucoasei intestinale.

Din punct de vedere structural, glandele Lieberkuhn sunt alcatuite dintr-

un epiteliu sprijinit pe o membrana bazala, care se infunda in grosimea
corionului, ajungand pana la musculara mucoasei.

Membrana bazala este formala dintr-o substanta vitroasa care adera in

toata lungimea tubului glandular, de tesutul conjunctiv al mucoasei.

Epiteliul este alcatuit dintr-un singur strat de celule care inveleste

membrana bazala. Aceste celule sunt de trei feluri: celulele absorbante
cilindrice, celulele caliciforme sau celulele cu mucus si celulele cu granulatii,
descrise de Paneth, care secreta fermenti intestinali.

Glandele Brunner (fig. 3) sunt glande mucoase tubuloacinoase

ramificate, raspindite numai in duoden, de aceea i se mai spune si glande
duodenale.
 Glandele Brunner sunt formate dintr-un acin si un canal excretor.
Peretele acinului este format din celule glandulare de tip mucos, iar peretele
canalului excretor este format din celule glandulare de tip mucos si din celule
epiteliale caliciforme. Atat epiteliul acinului, cat si cel al canalului se sprijina
pe o membrana bazala. Glandele Brunner se deschid fie direct in intestin, fie in
extremitatea profunda a glandelor Lieberkuhn.

In grosimea mucoasei intestinale se gasesc si formatiuni limfoide, care

sunt de doua feluri: foliculi izolati si foliculi agregati.

Foliculii izolati sunt niste formatiuni ovoide, cu structura ganglionilor

limfatici, si se gasesc pe toata intinderea mucoasei intestinului subtire.

Foliculii agregati se mai numesc placile Beyer si sunt niste ingramadiri

de foliculi simpli, care se gasesc mai cu seama in partea terminala a intestinului
subtire.

Vascularizatia intestinului subtire este foarte bine vascularizata.

Duodenul primeste ramuri din artera hepatica, prin artera gastro-

duodenala din artera mesenterica superioara, prin arterele
pancreaticoduodenale superioara si inferioara.
 Jejunoileonul este vascularizat de artera mesenterica superioara, prin
arterele jejunale si arterele ileale.

Inervatia prezinta aceleasi caractere ca la stomac, fibrele nervoase pro-

venind din plexul solar. Aceste fibre sunt simpatice si parasimpatice. Si aici
intalnim un plex subseros, plexul Anerbach, in grosimea tunicii musculare, si
plexul Meisner, asezat in sub-mucoasa.

Intestinul gros

Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv. El continua

intestinul subtire si se, intinde de la valvula ileocecala pana la orificiul anal.

Are aproximativ lungimea corpului (1,4 - 2m), iar lumenul este la

portiunea initiala de circa 7 cm si merge descrescand catre partea terminala,
unde ajunge de 3,5-4 cm.

Intestinul gros prezinta trei portiuni: cecul, colonul si rectul.

Cecul. Intestinul subtire nu se deschide la capatul intestinului gros, ci

putin mai sus, formindu-se astfel dedesubtul deschiderii lui un „fund de sac"
care este cecul (fig. 4).
 Aceasta se continua in jos si medial (in pozitia cea mai frecventa) cu
apendicele vermicular, lung de 4-10 cm; la om apendicele vennicular este un
organ rudimentar.

Colonul este lung de circa 1.50 m si incepe de la valvula ileocecala si se

termina la rect (fig. 5).

Este impartit in patru portiuni:

 colonul ascendent, care incepe de la valvuia ileocecala si se

termina sub fata inferioara a ficatului, unde formeaza unghiul hepatic sau
flexura colica dreapta;

 colonul transvers, care incepe de la unghiul hepatic al colonului

si se continua pana la splina, unde se indoaie si formeaza, sub aceasta, unghiul
splenic sau flexura colica stanga;

 colonul descendent, care incepe de la unghiul splenic si se

termina la colonul sigmoid, in fosa iliaca stinga;
  colonul sigmoid este in forma de "S", incepe in fosa iliaca
stanga si tine pana in dreptul vertebrei a treia sacrale (S3), unde se continua cu
rectul.

Colonul sigmoid vine in raport cu osul sacral si vezica urinara, iar la

femeie si cu uterul.

Din loc in loc, colonul prezinta sugrumari numite plici semilunare si

parti proeminente, numite haustre sau boseluri, dand aspectul unor incretituri
largi. Aceasta se datoreaza faptului ca benzile musculare din lungul
intestinului, numite tenii musculare, sunt mai scurte decat lungimea sa si din
cauza aceasta il scuteaza (fig. 6).

Pe suprafata intestinului gros se mai observa si un fel de ciucuri,

apendicii sau ciucurii epiploici, care sunt formatiuni grasoase acoperite de
peritoneu.

Teniile, haustrele, plicile semilunare si apendicii epiploici dau

caracteristica intestinului gros.

Rectul este portiunea terminala a intestinului gros, avand o lungime de

15-20 cm. Calibrul si traiectul sau nu sunt uniforme (fig. 7).
 Prima portiunea sa, care este continuarea colonului sigmoid, este
dreapta si are un calibru uniform. Sub aceasta se afla o dilatatie, care poate lua
dimensiuni destul de mari ampula rectala. Aceasta se continua cu o portiune
relativ dreapta, canalul anal. Canalul anal prezinta, spre portiunea sa terminala,
regiunea hemoroidala si sinusurile rectale si apoi se termina cu orificiul anal
(anus), care prezinta doi muschi sfincteri: unul intern, format din muschi
circulari netezi, deci involuntar, si al doilea extern, format din muschi circulari
striati, deci voluntar.

La nivelul rectului tunica musculara nu mai formeaza tenii. Fibrele

musculare sunt uniform repartizate in pereti, ca si la intestinul subtire.
 Structura intestinului gros

Peretele intestinului gros este format, de la exterior spre interior, ca si la stomac si

intestinul subtire, din patru tunici:

Tunica seroasa este peritoneul visceral care acopera aproape in intregime intestinul,
lipsind total numai in portiunea terminala a rectului; ea este aceea care formeaza ciucurii
epiploici.

Tunica musculara, este formata la exterior din fibre longitudinale, iar in interior din fibre
circulare.

Fibrele longitudinale sunt stranse in trei fasii, alcatuind trei benzi musculare, numite tenii.
La nivelul colonului sigmoid, teniile se grupeaza in doua benzi, una anterioara si alta posterioara,
care apoi se raspandesc uniform in peretii rectului, intre stratul de muschi circulari si tenii se afla
plexuri nervoase.

Tunica submucoasa este mai putin dezvoltata ca la intestinul subtire, avand aceeasi
structura. In constitutia ei intalnim fibre conjunctive elastice, printre care se afla vase sanguine,
limfatice si nervi.

Tunica mucoasa formeaza niste pliuri longitudinale si transversale, nu insa si vilozitati, ca

in intestinul subtire. Din punct de vedere structural, ea este formata dintr-un epiteliu simplu si
corion, in grosimea caruia se gasesc glande Lieberkuhn si foliculi limfatici izolati; lipsesc placile
Peyer.

Vascularizatie. Cecul si colonul primesc ramuri de la arterele mezenterica superioara si

inferioara.

Rectul este vascularizat de arterele hemoroidale mijlocie si inferioara - ramuri ale arterei
hipogastrice.

Inervatie. Colonul ascendent este inervat de plexul mezenteric superior; restul colonului
este inervat de plexul mezenteric inferior, si de plexul hipogastric.
 Fiziologia digestiei si absorbtiei

Saliva. Este sucul digestiv produs de glandele salivare, mari si mici, care se varsa in
cavitatea bucala. Fiecare categorie de glande salivare produce
o saliva cu caractere speciale, insa in cavitatea bucala, prin amestecul lor, se formeaza saliva
mixta. Aceasta se prezinta ca un lichid putin viscos,
transparent si spumos; are o reactie slab-acida si o densitate de 1002 - 1 012. Fermentii din
saliva sunt: tialina sau amilaza salivara, care actioneaza asupra polizaharidelor si maltaza, desi in
cantitate foarte mica, care actioneaza asupra maltozei.

Saliva mai contine celule epiteliale, descuamate din mucoasa bucala, leucocite si bacterii.

In cavitatea, bucala, incep si primele transformari chimice, in aceasta actiune, rolul

important il joaca fermentii salivari - ptialina si maltaza.

Ptialina actioneaza asupra amidonului (fiert sau copt) si a glicogenului, pe care le

transforma, in parte, in dextrina si maltoza.

Maltaza actioneaza asupra maltozei care se gaseste in alimentele ingerate sau care se
formeaza prin hidroliza amidonului si a glicogenului, pe care o transforma in glucoza.

Astfel, in stomac, in mijlocul masei alimentare ingerate, ea se continua atat timp, cat
sucul gastric acid nu a imbibat toate alimentele patrunse in stomac, deci un timp de cateva
minute, cand, acidificandu-se, ptialina si maltaza sunt inactivate.

Digestia bucala este in cea mai mare parte rezultatul actiunii salivei. Secretia salivara nu
se face uniorm. Ea este in functie de natura fizica si chimica a alimentelor.

Deglutitia

In timp ce sunt sfaramate de dinti si transformate in particule, alimentele sunt bine

amestecate cu saliva. Datorita mucinei, care se gaseste in saliva, particulele alimentare sunt
stranse la nu loc si formeaza ceea ce se numeste bolul alimentar.

Dupa ce bolul alimentar a fost format, urmeaza deglutitia sau inghitirea.

 In acest act vom deosebi trei timpi: bucal, faringian si esofagian.

1) Timpul bucal. Consta in indoirea virfului limbii in sus, presarea bolului alimentar
pe palatul dur si impingerea lui spre fundul cavitatii bucale, pana vine in contact cu valul palatin
(palatul moale).

2) Timpul faringian. In momentul cand bolul alimentar ajunge in bucofaringe, valul

palatului se ridica si separa nazofaringele de bucofaringe, impiedicand trecerea acestuia spre
fosele nazale. In acelasi timp, radacina limbii apasa pe epiglota, care acopera glota, si impiedica
trecerea bolului alimentar spre laringe si trahee. In felul acesta nu mai ramane liber decat
orificiul esofagului.

Muschii faringieni, contractindu-se, imping bolul alimentar in esofag (fig. 8).

3) Timpul esofagian. Dupa ce bolul alimentar a patruns in esofag, conducerea lui

prin acest tub este facuta prin contractia si relaxarea muschilor circulari din peretele esofagului.
Muschii circulari din fata bolului se relaxeaza, iar cei de deasupra lui se contracta si imping bolul
in jos; prin aceste relaxari si contractii bolul este impins prin esofag pana la cardia, pe care o
deschide, si astfel ajunge in stomac.

Deglutitia este rezultatul contractiei unui mare numar de muschi ai peretilor cavitatii
bucale, limbii, faringelui si esofagului. Coordonarea contractiei acestor muschi este facuta de
centrul deglutitiei, care se gaseste in bulbul rahidian.

Trebuie retinut faptul ca din momentul in care bolul alimentar atinge mucoasa faringiana,
inaintarea lui prin faringe este involuntara.
 Reflexul de deglutitie. Analizandu-se procesul de deglutitie, s-a constatat ca faza bucala
este voluntara, pe cand celelalte faze (faringiana si esofagiana sunt reflexe).

Controlul fazelor reflexe esta efectuat de centrul deglutitiei din substa reticulata bulbara.

S-a aratat ca, in timpul deglutitiei, caile respiratorii sunt inchise prin valul palatului si
epiglota. In cand aerul este expirat in momentul deglutitiei, se produce deschiderea glotei si
coborarea valului palatului, iar bolul alimentar poate fi expulzat, prin cavitatea nazala, sau poate
intra in glota.

In timpul trecerii prin fanringe si esofag, alimentele nu sufera, alte

transformari; se continua insa digestia chimica a glucidelor. Faringele
si esofagul functioneaza numai ca niste cai de conducere a alimentelor
in stomac.

Digestia gastrica

Bolul alimentar ajungand in stomac, este miscat si framantat prin contractiile stomacului.

Aceasta framantare inlesneste impregnarea lui cu suc gastric. Alimentele lichide trec din
esofag direct in intestinul subtire fara sa se mai opreasca in stomac. Aceasta, datorita faptului ca,
la trecerea lor, muschii stomacului apropie mult peretii intre ei, formand un tub de trecere. Pentru
framantarea alimentelor in timpul digestiei, stomacul face anumite miscari.

Aceste miscari sunt de doua feluri: miscari peristaltice si miscari peristolice

Miscarile peristaltice sunt facute, de musculatura circulara, care micsoreaza si mareste

circumferinta stomacului.

Miscarea peristaltica se face sub forma de unda incepand de la

cardia si mergand pana la pilor. Undele se succed aproximativ 20 de secunde si au rolul sa
conduca chimul stomacal (fostele boluri alimentare) catre pilor.
 Functia principala a stomacului este de depozit temporar al alimentelor si el prezinta o
adaptare speciala in acest sens. Transformarile chimice care se produc la acest, nivel sunt
secundare, intrucat acestea au loc, in mod special, in intestinul subtire.

Miscarile peristolice sunt facute de muschii longitudinali

si oblici care scurteaza si lungesc stomacul.

In timpul acestei actiuni de amestecare, alimentele se imbiba cu suc gastric. Prin aceasta,
ele se inmoaie si macinarea se face mai usor. Dar in acelasi timp, sucul gastric mai are si o
actiune chimica. El are rolul principal in digestia gastrica.

Sucul gastric

SucuI gastric este rezultatul secretiei tuturor glandelor din mucoasa stomacala. El se
prezinta ca un lichid incolor cu reactie acida avand un Ph de 0,9 - 1,5. Din puncul de vedere al
compozitiei chimice este alcatuit din: substante anorganice si substante organice.

Substantele anorganice sunt reprezentate prin :

 apa, care se gaseste in proportie de 99 %;

 acid clorhidric, care reprezinta substanta anorganica caracteristica a sucului

gastric.

In sucul gastric se gasesc urmatorii fermenti: pepsina, labfermentul

si lipaza gastrica (stomacala).

Pepsina este o proteaza care, actionand asupra substantelor proteice, le transiorma in

albumoze si peptone. De asemenea, pepsina actioneaza si asupra nucleoproteinelor, pe care le
desface in proteine si acizi nucleici.
 Glandele gastrice nu secreta pepsina activa, ci produc un proferment, care se numeste
pepsipogen. Acesta devine activ numai in mediul acid creat de acidul clorhidric, in mediu alcalin
pepsinogenul nu se activeaza.

Labfermentul, cunoscut si sub numele de presura sau chimozina are rolul de a coagula
laptele, proces care consta in transformarea caseinogenului solubil din lapte, in prezenta sarurilor
de calciu, intr-o forma insolubila, paracaseinatul de calciu, expulzand un ser numit lactoserum.

Aceasta transformare reprezinta o adaptare, pe de o parte pentru faptul ca, caseinogenul

nu poate intra in aceasta stare sub actiunea pepsinei, iar pe de alta parte, pentru ca laptele lichid
ar trece repede in intestin si gasindu-se aici in cantitate mare, ar provoca fermentatii si indigestii.

Labfermentul se intalneste in special la nou-nascuti si la copii. La adulti, datorita

prezentei unei cantitati mai mari de acid clorhidric este inactiv. In regim lactat, se constata ca si
Ia adulti labfermentul isi exercita rolul sau.

Lipaza gastrica actioneaza asupra grasimilor neutre, pe care le hidrolizeaza,

transformandu-le in glicerina si acizi grasi.

Printre substantele organice care intra in alcatuirea sucului gastric mai trebuie amintita si
mucina.

Aceasta este secretata de glandele din regiunea pilorica si a cardiei, precum si de celulele
de la gatul glandelor fundice. Mucina are rolul de a apara mucoasa stomacala de actiunea
acudului clorhidric si in general, toate mucoasele tractului digestiv impotriva factorilor
mecanici, ea fiind un lubrifiant.

Reglarea secretiei gastrice

Secretia sucului gastric nu este permanenta si uniforma. Ea se realizeaza pe cale reflexa si

pe cale umorala.
 Reglarea umorala

In reglarea secretiei gastrice, in afara de mecanismul nervos, inter-vine si un mecanism

umoral.

Daca declansarea secretiei se produce pe cale reflexa, intretinerea ei, atat timp cat dureaza
digestia, este asigurata insa de secretia umorala.

Intr-adevar, dupa 20 - 40 de minute de la ingestia alimentelor, mucoasa stomacului din

regiunea pilorica secreta hormonul numit gastrina. Acest hormon trece in sange, care, ajungand
la glandele gastrice, le stimuleaza si Ie face sa-si continue secretia (cateva ore, dupa nevoie).

Secretia gastrinei are loc numai la contactul alimentelor cu mucoasa pilorica. Deci
stimulul esle mecanic. Pentru secretia acesteia mai actioneaza si unii stimuli chimici, reprezentati
prin diferite substante proteice, provenite in urma digestiei (substante secretogene).

Transformarile chimice ale alimentelor in stomac

Digestia bucala se continua in stomac, pana cand toata masa, de alimente se imbiba cu
sucul gastric si capata o reactie acida, care opreste activitatea ptialinei si a maltazei.

Din momentul in care masa alimentara capata reactia acida, incepe

actiunea fermentilor din sucul gastric. Protidele, sub actiunea pepsinei si labfermentului, sunt
transformate in albumoze si peptone;
adica in protide cu molecula mai simpla. In acelasi timp, grasimile emulsionate sunt transofrmate
de lipaza gastrica in glicerina si acizi grasi.

Se formeaza in stomac o masa alimentara cu consistenta unei paste, chimul stomacal, care
are in compozitia sa: amidon, glicogen, glucoza, maltoza, protide netransformate (native),
albumoze si peptone, grasimi netransformate, glicerine si acizi grasi.

Timpul in care se face digestia stomacala si trecerea alimentelor in intestin depinde de

natura si constitutia alimentelor. Pentru unele alimente, digestia stomacala poate sa dureze cateva
ore.
 Digestia intestinala

Djgestia intestinala desavarseste transformarea alimenlelor, dand produsele finale ale

digestiei, care sunt sunt substante absorbabile si asimilabile.

In intestinul subtire, chimul venit din stomac intra sub actiunea unui amestec format din
trei sucuri digestive: sucul pancreatic, bila si sucul intestinal.

Sucul pancreatic

Cantitatea de suc pancreatic secretata in 24 de ore la om este de 800 - 1000ml.

El are o reactie alcalina (Ph = 8,5 - 9), datorita bicarbonatului de sodiu pe care il contine.

Sucul pancreatic contine: apa 98% si reziduu uscat 2%. Reziduul uscat, este constituit din
substante organice si saruri minerale.

Substantele organice sunt numai de natura proteica (albumina, globulina, mucina si

fermenti).

Fermentii sucului pancreatic sunt: tripsinogenul, lipaza pancreatica si amilaza

panereatica.

Reglarea secretiei pancreatice

Sucul pancreatic este secretat numai in timpul digestiei, o data cu incetarea digestiei,
inceteaza si secretia sucului.

Secretia sucului pancreatic este reglata atat pe cale reflexa, cat si pe cale umorala.

Reglarea umorala

Sub actiunea chimului acid, glandele mucoasei intestinale produc secretina care, trecand
in sange, ajunge la pancreas, pe care-l activeaza. Secretia pancreasului dureaza 5-6 ore.
 Sucul produs de decretina este abundent, apos, bogat in saruri minerale si sarac in
fermenti.

Cantitatea si calitatea sucului pancreatic sunt in functie de alimentul digerat; de exemplu:

daca se ingereaza un aliment care contine o cantitate mai mare de grasimi, pancreasul va secreta
un suc mai bogat in lipaza decat de obicei.

Deci, secretia sucului pancreatic este reglata atat pe cale neuro-reflexa, cat si pe cale
umorala, cantitatea si calitatea sucului secretat
depinzand de natura alimentului.

Bila

Bila are o actiune complexa in digestie, astfel:

 emulsioneaza grasimile si potenteaza lipaza pancreatica;

 formeaza cu grasimile complecsi coleinici solubili in apa, permitind astfel

absorbtia grasimilor si a vitaminelor liposolubile (A, D, E, K si F) ;

 stimuleaza peristaltismul intestinului.

Reglarea secretiei biliare

Bila se formeaza in ficat in mod continuu, patrunde in duoden cu intermitenta, adica

numai in timpul digestiei. Acest mecanism este reglat pe cale reflexa si pe cale umorala.

Sucul intestinal

Sucul intestinal este incolor, inodor, usor sarat si cu reactie alcalina.

 El este compus din substante organice (mucina si fermenti) si substante anorganice
(carbonati alcalini, cloruri si fosfati).

Aceste substante, au rolul a neutraliza aciditatea chimului stomacal, dand sucului

intestinal o reactie alcalina, favorabila actiunii fermentilor intestinali.

Fermentii sucului intestinal

Actioneaza asupra protidelor si glucidelor care au fost degradate de fermentii stomacali si

pancreatici.

Fermentii intestinali sunt reprezentati prin: peptidaze, nucleaze, amilaze si lipaze. La

randul lor, acestea sunt alcatuite din urmatorii fermenti:

Peptidazele sunt reprezentate prin: erepsina si enterochinaza;

Nucleazele sunt reprezentate prin: nucleaza, nucleotiadaza si nucleozidaza;

Amilazele sunt reprezentate prin: invertaza sau zaharaza, maltaza si lactaza.

Sucul intestinal contine si o lipaza slaba, care actioneaza asupra grasimilor, continuand
actiunea lipazei pancreatice.

Reglarea secretiei intestinale

Glandele intestinului subtire secreta sucul intestinal sub influenta excitatiei mecanice a
mucoasei.

Excitantul natural al mucoasei intestinale este chimul stomacal.

Secretia sucului intestinal se produce numai la nivelul segmentelor intestinale care vin in
contact direct cu chimul alimentar. Glandele intestinale secreta, in 21 de ore circa 2l de suc
intestinal.
 Transformarile alimentelor in intersinul subtire

In intestinul subtire, chimul stomacal se amesteca cu sucul pancreatic, bila si sucul

intestinal.

Sub actiunea acestora, chimul stomacal sufera, in continuare, digestia, adica

transformarile fizice si chimice.

Prin duoden, chimul stomacal trece foarte repede, insa in jejunoileon el ramane cateva,
ore. In acest timp, alimentele se imbiba cu sucuri digestive. In amestecarea alimentelor cu
diferitele sucuri si in progresarea lor spre intestinul gros, rolul principal il joaca miscarile
intestinului subtire.

Aceste miscari sunt foarte complicate si se prezinta sub mai multe forme:

Miscarile peristaltice. Rezulta din contractia fibrelor musculare longitudinale si circulare

din peretele intestinului si se propaga sub forma unor unde de la duoden spre intestinul gros. In
felul acesta masa alimentara este facuta sa progreseze de-a lungul intestinului.

In unele cazuri se produc miscari anti peristaltice, care determina o miscare inversa a
masei alimentare, cum se intimpla in cazul vomitarii, cand o parte din aceasta trece in stomac si
este evacuata pe gura.

Miscarile segmentare sunt contractii ale muschilor circulari. Ele produc contractii inelare
care nu progreseaza de-a lungul intestinului si, deci, nu deplaseaza continutul intestinal. Ele
impart continutul intestinal in mici fragmente, care, prin contractiile ritmice ale altor grupuri de
muschi circulari, se recontopesc, apoi sunt din nou divizate si iar recontopite, framantare care
duce la amestecarea alimentelor cu sucurile digestive din intestin. De asemenea, aceste miscari
favorizeaza absorbtia si circulatia sanguina si limfatica.

Miscarile vilozitatilor intestinale constau in scurtarea si relaxarea a cestora, prin actiunea

plexurilor Meissner si Anerbach, precum si a hormonului vilichinina.
 MiscariIe pendulare sunt contractiile ritmice, ale unor anse intestinale care se lungesc, si
se scurteaza, contribuind prin aceasta la fragmentarea si amestecarea cu sucurile de aici a
alimentelor.

Miscarile intestinului subtire nu sunt uniforme. Ele se modifica sub actiunea, unor
excitanti care lucreaza asupra lui. Un rol important il joaca excitatia mecanica, pe care o face
masa alimentara asupra mucoasei intestinale.

Miscarile intestinale sunt coordonate si pe cale umorala. Existenta unor substante in

sange schimba ritmul si intensitatea miscarilor intestinale. Asa, de exemplu, o cantitate mai mare
de CQ2 in sange proxoaca o intensificare a miscarilor peristaltice; aceasta se, intampla in cazurile
de asfixie.

Miscarile intestinale au importanta nu numai pentru amestecarea si conducerea

continutului intestinal, ci si pentru absorbtia intestinala, in timp ce continutul intestinal este
amestecat cu sucurile digestive, prin miscarile intestinale, substantele alimentare sunt supuse
actiunii fermentilor digestivi si sunt transformate din punct de vedere chimic astfel:

Absorbtia intestinala

Prin absorbtie se intelege trecerea substantelor alimentare cu moleculele, simplificare,

nespecifice, prin peretii tractusului digestiv, pentru a patrunde in sange si limfa.

Abisorbtia are o intensitate mare in intestinul subtire si anume in jejunoileon; in celelalte

segmente ale tractusului digestiv ea nu se face de loc, ca in esofag, sau se face foarte slab, ca la
nivelul stomacului, unde se absorb numai anumite substante, apa, alcoolul, Na, CL, sau al intesti-
nului gros, in care se absorb apa si foarte putin alte substante.

Absorbtia intestinala este procesul principal al patrunderii substantelor alimentare in

organism care se realizeaza la nivelul vilozitatilor intestinale si se face in conformitate cu legile
fizico-chimice de difuziune si osmoza. Ea este in fond un fenomen de filtratie, in care interviu,
factori fizici, cum sunt: difuziunea si presiunea hidrostatica, precum si solubilitatea substantelor
in lichidul intestinal. Dar, in absorbtia intestinala, un rol foarte important il joaca viata celulei.
Absorbtia intestinala are un caracter selectiv, adica procesul nu se realizeaza pentru orice
substante; aceasta ne arata ca absorbtia intestinala nu este un simplu fenomen fizic, ci este un
proces fiziologic activ.

In mecanismul absorbtiei intestinale, un rol foarte important il are contractia vilozitatilor

intestinale. Acestea fac miscari de scurtare si de relaxare prin care, golindu-se de sange si de
limfa, usureaza patrunderea substantelor din interiorul intestinului, pe care le absorb ca o pompa.
Miscarea vilozitatilor intestinale nu este uniforma; ea este reglata pe cale reflexa, prin actiunea
plexurilor Meissner si Anerbach si pe cale umorala, prin actiunea substantelor din sange si mai
ales a hormonului vilichinina. Actiunea scoartei cerebrale asupra absorbtiei se poate demonstra
prin formarea de reflexe conditionale in legatura cu absorbtia intestinala. Absorbtia diferitelor
substante prezinta caractere deosebite si se realizeaza pe doua cai: sanguina si limfatica.

Absorbtia glucidelor

Glucidele se absorb la nivelul vilozitatilor intestinale sub forma de monozaharide.

Este important de retinut ca glucoza se absoarbe mai intens in partile superioare ale
jejunoileonului si mai slab in partile inferioare ale acestuia. De asemenea, merita remarcat faptul
ca absorbtia glucozei se face mai bine la o concentratie mai mica de 5%. Daca concentratia ei
creste, absorbtia diminueaza. Glucoza intrata, prin absorbtie in celulele epiteliului vilozitatii se
transforma, in parte, in glicogen. Din celulele epiteliului viloziiatilor, glucoza, trece in sange, in
venele mezenterice, care duc sangele in vena porta. Acest fapt este demonstrat de cresterea canti-
tatii de glucoza din sange, dupa o alimentatie bogata in glucide.

Absorbtia glucidelor este un proces activ al celulelor epitetului vilozitatilor si este

influentata de actiunea unor hormoni si a unor vitamine

Absorbtia lipidelor
 Lipidele sunt transformate prin actiunea lipazelor, in glicerina si acizi grasi. Glicerina este
solubila in continutul intestinal si datorita acestui fapt, ea trece in interiorul celulelor din peretele
vilozitatilor.

In schimb, acizii grasi sunt insolubili in continutul intestinal si in aceasta stare nu pot sa
se absoarba. Combinandu-se cu sarurile biliare, tauro-colatul si glicocolatul de sodiu formeaza
complecsi coleinici. Acestia constituie combinatii solubile si astfel pot sa strabata prin peretele
vilozitatilor. Bila este astfel absolut necesara pentru absorbtia lipidelor; daca se impiedica
scurgerea ei in intestin, lipidele nu se pot absorbi. De asemenea, nu se poate face absorbtia
lipidelor care nu se saponifica (nu se transforma in complecsi coleinici). Dupa ce au intrat in
celulele epiteliale ale vilozitatilor intestinale, combinatiile acizilor grasi cu sarurile biliare se
descompun si acizii grasi eliberati se combina cu glicerina, formand din nou lipide, de data
aceasta specifice organismului omenesc. Din celulele vilozitatilor intestinale, lipidele trec in
limfa, de unde prin vasele limfatice (canalul toracic), ajung in cele din urma in sange.

Absorbtia protidelor

Protidele se absorb tot la nivelul vilozitatilor intestinale sub forma de aminoacizi

rezultati prin actiunea fermentilor proteolitici asupra protidelor. Aminoacizii strabat epiteliul
vilozitatilor intestinale si ajung in sange, care il duce la celulele corpului si in special, la celulele
hepatice, unde servesc pentru sinteza protidelor specifice.

Este de remarcat ca proportia in care se absorb protidele din diferitele alimente, depinde
de gradul de transformare in aminoacizi. In general, protidele de origine animala se absorb mai
usor decat cele de origine vegetala. Unii cercetatori admit ca se poate face si absorbtia unor
protide simple (dipeptide, tripeptide), lucru care produce tulburari in organism.

Absorbtia apei sl a sarurilor minerale

Apa se absoarbe la nivelul vilozitatilor intestinale prin osmoza. Cantitatea de apa care se
absoarbe zilnic este foarte mare, pentru ca toate substantele se absorb sub forma de solutii
apoase.
 Odata cu apa se absorb si diferite saruri. Absorbtia apei si a sarurilor minerale se face pe
baza diferentei de presiune osmotica intre sange si continutul intestinal. Intensitatea de absorbtie
a sarurilor variaza cu natura sarii; unele saruri se absorb usor, altele se absorb mai greu. Sarurile
care au in componenta lor ioni monovalenti se absorb mai usor, iar acelea care au in componenta
lor ioni bivalenti se absorb mai greu sau deloc. Viteza cu care se absoarbe o sare, influenteaza si
absorbtia apei. Sarurile care se absorb greu incetinesc si absorbtia apei si, la o anumita
concentratie, ele fac ca o parte din apa sangelui sa patrunda in intestin; datorita acestui mecanism
se realizeaza actiunea purgativa a unor saruri, ca de exemplu sulfatul de magneziu, de sodiu, etc.
Absorbtia apei si a sarurilor minerale poate fi influentata de foarte multi factori.

Functia intestinului gros

Pe masara ce chilul intestinal inainteaza spre extremitatea inferioara a intestinului subtire,

sunt absorbite din el toate substantele care au fost digerate. La extremitatea inferioara, in
continutul intestinului subtire raman numai substantele nedigerabile, care sunt impinse prin
orificiul ileocecal in intestinul gros.

Aici, masa de resturi alimentare se amesteca eu sucul produs de mucoasa intestnului gros.
Ajcest suc este caracterizat prin aceea ca, contine o mare cantitate de mucus, o mica cantitate de
fermenti, cu actiune slaba si apa. El se prezinta ca un lichid transparent, cu reactie alcalina si se
produce in cantitate mica.

Secretia sa se face pe cale reflexa, fiind determinata de excitarea mecanica a peretelui

intestinal de resturile digestive.

In afara de acest suc, in intestinul gros se gaseste o flora bacteriana

specifica.

Resturile alimentare, ajungand in intestinul gros, intra sub actiunea acestor bacterii.

In intestinul gros se produc atat transformari fizice, cat si transformari chimice.

 Fermentatia amilolactica

Microflora bacteriana a intestinului gros depinde, in mare masura, de regimul alimentar:

intr-un regim alimentar vegetarian, predomina flora microbiana amilolactica, pe cand intr-un
regim alimentar abundent in carne, predomina flora microbiana de fermentatie putrida.

Prin toate aceste prefaceri, masa de resturi alimentare, din intestinul gros capata o
consistenta, o culoare si un miros caracteristic si poarta numele de materii fecale.

Materiile fecale sunt formate din: resturi alimentare nedigerabile, din componentele
sucului produs de intestinul gros, produsele actiunii bacteriilor asupra resturilor alimentare,
pigmenti biliari si bacterii.

Cantitatea de materii fecale produsa in timp de 24 de ore este in medie de 150g, dar ea
variaza cu regimul alimentar, regimul vegetal marind cantitatea de materii fecale.
 CAPITOLUL II
DESPFRE SINDROMUL DUREROS ABDOMINAL LA COPII

Frecvenţa: Apley într-un studiu făcut pe 1000 copii şcolari găseşte o incidenţă generală
de 11%; frecvenţa cea mai mare fiind la 9-10 ani; dar numai 10% din aceste cazuri prezintă
cauze organice detectabile.
Cei mai mulţi autori tind ca pe baza trăsăturilor clinice, să stabilească o echivalenţă între
durerile abdominale “psihogene” ale copilului şi ansamblul tulburărilor funcţionale gastro-
intestinale ale adultului, incluse în sindromul colonului iritabil.
Studiul antecedentelor personale patologice a evidenţiat că unii din aceşti copii au
prezentat colici abdominale sau alte tulburări de tip nevrotic (pavor nocturn, enurezis).
Dezvoltarea staturo-ponderală a copiilor cu dureri abdominale recurente este în general
normală existând o discordanţă între suferinţa abdominală cronică, uneori zgomotoasă şi starea
lui “de bine” în general.
Fiziopatologie
Durerea este semnalul unui excitant nefiziologic, dăunător pentru organism.
Organele interne sunt echipate cu interreceptori specializaţi: algo, termo, baro,
chemoreceptori.
De aici excitaţiile sunt transmise prin fibrele aferente simpatice. În mod fiziologic ele nu
sunt percepute conştient ci numai atunci când intensitatea lor devine supraliminară.
Durerea este percepută în girusul postcentral al cortexului

2.1.Mecanismele de producere a durerii abdominale

1. Modificarea circulaţiei sanguine (tromboze, volvulus, invaginaţie, hernie strangulată)
prin diminuarea debitului sanguin producând: ischemie, hipoxie, acumulare secundară de
metaboliţi acizi.
2. Tracţiunea pe rădăcina mezenterului.
3. Contracţia intensă sau prelungită (boala ulceroasă, colica renală, biliară, foamea)
4. Distensia pereţilor organelor cavitare: stomac, intestin, vezica biliară, bazinet – produce
durere asociată cu greţuri, vărsături, scăderea tensiunii arteriale, tahicardie, palpitaţii.
5. Leziuni inflamatorii ale unor ţesuturi, organe, peritoneu.
6. Distensia capsulei unor organe (hepatomegalia constituită brusc)

2.2.Diagnosticul durerii abdominale

Anamneza
La copilul mic anamneza se ia deobicei de la părinţi; ei pot avea uneori tendinţă la
exagerarea unor simptoame.
Copilul mare trebuie să-şi expună singur simptomele fără a se sugera unele răspunsuri.
Se va preciza:
- vârsta la care a debutat durerea şi numărul episoadelor dureroase. Pot fi mai multe
 într-o zi, unu pe săptămână sau unu pe lună
- localizarea durerii – cu cât copilul este mai mic, cu atât durerile sunt mai difuze. Cel
mai frecvent, sunt localizate periombilical sau epigastru
- iradierea
- evoluţia durerii, de scurtă durată, persistentă (de la câteva minute la o oră) sau
persistentă cu paroxisme (caracter ondulant, colicativ)
- caracterul durerii, care poate fi de arsură, provocată de iritaţia mucoasei esofagiene,
prin reflux esofagian sau a celei gastrice şi duodenale, prin hiperaciditate (pirozis); cu
caracter de torsiune, prin creşterea conţinutului gazos sau prin golirea defectuoasă a
organelor cavitare, deci dureri de distensie, cum se observă în aerogastrie, aeroenterie,
aerocolie; cu caracter de colici, exteriorizate prin paroxisme, expresie a spasmului
musculaturii netede; cu caracter penetrant, atunci când apare o participare a seroasei
peritoneale (ulcer perforat, pancreatită acută cu necroză în situ)
- se vor lămuri apoi împrejurările care preced apariţia durerilor: după alimentaţie? la
cât timp? numai după unele alimente? pe nemâncate? durerea este exagerată sau
calmată de ingestia unor alimente?
Durerile independente de mese şi fără periodicitate, care nu respectă intervale libere şi
apar în mod constant, sunt expresia unor procese extraviscerale ca în periviscerite, peritonita
bacilară, anexite.
Durerile legate de mese, dar fără periodicitate, sunt cele din gastrite şi dispepsii cu
componentă fermentativă.
Durerile legate de mese, de alimentaţie, periodice, cu intervale libere mari, sunt
caracteristice pentru ulcer, boli ale căilor biliare (durere precoce în ulcer gastric, durere tardivă în
cel duodenal cu perioadă dureroasă de 3-6 săptămâni şi interval liber de luni şi chiar ani; în cele
biliare, durerile ţin 1-3 zile).
Vom preciza semnele asociate durerii:
- digestive: greaţă, vărsături, anorexie, senzaţie de amăreală în gură, senzaţie de
flatulenţă, tulburări de tranzit (constipaţie, diaree)
- urinare: diureza, micţiunile (frecvenţa, abundenţa, facile sau dureroase), aspectul
macroscopic al urinii
- generale: temperatura, cefaleea, paloarea, tendinţa la lipotimie şi colaps, fenomene
migrenoase
- ne vom interesa de mediul familial al copilului, neînţelegeri cu părinţii, constrângeri
de ordin alimentar, fraţi, surori preferaţi de părinţi
- vom lua date şi despre colectivitatea frecventată: apariţia durerilor dependente de
frecventarea şcolii, neînţelegeri cu educatorii şi profesorii
Sunt interesante şi antecedentele heredocolaterale: boli similare ale părinţilor în
copilărie, prezenţa de migrene, ulcer peptic la ascendenţi.

2.3.Examenul obiectiv (fizic)

- Trebuie să fie complet, cuprinzând examinarea sistematică a tuturor organelor,
aparatelor, sistemelor accentuându-se pe examenul regiunii abdominale
- Termometrizarea
- Evaluarea stării generale a bolnavului
 .Inspecţia
 tegumentelor şi a mucoaselor (erupţii ce orientează către o boală contagioasă,
erupţii alergice, hemoragice)
 dimensiunile abdomenului (normal, escavat, destins)
 circulaţia venoasă abdominală
 participarea peretelui abdominal la mişcările respiratorii (reacţia peritoneală)
 undele peristaltice
 cicatricile operatorii
 punctele herniare
 testiculii
Palparea
- Se începe din regiunea indemnă apropiindu-ne treptat de zona dureroasă
- Palparea se face lent, prelungit, cu mâini calde, urmărind reacţia copilului
Se va aprecia:
- Sediul durerii
- Sensibilitatea peretelui abdominal
- Supleţea, contractura peretelui
- Dimensiunea organelor parenchimatoase: ficat, splină, rinichi ce trebuie
diferenţiate de: false tumori (glob vezical) hematoame, ghem de ascarizi
Percuţia abdomenului:
- Permite diferenţierea dintre o ascită sau tumoră (matitate) şi conţinut gazos
(timpanism)
- Permite diferenţierea dintre o hepatosplenomegalie şi o ptoză a ficatului şi a
splinei
Ascultaţia:
- Absenţa completă a zgomotelor intestinale în peritonita avansată şi ileus paralitic
- Accentuarea zgomotelor + intensificarea durerii în ocluzia intestinală
- Zgomote sub formă de frecături datorate aderenţelor şi proceselor periviscerale
Tuşeul rectal
- Modificări de formă şi diametru ale cavităţii rectale şi prezenţa unor formaţiuni
anormale ale peretelui
- Dacă pe mănuşă sunt mucozităţi, sânge, puroi
Examenul genital la fetiţe: pentru o suferinţă utero-anexială sau hematocolpos

2.4.Examene paraclinice
Vor fi alese acele examene paraclinice care ar putea fi necesare pentru clarificarea unui
diagnostic doar orientativ în urma examenului clinic.
Se va începe cu examenele paraclinice de rutină completate de la caz la caz cu alte
investigaţii mai complexe: hemoleucograma VSH timol, TGP uree, acid uric, creatinină
glicemie lipide colesterol calcemie examen urină examen coproparazitologic tubaj
duodenal hemoragii oculte în scaun radioscopie gastro-duodenală fibroscopie
irigoscopie urografie i.v. Rx. Toracică ECHO EEG CT RMN
Se diferenţiază:
 I. Durerea abdominală de cauză (viscerală) organică se caracterizează prin:
- Apare mai frecvent la vârsta de 3-5 ani.
- Sediul durerii este greu de localizat de către copil, simptomul devenind vag chiar
într-o boală organică.
- Stimulii dureroşi cu origine în ficat, pancreas, stomac, intestin superior sunt
percepuţi în epigastru.
- Stimulii dureroşi cu originea în intestinul subţire distal, cec, apendice, colonul
ascendent sunt percepuţi în regiunea periombilicală.
- Stimulii dureroşi cu originea în intestinul distal, tractul urinar, organele pelvine
sunt percepuţi în regiunea suprapubiană
Durerea poate iradia la distanţă în zone enervate de acelaşi neorosegment ca şi organul
sau ţesutul bolnav.
II. Durerea abdominală neorganică (funcţională) se caracterizează prin:
- Apare mai frecvent la vârsta de 8-15 ani
- Predomină la sexul feminin
- Sediul durerii este difuz, localizarea este schimbătoare, iradiere neobişnuită; cel
mai adesea este localizată în regiunea periombilicală
- Durerea este discretă şi difuză (“surdă”)
- Apariţia durerii este legată de situaţii stressante
- Bolnavul nu este trezit noaptea din somn de durere
- Absenţa sensibilităţii obiective a abdomenului la palpare, absenţa distensiei, a
spasmului muscular

I. Dureri abdominale recurente de cauză organică se clasifică astfel:

1. Dureri abdominale recurente determinate de afecţiuni ale organelor
intraabdominale (cauze organice inflamatorii şi neinflamatorii)
1.1 Afecţiuni ale stomacului
a) Aerogastria
b) Dieta neadecvată (folosirea unor alimente greu digerabile)
c) Boală peptică (ulcerul peptic, mai frecvent duodenal decât gastric)
- cauză rară de durere abdominală la copil
- localizarea durerii: periombilical, epigastric sau rău localizată
- uneori aspect persistent al durerii
- durata durerii: câteva minute până la ore
- durerea mai frecventă noaptea decât ziua
- durerea apare înainte de mese sau nu are legătură cu mesele
- ingestia de lapte calmează momentan durerea care devine apoi mai intensă
- la prematuri şi sugarii mici vărsătura poate fi unicul semn
- ulcerul poate apare la copii după: arsuri, traumatisme craniene, tumori
intracraniene, infecţii ale SNC, terapia cu corticosteroizi sau aspirină
- se poate manifesta cu hematemeză sau melenă
- în unele cazuri diagnosticul este stabilit abia după apariţia unor complicaţii
severe: hematemeză, perforaţie, stenoză
- radioscopia şi examenul endoscopic sunt utile pentru diagnostic
d) Sindromul Zollinger-Ellison (tumoră cu celule pancreatice non-eta, hipertrofie
a mucoasei gastrice, hipersecreţie gastrică cu aciditate crescută, ulceraţie peptică)
 - apare la copii > 7 ani
- ca simptome: dureri abdominale, vărsături (uneori hematemeză) şi melenă
- ulcerele sunt de obicei duodenale dar pot fi şi ileale sau gastrice.

2.5. Afecţiuni ale intestinului

a) Duodenita
b) Apendicita subacută sau cronică
- durerea poate apare la 4-5 ore după masă
- durerea este localizată în fosa iliacă dreaptă dar poate fi şi periombilicală, în
hipocondru drept, epigastru sau chiar lomba dreaptă
- se însoţeşte de greaţă, semne de colită rebelă la o dietă corectă
c) Boala Crohn (ileită terminală) (poate simula apendicita acută)
- episoade recurente de durere abdominală cu aspect de crampe
- anorexie
- vărsături
- diaree
- febră
- scădere în greutate
d) Rectocolita ulcero-hemoragică
- crampe, disconfort abdominal
- diaree
- rectoragii frecvente
- irigoscopia şi rectoscopia: investigaţii necesare pentru diagnostic
e) TBC intestinal
f) Ileita inflamatorie nespecifică
g) Ileita infecţioasă (Yersinia enterocolytica)
h) Aerocolia
i) Afecţiunile diverticulului Meckel:
- diverticulita acută: evoluează cu simptomatologia apendicitei acute
- ulcerul diverticular evoluează cu hemoragie intestinală (acută sau prelungită)
j) Enterocolita şi colita (salmonelozică, dizenterică)
- dureri abdominale
- scaune cu mucus
k) Constipaţia: produce vagi dureri abdominale cronice sau numai un disconfort
abdominal
l) Megacolonul congenital aganglionar (boala Hirschprung)
- constipaţie cronică
- mărire de volum a abdomenului
- peristaltism vizibil
m) Malrotaţii, volvulus, mezenter comun
- crampe abdominale
n) Polipoză intestinală
- durere abdominală intermitentă
- disconfort abdominal
 o) Duplicaţiile tractului intestinal
- dureri abdominale intermitente, cu caracter colicativ
- vărsături
p) Invaginaţia intestinală
- dureri abdominale cu debut brusc, de scurtă durată, liniştirea durerilor şi
reapariţia după 5-15 min. de acalmie
- vărsături
- sânge în scaun
q) Edemul peretelui intestinal:
- poate apare în cadrul edemului angioneurotic ereditar
- dureri abdominale recurente
r) Fibroza chistică
- dureri abdominale determinate de steatoree sau de procese de fermentaţie
excesivă a conţinutului intestinal
s) Alergia faţă de un aliment
- dureri abdominale cu caracter colicativ
- greaţă
- vărsături
t) Intoleranţa la lactoză la adolescent:
- dureri abdominale, crampe
- meteorism
- scaune diareice ce apar după ingestia de lapte

2.6.Parazitozele intestinale
- Giardia sau lamblia intestinalis produce frecvent durere abdonminală
- Ascarizii pot produce: ocluzii, volvulus, invaginaţie

2.7. Afecţiunile peritoneale

a) Peritonita primitivă streptococică sau pneumococică: durere abdominală
generalizată
b) Peritonita tuberculoasă
La copii mici TBC peritoneal se poate manifesta cu meteorism abdominal, fără lichid.
- durerile abdominale pot fi declanşate de factorul mecanic de subocluzie prin
bride, cu stenoză intestinală consecutivă
c) Bride şi aderenţe postinflamatorii (peritonită) sau postoperatorii
d) Cauze de natură chirurgicală - de natură malformativă sau tumorală: mezenter
comun, cec mobil, chişti mezenterici, limfosarcoame
e) Limfadenita mezenterică
- poate crea confuzii cu apendicita
- poate apare primitiv sau
- poate apare secundar unei boli infecţioase (rujeolă, scarlatină, rubeolă,
mononucleoză), secundar a unei afecţiuni intercurente (rinofaringita,
amigdalita) sau TBC (adenita TBC)
- durerile sunt difuze, la palpare nu se poate preciza un punct dureros
 - balonare abdominală
- paloarea feţei

2.8. Afecţiuni hepato-biliare

a) Hepatita epidemică:
- dureri în hipocondru drept sau disconfort abdominal
b) Hepatită cronică
- dureri abdominale prin mărirea de volum a ficatului sau/şi prin diskinezii
biliare consecutive
c) Angiocolita şi colecistita: rare la copil uneori sunt provocate de giardioză
- febră
- hepatomegalie dureroasă
- subicter conjunctival
- durere în hipocondru drept iradiată în umăr
d) Tumorile hepatice:
- benigne: chist hidatic
- maligne
e) Chistul de coledoc, dilataţia chistică a vezicii biliare
- durere în hipocondru drept
- masă palpabilă în hipocondru drept
- icter
f) Litiaza biliară poate fi consecinţa: anemiei hemolitice cronice, fibrozei chistice,
bolii Wilson
- durere abdominală în hipocondru drept
- greaţă
- icter
g) Congestia pasivă a ficatului în decompensările cardiace

2.9.Afecţiuni pancreatice
a) Pancreatitele subacute şi cronice
- durere în bară cu iradiere în umărul stâng
- steatoree
b) Pseudochistul pancreatic: trebuie suspectat când există un traumatism
abdominal în antecedente
c) Tumori pancreatice

2.10.Afecţiunile splinei
a) Splenomegalia (din sindromul de hipertensiune portală sau splenomegalia din
bolile de sânge)
- disconfort abdominal, durere în hipocondru stâng, hematemeză
b) Ruptura traumatică a splinei
- durere în hipocondru stâng
- spasm muscular
 2.11.Afecţiuni reno-urinare
a) Obstrucţia tractului urinar (cu sau fără infecţie urinară): malformativă, litiazică,
chiaguri de sânge în ureter (purpura H.Schönlein, hemofilia)
- durere abdominală recurentă sau cronică localizată în abdomenul inferior, în
spate, sau în flancuri
- febră
- greaţă
- vărsături
b) Glomerulonefrita acută
- durere abdominală la debut
c) Tumori renale
d) TBC renal

2.12. Afecţiuni ale organelor genitale

a) Torsiunea, chistul, tumora ovariană
- durere în fosa iliacă dreaptă
b) Ruptura unui folicul în perioada ovulaţiei
- disconfort pelvin
- crampe abdominale
c) Dismenoreea
- durere în abdomenul inferior, regiunea sacrată
- cefalee
- vărsături
d) Hematocolposul:
- dureri abdominale intermitente sau constante
e) Metro-anexitele din cadrul vulvo-vaginitelor gonococice
f) Ovaritele din cadrul infecţiei urliene

2.12. Alte cauze intraabdominale de durere abdominală

a) Tumorile abdominale şi retroperitoneale
b) Sindromul arterei mezenterice superioare (este produs de obstrucţia duodenală
apărută deasupra ligamentului Treitz): dureri, crampe abdominale, greaţă,
vărsături, oprirea creşterii ponderale
c) Tromboza venei mezenterice

3. Dureri abdominale recurente determinate de afecţiuni ale peretelui abdominal

 hernia liniei albe
 hernia hiatală
 hernia inghinală
 hematoame

Dureri abdominale recurente determinate de afecţiuni extra-abdominale

3.1. Afecţiuni ale aparatului respirator
a) Pneumonia: mai ales dacă este localizată în lobul inferior drept
b) Pleurezia diafragmatică: poate determina apărare musculară sugerând apendicită
acută
c) Amigdalita acută: durere datorită afectării limfaticelor mezenterice
3.2. Afecţiuni cardio-vasculare
a) RAA: durerea abdominală poate fi simptomul iniţial
b) Pericardita: poate produce dureri epigastrice
c) Fibroelastoza endocardică: la sugar poate determina dureri sub formă de colici
intermitente
d) Insuficienţa cardiacă congestivă: dureri în hipocondrul drept sau epigastru
datorită distensiei capsulei Glisson
3.3. Cauze central nervoase şi medulo-spinale
a) Epilepsia abdominală
- durerea abdominală poate fi episodică sau paroxistică putând fi produsă de
descărcările cerebrale anormale
- localizarea durerii: epigastrică sau periombilicală
- durata: câteva minute urmată de somn postcritic
- se însoţeşte de dezorientare, confuzie
- se poate asocia cu: greţuri, vărsături, cefalee, febră
- se produc modificări pe EEG
b) Tumorile cerebrale: se pot însoţi ocazional de dureri abdominale
c) Migrena abdominală
- dureri epigastrice, periombilicale, fosa iliacă
- dureri continui sau paroxistice
- vărsături
- antecedente familiale şi personale de migrenă cu hemicranie, greaţă 
fotofobie
d) Isteria: la fete de 12-14 ani, răsfăţate ce caută să atragă atenţia asupra lor prin
exploatarea pretinsei dureri abdominale
3.4. Cauze hematologice
a) Anemiile hemolitice cronice
b) Trombozele splenice (durere în hipocondrul drept)
c) Leucemia
d) Purpura Henoch-Schönlein (durere şi hemoragii digestive înainte sau după
apariţia purpurei)
e) Hemofilia (prin hemoragie retroperitoneală)
f) Limfocitoza infecţioasă acută
3.5. Cauze metabolice
a) Hipoglicemia, prin adenom pancreatic, administrare incorectă de insulină
- dureri abdominale
- transpiraţii reci abundente
- cefalee
- convulsii
- comă
b) Acidoza diabetică (hiperglicemie, glicozurie, acidoză metabolică, cetonurie,
 sindrom de deshidratare, poliurie)
- durerile abdominale: pot mima abdomenul acut
c) Hiperlipemia esenţială
- dureri abdominale violente ce apar după un prânz bogat în lipide (dispar la
reducerea grăsimilor din regim)
d) Fenilcetonuria: dureri abdominale difuze
e) Porfiria acută din: intoxicaţia cu Pb., boala Gunther (viciu metabolic
constituţional) (urina este roşie la emisie sau se înroşeşte ulterior)
f) Boala Addison
- dureri abdominale severe
- vărsături
- diaree
g) Hiperparatiroidismul prin adenom al paratiroidelor
- dureri abdominale
- greţuri
- vărsături
- febră
- comă
h) Spasmofilia
- dureri abdominale datorate spasmelor dureroase ale musculaturii netede a
organelor interne
i) Vărsăturile ciclice acetonemice: au în tabloul clinic şi durerile abdominale
3.6. Alte cauze
a) Feocromocitomul
b) Arterita mezenterică este o complicaţie a coarctaţiei de aortă ce apare la 3-6 zile
după intervenţia chirurgicală
- durere abdominală
- sensibilitate la palpare
- distensie abdominală
- febră
- sângerare intestinală
c) Mialgia epidemică
- durere abdominală spasmodică
d) Bolile de colagen
- dureri abdominale violente mimând abdomenul acut
e) Osteomielita
- vertebrală
- a oaselor bazinului
f) TBC
- vertebrală
- a oaselor bazinului

Dureri abdominale recurente de natură funcţională (neorganică)

1. Colicile sugarului:
- se întâlnesc în primele 3 luni de viaţă
- se manifestă prin crize repetate de agitaţie şi plâns
 - debut brusc, dacă copilul este luat în braţe ţipetele şi agitaţia încetează
- nu se cunoaşte cauza; au fost invocate: imaturitatea sistemului nervos, rangul I
al naşterii, tulburări emoţionale în familie
- sugarii sunt aparent sănătoşi, au apetitul păstrat
- meteorism abdominal
- dispar spontan la 9-12 săptămâni
2. Fobia de şcoală
- copii hiperprotejaţi
- durerile apar înainte de a merge la şcoală
- pot avea: cefalee, greaţă, vărsături, astenie
- tratamentul este psiho-pedagogic
3. Durerile psiho-afective
- au fost remarcate în situaţii stressante: moartea unei rude, divorţul părinţilor,
cerinţe din partea părinţilor ce depăşeşte capacităţile copilului
La acestea se adaugă după unii autori:
4. Spasmofilia
5. Migrena abdominală
6. Epilepsia
7. Isteria