Curs 1

INTRODUCERE

Farmacognozia este una din științele de bază ale farmaceuticii, cosmeticii,

tehnologiei producerilor respective și domeniilor derivate de la acestea, fiind
consacrată studierii materiilor prime medicinale și cosmetice vegetale. Fiind
o știință fundamental-aplicativă și integrativă, având ca științe de bază
”Botanica”, ”Chimia organică”, ”Biochimia”, ”Chimia compușilor naturali”
Farmacognozia specială, compartiment al disciplinei didactice Farmacognozia,
furnizează cunoștințe integrative despre fiecare produs vegetal, care
includ caracterele morfologice și anatomice, chimice, tehnologice, dar si
farmacologice/terapeutice..

I. OZELE (GLUCIDELE) - PRINCIPII ACTIVE ALE PRODUSELOR

VEGETALE MEDICINALE

I.1. Descrierea generală și clasificarea glucidelor (oze, hidrați de

carbon)
Ozele (glucidele), numite și zaharuri sau hidrați de carbon
(carbohidrații), sunt una dintre clasele de metaboliți primari, substanțe
fundamentale ale procesului vital, compuși naturali de proveniență vegetală
direct din procesul fotosintezei. Energia solara captată de plantele verzi in
procesul de fotosinteză este stocată în legăturile chimice din moleculele
ozelor.
Catabolismul glucidelor (Catabolism= procesul metabolic care
transformă moleculele complexe ale unor substanțe energetice
(lipide, proteine, glucide) în unele mai simple, care sunt ulterior
eliminate, pentru producerea de energie) furnizează 50-70% din energia
necesară existenței organismului uman și animalier. Totodată compușii
glucidici din diferite grupuri moleculare, inclusiv polimerice, dispun de 1
proprietăți importante pentru medicină, pentru producerile farmaceutică,
cosmetică, alimentară, pentru sinteza organică ș.a. De aici și interesul
farmacognoziei pentru plantele medicinale cu conținut de diferite glucide, fie ca
surse de materii prime glucidice utilizate în diferite produceri, fie ca excipienți
sau principii active farmacodinamice ale diferitor preparate medicamentoase –
fitoterapeutice sau chimioterapeutice.
Ca si compoziție chimică, glucidele sunt substanțe ternare (compuse
din trei elemente chimice: C, H, O), polioxicarbonilice, semiacetalice, sub
formă de polihidroxialdehide sau polihidroxicetone, și derivați ai acestora.
Numirea inițială de hidrați de carbon, dată clasei respective (Shmidt, 1848)
este improprie și vine de la faptul că primii compuși cercetați din această serie
corespundeau formulei generale Cn(H2O)n, ceea ce nu se referă la majoritatea
glucidelor cunoscute ulterior. Și denumirile de mai târziu, ”glucide” de la
glikis = dulce, și ”zaharuri” de la sakkaron - substanță dulce, de asemenea sunt
improprii. Nu sunt prea multe substanțele din această clasă care posedă gust
dulce. Totuși, termenii ”glucide” și ”zaharuri” au fost acceptați ca numiri
științifice ale aceastei clase de biomolecule.
Glucidele prezintă o diversitate chimică impunătoare și se divizează după
diferite criterii în diferite clase, grupui etc.
După numărul de monomeri în moleculă, acestea se divizează în:
- oze, care includ glucude simple (monozaharide) și polioli (alcooli
glucidici),
- ozide (glucide superioare), care se divizează în holozide și heterozide.
Acestea la rândul lor includ diferite subclase de glucide (Fig.I.1).

2
 pentoze (riboza, D- xiloza, L-arabinoza)
metilpentoze (D-digitaloza, D-tevetoza, D-fucoza, L- ramnoza)
dezoximetilpentoze (D-digitoxoza, D-cimaroza, D-oleandroza, D-sarmentoza)
1. OZE hexoze: aldohexoze (D-glucoza, D-manoza, D-galactoza); cetohexoze (L-
fructoza)
oze aminate (D,L-glucozamina, L-streptozamina, desozamina, rodozamina)
polioli: aciclici (D-manitol, D-sorbitol, D-dulcitol); ciclici (quercitol, inozitol,
fitina)

xn omogene (maltoza, gentiobioza, celobioza)

diholozide mixte (zaharoza, rutinoza, scilobioza
ș.a.)
oligozide (oligozaharide) omogene (rafinoza,
melitrioza) triholozide mixte
(strofantotrioza) tetraholozide
(stachioza)

holozide omogene pentozane (xilane, arabane)

hexozane – glucani ( celuloza,
amidonul, ( dextrinele, dextranii);
fructani (inulina)
poliholozode (polizaharide)
2. OZIDE mixte = poliuronide (pentohexozane și acizi
uronici,
pectine, acidul algic, mucilagii, gume)

heterozide (oze + aglicon): glicozide triterpenice și steroidice (saponine),

cardiotonice, fenolice și flavonoidice,
antracenglicozide, glicoalcaloizi etc.

3. ALȚI COMPUȘI CHIMICI glicoproteine (lecitine), glicolipide și

glicosulfolipide,
CU CONȚINUT DE OZE glicorezine, acizi nucleici

Fig. I.1. Clasificarea chimică a principiilor active din clasa glucidelor

3
 1. GLUCOZA

Glucoza este compusul organic, aparținând clasei zaharidelor, care

are formula chimică C6H12O6. Deși are aceeași formulă chimică, fructoza este
diferită față de glucoză prin modul de legare a atomilor. Astfel, glucoza are o
singură grupare de alcool primar (în imagine, la carbonul cu numărul 6), pe când
fructoza are două grupări de alcool primar.
Obținere:
a.) pe cale naturala
Glucoza este unul dintre produșii de fotosinteză a plantelor și a unor
procariote. Se găsește îndeosebi în sucul fructelor dulci ale plantelor.
La animale și ciuperci, glucoza este rezultatul descompunerii glicogenului,
proces numit glicogenoliză. La plante, se descompune amidonul.
La animale, glucoza este sintetizată în ficat și rinichi din intermediari care nu
sunt carbohidrați, precum piruvat și glicerol, proces numit gluconeogeneză.
b) pe cale industriala
La scară industrială, glucoza se obține prin hidroliza amidonului în mediu
acid.
O altă metodă este hidroliza enzimatică a amidonului. Multe culturi pot fi
folosite ca sursă pentru amidon: porumbul, orezul, grâul, cartofii sunt utilizați la
scară largă în toată lumea.
Procesul enzimatic are două etape. Pe durata a 1-2 ore, la aproximativ
100 °C, enzimele descompun amidonul în carbohidrați mai mici, cu o moleculă
formată din 5-10 unități de glucoză. Unele variațiuni ale acestui proces încălzesc
amidonul la aproximativ 130 °C sau mai mult de câteva ori. Astfel se
îmbunătățește solubilitatea amidonului în apă, dar se dezactivează enzimele, așa
că enzime noi trebuie adăugate în amestec după fiecare încălzire.
În a doua etapă, numită zaharificare, amidonul parțial hidrolizat este
hidrolizat complet până la glucoză folosind enzima glucoamilază provenită de la
ciuperca Aspergillus niger. Condițiile de reacție specifice sunt la un pH de 4,0–
4,5, o temperatură de 60 °C și o cantitate de carbohidrați de 30–35%. În aceste
condiții, amidonul poate fi convertit în glucoză în proporție de 96% după 1–4 zile.
Totuși, se pot obține reacții cu randamente mai mari folosind soluții mai diluate,
dar în acest fel sunt necesare reactoare mai mari și cantități mai mari de apă, și de
aceea această modalitate nu este considerată economică. Soluția de glucoză
rezultată este apoi purificată prin filtrare și concentrată prin evaporarea apei. D-
glucoza solidă este produsă apoi prin cristalizări repetate.

4
Rol biologic

Flacoane cu soluție de glucoză 5%, pentru folosință medicală

Se poate specula asupra cărui fapt se datorează răspândirea atât de mare a
glucozei, și nu a altor monozaharide, precum fructoza. Glucoza se poate forma
din formaldehidă în condiții abiotice, deci se poate ca ea să fie fost disponibilă
pentru sistemele biochimice primitive. Glucoza este foarte răspândită în regnul
animal și vegetal, și este principala oză din organismul uman.
Sursă de energie
Glucoza este un combustibil esențial în biologie. Carbohidrații reprezintă
sursa principală de energie pentru corpul uman, producând
4 kilocalorii (17 kilojouli) pe gram. Descompunerea carbohidraților (amidonul,
de exemplu) produce mono și dizaharide, iar o mare parte dintre produși este
glucoză. Prin glicoliză și prin reacțiile ciclului acidului citric, glucoza este
oxidată pentru a forma dioxid de carbon și apă, rezultând și energie, în principal
sub formă de ATP.
Este distribuită în toate celulele și fluidele organismului, cu excepția urinei.
În ser, concentrația de glucoză (glicemie) normală este de 80–110 mg/dl.
Menținerea glicemiei în limite constante este asigurată prin acțiunea
antagonistă a doi hormoni ai pancreasului endocrin: insulină (hipoglicemiant)
și glucagon (hiperglicemiant). Creșterea cantității de glucoză în sânge este
specifică diabetului zaharat, iar în urină (glicozurie) apare numai când glicemia
depășește 160–180 mg/dl. Măsurarea concentrației sanguine se poate realiza
cu glucometrul.
Precursor
Glucoza este esențială în producerea proteinelor și
în metabolismul lipidelor. De asemenea, la cele mai multe plante și animale, este
un precursor pentru vitamina C (acid ascorbic).
Glucoza este folosită ca precursor la sinteza unor substanțe
importante. Amidonul, celuloza și glicogenul sunt polimeri (polizaharide)
comuni ai săi. Lactoza - zahărul din lapte, este o dizaharidă compusă din glucoză
și galactoză. În zaharoză, o altă dizaharidă importantă, glucoza este legată
de fructoză.
Glucoza intră în structura diglucidelor și poliglucidelor. Prin oxidare în
ficat se transformă în acid glucuronic, care are un rol important în
glucuronoconjugare.
5
Utilizare

Există mai multe forme de comercializare și folosire a glucozei, dintre care

cele mai importante sunt:
✓ sirop de glucoză - conține glucoză în concentrație de 32,40%;
glucoza tehnică - cu o concentrație de 75%;
✓ glucoza cristalizată (tablete) - concentrație de 99%.
În medicină este folosită mai ales sub formă de soluții apoase perfuzabile. În
funcție de concentrațiile lor, acestea au acțiuni și indicații diferite. Soluțiile sub
5 % sunt utilizate pentru diluarea unor medicamente, pentru hidratare sau ca
substituent energetic. Soluția de glucoză 5 % este izotonă și are aceleași utilizări,
fiind folosită cel mai adesea. Soluțiile de concentrații mai mari de 5 % (10, 20,
33, 40 %) sunt hipertonice și își găsesc utilitatea ca diuretice osmotice (realizează
deshidratare tisulară, foarte utilă în edeme). Pentru a evita efectele nefaste ale
hiperglicemiei, de obicei oricărei perfuzii cu glucoză i se adaugă insulină.

2. Fructoza

Fructoza este un monoglucid cu structura cetozica, solubila in apa si

aproape de doua ori mai dulce decat glucoza. Aceasta hexoza nu are carcter
reducator si roteste lumina polarizata spre stanga. De la aceasta proprietate
levogira ii deriva denumirea sinonima de levuloza.
6
 Fructoza se gaseste libera in natura sau intra in componenta unor glucide
cu mai multe molecule (zaharoza, inulina). in stare libera se afla in forma
furanozica (cu 5 atomi in inel), iar in combinatii se gaseste in forma piranozica
(cu 6 atomi in ciclu).
Proprietăți fizice
Este o substanță solidă, cristalizată în formă de ace, cu gust dulce (este cea mai
dulce monozaharidă), solubilă în apă și metanol.
Proprietăți chimice
La 105 °C are loc topirea cu reacția de descompunere (carbonizare).

Fructoza predomina in fructele dulci si in miere. In unele fructe (mere,

pere, cirese, coacaze negre) continutul de fructoza il depaseste pe cel de glucoza.
In organismul uman fructoza trece greu in stare de glucoza iar
metabolizarea ei este mai inceata. Datorita acestui motiv precum si ca o
consecinta a gustului foarte dulce (necesita o cantitate mai mica) se poate utiliza
ca sursa naturala de “dulce” si de catre diabetici (cu prudenta). Fructoza este
singura glucida care se metabolizeaza pasiv (nu are nevoie de insulina), fara
fosforilare prealabila.
Considerata pana nu demult cea mai asimlabila si mai sanatoasa glucida,
fructoza si-a dovedit si anumite neajunsuri. Desi prin functia cetonica initeaza
arderea grasimilor, in acelasi timp stimuleaza asimilarea si sinteza unor lipide,
dintre care cele mai de temut sunt trigliceridele.Levuloza naturala din fructe
prezinta efecte hipertriglicerilemiante nesemnificative, insa fructoza din solutii
(sucuri industriale, produse lactate indulcite, inghetata, etc.), precum si cea din
miere poate fi daunatoare acolo unde se semnaleaza tendinte crescatoare ale
nivelului trigliceridelor si chiar a colesterolului.
Nevoile organismului in fructoza sunt mai ridicate la barbati, deoarece
acesta cetohexoza are un important rol in spermatogeneza. Deoarece intretine
metabolismul anaerob, se recomanda introducerea unei cantitati sporite de
levuloza personelor care depun eforturi musculare sustinute si de scurta durata.

3. ZAHARUL

Zaharul este compus din dizaharidul vegetal zaharoza care, desi este prezenta
in aproape toate vegetalele verzi, se produce in principal din doua surse
importante:

• trestia de zahar (Saccharum officinarum) si

• sfecla de zahar (Beta vulgaris subsp. vulgaris, var. altissima).
7
 Sfecla de zahar este cultivata mai ales in Europa, in timp ce trestia de zahar
este o cultura tropicala, formand o veritabila centura in jurul planetei intre 30 0
latitudine nordica si 30 0 latitudine sudica. In unele zone ale globului se mai
folosesc si alte plante ca sursa de obtinere a zaharului: porumbul dulce (Zea mays
varietatea saccharata) care are un continut de 12-17% zaharoza, sorgul de zahar
(Sorgum saccharatum), artarul dulce (Acer saccharinum), curma-lele (Phoenix
dactilifera).
Din punct de vedere istoric, zaharul solid se obtinea in India inca din secolul
al IV-lea. In Europa s-a extins initial ca remediu curativ si fortifiant iar la sfarsitul
secolului al XVII-lea era inca rezervat pentru clasele privilegiate. Acesta era
obtinut din trestie de zahar si la inceput a fost adus in Europa din Persia de catre
arabi. Mai tarziu zaharul era adus din Cuba, Mexic, Peru si Brazilia, destinatia
pentru Europa fiind Olanda.
Dupa ce in timpul razboiului continental al lui Napoleon I zaharul obtinut din
trestia de zahar a devenit din ce in ce mai scump, s-a incercat obtinerea acestuia
si din alte plante si s-a constatat ca cea mai convenabila sursa pentru Europa este
sfecla de zahar. Zaharul nou a avut un impact economic important. Productia de
zahar a crescut extrem de mult in ultimele 3 decenii.
Intre zaharul de trestie si zaharul de sfecla nu exista o diferenta semnificativa din
punct de vedere al compozitiei chimice. Practic este vorba despre un singur si
acelasi hidrat de carbon, zaharoza, dizaharid ce contine o molecula de glucoza si
una de fructoza, are gust dulce si este usor solubil in apa.
Zaharul este un produs rafinat in care proportia de zaharoza, functie de gradul
de rafinare, se apropie de 100%. Orice alti componenti sunt considerati impuritati
si in procesul de fabricatie se urmareste indepartarea lor practic completa.
Zaharul este oferit in comert sub diverse forme si granulatii deosebindu-se in
principal: zahar alb cristalizat, zahar alb rafinat, zahar brut, zahar brun etc., sub
forma de zahar tos, zahar cubic, zahar pudra. Se utilizeaza mai ales zaharul alb
cristalizat care contine peste 98% zaharoza. Se afirma adesea ca zaharul brut sau
alte varietati de zahar brun sunt mai bune ori mai sanatoase din punct de vedere
nutritional decat zaharul alb.
Zaharurile brune se elaboreaza fie prin purificarea partiala a zaharului brut fie
prin adaugarea ulterioara de caramel ori melasa la zaharul alb, continutul in
substante nutritive al varietatilor de zahar brun fiind nesemnificative. Zaharul brut
contine peste 90% zaharoza si resturi de melasa care ii confera culoarea maro.
Melasa contine, pe langa zaharoza si minerale, unii aminoacizi, vitamine B, dar
si diverse substante nedorite din sfecla de zahar. In plus, poate sa contina
impuritati, spre ex. metale grele, unele microorganisme, deci ar putea prezenta
probleme de igiena. De aceea se spune uneori pe un ton depreciativ dar adevarat
ca zaharul brun nu este mai sanatos dar este cu siguranta mai murdar. De
asemenea exista limite senzoriale, zaharul brut de sfecla avand un miros specific
8
neplacut (de peste). Astfel, pentru a fi utilizat ca sursa pentru substantele nutritive
amintite ar fi nevoie sa se consume cantitati enorme de zahar brut bogat in melasa.
Comparativ cu formele de zahar alb, valoarea varietatilor de zahar brun
consta in culoarea sa decorativa si in gustul sau de caramel. Asadar, alegerea
pentru consum a unuia sau a altui tip de zahar trebuie sa tina seama doar de
preferintele personale ale consumatorului si nicidecum de anumite virtuti
nutritionale, care de fapt nu exista.
Referitor la proprietatile zaharului, acestea sunt, in principal, urmatoarele:

• Este sursa de energie; in organism zaharul arde complet, 100 g zahar

furnizand 1700 kJ (400 kcal).
• Are gust dulce – care se diferentiaza intr-o o forma agreabila de gustul
dulce fad (neenergetic) al unor edulcoranti artificiali.
• La concentratii de peste 63% zaharul are un efect conservant pentru ca
leaga apa, privand microorganismele de mediul lor propice de viata.

In regnul vegetal si animal se intalnesc mai frecvent pentoze si hexoze,

reprezentantii inferiori apar ca produsi ai metabolismului intermediar iar celelalte
monoglucide se intalnesc rar in natura.
Glucide mai cunoscute sunt: amidonul, mierea, celuloza, mana.

REPREZENTANTI:

1. AMIDONUL:-AMYLUM - oficinal in FR X

Este cea mai importanta poliglucida de rezerva din regnul vegetal. Poate fi
depozitat in diferite organe: tuberculi (cartof), radacina (manhiton), tulpina (unele
specii de palmieri), seminte(unele leguminoase), cariopse(gramineae). Forma si
marimea granulelor de amidon difera de la o specie la alta. In granule amidonul
este dispus in straturi concentrice in jurul unui centru care nu este intotdeauna
centrul geometric al granulei. Amidonul contine amiloza si amilopectina care au
aceeasi formula bruta dar se deosebesc prin structura si proprietati.
Exemple:
- amiloza se dizolva in apa fierbinte rezultand o solutie coloidala limpede,
nevascoasa.
- amilopectina formeaza in apa o coca.
Amidonul este o pulbere alba fara miros si fara gust. FR Xdescrie macroscopic si
microscopic amidonul de grau, porumb, cartof.
Amylum tritici- amidonul de grau obtinut din cariopsele plantei Triticum aestivim
(gramineae). 9
 Caractere microscopice: granule simple, mici, rotunde si granule simple
mari,sferice sau lenticulare, hilul central si stratificatii concentrice greu
vizibile.Uneori granulele prezinta o fisura longitudinala. Amidonul de grau se
aseamana cu cel de secara si orz dar acestea nu se folosesc la prepararea
amidonului.
Amylum mayadis- amidonul de porumb obtinut din cariopsele plantei Zea mays
(Gramineae).
Caractere microscopice: granule simple, poliedrice sau rotunde,hilul
central constituit dintr-o cavitate distincta sau din 2-5 fisuri radiale.Nu prezinta
stratificatii concentrice.
Amylum solani- amidonul obtinut din tuberculii plantei Solanum tuberosum
(solanaceae).
Caractere microscopice:- granule simple, neregulat-ovoide, cu o
extremitate mai ingusta decat cealalta si granule simple, rotunde, hilul excentric
si stratificatiile concentrice vizibile.

Proprietati
Amidonul are o structura amorfa si se prezinta sub forma de pulbere fina,
alba. Este insolubil in apa rece, iar in apa fierbinte formeaza un gel a carui
consistenta si aspect variaza in functie de specia amidonului.
La recunoasterea amidonului se foloseste iodul: la contact cu acesta,
amidonul da o culoare violet inchisa la rece.
Din totalitatea proprietăţilor funcţionale a amidonului cele mai importante
sunt următoare:
-capacitatea de gelatinizare şi legarea apei libere în compoziţii alimentare;
- capacitatea de gelificare;
- hidroliza amidonului cu formarea compuşilor cu gust dulce ;
-valoarea fiziologică a amidonului în nutriţie ;
-proprietatile polifunctionale a amidonului modificat.
Biomaterialele, în special copolimerii pe bază de amidon, sunt capabili de
a elibera medicamente într-un ritm constant pe o perioadă îndelungată de timp.
Aplicatiile farmaceutice:
- formarea de capsule farmaceutice;
-excipent in prepararea unor forme farmaceutice: comprimate, drajeuri, pilule,
pulberi, pudre;
-actiune proprie – emolienta si protectoare asupra pielii;
-utilizat ca topic (actiune locala);
-in cosmetica: pudre (amidonul din orez);
- la confectionarea bandajelor fixe in chirurgie;
10
- ca aliment dietetic;
- ca materie prima pentru obtinerea industriala a glucozei, dextrinelor, alcolului
etilic.
Obs.: Capsulele din amidon (Capsulae amilaceae) sunt folosite încă de
mult timp pentru conditionarea medicamentelor. Prezintă pe lângă dezavantaje
(legate de sensibilitatea amidonului la umiditate, respectiv agenţi atmosferici) şi
avantaje care pledează pentru utilizarea acestui tip de înveliş, de exemplu:
- mascarea mirosului şi gustului neplăcut a unor substanţe medicamentoase;
- biodisponibilitate bună;
- sunt biodegradabile;
- sunt inerte chimic;
- sunt un înveliş preferat pentru pulberile divizate în farmacie.

2. MEL – MIEREA:
Mierea (din latină melem; în greacă μελιττα înseamnă „albină”) este
un produs apicol obținut prin transformarea și prelucrarea nectarului de
către albine și depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populației
din stup. Obținerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent și din
trecut.
Istoric
Mierea de albine a fost prima substanță dulce folosită de om, fiind prețuită
în special de preoți în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în
civilizațiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi
alcoolice la care se adăuga polen și levuri din faguri, însă, cele mai vechi
documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană.
De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare și folosire a mierii.
Babilonienii și diferitele civilizații străvechi din India și China, utilizau mierea
atât ca medicament cât și la ritualuri și ceremonii. În Vechiul Testament găsim
scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de
miere.
Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecțiuni
(gastrointestinale, renale, respiratorii) și pentru tratamentul plăgilor.
Dioscoride, autorul unei cărți în cinci volume, „De Materia Medica”, trata
plăgile fistulizate folosind mierea în aplicații locale.
Pliniu indica mierea în asociere cu untură de pește la tratarea rănilor
infectate.
11
 Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală.
Folosirea mierii în alimentație (ca hrană, băutură, conservant),
în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creștere până la
descoperirea zahărului din trestie și sfeclă. În anul 1871 a fost
descoperită invertaza, (o enzimă care grăbește conversia zahărului
în glucoză și fructoză).
1. Clasificare

• După proveniență:
o - miere de flori, (florală), provenită din prelucrarea
nectarului și polenului cules de albine din florile plantelor
melifere,
o - miere de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părți ale
plantei, în afară de flori; poate fi de
origine animală sau vegetala.
• După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
o - miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte),
din nectarul florilor unei singure specii: (salcâm, tei, floarea
soarelui, mentă)
o - miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de
nectar de la florile mai multor specii de plante.
• După modul de obținere:
o - în faguri (se livrează în faguri),
o - scursă liber din faguri ,
o - extrasă cu ajutorul centrifugii ,
o - obținută prin presarea fagurilor ,
o - topită (fagurii sunt încălziți).
• După consistență:
o - lichidă (fluidă),
o - cristalizată (zaharisită).
• După culoare: - incoloră, galben-deschisă, aurie, verzuie, brună sau
roșcată.
• După aromă, diversele sorturi de miere, se apreciază prin miros și
degustare, indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.
La clasificare se mai poate lua în considerare și: compoziția
chimică, puritatea, puterea calorică.

12
 2. Proprietăți fizice
Mierea este un aliment cu gust dulce și parfumat, cu aspect semifluid,
vâscos sau cristalizat și culoare specifică, având un conținut mare de zaharuri și
substanțe minerale, vitamine, enzime, acizi organici.
Culoarea. În raport cu substanțele colorate care se găsesc în nectar și care
sunt pigmenți vegetali-caroten, clorofilă, xantofilă- culoarea mierii diferă de la
incolor până la neagră. La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea
strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu.
Cu timpul, mierea își pierde culoarea inițială, de obicei se închide la culoare, iar
în timpul cristalizării se deschide.

3. Producerea mierii
Producerea mierii de către albine este un proces complex de transformare
a materiei prime în miere, începând cu recoltarea și terminându-se cu căpăcirea
celulelor din faguri. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul
aparatului bucal (trompa) și le înmagazinează un timp în gușă, unde sunt
amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conținutul zaharat albinelor din stup,
care îl prelucrează în continuare, până se obține produsul finit.
4. Compoziție chimică
Există numeroși factori care influențează compoziția chimică a mierii:
calitatea și compoziția materiei prime (nectar sau mană), abundența acesteia,
factorii climatici, modul de exploatare a albinelor, modul de recoltare,
condiționare și conservare. Mierea obținută va avea caractere specifice condițiilor
în care s-a produs.
Elementele care intră în compoziția mierii pot fi împărțite în trei
grupe: apă, substanțe zaharoase, substanțe nezaharoase.
Mierea de albine are in compozitia sa urmatoarele substante:

▪ 16-20% apa
▪ 0,4-0,8% protein (din care 12 aminoacizi ca:leucina,
alanina, metionina)
▪ 81,3%zaharuri (din care 38,19% fructoza, 31,28%glucoza, 5%
zaharoza, 6,83% maltoza, alte dizaharide)
▪ 3,01% vitamine (B1, B2, B6, C)
▪ 0,2% substante minerale (calciu, magneziu, fosfor, fier, cupru, mangan,
zinc, siliciu, sodiu, sulf)
▪ 55-105mcg acid pantotenic
▪ 36-110mcg acid nicotinic
▪ acid folic 13
 ▪ fermenti
▪ enzime
▪ hormoni
▪ antioxidanti
▪ factori antibiotici
▪ urme de polen

Utilizări
Prin calitățile sale nutritive este considerată un aliment de mare valoare în
hrana oamenilor de toate vârstele, având utilizări largi în dietetică și terapeutică.
Mierea este foarte des folosită în alimentație, în bucătărie sau ca
medicament, fiind foarte apreciată de medicina populară. De asemenea are
importante aplicații în alimentația artificială, în alimentația pre- și postoperatorie,
în pediatrie și ginecologie.
Valoarea alimentară și dietetică
Valoarea alimentară a mierii constă în primul rând în bogăția ei în zaharuri
(70-80%), din acest punct de vedere, fiind un aliment energetic prin excelență.
Majoritatea zaharurilor din miere sunt zaharuri simple, (glucoză și fructoză), care
nu mai necesită o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate și arse
complet, până la stadiul de bioxid de carbon și apă, eliberând energie în toate
etapele de descompunere prin care trec. Un gram de zaharuri din miere eliberează
ca și zahărul de sfeclă: 4,1 calorii, dar (spre deosebire de zahăr), această energie
este pusă în totalitate la dispoziția organismului, astfel că mierea este un aliment
ușor asimilat și digerabil. Deosebirea esențială a mierii de albine de zahărul
comercial constă în conținutul său ridicat în unele substanțe nezaharoase
(microelemente, enzime, acizi organici și vitamine), care își exercită efectul
pozitiv atât prin acțiunea de reglare a unor funcții importante ale organismului,
dar și contribuind la conferirea calităților gustative specifice ("gust de miere").
Atât aspectul, culoarea, consistența și gustul fac din miere un aliment mult
apreciat, dar mai ales aroma sa specifică, datorită conținutului în uleiuri eterice
(volatile), parfumul mierii fiind identic cu parfumul florilor din care provine..
Valoarea terapeutică a mierii
Mierea de albine nu are doar calități nutritive ci, în urma studiilor, s-a
demonstrat că are și o acțiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra
afecțiunilor digestive, cât și în afecțiunile hepatobiliare, cardiovasculare,
respiratorii, afecțiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de
nutriție și cele infecțioase, în afecțiunile sanguine și în cele cutanate.
Cu toate calitățile sale prețioase, mierea are și contraindicații pentru
pacienții care suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, 14
insuficiență pancreatică exocrină și pentru pacienții gastrectomizați, cât și în
anumite tulburări alergice.
Indicațiile apiterapice vor fi făcute numai de către medicul specialist, ca la
orice medicament, iar tratamentele vor fi aplicate sub directa sa supraveghere,
avându-se în vedere acțiunile farmaco-fiziologice generale și specifice ale
produsului apiterapic, starea pacientului și evoluția bolii.
Este produsa de diferite specii de albine(Apis melifera).Nectarul cules de albine
sufera in stomacul lor diferite trnsformari – cea mai importanta invertirea satorita
sucrazei, in urma careia rezulta mierea(produs de elaborare al albinelor) care este
descompusa in faguri.Mierea folosita in scop alimentar este si cea
farmaceutica.Se recolteaza incepand din luna mai, pe toata perioaca anotimpului
cald.
INTREBUINTARI:
- in alimentatie.
- in scop preventiv se foloseste amestecata cu propolis, laptisor de matca, polenul
diferitelor plante medicinale;
- in afectiuni ale aparatului respirator: laringite, traheite, bronsite.
-in afectiuni ale aparatului digestiv: ulcer.
-in stari gripale
- in afectiuni hepato-biliare, dermatologice.
-in boli de inima.
- in convalescente, surmenaj fizic si intelectual datorita aportului de vitamine(B1,
B2, B6, B12, C, K, PP, biotina

15