Psihologia victimei – sursă orientativă în conturarea de versiuni, ipoteze și cerc de bănuiți

Din punct de vedere strict juridic, precizarea statulului celor doi membri ai cuplului se face atât
în baza stabilirii inițiativei în a comite o faptă anitisocială, cât și baza efectelor acesteia.

Persoana ucisă, vătămată corporal, violată, apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a
vătămat corporal sau a violat, apare încalitate de infractor.

Deși există și cazuri în care între infractor și victimă nu a existat niciun fel de legătură
anterioară, considerăm că, potrivit din perspectiva strict psihologică, nicio victimă nu poate fi
absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional.Victima unui viol într-un parc în
timpul nopții, poartă vina ignorării pericolelor posibile atunci când înceracă să se plimbe singură prin
parc la ore târzii.Poștașul cu bani mulți asupra sa nu se asigură deloc și este atacat în scop de
jaf.Victima unui atac nocturn la domiciliu se poate face vinovată de publicitatea exegerată privind
achiziționarea unor bunuri de valoare.

Chiar și în cazul unor minori, vcitime ale unoo infracțiuni, un anumit grad de vinovăție
aparține părinților sau persoanelor ce-i au în pază juidică (cadre didactice, personal de îngrijire etc)

În cazul în care , între victimă și infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la
cunoașterea victimei (modul de viață, preferințe, habitudini, trăsături psihomorale și
psihocomportamentale se poate reconstitui fizionomia particulară a relaționării interpersonale
infractor victimă și în felul acesta, se poate identifica cel ce a comis fapta incriminată.

Această situației este valabilă pentru cazul în care victima este o persoană decedată.În cazul în
care victima nu decedează, apare problema măsurii în care ea este dispusă, voluntar sau involuntar, să-
l demaște pe infractor.Dacă teama de reacțiile aestuia este extrem de mare este posibil să evite complet
a-l demasca sau este posibil să încerce să găsească alte explicații sau pur și simplu să nege comiterea
infracțiunii.În toate aceste cazuri, modul de reacție al victimei, psihologia ei vor informa asupra unor
caracteristici psihici cunoașterea vitimelor.T Bogban a făcut o selecție a celor pe care le-a apreciat ca
având o semnificație deosebită în procesul identificării autorilor și anume:

 Datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili dacă în speță este
vorba de omor, sinucidere ori moarte accidentală;
 Datele privind stablirea celui mai plauzibil mobil al infracțiunii;
 Datele relative la precizarea circumstanțelor esențiale ale evenimentului (de loc, timp, mod de
comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuință) alte împrejurări
semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);
 Datele care definesc personalitatea vitimei, în principal, cele privind concepția și modul de
viață, materializarea la nivelul de cultură și educației, atitudini, calități temperamentale și
caracteriale, credințe și obiceiuri, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute , starea de echilibru
psihic ori manifestarea unor tendințe spre agresivitate , izolare socială ori depresiune, anumite
atări sau vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool, relații extraconjugale ori de
inversiune sau perversiune sexuală);
 Cercul de relații al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracției) mediile
și locurile sau localurile publice frecventate.De o importanță deosebită în acest sens sunt
perecizarea naturii relațiilor victimei ( de amiciție, dușmănie, indiferență) și, ma ales,
identificarea și conturarea tuturor stprilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute
recent (neînțelegeri familiale, conflicte pentru moștenire, motive de răzbunare sau gelozie),
precum și a celor care privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri
afaceriste ori de infrcatori, care ar pitea sugera preocuparea victimei pentru obținerea unor
venituri pe căi ilicite.
 Informațiile privind mișcarea în timp și spațiu victimei cu accent deosebit pe perioada
imediată a evenimentului care pot acea relvanță deosebită.
 Datele privind bunurile deținute de victimă, mai ales a celor de valoare și cele privind
dispariția unora dintre acestea ori a unor probleme.
 Informațiile privind antecedentele morale, medicale, penale și contravenționale ale vitimei.

Desigur există foarte multe variante posibile ale relației infractor-victimă, în specual în cazul
infracțiunilor cu violență. Având în vedere poziția și situația victimei după comiterea infracțiunii,
putem diferenția mai multe variante posibile precum:

a) Victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute și, nu de puține ori chiar de
către infractor, cum ar fi cazul soțului ucigaș;
b) Victime ce nu supraviețuesc agersiunii (decedate) care oferă, în principal informații asupra
infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta, (în ce loc, cu cruzime sau fără,
încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima etc.)
 c) Victime ce supraviețuesc agersiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective
( fapta s-a comis pe întuneric, infrcatorul era mascat, victima a fost mai înainte legată la
ochi, prin surprindere etc.)În asemenaea cazuri, victima poate oferi informații în legătură
cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului, (eventual vocea, aspecte
vestimentare - haină aspră sua lucioasă, nervozitate, precipitare etc.)
d) Victime ce supraviețiesc agresiunii și care cunosc infractorul, însă nu-l denunță din motive
ce țin de teama de răzbunare a acestuia, de exemplu: victima cunoaște amenințarea
infractorului că, în cazul în care va fi denunțat , se va răzbuna pe copii);
e) Victime care supraviețuesc agersiunii , care cunosc infractorul, dar care, însă nu-l denunță
din motive ce țin de viața lor particulară ( de exemplu: agresorul este concubinul victimei
căsătorite);
f) Victime care supraviețuesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar care , în loc să-l denunțe,
încearcăsă ofere alte explicații, inclusiv autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe
infractor ( este cazul desigur mai rar, a victimei, care în acest fel consideră că oferă ”dovezi
de dragoste” infractorului pe care-l iubește;
g) Victime care supraviețuesc agersiunii și care, deși cunosc infractorul adevărat, acuză o
altă persoană pe care vrea să se răzbune;
h) Victime care supraviețuesc agersiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situație,
încearcă să pună în seama altuia și fapte pe care nu le-a comis( de exemplu: reclamă
dispariția unro lucruri de valoare sau bani pe care în mod real infractorul – care s-a
rezumat numai la violarea ci – nu și le-a însușit);
i) Care profită de o anumită situație, reclamând o infracțiune comisă asupra sa cu intenția de a
sancționa o persoană sau de a profita de pe urma ei( de exemplu: simularea voluntară și
regizarea corespunzătaore pentru a transforma o relație sexuală de viol).
Strategii preventive și de contracararea a victimizării
Ideal ar fi, într-o societate liberă, echilibrată armonioasă, să nu existe niciun fel de

victimizare , fiecare individ fiind pe deplin securizat că niciodată și nicăeri nu-l pândește vreo
primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic , pe linia vârstei, sexului etc.

Din punct de vedere psihologic și psihosocial , creșterea ratei criminalități determină

intensificarea sentimentului de insecuritate resimțit î general de către indivizi, dar mai ales, de cătr cei
care prezintă un mare risc vitimal sua un grad mai mare de vulnerabilitate victimală ( copii, femei,
persoane în vârstă, handicapați).Uneori, instinctiv sua deliberat , unele persoane ăși iau măsuri de
prevedere pentru a evita orice risc de victimizare ( asigurarea intrărilor în locuințeși imobile, evitarea
locurilor periculoase, evitareea companiilor dubioase, evitarea reclamei și publicității legate de
anumite bunuri și câțtiguri de valoare etc.)Cu toate acestea , în realitate măsurile de autoprotecție sunt
total insuficiente în raport cu riscul victimal.Motivele sunt multiple și deverse, cel mai multe fiind de
natură psihologică și psihosocială:

a) Consumul de alcool ce determină dezinhibarea conduitei și limitarea posibilităților

de anticipare a consecințelor unor acțiuni;
b) Infatuarea, aroganța, exacerbarea, trăsături care conduc la supraestimarea imaginii
de sine și a posibiltăților proprii fizice și mentale; asemenea persoane , prin
contrast, subevaluează pericolul și devin, adresea, victime ale diferitelor tipuri de
agresiune;
c) Neglijența și indiferența, trăsături care conduc la ingnorarea totală, de cele mai
multe ori involuntară, a pericolelor de victimizare.Asemenea persoane nu dau
importanță măsurilor de asigurare ( lasă sau uită ușile deschise, bunurile expuse
etc.) nu manifestă grijă în raport cu sine sua cu alții ( lasă copii nesupravegheați în
totalitate);
d) Cerdulitatea sau nivelul de influențare, trăsături care permit infractorului stimularea
și atragerea unei persoane în acțiuni victimizante ( aczul infractorului escroc ce
promite, în schimbul unei sume mari de bani, să-i facă un serviciu de mare valoare;
sau, în cazul fetiței care, dând crezare promisiunilor făcute de a primi lucruri de
valoare, devine victima unui viol colectiv;
e) Stările de izolare, frustrație și complexare ce pot fi abil exploatate de către
infractori;
f) Nivelul modest sau redus al acapacităților psihointelectuale, care limitează foarte
mult posibilitățile persianei de a înțelege și decodifica intențiile infractorului
potențial;
g) Nivelul de tulburare și dezogranizare psihică (forme delirante, halucinatorii etc. pot
de asemenea, să fie speculate de către infractori.
 Măsurile ce se pot lua și care trebuie să fie luate în vederea evitării riscurilor victimale
pot fi clasificate în:

a) Măsuri de protecție socială;

b) Măsuri de autoprotecție

Măsuri de protecție socială revin în special organelor judiciare responsabile

socialmente cu prevenirea infracțiunilor, sancționarea infractorilor și pepdpsirea lor.Exsitența

organelor judiciare, a normelor juridico-penale, a sistemului de judecată și pedepsirea făptașilor,
inhibă în mare măsură reactivitatea infracțională potențială.Acțiunile de pază, de anticipare și
prevenire a infracțiunilor, ale organelor de poliție, promptitudinea și eficiența lor în descoperirea
infracțiunilor, aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situația specifică diferitelor
infracțiuni sunt, direct sau indirect,măsuri sociale de protecție împotriva victimizării.

Așa cum afirma Wrightsman, deținerea infractorilor deosebit de periculoși în instituțiile

speciale, asigură un nivel mai înalt de securizare psihologică a cetățenilor.

Măsurile de autoprotecției sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, care de fapt,
sunt și trebuie să fie rodul unor influențe organizate în vederea evitării riscului victimal și al
victimizării.

Examinând prevenirea într-o accepțiune restrânsă la identificarea și predicția victimelor

potențiale, care sunt susceptibile, prin conduita lor, să favorizeze, mai mult sau mai puțin săvârșirea
unor infracțiuni , T Bogdan propune ca acesta să urmărească obiectivele mai importante:

 Educarea moral-juridică a cetățenilor pe baza cunoașterii legilor și a formării

convingerilor necesare respectării lor neabătute;
 Pregătirea antinfracțională a populației pentru a cunoaște normele de conviețuire
socială, cerințele comportamentale generale de evitare a situațiilor ori circumstanțelor
în care cetățenii ar putea deveni victime ale unor infracțiuni;
 Sfătuirea și îndrumarea individuală a cetățenilor privind conduita ce se recomandă a fi
urmată – în cazuri concret determinate – pentru a împiedica evoluția negativă a unro
stări de lucruri și ajungerea lor în poziție de victime;
  Identificarea din timp a unor victime potențiale – îndeosebi prin posibilitățile de
cunoaștere ale organelor judiciare – și promovarea unor măsuri de protecțieisau
autoprotecție a acestora.

De altfel, în ceea ce privește prevenirea și evitarea riscului victimizării, unii autori au încercat
să formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii, programe, tactici etc.Astfel,
strategiile evitării , după Furstenberg 1972 sunt acțiunile indivizilor care au scopul de a limita
expunerea lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situațiile amenințătoare.De exemplu: evitarea
introducerii străinilor în casă noaptea, ignorarea pietonilor ce încearcă să angajeze o conversație, mai
ales în locuri retrase.
Tacticile de depășire a situațiilor de risc, arată Skogan și Maxfield 1981, sunt folosite pentru
a minimaliza pericolul de victimizare , când expunerea la risc este de neevitat.De exemplu: plimbarea
în compania altora și evitarea plimbărilor singulare, evitarea implicării neînarmate în diferite situații
periculoase.