UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SECȚIA DOCTRINĂ ȘI HERMENEUTICĂ CREȘTIN-ORTODOXĂ
ANUL II

„Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul tău cel Sfânt nu-L lua de la

mine.” (Ps. 50, 12) – abordare exegetico-teologică

Îndrumător:
Pr. Prof. Univ. Dr. Chirilă Ioan Masterand:
Paven Andrei

CLUJ-NAPOCA
2011
 LISTĂ DE ABREVIERI

MB – revista Mitropolia Banatului;

ST – revista Studii Teologice;
TV – revista Teologie și viață;
 INTRODUCERE

Psalmistul David, a alcătuit cu psalmul acesta o doctorie, prin mărturisire, potrivită

rănii cu care s-a ales, atât pentru preacurvia Virsaviei, cât și pentru uciderea lui Urie, bărbatul
ei. Prin psalmul acesta prorocește și pentru alte lucruri, adică pentru a doua zidire a
Ierusalimului, care s-a făcut în urmă, după ce s-au întors iudeii din sclavia Babilonului. Pentru
că și după păcat nu a lipsit cu totul de la David darul cel proorocesc, fiindcă Dumnezeu
cunoștea că David în grabă va spăla întinăciunea păcatului său și se va face mai strălucit decât
era mai înainte, pentru aceasta nu a ridicat cu totul darul proorociei de la dânsul.
Aceasta este arătată din înseși cuvintele lui David, pentru că el nu a cerut de la
Dumnezeu să ia din nou Duhul cel Sfânt ce L-ar fi pierdut, ci se roagă numai să nu-l lipsească
de Acela, zicând: „Și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Se potrivește însă
mărturisirea ce este în psalmul acesta și tuturor oamenilor care au păcătuit 1, care atunci s-a
scris și s-a isprăvit de David, cand a mers proorocul Natan și l-a mustrat, deoarece atunci a
venit David întru simțirea păcatului său, iar în vreme dinainte se afla fără îngrijire2.
Săvârșind adulter cu femeia oșteanului Urie și apoi uneltind moartea acestuia în
război, regele David și-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, pentru care Dumnezeu
l-a mustrat prin profetul Natan (II Rg. 11, 2-17). Fructul literar al acestei nefericite întâmplări
a fost Psalmul 50, ca expresie a pocăinței pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin
notează că nu David cel din păcat trebuie să fie modelul creștinului, ci David cel ce se căiește
de păcat. La primul nivel, psalmul exprimă căința regelui David după adulter (II Rg. 12, 13),
dar în el se poate regăsi și căința poporului întors din exil, unde a devenit conștient de
infidelitatea sa, precum și părerea de rău a oricărui om care și-a dar seama de starea sa
păcătoasă. Încrezător în îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu, el cere nu doar iertare, ci și
transformarea inimii3.
Originalitatea rugăciunii lui David constă în faptul că ea este o expresie, o
exteriorizare a stării lui sufletești zbuciumată de păcatul săvârșit și nu o repetare a unei
rugăciuni alcătuită de altcineva. Conștient de păcat, de gravitatea lui, psalmistul încearcă prin
1
Sf. Grigorie de Nyssa spune: „David arată tuturor oamenilor (prin psalmul acesta) cale de mântuire pocăința, ca
un oarecare meșteșug de neîncetată biruință împotriva vrăjmașului, că cel ce cugetă meșteșugul acesta de-a
pururea, și-l isprăvește, totdeauna se face biruitor al necontenitului său luptător”, iar Sf. Ambrozie marelui
Teodosie împăratul – atunci când a făcut stricăciunea în Tesalonic – i-a spus acestea: „Cel ce a urmat celui ce s-a
amăgit urmează și celui ce s-a pocăit”, în Cuv. Eftimie Zigabenul, și Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în
tâlcuirea Sfinților Părinți, vol. I, trasliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan
Voronca, Ed. Egumenița, Iași, 1850, nota 76, pp. 595-596.
2
Cuv. Eftimie Zigabenul, și Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 596.
3
Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Psalmii, vol. XIII, Editura Christiana,
București, 2009, pp. 278-279.
propriile puteri și cuvinte să se roage Domnului. Nici o altă rugăciune, alcătuită de vreun
înaintaș de-al său, nu era satisfăcătoare, deoarece i se părea că nici una din ele nu corespunde
stării sale sufletești, nici una n-ar putea să-i redea liniștea atât de mult dorită. Din acestă cauză
David își alcătuiește singur rugăciunea, pentru ca prin ea să-și exprime adevăratele
simțăminte. Așadar, cuvintele rugăciunii izvorăsc din acel suflet păcătos care a gustat din
belșug plăcerea și amărăciunea păcatului și dorește acum din toată ființa lui lepădarea de el și
îndreptarea4.

REPERE EXEGETICO-TEOLOGICE

4
Mircea Basarab, „Psalmul LI (L), ideea de rugăciune și de jertfă”, în ST, nr. 7-8, anul XIII (1961), p. 417.
 Între versiunea greacă și cea ebraică există o deplină concordanță. Astfel și traducerea
românească exprimă tocmai ideile cuprinse în original. Textul începe cu o negație al și μη,
tradus prin nu. Următorul cuvânt tașlikeni =a arunca, a întoarce este tradus în grecește prin
άπορρίψης de la απορριπτω = a arunca, a respinge, a nesocoti, a disprețui, dând sensul de
neluare în seamă a cererii, neprivire la zbuciumul pocăinței. De observat însă că în continuare
textul original folosește cuvântul fanim, față care nu are decât plural, referindu-se la fața lui
Dumnezeu cel Unul în Treime. Cuvântul veruach =și Duhul, folosit în versetul precedent
însoțit de adjectivul drept (nakon) aici este folosit însoțit de adjectivul kadeș, Sfânt însemnând
Duhul lui Dumnezeu care întărea pe profeți (Num. 11, 17, 25, 29), „Duhul Domnului care s-a
odihnit peste David” (I Rg. 16, 13), duh despre care Isaia proorocul zicea „Duhul Domnului
este peste mine” (Is. 61, 1)5.
Duhul Domnului întărea pe profeți, le dădea autoritate, trezea forțele morale,
dreptatea, sfințenia, acțiunea lui referindu-se mai mult la transformarea persoanei respective,
dar această acțiune spirituală prevestește sfințenia realizată de Duhul Sfânt în Noul
Legământ6.
Duhul profetic se îndepărtează de păcat și o nouă revărsare a lui este cerută de David,
care în chip profetic prezice despre o vreme a pogorârii harului Duhului Sfânt care aduce o
sfințenie deplină. Deci, David este conștient de faptul că el, ca orice profet este stăpânit de un
duh în baza căruia Domnul însuși vorbește despre el și cere ca acest duh să nu fie luat, să fie
întărit, căci, fără acest duh, legătura cu Domnul este întreruptă.7
Sfântul Vasile cel Mare înțelege prin „Duh drept” (Ps. 50, 11), ca și prin „Duhul cel
Sfânt”, ridicarea la un înalt grad de curățire și desăvârșire, o conlucrare divino-umană în care
se înmănunchiază: bunătatea, dreptatea, sfințenia și viața8.
Rugăciunea de cerere a lui David: „Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”, se
găsește în strânsă legătură cu iertarea și înnoirea interioară. Duhul despre care vorbește aici
David este duhul Domnului, care a venit peste el în momentul când l-a uns profetul Samuel (I
Rg. 16, 13). Este vorba, deci, de acea harismă specială de care se împărtășeau profeții,
arhiereii și regii Legii Vechi. În urma păcatului psalmistul nu mai era vrednic de acest har și,
deși el nu i-a fost luat, totuși David își dă seama că el ar putea fi îndepărtat de la persoana lui,
5
Alexandru Izvoranu, Comentariu la psalmul 50, Editura Sitech, Craiova, 1999, pp. 75-76.
6
Petre Semen, „Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament”, în TV, anul LXVIII (1992),
nr. 4-7, pp. 112-115.
7
Alexandru Izvoranu, op. cit., pp. 76-77.
8
Sf. Vasile cel Mare, „Omilii despre credință”, traducere de Dumitru Fecioru, în MB, an XXXX, nr. 1-3, 1980,
p. 85, apud Alexandru Izvoranu, op. cit., p. 77.
tot așa după cum a fost îndepărtat de la Saul (I Rg. 16, 14), și din această cauză se roagă ca
Dumnezeu să nu-l priveze de prezența Sa, adică de duhul Său, pentru că fără acest duh el
conștientizează că nu poate avea loc comuniune între om și Dumnezeu 9. Nu lua, deci, acest
Duh Sfânt, darul prorociei10, pentru că el mă învață să mă rog, mă întărește în ispite și mă face
să persist în cererile și în lacrimile mele, și prin el eu găsesc har înaintea Ta 11. Psalmistul se
roagă ca ceea ce n-a pierdut să nu-i fie luat, iar ceea ce a pierdut să-i fie redat. Să-i fie redată
liniștea conștiinței, pierdută în urma păcatului, veselia petrecerii în Dumnezeu, de care se
bucură din plin înainte și de care sufletul său acum este golit și însetat (Ps. 50, 13)12.
Cuviosul Eftimie Zigabenul și Sfântul Nicodim Aghioritul acest verset îl tâlcuiesc în
felul următor: „Să nu mă lepezi, zice, Doamne, de la cercetarea dumnezeieștii Tale fețe. Cu
toate că eu m-am facut nevrednic de cercetarea Ta, nici să mă lipsești de Sfântul Tău Duh,
adică să nu iei darul proorociei din pricina păcatului”. Din aceasta reiese că și după păcat nu a
lipsit cu totul și desăvârșit de la David darul proorocesc13.
Marele Atanasie zice dimpotrivă, anume că l-a părăsit pe el Duhul din pricina
păcatului. Și Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Darul Duhului îl cer, darul cel mare; s-a dus de
la mine darul, ca o porumbiță văzând noroi; ca pe o albină îl voiesc să se întoarcă”. Poate însă
după aceasta se învoiesc aceste două socotințe ce se arată potrivnice una alteia, că Eftimie
zice ca nu s-a dus de la David darul Duhului desăvârșit și pentru totdeauna. Iar Sfântul
Atanasie și Sfântul Ioan Gură de Aur, zic că în parte s-a dus de la dânsul, măcar că iarăși
însuși Sfântul Ioan Gură de Aur în tâlcuirea aceluiași verset zice: „Luminat învățăm prin
aceste cuvinte că nu s-a dezbrăcat de darul Sfântului Duh, că nu ca dezbrăcat se roagă să-l
dobândească, ci a nu se lipsi de el”. Acesta spune și Teodoret, asemenea ca și Sfântul Ioan
Gură de Aur, pentru aceasta se pun de acord cu socotința lui Eftimie. Și în Psalmul 118, 43,
„și să nu iei din gura mea cuvântul adevărului”, Eftimie însuși spune: „Să nu ridici, Doamne,
de la mine darul cel proorocesc în vreme îndelungată, că, deși s-a oprit după iconomie la o
vreme, iarăși cer să mi se dea”. Iar Isihie zice: „Cu adevărat, rău este slugii când se păgubește
de fața stăpânului său, la fel și fiului de a părintelui, și a ostașului de a împăratului, că unul ca
acesta se află izgonit. Iar la Dumnezeu aceasta pricinuiește pierire celui ce o pătimește, că nici
Părinte numai, nici Stăpân și Împărat este nouă Dumnezeu, ci tot din ce-ai zice din cele ce
9
Jacob Edmond, Les Thémes essentiels d`unw Théologie de l`Ancien Testament. Thése..., Neuchâtel (Suisse),
1995, p. 103, apud Mircea Basarab, op. cit., p. 422.
10
Eftimie Zigabenul, Migne, P.G., vol. CXXVIII, col. 557, apud Mircea Basarab, op. cit., p. 422.
11
Jerôme Savonarole, Derniére Méditation, traduite et présentée par Charles Journet, Fribourg, 1943, p. 54, apud
Mircea Basarab, op. cit., p. 422.
12
Dragomir Demetrescu, Explicarea Psalmului 50. Studiu exegetico-biblic, București, 1897, p.53, apud Mircea
Basarab, op. cit., p. 422.
13
Cuv. Eftimie Zigabenul, și Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 609.
ajută vieții și mântuirii noastre se află. Drept aceea, cand se întoarce fața Sa de la noi Duhul
cel Sfânt, întru care este toată darea bunătăților noastre, de toate păgubindu-ne, îndată
pierim”. Fericitul Augustin, în comentariul său la Psalmi, zice că în acest verset, 12, se gasesc
pomeniți Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt14.
Teodoret de Kir, are urmatoarea explicație, „prin cuvintele acestea, ne-am învățat că
David nu fusese lipsit de darul Preasfântului Duh: fiidcă nu se roagă a-l lua înapoi, ca unul ce
s-a golit de dânsul, ci cere să nu se lipsească de acesta, nici să se facă departe de
dumnezeiasca purtare de grijă. Căci „față” a numit aici dumnezeiasca purtare de grijă”15.
Acest verset mai poate avea și următoarea tâlcuire. Psalmistul David, nu dorește să i se
ia duhul sfințeniei, sau Duhul Sfânt, care este izvor a toată sfințenia. David cere aici stăruința
care este un dar special al milostivirei divine. Dumnezeu nu respinge niciodată, nu părăsește
niciodată pe omul drept și nu ia niciodată Duhul cel Sfânt, pe cât timp acest om nu începe a se
îndepărta de dreptate. Dar nu dă nimănui stăruința finală, care este unirea morții cu starea
harului. El este stăpân peste zilele noastre, și poate să ne ia din lumea aceasta îndată ce vom
înceta să ne supunem la vocea sa, el poate fixa termenul vieții noastre, de îndată ce vom fi în
dizgrația sa, și aceasta ar fi a ne lua pentru totdeuna Sfântul Său Duh, și a ne alunga dinaintea
sa. În consecință, David se pocăiește și cere ca acestă nenorocire să nu i se întâmple16.

CONCLUZII

14
Ibidem, pp. 609-610.
15
Fer. Teodorit al Kirului, Tâlcuirea celor 150 de psalmi ai proorocului Împărat David, Sfânta Mănăstire Sfinții
Arhangheli – Petru Vodă, 2003, p. 150.
16
Gherasim Timuș, Note și meditațiuni asupra psalmilor, Tipografia „Gutenberg” Joseph Göbl, București, 1896,
pp. 618-619.
 Urmărind ideea de rugăciune, ne putem da seama de nivelul la care ajunsese teologia
Vechiului Testament pe timpul psalmistului David. Psalmul 50 tratează cele mai importante
probleme ale raportului omului cu Dumnezeu, iar rezolvarea acestora se ridică la o înălțime
neașteptată pentru vremurile acelea.
Păcatul este prezentat ca o stare de stricăciune lăuntrică, o călcare a voii lui
Dumnezeu, o îndepărtare a omului de Creatorul său. Prin iertare omul dorește restaurarea,
înnobilarea naturii, îndepărtarea păcatului pentru care se roagă, și se pocăiește în fața lui
Dumnezeu. Iertarea fiind un act al grației divine, primirea ei e condiționată de o mărturisire și
o pocăință adevărată și totală.
Rugăciunea de cerere exprimată prin versetul 12, arată dorința psalmistului de a nu
depărta „Duhul cel Sfânt” de către el, pentru că își dă seama că depărtându-se Duhul Sfânt,
pierde comuniunea cu Dumnezeu. Prin acesta își recunoaște gravitatea păcatului, dar
nădăjduiește, totuși, în mila lui Dumnezeu de a fi iertat și de a restabili acea comuniune
deplină cu El.
În acest verset, după tâlcuirea la psalmi a Fercitului Augustin, găsim cele trei persoane
ale Sfintei Treimi. Textul original folosește cuvântul fanim (în ebraică), față care nu are decât
plural, referindu-se la fața lui Dumnezeu cel Unul în Treime.
Duhul profetic se îndepărtează de păcat și o nouă revărsare a lui este cerută de David,
care în chip profetic prezice despre o vreme a pogorârii harului Duhului Sfânt care aduce o
sfințenie deplină. Deci, David este conștient de faptul că el, ca orice profet este stăpânit de un
duh în baza căruia Domnul însuși vorbește despre el și cere ca acest duh să nu fie luat, să fie
întărit, căci, fără acest duh, legătura cu Domnul este întreruptă.

BIBLIOGRAFIE
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea
Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.
2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, ediţie jubiliară a Sf. Sinod, tipărită sub
îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 2001.
3. Teodorit al Kirului, Fer., Tâlcuirea celor 150 de psalmi ai proorocului Împărat David,
Sfânta Mănăstire Sfinții Arhangheli – Petru Vodă, 2003.
4. Zigabenul, Eftimie, Cuv. și Aghioritul, Nicodim, Sf., Psaltirea în tâlcuirea Sfinților
Părinți, vol. I, trasliterare, diortosire, revizuire după ediția grecească și note de Ștefan
Voronca, Ed. Egumenița, Iași, 1850.
5. Basarab, Mircea, „Psalmul LI (L), ideea de rugăciune și de jertfă”, în ST, nr. 7-8, anul
XIII (1961), pp. 410-426.
6. Izvoranu, Alexandru, Comentariu la psalmul 50, Editura Sitech, Craiova, 1999.
7. Petre Semen, „Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament”, în
TV, anul LXVIII (1992), nr. 4-7, pp. 13-247.
8. Timuș, Gherasim, Note și meditațiuni asupra psalmilor, Tipografia „Gutenberg”
Joseph Göbl, București, 1896.
9. Usca, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți. Psalmii, vol. XIII,
Editura Christiana, București, 2009.