REGISTRELE LIMBII

● Limbaj standard: variantă stilistică a limbii literare utilizată în condiţii obişnuite de

comunicare, fără mărci afective şi care presupune folosirea cuvintelor cu sens
propriu, înlocuirea unor termeni populari sau regionali cu echivalentul lor în limba
literară, renunţarea la argou şi jargon. Între consecinţele sale se pot enumera pierderea
expresivităţii comunicării şi dispariţia impresiei de spontaneitate, de implicare
afectivă. Este limbajul recomandat de lucrările normative: DOOM, DEX
● Limbajul literar reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii. Limba literară
presupune utilizarea sa conştientă, în opoziţie cu variantele uzuale ale comunicării:
regionale, populare, familiare, arhaice. Limba literară nu trebuie confundată cu limba
operei literare care poate utiliza, în funcţie de context, de vorbitor sau de scopul
comunicării, orice tip de limbaj (standard, colocvial, popular, regional etc).
● Limbajul colocvial / familiar reprezintă conversaţia liberă între persoane înrudite
sau cu un statut social apropiat. Acest limbaj este predominant oral, cu nuanţe
afective şi conferă o mai mare expresivitate comunicării, prin impresia de
spontaneitate, de naturaleţe, de implicare afectivă pe care o produce. În scris se
întâlneşte mai ales în corespondenţă.
● Limbajul popular / regional este predominant oral şi se caracterizează prin existenţa
unor forme fonetice, sensuri şi construcţii gramaticale având o circulaţie restrânsă la o
anumită arie geografică. Folosirea cotidiană este neutră din punct de vedere stilistic,
dar în textele literare poate contribui la crearea impresiei de autenticitate a vorbirii
personajelor, la crearea culorii locale.
● Limbajul arhaic se referă la forme fonetice, sensuri şi construcţii gramaticale care
aparţin unor epoci depăşite din punctul de vedere al evoluţiei limbii. Folosirea lor în
epocă era neutră din punct de vedere stilistic, fiind echivalentă cu limbajul standard al
timpului. Funcţia expresivă a limbajului arhaic apare doar în momentul în care acesta
este utilizat în texte literare aparţinând unor perioade mai noi, cu funcţie de evocare a
culorii locale. Ex: vizir, paharnic, vornic etc.