Curs Irigarea Culturilor

Problemele agriculturii irigate

• Irigarea neraţională duce la modificarea nivelului freatic, respectiv la
creşterea acestuia, la distrugerea unor însuşiri ale solului ca structura,
textura, permeabilitate, determinând astfel apariţia proceselor de
înmlăştinire a solului, sărăturare secundară, levigarea elementelor
nutritive din profilul solului, respectiv crearea unui mediu nefavorabil
microfaunei solului.
Irigaţiile trebuie astfel concepute şi conduse încât să ducă la
preîntâmpinarea unor astfel de procese nedorite şi la realizarea unui
echilibru ecologic normal.
Cele mai mari probleme ale agriculturii irigate sunt :
- folosirea eficientă a apei;
- menţinerea capacităţii de producţie a solurilor;
- recuperarea investiţiilor.
Folosirea eficientă a apei – reprezintă una din problemele majore care
condiţionează extinderea amenajărilor de irigaţii, deoarece irigaţiile sunt
mari consumatoare de apă.

Căile de reducere a volumelor de apă din agricultura irigată sunt:

- micşorarea pierderilor, înmagazinarea în sol a apei provenite din
precipitaţii şi
- micşorarea consumului de apă al plantelor.
• Pierderi mari de apă pot să apară în timpul transportului apei, în funcţie de
tipul de amenajare existent şi de natura reţelei de aducţiune şi distribuţie,
astfel de exemplu la canalele necăptuşite din pământ, pierderile de apă
pot ajunge până la 50 –80% din volumul de apă transportat.

Pot să apară pierderi semnificative şi în timpul procesului de irigare (de

aproximativ 10 – 30%) în funcţie de instalaţiile de udare folosite şi de
metodele de udare.

O cale de micşorare a pierderilor de apă este aceea de a înmagazina în

sol apa provenită din precipitaţii, folosind diferite mijloace şi metode de
natură agrotehnică.

Micşorarea consumului de apă al plantelor, respectiv a componentei –

evaporare de la suprafaţa solului - se poate realiza prin folosirea unor
metode de udare localizată (irigarea prin picurare, irigarea subterană,etc.)
Menţinerea capacităţii de producţie a solurilor – se cunoaşte că o irigare
neraţională duce inevitabil la scăderea capacităţii de producţie, datorită
reducerii permeabilităţii solului, scăderii conţinutului solului în humus,
levigării substanţelor nutritive.

Pentru a preîntâmpina aceste efecte nedorite care pot să apară trebuie să

ţinem seama de următoarele reguli :

- stabilirea unor corelaţii optime între normele de apă aplicate şi dozele de

îngrăşăminte chimice şi organice, pentru a evita astfel levigarea substanţelor
nutritive în profunzime şi a scăderii conţinutului de humus.
-îmbinarea irigaţiei cu drenajul, ceea ce permite menţinerea la un nivel optim
a nivelului freatic şi prevenirea fenomenelor de înmlăştinare şi sărăturare
secundară.

Recuperarea investiţiilor - într-un timp cât mai scurt este o problemă de

bază a agriculturii irigate şi este strâns legată de eficienţa terenurilor
amenajate. În acest sens, prin obţinerea an de an a unor producţii agricole
mari, creşte venitul net şi prin urmare, mărirea efectului economic al
investiţiei.
 Indicii hidrofizici ai solului sunt expresii numerice sau caracterizări
cantitative ale proprietăţilor solului în raport cu apa şi au o importanţă practică deosebită
agricultura irigată, ceea ce implică importanţa cunoaşterii lor.

Indicii hidrofizici ai solului sunt:

a. Indicii permeabilităţii pentru apă;
b. Indicii capilarităţii;
c. Indicii capacităţii de reţinere ai apei de catre sol

a. Indicii permeabilităţii pentru apă

Permeabilitatea este proprietatea solului de a lăsa să treacă apa prin el cu mai multă
sau mai puţină uşurinţă.

Permeabilitatea este influenţată în primul rând de mărimea porozităţii totale şi

dimensiunile porilor, elemente care la rândul lor depind de textura şi structura solului.

Permeabilitatea solurilor nisipoase creşte o dată cu diametrul particulelor de nisip.

• Prin distrugerea structurii şi prin fenomenul de gonflare a particulelor elementare şi a

agregatelor de sol sub influenţa umidităţii, permeabilitatea solurilor lutoase şi argiloase
se micşorează.
 Permeabilitatea solurilor se poate îmbunătăţi prin arătură adâncă, fertilizarea cu
îngrăşăminte organice şi aplicarea amendamentelor cu calciu.

• Solurile cele mai indicate pentru irigare sunt cele care au permeabilitate mijlocie
pentru apă.

• Cernoziomurile, cu excepţia celor puternic levigate, au o permeabilitate bună pentru

apă pe tot profilul. Această proprietate condiţionează pătrunderea şi răspândirea apei
în sol, drenarea excesului de apă, consumul productiv al plantelor, pierderile prin
evaporaţie etc.

• În solul complet saturat cu apă (când toţi porii solului sunt plini cu apă) mişcarea apei
se face prin filtraţie. Indicele hidrofizic care caracterizează fenomenul de filtraţie este
viteza de filtraţie (VF). Se defineşte drept cantitatea de apă care trece printr-o probă
de sol în unitatea de timp.
• Viteza de filtraţie pentru unul şi acelaşi sol are o mărime constantă.

• În practică însă solurile sunt nesaturate cu apă, şi în acest caz întâlnim fenomenul de
infiltraţie.

• Infiltraţia reprezintă procesul de pătrundere descendentă a apei în sol prin porii

solului, prin spaţiile dintre particule de sol rezultate prin lucrările solului
 Viteza de infiltraţie reprezintă proprietatea solului de cea mai mare importanţă
în practica irigaţiei.

În funcţie de viteza de infiltraţie se aleg sistemul de amenajare şi metoda de udare

precum şi elementele tehnice ale udării prin scurgere la suprafaţă (debitul, panta
brazdelor sau fâşiilor de udare, durata de udare), tipul de aspersor în cazul
aspersiunii etc.

• Viteza de infiltraţie este o mărime variabilă. La începutul procesului de pătrundere a

apei în sol, viteza de infiltraţie este mare, ajungând după 3-6 ore la o mărime mai
mult sau mai puţin constantă.

Între infiltraţie şi filtraţie există totuşi o strânsă legătură, filtraţia continuând logic
fenomenul de infiltraţie.

• Viteza finală de infiltraţie are în medie valori cuprinse între 2 şi 200 mm/h.
Viteza de infiltraţie este influenţată de mai mulţi factori: textura, starea suprafeţei
solului (crustă, tasare, afânare), calitatea apei etc.

• Infiltraţia este foarte mult influenţată de metoda de udare folosită, astfel

dinamica infiltraţiei într-un sol irigat prin submersiune este diferită de
infiltrarea dintr-un sol irigat prin scurgere la suprafaţă sau prin aspersiune.
 b. Indicii capilarităţii

Capilaritatea solului – reprezintă proprietatea prin care apa din pânza freatică se
ridică la o anumită înălţime în stratul de sol, datorită forţei capilare.

Stratul de sol umezit din pânza freatică sub acţiunea forţei capilare poartă
numele de franj capilar.

Înălţimea ascensiunii capilare depinde în principal de textura solului şi de

mărimea porilor, astfel încât în cazul solurilor cu textură fină, de exemplu, cu cât
diametrul porilor este mai mic, cu atât înălţimea ascensiunii capilare este mai
ridicată.
La solurile argiloase şi la solurile lutoase grele, ascensiunea capilară este
în mod obişnuit de 4-5 m , la solurile lutoase şi nisipo-lutoase este 2-3 m,
iar la solurile nisipoase este de 0,5-1 m.

Ascensiunea capilară prezintă importanţă deosebită în tehnica

irigaţiilor, mărimea ascensiunii capilare fiind utilizată la stabilirea tipului
de bilanţ al apei din sol, la stabilirea elementelor regimului de irigare a
culturilor agricole, precum şi la aprecierea aportului freatic.
În funcţie de adâncimea la care se găseşte situat în sol
franjul capilar întâlnim trei situaţii diferite:
1.Franjul capilar este la suprafaţa solului – permanent sau numai în
perioadele cu nivel ridicat al apei freatice, ceea ce determină umezirea excesivă a
solului sau chiar sărăturarea lui, în cazul în care apa freatică este mineralizată. În
această situaţie se află solurile cu nivel ridicat al apei freatice, aportul freatic
contribuind la economisirea unei cantităţi apreciabile de apă de irigaţie.
Aceste soluri nu au nevoie de irigaţie, ci de drenaj şi eventual sunt necesare
măsuri pentru combaterea sărăturării.

2.Franjul capilar este în zona rădăcinilor plantelor sau în apropierea

acesteia.
Este cazul solurilor freatic umede, la care nivelul apei freatice se găseşte între
2-3 m. În acest caz, aportul freatic constituie o sursă importantă de apă, dar nu
suficientă pentru a acoperi nevoile de apă ale plantelor cultivate.
Este de dorit ca irigarea acestor soluri să fie controlată şi condusă astfel încât,
între apa suspendată şi cea sprijinită să rămână un strat uscat ,cu rol de
tampon, pentru a preveni în acest fel fenomenul de salinizare secundară a
solului.

Cantitatea de apă pe care franjul capilar o pune la dispoziţia plantelor

(aportul freatic – AF) trebuie avută în vedere la stabilirea normelor de
irigare ale culturilor agricole.
 Irigarea solurilor freatic umede

Irigarea solurilor freatic umede

3. Franjul capilar este situat în adâncime – sub zona rădăcinilor plantelor.
Este cazul solurilor cu nivelul freatic situat la o adâncime mai mare de
3-5 m. Aceste soluri nu prezintă restricţii de folosire a apei de irigaţie, având
în vedere că aportul freatic este inexistent, iar cerinţele plantelor faţă de apă
au ca sursă de acoperire doar precipitaţiile atmosferice.

Indicii hidrofizici ai solului şi exprimarea lor în unităţi pF

 c. Indicii capacitatii de reţinere a apei de către sol
• Capacitatea de reţinere este proprietatea solului de a reţine apa datorită unor forţe
ce acţionează în sol, între care forţa de adsorbţie şi forţa capilară deţin un rol
important. Capacitatea de reţinerea îi asigură solului posibilitatea de a înmagazina şi
păstra apa pentru plante.

Datorită capacităţii de reţinere, solul poate avea diferite conţinuturi de umiditate.

Unele umidităţi caracteristice numite şi trepte de umezire sunt considerate indici
hidrofizici ai acestei proprietăţi: coeficientul de higroscopicitate (CH), coeficientul de
ofilire (CO), capacitatea de câmp pentru apă a solului (CC), capacitatea de saturaţie
(CS).
Coeficientul de ofilire (CO) reprezintă umiditatea solului la care plantele se
ofilesc, fără a-şi putea reface ulterior turgescenţa, chiar puse într-o atmosferă
saturată cu vapori de apă.
CO = 1,5xCH
Capacitatea de câmp pentru apă a solului (CC) este cantitatea maximă de
apă suspendată care poate fi reţinută de sol.
• În condiţii de irigare, faza de echilibru a umidităţii corespunzătoare capacităţii de
câmp pentru apă este atinsă în general după 48 de ore de la udare, atunci când solul
a pierdut prin infiltraţie normală apa gravitaţională.
CC = 2,7xCH
Capacitatea de saturaţie este cantitatea maximă de apă pe care o poate primi solul
în cazul umplerii complete cu apă a tuturor porilor.
Indicii hidrofizici ai solului se exprimă obişnuit, în procente din masa
solului uscat (mai rar, în procent din volumul solului), precum şi în volum
de apă la unitatea de suprafaţă (obişnuit, în mc/ha, sau în strat de apă
(mm).

Pentru transformarea indicilor hidrofizici din procente în mc/ha, se utilizează

următoarea formulă:
U m3/ha = 100xHxDAxU%msu
în care:
U mc/ha – umiditatea solului în mc/ha;
H – grosimea stratului de so, pentru care se calculează volumul de
apă, în m;
DA – densitatea aparentă a solului, t/mc;
U%msu – umiditatea exprimată în procente din masa solului uscat.

U mc/ha = U mm x 10
în care:
U mc/ha – umiditatea solului exprimată în m3/ha
Umm – umiditatea solului exprimată în mm.
 Forţa de reţinere sau forţa de sucţiune (sau simplu sucţiune)
poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul tensiometrelor şi reprezintă presiunea
cu care apa este reţinută de sol, sau forţa necesară a fi aplicată pe 1cmp
pentru a extrage din sol 1g de apă.
• Sucţiunea se poate exprima în unităţi de presiune (în pascali, bari,
atmosfere, mm coloană de mercur, m coloană apă etc.), dar de obicei în
unităţi pF.
Termenul pF (analog celui de pH) reprezintă logaritmul sucţiunii exprimată în
cm coloană de apă, adică:
pF = log S cm
• Domeniul de virare a valorii pF este de la pF = 0, corespunzător solului
saturat cu apă (sucţiunea este în acest caz egală cu 1/1000 atmosfere)
şi până la pF = 7, corespunzător solului complet uscat (sucţiunea este
egală cu 10.000 atmosfere).

Plafonul minim este limita până la care este raţional să scadă umiditatea
solului pe terenurile irigate.
• Poziţia plafonului minim în I.U.A. depinde de textura solului, de felul plantei
şi chiar de faza de vegetaţie.
• Forţa de sucţiune corespunzătoare plafonului minim este de 1-2
atmosfere (pF = 3-3,3).
Pentru soluri cu textura usoara, pafonul minim se calculeza
cu formula:
PM = CO + 1/3 (CC-CO)
Pentru soluri cu textura mijlocie, pafonul minim se calculeza
cu formula:
PM = CO + 1/2 (CC-CO)
Pentru soluri cu texturagrea, pafonul minim se calculeza cu
formula:
PM = CO + 2/3 (CC-CO)
CONSUMUL DE APĂ AL PLANTELOR
Consumul de apă sau evapotranspiraţia (ET) – reprezintă volumul de apă
extras din sol prin transpiraţia plantelor, la care se adaugă evaporaţia directă
a apei de la suprafaţa solului.

În literatura de specialitate sunt folosiţi mai mulţi termeni pentru

evapotranspiraţie, în funcţie de modul de aprovizionare cu apă a culturilor:

- Evapotranspiraţia potenţială teoretică (EPx) – nu este realizabilă în

practică şi presupune saturaţia covorului vegetal, fără a lua în calcul
reglarea stomatică.
- Evapotranspiraţia potenţială (EP) – reprezintă consumul de apă al unui
covor vegetal încheiat, de talie joasă, în plină dezvoltare şi dispunând de
apă în optim.
- Evapotranspiraţia reală (ETR) – reprezintă consumul de apă al unei
culturi agricole, în anumite condiţii de aprovizionare cu apă;
- Evapotranspiraţia reală optimă (ETRO) – reprezintă consumul de apă a
unei culturi agricole, aprovizionate în optim cu apă, în scopul asigurării unei
producţii ridicate în condiţii economice.
În practica irigaţiei interesează în special evapotranspiraţia reală optimă.
Consumul de apă are o importanţă deosebită pentru agricultura irigată,
utilizându-se la:

- stabilirea necesităţii irigaţiei – prin compararea consumului în condiţii de

irigare şi a producţiilor obţinute cu precipitaţii utile şi cu producţia în condiţii
de neirigare;
- calcularea unor elemente ale regimului de irigare (normă de irigare, număr
de udări, interval între udări etc.);
- stabilirea debitelor de dimensionare in sistemele de irigaţie;
- aprecierea noilor soiuri şi hibrizi de plante în funcţie de modul de folosire al
apei.
 Consumul total de apă – al unei culturi se referă la toată perioada de
vegetaţie a culturii respective şi se măsoară în mc/ha, sau în mm coloană
apă.
• Mărimea acestui consum la culturile agricole variază de la o plantă la alta, în
limite foarte largi, între 3500-9600 m3/ha datorită
- coeficientului diferit de transpiraţie,
- a cantităţii diferite de masă vegetală produsă la unitatea de suprafaţă
- a cantităţilor diferite de apă pierdută prin evaporaţie la suprafaţa
solului.

Consumul diferă şi în cadrul aceleaşi culturi agricole, în funcţie de

- zona pedoclimatică, astfel în zona de stepă, consumul este mai mare
comparativ cu zona de silvostepă, datorită temperaturilor aerului mai mari,
ceea ce duce la accentuarea transpiraţiei plantelor şi la mărirea pierderilor
de apă prin evaporaţie.
- faza de vegetatie a culturii, de cultura, respectiv adancimea de
inradacinare
• Consumul zilnic de apă – este variabil în cursul perioadei de vegetaţie şi
se referă la cantitatea de apă consumată într-o zi. Aceasta se exprimă în
mc/ha sau mm/zi.
• Consumul mediu zilnic se obţine prin raportarea consumului lunar la
numărul de zile din luna respectivă
 Coeficientul de transpiratie –reprezintă cantitatea de apă consumată de plantă
prin transpiratie pentru formarea unei unităti de substanţă uscată.
Se exprimă în mc apă/tona de substantă uscată.

Exemple ale coeficientului de transpiraţie pentru câteva culturi agricole:

- Grâu 38-100 mc apă/tona de substantă uscată
- Porumb 23-60
- Sfecla de zahăr 38-66
- Cartofi 44-144
- Lucerna 70-84
- Cartofi 44-144
- Orez 68
- Fasole 26
- Mazăre 29-75 (Wehry, 2008).

Consumul estimativ de apă al plantelor se poate calcula

inmulţind greutatea brută a producţiei probabile (tone/ hectar)
cu coeficientul de transpiraţie
 Consumul zilnic de apă pentru câteva culturi şi zone pedoclimatice (mc/ha zi)
Cultura Zona pedoclim. III IV V VI VII VIII IX

Porumb boabe Secetoasă - 18 18 37 61 59 29

semiumedă - 17 25 40 57 44 21

Cartofi Secetoasă - 15 22 48 61 21 - -

semiumedă - 14 35 48 57 - - -

Sfecla de zahar secetoasă - 13 21 44 67 59 36 -

semiumedă - 15 28 50 51 30 25 -

Lucerna I Secetoasă - 14 26 51 55 58 30 -
-
semiumedă 16 34 48 56 46 25
 Calculul Evapotranspiratiei prin metoda indirecta
THORNTHWAITE
a
 10  t n 
ETP  16  K
 I 
n 1 2
I  i n
 tn 
1,514
n 1 in   
 5 

ETP - este evapotranspiraţia potenţială din luna respectivă, în mm coloană de apă;

tn – temperatura medie a lunii pentru care se calculează ETP, în C;

I – indicele termic al zonei (suma indicilor termici lunari, I).

a – exponent care depinde de I
a = 0,0000006751I3 - 0,00007711 I2 + 0,0179211I + 0,49239

K – coeficient de luminozitate corespunzând aşezării geografice (latitudinii) a zonei

Trecerea de la ETP la ETRO se face cu relaţia: ETRO = Kp  ETP

Kp – este coeficientul de corecţie în funcţie de plantă şi de zona pedoclimatică
 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CONSUMUL DE APĂ

Consumul de apă este influenţat de factori meteorologici, pedologici şi biologici.

I Factorii meteorologici cei mai importanţi sunt următorii:

a. Radiaţia solară sau bilanţul radiativ care determină intensitatea şi cantitatea de apă
evaporată;

b. Temperatura aerului determină mărimea consumului de apă în special prin influenţa

pe care o are asupra creşterii plantelor.
La temperaturi scăzute (din cauza cărora plantele întârzie în creştere) consumul de apă
este redus, iar la temperaturi ridicate consumul creşte până la temperatura de 38oC.
Peste această temperatură consumul scade, transpiraţia plantelor fiind stânjenită.

c. Precipitaţiile atmosferice influenţează consumul în raport de cantitatea şi frecvenţa

ploilor. Precipitaţiile căzute măresc umiditatea solului, umiditatea determină o creştere a
evaporaţiei, iar evaporaţia la rândul ei, măreşte consumul de apă.

d. Vânturile măresc evaporaţia apei şi deci consumul, prin antrenarea vaporilor de apă
din imediata apropiere a suprafeţei solului.
II Factorii pedologici care influenţează consumul de apă sunt următorii:

a. Umiditatea solului. Pe solul umed evaporaţia apei este mai ridicată deci şi consumul
este mai mare decât pe solul cu umiditate scăzută.

b. Structura, dar mai ales textura solului. Plantele cultivate pe solurile cu textură fină şi
mijlocie au un consum de apă mai ridicat decât cele cultivate pe solurile cu textură
grosieră.

c. Starea suprafeţei solului influenţează consumul de apă, în sensul că solul afânat

cedează mai multă apă prin evaporare decât solul tasat.

d. Culoarea, panta şi expoziţia solului influenţează consumul de apă prin particularităţile

pe care le creează regimul termic al solului.
III Factorii biologici sunt următorii:

a. Specie, varietate, soi, hibrid. Aceşti factori influenţează consumul de apă prin
particularităţile ţesutului vegetal, care la unele plante determină un consum de apă mai
mare, la altele mai mic.

b. Faza de vegetaţie. Odată cu creşterea şi dezvoltarea plantelor, creşte şi consumul de

apă.

c. Perioada de vegetaţie. Plantele cu perioadă lungă de vegetaţie au de regulă şi

consumul cel mai ridicat.

d. Vârsta plantei. La plantele tinere transpiraţia este mai intensă şi deci consumul de
apă mai mare, decât la plantele mature.

e. Adâncimea de înrădăcinare. Consumul de apă este mai ridicat la plantele cu

înrădăcinare profundă decât la cele cu înrădăcinare superficială.

f. Tehnologia de cultivare folosită influenţează de asemenea consumul de apă. În

condiţiile în care se execută lucrări agrotehnice de calitate, o fertilizare
corespunzătoare etc., care asigură plantelor în egală măsură factorii de creştere şi
dezvoltare de care au nevoie, consumul de apă va fi întotdeauna mai redus decât
atunci când nu se aplică o tehnologie corespunzătoare.
Luna 2006/2007 2007/2008 2008/2009

Precipitaţ ETP Caracteristica Precipitaţ ETP Caracteristica Precipitaţ ETP Caracteristica

ii (mm) ii (mm) ii (mm)
(mm) Excede Deficit (mm) Excede Deficit (mm) Excede Deficit
nt (mm) nt (mm) nt (mm)
(mm) (mm) (mm)

IV 0,0 53,82 53,82 24,4 51,47 27,07 40,0 65,34 25,34

V 82,4 102,63 20,23 33,7 96,58 62,88 46,2 100,35 54,15

VI 58,8 136,91 78,11 43,2 134,44 91,24 78,4 119,88 41,48

VII 30,5 157,72 127,22 38,7 139,03 100,33 37,2 148,30 111,1

VIII 45,8 134,64 88,84 50,2 125,33 75,13 29,8 134,64 104,84

IX 23,9 78,47 54,57 87,6 63,01 24,59 45,7 65,91 20,21

Σ 128,94 368,22 229,04 356,65 92,22 336,91

Anu 455,2 779,93 - 324,73 557,6 685,21 127,61 473,1 723,98 250,28
a
l
 Evoluţia curbelor de bilanţ hidroclimatic la Lugoj

180 160
160 140
140 120
120
100
100 Precipitaţiile (mm)
Precipitaţiile (mm) 80
80 ETP (mm)
ETP (mm) 60
60
40 40
20 20
0 0
-20 I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Bilanţul hidroclimatic în condiţiile de la Lugoj 2012 Bilanţul hidroclimatic în condiţiile de la Lugoj 2013

160

140
120

100
Precipitaţiile (mm)
80
ETP (mm)
60
40

20
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Bilanţul hidroclimatic în condiţiile de la Lugoj 2014

Acoperirea din precipitaţii (mm) a consumului de apă al principalelor culturi
din perioada de vegetaţie, la Lugoj, 2012
Luna PP Consumul ETRO (mm) Acoperire din Necesar de apă
(mm) precipitaţii (mm)
(%)

Anul 2012
Porumb
IV 72,2 69,45 103,9 -
V 70,3 87,47 80,3 17
VI 28,5 127,2 22,3 98
VII 84,6 204,9 41,3 120
VIII 29,0 134,5 21,5 105
IX 37,0 82,2 45,0 45
Suma 321,6 705,82 45,5 384
Legume

IV 72,2 70,10 103,1 -

V 70,3 128,7 54,6 58
VI 28,5 181,5 15,7 153
VII 84,6 181,6 46,5 97
VIII 29,0 94,2 30,8 65
IX 37,0 57,3 64,6 20
Suma 321,6 713,4 45,0 392
Pomi

IV 72,2 36,03 200,3 -

V 70,3 60,32 116,5 -
VI 28,5 36,2 78,7 8
VII 84,6 99,9 84,7 15
VIII 29,0 75,35 38,5 46
IX 37,0 44,9 82,4 8
Suma 321,6 395,1 81,4 77
Acoperirea din precipitaţii (mm) a consumului de apă al principalelor culturi
din perioada de vegetaţie, la Lugoj, 2014
PP Consumul ETRO Acoperire din Necesar de apă
Luna (mm) precipitaţii (mm)
(%)
Anul 2014
Porumb
IV 59,0 65,05 90,7 6,0
V 132,6 82,0 161,7 -
VI 65,7 95,9 68,5 30
VII 133,4 169,6 78,6 36
VIII 57,4 123,9 46,3 66
IX 81,7 68,71 118,9 -
Suma 529,8 605,1 87,5 139
Legume

IV 59,0 65,6 89,9 7

V 132,6 120,6 109,9 -
VI 65,7 136,9 47,9 71
VII 133,4 150,3 88,7 17
VIII 57,4 86,7 66,2 29
IX 81,7 47,9 170,5 -
Suma 529,8 608,0 87,1 124
Pomi

IV 59,0 33,7 175,0 -

V 132,6 56,5 234,0 -
VI 65,7 59,3 110,7 -
VII 133,4 82,7 161,3 -
VIII 57,4 69,4 82,7 12
IX 81,7 37,5 217,8 -
Suma 529,8 339,2 156,1 12
 REGIMUL DE IRIGARE A CULTURILOR AGRICOLE SI
IMPORTANTA ELEMENTELOR REGIMULUI DE IRIGARE IN
OBTINEREA PRODUCTIILOR MARI SI DE CALITATE

Regimul de irigare prin elementele sale. (normă de irigare, normă

de udare, număr de udări etc.) are o deosebită importanţă în eficienţa
economică şi nivelul recoltelor în agricultura irigată

Prin stabilirea şi aplicarea unui regim de irigare raţional se urmăreşte

aprovizionarea dirijată a solului cu apă în concordanţă cu nevoile
plantelor.

Regimul de irigare al unei culturi se determină prin calcularea

cantităţii de apă aplicată la o udare, adică norma de udare,
determinarea momentului aplicării fiecărei udări, a numărului de udări,
a intervalului de timp dintre udări, precum şi calcularea cantităţii totale
de apă de irigaţie ce trebuie aplicată, adică norma de irigare.
Regimul de irigare este influenţat de factori naturali, tehnici şi
agrotehnici.

A. Factorii naturali se referă la cei de ordin climatic (precipitaţii,

temperatura aerului, umiditatea relativă şi vânturile), de ordin pedologic
(solul) şi de ordin hidrogeologic (apa freatică).
- Precipitaţiile atmosferice influenţează regimul de irigare prin volumul lor,
elementele influenţate fiind norma de irigare şi numărul de udări şi prin
eşalonarea în timp a acestora, elementele influenţate fiind momentul
aplicării udării şi intervalul dintre udări.
- Temperatura, umiditatea aerului, vântul influenţează regimul de irigare prin
modificările pe care le aduc consumului de apă.Elementele influenţate sunt:
norma de irigare, numărul de udări, momentul aplicării udărilor şi intervalul
dintre udări.
Solul influenţează regimul de irigare mai ales prin proprietăţile sale
hidrofizice, determinând astfel posibilitatea de reţinere a apei din precipitaţii
şi irigaţii, precum şi posibilitatea ca apa să fie mai uşor sau mai greu
accesibilă plantelor.
 Proprietăţile hidrofizice ale solului - influenţează mărimea normei de udare, prin
mărimea capacităţii de înmagazinare a apei în sol şi momentul aplicării udărilor prin
poziţia plafonului minim de umiditate în cuprinsul intervalului activ al umidităţii.
Apa freatică influenţează regimul de irigare în măsura în care franjul capilar se află
în zona rădăcinilor plantelor. Elementele influenţate sunt în acest caz: norma de irigare
(prin cuantumul aportului freatic) şi norma de udare care se micşorează, ca urmare a
reducerii stratului umezit, pentru a se evita contactul dintre apa suspendată şi apa
sprijinită.
B. Factorul tehnic care influenţează regimul de irigare este metoda de udare
folosită care determină o anumită normă de udare.
C. Factorii agrofitotehnici - influenţează regimul de irigare, potrivit uneia dintre
legile fertilităţii solului (legea proporţiilor armonice), în sensul că o dată cu sporirea
cantităţilor de fertilizanţi sau cu folosirea unor soiuri şi hibrizi mai productivi este necesar
să sporească şi cantitatea de apă administrată solului.

ELEMENTELE REGIMULUI DE IRIGARE

- norma de irigare;
- norma de udare;
- numărul şi schema udărilor;
- momentul aplicării udărilor;
- intervalul dintre udări.
 Norma de irigare

Reprezintă cantitatea totală de apă care se aplică unui teren în suprafaţă

de un hectar, cultivat cu o anumită plantă. Ea este deci suma normelor de
udare aplicate unei culturi în timpul perioadei de vegetaţie şi în afara ei.

Se notează cu mt sau Mt şi se exprimă în m3/ha sau în milimetri coloană de

apă (mm).
Se calculează cu ajutorul relaţiei:

 mt   m   a   s

în care:
m - este norma de irigare din perioada de vegetaţie, m3/ha;
a - norma udărilor din afara perioadei de vegetaţie (udările de aprovizionare sau
de răsărire), m3/ha.
s - norma de spălare a sărăturilor din profilul solului, m3/ha.
În cazul bilanţului în circuit deschis, cu aport freatic, ecuaţia devine:
de unde:
Ri  Pv   m  AF   e  t   R f
în care:
(e+t) este consumul de apă al culturii sau evapotranspiraţia, în m3/ha;
Ri – rezerva de apă din sol la 1.IV, numită şi rezerva iniţială;
Rf – rezerva de apă din sol la l.X (rezerva finală are valori peste valoarea
coeficientului de ofilire);
Pv - precipitaţiile din perioada de vegetaţie sau perioada caldă a anului,
m3/ha, se iau în calcul doar precipitaţiile mai mari de 5mm;
Pv(m3/ha) = Pv(mm) • 10

Norma de irigare rezultată din aceste formule constituie norma netă.

Norma de irigare brută ia în considerare pierderile de apă din reţeaua de
irigare.
(e+t) = (e+t) /s în care:

s este randamentul sistemului de irigare cuprins între 0,50 – 0,98

 Mărimea normei de irigare variază în funcţie de nevoile de apă ale culturii cât şi de
cantitatea de apă existentă în sol în momentul înfiinţării culturii dar şi de cantităţile de apă
intrate în cursul perioadei de vegetaţie din precipitaţii sau din aport freatic.

Mărimea normei de irigare nu este un element fix, valoarea acesteia se micşorează odată
cu intensificarea măsurilor agrotehnice de luptă împotriva secetei.

Valorile normei de irigare din perioada de vegetaţie sunt cuprinse între 500-
5000 m3/ha.

Norma de udare - reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unui sol la o udare,

pentru a-i ridica umiditatea de la plafonul minim la capacitatea de câmp.

Conform acestei definiţii norma de udare se determină cu ajutorul formulei de mai jos şi
reprezintă diferenţa dintre volumul de apă corespunzător capacităţii de câmp şi volumul
de apă corespunzător plafonului minim.
m = CC-PM

m = 100xHxDA (CC-PM), mc/ha

Această relaţie reprezintă norma netă de udare.
• În timpul udărilor, indiferent de metoda de udare se înregistrează pierderi de apă, chiar dacă
se aplică un regim de irigare corect.
• Pentru condiţiile naturale ale ţării noastre, aceste pierderi pot fi considerate, în medie, de
10 % din volumul de apă utilizat la irigaţie.

Norma de udare poate fi:

- norma de udare din perioada de vegetaţie;
- norma de udare din afara perioadei de vegetaţie.
 Norma de udare din afara perioadei de vegetaţie
Udările care se aplică în afara perioadei de vegetaţie sunt:
- udări de aprovizionare şi
- udări de răsărire.
Rf+ cPi +a = CC
a = CC-Rf-cPi
a = 100H*DA(CC-Rf)- cPi, mc/ha

H - adâncimea de umectare a solului:

- 0,50 m – zona umedă
- 1,00 m – semiumedă
- 1,50 m – secetoasă
c – coeficientul de înmagazinare a precipitaţiilor din iarnă (0,30 – 0,70)
Pi – precipitaţii din iarnă, mc/ha.

• În general mărimea normei de aprovizionare are valori cuprinse între

600-1500 mc/ha.

Udările de răsărire se aplică înainte sau imediat după semănat pentru a crea
condiţii de umiditate necesare germinării şi răsăririi plantelor.
Solul se umectează pe adâncimea de 0,3-0,4 m, din care cauză norma
de răsărire este de 200 – 400 mc/ha.
 Numărul de udări
Numărul de udări se obţine din raportul:
nr udări = M/m
în care:
M – suma normelor de udare aplicate, mc/ha;
m – norma de udare, mc/ha.
• Rezultatul se rotunjeşte la întreg, după care se procedează la corectarea
normei

Intervalul dintre udări, sau timpul de revenire a udărilor pe aceeaşi

suprafaţă de teren, depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi
fiind consumul de apă prin evapotranspiraţie şi precipitaţiile căzute

Timpul dintre două udări se calculează astfel:

T(zile) = m/ETz-Pz

• m - este norma de udare, în mc/ha;

• ETz - consumul mediu zilnic din luna respectivă, în mc/ha si zi
• Pz - precipitaţiile medii zilnice din acea lună, în mc/ha si zi
Intervalul de la semănat la prima udare se determină
astfel:
T = Rs-PM/ (e+t) – P

Rs-repr. Rezerva de apa din sol in momentul semanatului

Schema udărilor – redă eşalonarea udărilor din timpul perioadei de

vegetaţie.
Ex la porumbul pentru boabe : schema de şase cifre este cea mai
utilizată: 001210 (nici o udare în lunile aprilie şi mai, o udare în iunie,
două în iulie şi nici o udare în septembrie).

Există si schema de trei cifre caracteristică pentru trei faze de vegetaţie

caracteristice unei culturi: ex la porumb 6-8 frunze, formarea
paniculului şi coacerea in lapte (121).
 Momentul aplicării udărilor – reprezintă un element extrem
de important al regimului de irigare, care influenţează în mod direct
eficienţa lucrărilor de irigare dar şi obţinerea de producţii ridicate la
hectar.

Aprecierea momentului de udare este o problemă dificilă

care trebuie să se bazeze pe relaţia complexă ce există
între sol, apă, plantă şi climă.

Metodele de determinare a acestui element diferă după cum

udările sunt din perioada de vegetaţie sau din afara perioadei
de vegetaţie.

Momentul aplicării udărilor se poate stabili prin metode

empirice şi metode ştiinţifice.
 PROGNOZA SI AVERTIZAREA UDARILOR

Metode empirice
a) după fazele critice de vegetaţie a plantelor.
Fazele critice sunt acele perioade când plantele au un consum de apă ridicat necesar
proceselor de creştere, înflorire, fructificare şi ajungere la maturitate.

Cunoscând datele calendaristice când apar aceste faze, se poate stabili, cu aproximaţie,
momentul aplicării udărilor.

Această metodă este folosită mai ales în amenajările mici, locale. În amenajările mari, duce
la risipă de apă.
Exemplu de faze critice: la grâu: înfrăţire, împăiere, înspicare, formarea boabelor
la porumb: 6-8 frunze, formarea paniculului, coacerea în lapte
la soia – înflorit, formarea boabelor
la sfecla de zahăr – formarea ap. foliar, îngroşarea rădăcinilor,
acumularea zahărului
Metoda fazelor critice are dezavantajul că se bazează numai pe observaţii, nu şi pe
măsurători şi în plus nu are în vedere rezerva de apă din sol.

b) după anumiţi indici morfologici exteriori ai plantelor.

Datorită deficitului de umiditate din sol plantele încep să sufere prezentând modificări
vizibile ca: schimbarea culorii frunzelor, căderea florilor, pierderea turgescenţei etc.

• Aceste modificări nu pot fi folosite ca indicatori pentru stabilirea momentului de udare,

deoarece apar târziu după ce plantele au intrat în suferinţă, udările neavând eficacitatea
scontată.
 PROGNOZA SI AVERTIZAREA UDARILOR

Metode ştiinţifice
Din această categorie fac parte: metoda clasică, metoda
electrometrică, tensiometrică, neutronică, fiziologică şi metoda
consumului de apă (metoda parcelei cu regim optim de irigare).
Metoda clasică (gravimetrică) se bazează pe măsurarea periodică a
umidităţii solului sau a rezervei de apă din sol şi compararea valorilor
obţinute cu valoarea plafonului minim al umidităţii optime.

Metoda clasică sau metoda gravimetrică, deşi dă rezultate bune, prezintă o

serie de inconveniente: este destul de laborioasă şi greoaie deoarece
necesită multe probe de sol, un număr mare de laboranţi şi de mijloace
de transport şi un consum ridicat de energie electrică. Toate acestea
duc la întârzierea obţinerii rezultatelor.

• Momentul aplicării udării se poate determina nu numai prin prelevări de

probe de sol, ci şi direct pe teren folosind o serie de aparate: tensiometre,
senzori de umiditate, instrumente neutronice etc.
 TIPURI DE AMENAJĂRI FOLOSITE ÎN IRIGAŢII
Totalitatea lucrărilor care asigură conducerea şi distribuţia apei
de la sursă până la sectorul de irigaţie, poartă numele de
amenajare pentru irigaţii.

Principalele tipuri de amenajări folosite în sistemele de irigaţii

din România şi din lume sunt:
- amenajări cu canale din pământ necăptuşite
- amenajări cu canale din pamânt căptuşite cu dale din beton şi
si rostuite cu mortar
- amenajări cu conducte îngropate de joasă presiune
- amenajări cu conducte îngropate de înaltă presiune
- amenajări mixte (canale, conducte îngropate şi jgheaburi).
 În funcţie de scopul urmărit, prin aplicarea lor, irigaţiile se pot
clasifica astfel :
- irigaţii de umezire – care au ca scop completarea
deficitului de umiditate din sol;
- irigaţii de fertilizare numite şi fertirigaţii;
- irigaţii pentru combaterea brumelor şi îngheţurilor târzii –
au rol termoreglator;
- irigaţii de spălare – au ca scop spălarea şi îndepărtarea
sărurilor dăunătoare de la suprafaţa şi din profilul solului.

Pentru irigarea culturilor este necesară amenajarea unor sisteme

de irigaţii
Prin sistem de irigaţie se înţelege ansamblul unitar de
construcţii şi amenajări, împreună cu instalaţiile şi
echipamentele folosite la aplicarea udărilor, în scopul
acoperirii deficitului de umiditate din sol.

Prin irigaţii se realizează aprovizionarea controlată cu apă a

solului, pentru a satisface în optim cerinţele plantelor faţă de
umiditate, astfel încât în final să se obţină producţii mari,
constante şi de calitate superioară.

În scopul irigării plantelor cultivate, este necesară amenajarea

unor sisteme de irigaţii.
Clasificarea sistemelor de irigaţie
Sistemul de irigaţie reprezintă suprafaţa de teren amenajată cu construcţii, instalaţii
şi echipamente, prin care se captează debitele necesare din sursa de apă şi prin
care se asigură aplicarea udărilor, respectiv distribuţia apei la plante, în scopul
înlăturării deficitului de umiditate din sol.
În funcţie de mărimea suprafeţei de irigat sistemele de irigaţii sunt:
- mari (25.000-200.000 ha), ex.: sistemul Carasu (197.300 ha), Sadova-Corabia
(peste 74.000 ha);
- mijlocii (10.000-25.000 ha);
- mici (sub 10.000 ha).
După modul de alimentare cu apă din sursă avem sisteme:
- cu alimentare gravitaţională;
- cu staţii de pompare;
- cu alimentare mixtă.
Funcţie de caracteristicile reţelei de aducţiune şi distribuţie, sistemele de irigaţii
pot fi:
- cu reţele deschise (canale şi jgheaburi);
- cu reţele închise (conducte îngropate);
- cu reţele mixte.
După metoda de udare folosită:
- sisteme de irigaţie prin scurgere la suprafaţă;
- sisteme de irigaţie prin aspersiune;
- sisteme de irigaţie prin submersiune;
- sisteme prin picurare;
- sisteme bivalente (aceeaşi suprafaţă se poate iriga prin două metode).
În funcţie de scopul urmărit se deosebesc:
- irigaţia prin umectare;
- irigaţia de spălare;
- irigaţia fertilizantă;
- irigaţie de aprovizionare;
- irigaţia antigel
Elementele sistemului de irigaţie
Un sistem de irigaţie se compune din următoarele elemente:
- priza de apă;
- reţeaua de aducţiune;
- reţeaua de distribuţie;
- reţeaua de colectare-evacuare;
- lucrări de amenajare interioară a terenului şi construcţiile
hidrotehnice şi diverse instalaţii;
- echipamente şi dispozitive de udare;
- lucrări anexe pentru exploatarea si întreţinerea sistemului de
irigaţie.
 Schema generală a unui sistem de irigaţii
1 – sursa de alimentare; 2 – priză gravitaţională de captare; 3 – dig;
4 – canal de aducţiune; 5 – staţie de pompare; 6 – conductă de refulare;
7 – bazin de refulare; 8 – canal de aducţiune pe terasă; 9 şi 10 canale
distribuitoare de diferite ordine de mărime;
11 – noduri de distribuţie; 12 – staţii de punere sub presiune.
- Priza de apă - sau lucrările de captare a apei - reprezintă ansamblul de
construcţii şi instalaţii, amplasate la sursa de apă, care asigură captarea
apei din sursă şi transportul până la capătul amonte al canalului de
aducţiune.
Prizele de apă pot fi:
-prize gravitaţionale – realizează captarea apei din sursă pe cale
gravitaţională, alimentând lucrările de aducţiune prin cădere liberă
Prizele gravitaţionale la rândul lor pot fi: prize în curs liber, prize de apă cu
pinteni de dirijare a curentului şi prize de apă în curent barat.
- prize cu ridicare mecanică a apei la care debitul este captat din sursă cu
ajutorul staţiilor de pompare
- prize mixte.

Staţiile de pompare reprezintă ansamblul de construcţii hidrotehnice, instalaţii

hidromecanice, energetice şi de automatizare care au rolul de a prelua o anumită
cantitate de apă din sursă şi de a o ridica la o cotă mai înaltă, de unde apă circulă
gravitaţional.
Staţiile de pompare sunt de mai multe feluri, după funcţia îndeplinită:
- staţii de pompare de bază pentru captarea apei din sursă (S.P.B.);
- staţii de repompare a apei în sistem (S.P.R.);
- staţii de pompare de punere sub presiune a reţelelor de conducte subterane
(S.P.P.);
- staţii de pompare reversibile – care servesc atât pentru alimentare cât şi pentru
evacuarea apelor în exces
 - Reţeaua de aducţiune - sau lucrările de aducţiune – asigură transportul apei de
la priză la reţeaua de distribuţie a sistemului.

Pentru aducţiunea apei se folosesc canale, conducte şi jgheaburi, staţii de

repompare a apei şi diferite construcţii hidrotehnice (stăvilare, apeducte,
vane, căderi, deversoare) pentru dirijarea apei spre reţeaua de distribuţie.

De regulă, reţeaua de aducţiune se construieşte din canale de pământ căptuşite

(impermeabilizate), acestea fiind executate în debleu, rambleu sau mixt.

Uneori este indicată înlocuirea canalelor cu conductele, care pot fi de joasă presiune
sau de înaltă presiune.

- Reţeaua de distribuţie (lucrările de distribuţie) se compune

- din canale, conducte sau jgheaburi de diferite ordine, alături de
- construcţiile hidrotehnice aferente

şi are rolul de a prelua apa din reţeaua de aducţiune şi de a o conduce la sectoarele de

irigaţii.
Sectorul de irigaţii – reprezintă unitatea teritorială de bază, în interiorul căreia
mecanizarea lucrărilor de întreţinere a culturilor agricole trebuie să se facă
nestingherit.

Sectorul de irigaţii are în mod normal formă dreptunghiulară sau cel puţin laturile
lungi paralele, având dimensiuni: lungimea L = 800-2500 m, iar lăţimea l = 40-1200
m. Suprafaţa unui sector are valori cuprinse între 30 până la 200 ha, funcţie de
particularităţile terenului.

Cele mai mici elemente ale reţelei de distribuţie sunt reprezentate de canalele
distribuitoare de sector (C.D.S.) şi antene (la irigaţia prin aspersiune).

Reţeaua a de distribuţie din cadrul sectorului de irigaţie este de tip provizoriu,

fiind alcătuită din canale provizorii, rigole, brazde de udare (la metoda de udare
prin scurgere la suprafaţă) şi poate fi alcătuită din conducte transportabile şi
aripi de udare la irigarea prin aspersiune.
- Reţeaua de colectare şi evacuare a apelor are rolul de a evacua şi descărca
surplusul de apă din câmpurile irigate în afara sistemului.

Reţeaua de colectare se trasează pe locurile cele mai joase ale zonei, fiind formată

- din canale care deservesc golirea reţelei permanente de alimentare,

- canale pentru eliminarea surplusului de apă provenind din precipitaţii,
- canale de coastă – care colectează apa care se scurge de pe terenurile limitrofe.

- Lucrările anexe – au rolul de a asigura o bună şi eficientă funcţionare a

sistemelor de irigaţii.
Din categoria lucrărilor anexe fac parte:
- instalaţii şi dispozitive pentru măsurarea debitelor pe canale sau conducte;
- cantoane, sedii de secţii şi sisteme, ateliere de reparaţii;
- instalaţii de telecomunicaţii;
- reţea de puţuri hidrogeologice;
- staţii şi puncte de avertizare a udărilor;

- drumuri de exploatare agricolă şi hidroameliorativă.

 TIPURI DE AMENAJĂRI FOLOSITE ÎN IRIGAŢII
Totalitatea lucrărilor care asigură conducerea şi distribuţia apei de la
sursă până la sectorul de irigaţie, poartă numele de amenajare pentru
irigaţii.

Alegerea unui anumit tip de amenajare se face ţinând cont de factori tehnici
şi economici, în corelaţie cu factorii naturali.

Principalele tipuri de amenajări folosite în sistemele de irigaţii din România şi

din lume sunt:

- amenajări cu canale din pământ necăptuşite

- amenajări cu canale din pamânt căptuşite cu dale din beton şi si
rostuite cu mortar, cel mai adesea
- amenajări cu conducte îngropate de joasă presiune
- amenajări cu conducte îngropate de înaltă presiune
- amenajări mixte (canale, conducte îngropate şi jgheaburi).
Alegerea unui anumit tip de amenajare se face ţinând cont de factori
tehnici şi economici, în corelaţie cu factorii naturali.

Astfel, panta terenului este un citeriu important la alegerea unui anumit tip
de amenajare, şi anume:
- pe terenurile cu pante reduse (0,005) se poate folosi orice tip de
amenajare,
- pe terenurile cu pante cuprinse între 0,005-0,030 se recomandă toate
tipurile de amenajări, cu excepţia celor cu canale de pământ necăptuşite,
- pe terenurile cu pante mai mari de 0,030 sunt indicate numai tipurile de
amenajări cu conducte îngropate.

În situaţia în care nivelul freatic se găseşte la adâncimi mai mici de 3

m, se va evita alegerea unei amenajări de irigaţii cu canale necăptuşite,
preferându-se amenajarea cu conducte îngropate.

Alegerea tipului de amenajare trebuie să fie corelată cu eficienţa

economică a culturilor irigate, înfiinţate pe acele terenuri.
- Tipul de amenajare cu canale se recomandă a fi folosit cu precădere în
cazul folosirii metodei de udare prin scurgere la suprafaţă (prin brazde),
subterane, şi chiar în cazul folosirii udării prin aspersiune, atunci când se
folosesc agregate mobile.

Pentru o bună folosire a acestui tip de amenajare, trebuie să existe condiţii

orografice favorabile, cu pante reduse, cu un drenaj bun, iar pânza de
apă freatică să fie la adâncime mai mare de 3 m.

Amenajarea cu canale deschise este formată din următoarele elemente:

- lucrări de captare a apei din sursă,

- reţea de canale de aducţiune şi distribuţie,
- staţii de repompare şi construcţii hidrotehnice.

Există următoarele tipuri de canale

- canal de aducţiune (CA) sau magistral

- canale de distribuţie a apei de diferite ordine (CD I, CD II, CD III),
amplasate la distanţe cuprinse între 1-3,2 km unul faţă de altul, cu lungimi
de 2000-5000m.
Canalele distribuitoare de sector (CDS) au lungimi de 800-2000m şi la
distanţe de 400-800m unul de altul.

Canalele distribuitoare de sector alimentează sectoarele de udare, care

se mai numesc şi sectoare de irigaţie, cu formă cât mai regulată şi cu
suprafeţe cuprinse între 40-60 ha.

Alegerea schemei de amenajare se face în funcţie de condiţiile terenului,

echipamentul de udare folosit cât şi de cheltuielile cu amenajarea şi
exploatare.

Schema longitudinală de amenajare este indicată pe ternurile cu pante de

0,0007-0,001, brazdele de udare fiind amplasate perpendicular pe
ultimul element permanent al reţelei, care poate fi canal sau conductă.

Pe terenurile cu pante mai mari, cuprinse între 0,007-0,015 canalele

distribuitoare de sector se amplasează paralel cu linia de cea mai mare
pantă, şi se va adopta schema transversală de amenajare.
 Canalele provizorii – primesc apa din canalul distribuitor de sector CDS si
alimenteaza rigolele (in cazul schemei longitudinale) sau brazdele de
udare (la schema transversala)
- se reamenajează în fiecare an, au lungimi cuprinse între 400-1200m
(latimea sectorului de irigatie)
- distanta dintre canale este de 70-200m la schema longitudinala sau egala
cu lungimea brazdelor la schema transversala,
- au secţiunea transversală trapezoidală, având adâncimi de 0,4,-0,6m,
cu lăţimea la fund de 0,3-0,5m.

Construcţiile hidrotehnice de pe reţeaua de canale asigură o bună

funcţionare hidraulică şi un regim normal de exploatare. Acestea sunt:
- stăvilare,
- căderi,
- subtraversări,
- sifoane,
- poduri.
Schema de amenajare cu canale de pământ longitudinală (a) şi
transeversală (b) 1-CDS; 2-canal provizoriu de irigaţie; 3- rigola; 4-
brazdă.
- Amenajarea cu reţea de conducte – se întîlneşte foarte des în
amenajările moderne de irigaţii şi prezintă o serie de avantaje, cum ar fi
execuţia mecanizată aproape în întregime, cu utilaje de mare productivitate
şi tehnicitate, o exploatare mai uşoară cu posibilitatea controlării tuturor
parametrilor hidraulici şi tehnici, ceea ce permite o automatizare aproape
totală, randamente mari, forţă de muncă redusă.

Aceste tip de amenajare scoate din circuitul agricol suprafeţe reduse şi are
următoarele părţi componente:

- staţie de pompare pentru alimentare (SPA)- care preia apa din

sursă şi de o refuleaza în canalul de aducţiune
- staţii de pompare de punere sub presiune (SPP) care preiau apa
din reţeaua de canale şi o refulează sub presiune în reţeaua de conducte
îngropate, fiind complet automatizate.

Suprafaţa deservită de o astfel de staţie (SPP) se numeşte plot de irigaţie,

cu o suprafaţă medie de 500-1000ha
- reţeaua de conducte îngropate compusă din conducte de
transport şi conducte de distribuţie, care leagă staţia de pompare de
punere sub presiune de sectorele de irigaţie.
Amenajările cu conducte de înaltă presiune se folosesc pentru udarea
prin aspersiune în cele mai multe cazuri, iar

- amenajarile cu conducte de joasă presiune, pentru udarea prin scurgere

la suprafaţă sau prin picurare.

Schema de amenajare cu conducte îngropate pentru presiune înaltă

este astfel proiectată încât reţeaua de conducte sa reziste la presiuni de până
la 80-90 mCA, presiune care asigură presiunea necesară la hidranţi, acoperind
şi pierderile de presiune din reţea.

În acest scop se folosesc conducte cu diametre cuprinse între 800-1000mm.

Schema de amenajare cu conducte îngropate de joasă presiune- se
foloseşte la udarea prin brazde şi prin picurare, presiunea realizată în reţeaua
de conducte îngropate fiind de 35-40 mCA, se utilizează conducte PREMO, din
azbociment şi PVC de tip mediu.

Schema de amenajare cu agregate termice şi electrice este alcătuită din

- canale deschise, căptuşite sau necăptuşite,
- agregate de pompare pentru punere sub presiune cu actionare termică (APT)
sau electrică şi
- reţeaua de conducte îngropate, formată din una sau două antene dispuse
monofilară.
Schema unei amenajări locale pentru irigarea prin scurgere la suprafaţă
- Canalul de aductiune are treseul intre punctul de priza la sursa si suleuprafata
care se iriga. Acest canal se construieste in rambleu sau debleu-rambleu si
urmareste cotele cele mai inalte ale terenului. Panta fundului canalului este cuprinsa
intre 0,0005-0,005, asigurand viteza admisibila a apei in canal.
Canalul de aductiune alimenteaza canalele distribuitoare de sector (CDS).

- Canalele distribuitoare de sector – asigura apa de irigatii pentru sectoarele de

udare, care au de regula forma rectangulara, cu laturile de 800-1500m,
respectiv 400-800 m. Se construiesc de obicei in rambleu si au panta cuprinsa
intre 0,0003-0,005.

In scopul unei bune distributii a apei pe reteaua permanenta de canale se

folosesc constructii hidrotehnice pentru reglarea debitelor si nivelelor
(stavilare), pentru traversare (podete, apeducte, sifoane), pentru masurarea
debitelor (stavilare, deversoare, apometre speciale).

- Reteaua de colectare si evacuare a excesului de apa- canalele cele mai mici

ale retelei de colectare-evacuare se traseaza pe la capetele aval ale canalelor
distribuitoare cu debite mai mari de 200-250l/s. Se numesc canale de evacuare
terminale.
Canalele de evacuare terminale conduc apa in canale colectoare de ordin superior ,
iar acestea se descarca in canalul principal de evacuare sau chiar in emisar.
 Factorii care influenţează alegerea metodei de udare

a.Factorii pedologici
Solul influenţează alegerea metodei prin proprietăţile sale: textură,
capacitate de înmagazinare, viteza de infiltraţie a apei în sol, rezistenţa la
eroziune, salinizare.
Pe solurile uşoare, cu textură grosieră şi capacitate redusă de
înmagazinare a apei nu sunt indicate metodele de udare prin care se
aplică norme mari de udare.
În cazul solurilor salinizate sau cu condiţii potenţiale de salinizare se vor
folosi metode de udare prin care circulaţia apei se face pe verticală
(aspersiune) precum şi a metodelor care asigură menţinerea unui plafon
minim ridicat (picurare).
b.Factorii orografici
Factorii orografici sunt reprezentaţi de panta şi microrelieful terenului şi
influenţează alegerea metodei de udare şi a elementelor tehnice ale udării.

Panta prea mică a terenului poate stânjeni scurgerea apei pe brazde sau o
pantă mai mare poate conduce la viteze mari ale apei, ceea ce duce în final
la eroziunea solurilor irigate.

Microrelieful are un rol important în alegerea metodei de udare, în sensul că

un teren frământat limitează folosirea unor metode ca: scurgerea la
suprafaţă sau udarea subterană.
Metoda de udare prin brazde trebuie evitată în zonele lipsite de un
drenaj natural bun şi cu ape freatice superficiale şi mineralizate ca:
luncile râurilor, câmpii joase, sau pe nisipuri, pe soluri subţiri, supuse
alunecărilor de teren, pe terenuri loessoide.

Condiţiile hidrogeologice reprezentate prin adâncimea redusă şi gradul

ridicat de mineralizare a apei freatice exclud folosirea metodelor de
udare cu randament scăzut (ex.: scurgerea la suprafaţă).

c. Factorii climatici au un rol deosebit de important în alegerea metodei de

udare, prin frecvenţa şi intensitatea vântului, regimul temperaturilor,
umidităţii aerului şi precipitaţiilor.

De exemplu, în zonele cu vânturi puternice, care au o intensitate > 3,5m/s,

metoda de udare prin aspersiune este limitată, la fel şi în zonele cu
temperaturi ridicate şi umiditate relativă scăzută, deoarece pierderile de apă
prin evaporaţie vor fi foarte mari.
Acolo unde există precipitaţii bogate, repartizate neuniform însă, nu se recomandă
folosirea metodelor de udare care folosesc norme mari, deoarece după udări pot să
apară precipitaţii importante, care găsesc solul umezit.

Apa de irigaţii, prin calitatea ei, influenţează alegerea metodei de udare prin
gradul de mineralizare şi poluare.

Apele cu un grad ridicat de mineralizare se vor folosi pentru metoda de udare

prin aspersiune, care foloseşte norme mari de udare, ceea ce asigură spălarea
sărurilor aduse cu norma de udare.

Apele uzate, folosite în irigaţii vor impune folosirea metodei de udare

subterană, respectiv scurgerea la suprafaţă, după decantare, astfel încât să fie
prevenit contactul acestor ape cu plantele.

În alegerea metodei de udare, un rol important îl are şi cultura irigată. Metodele

de udare care necesită investiţii specifice mari (irigarea prin picurare) se vor folosi la culturile
intensive: pomi şi vie.
d. Factorii social-economici

La baza alegerii metodei de udare va trebui să stea investiţia specifică, şi în

special, cheltuielile de exploatare anuale, precum şi valoarea sporului; în
aceleaşi condiţii economice se va prefera acea metodă care conduce la un
randament mai ridicat de folosire a apei, la un consum de materiale şi de
energie mai reduse.
Metoda de udare prin scurgere la suprafaţă
Metoda de udare prin scurgere la suprafaţă are două variante: prin brazde
şi prin fâşii. Fâşiile se folosesc la irigarea culturilor semănate în rânduri
dese.
Metoda de udare prin scurgere la suprafaţă prezintă următoarele avantaje:

- necesită investiţii mai mici în echipamentele de udare, în cazul în care

terenul nu trebuie supus nivelării;
- asigură o distribuţie uniformă a apei pe teren;
- poate fi folosită la irigarea cu ape uzate;
- calitatea udării nu este influenţată de regimul eolian;
- cheltuielile de exploatare sunt mai reduse faţă de alte metode, consumul
de energie necesar pompării apei în cadrul amenajării este mai redus
aproape cu jumătate faţă de aspersiune, iar numărul de mutări a
echipamentelor de udare se reduce de 4-5 ori;
- permite aplicarea cu uşurinţă a tuturor udărilor, chiar şi atunci când plantele
au talie înaltă şi nu creşte umiditatea relativă a aerului, astfel că se evită
apariţia bolilor foliare datorate umidităţii crescute.
Metoda prezintă următoarele dezavantaje:

- necesită lucrări de nivelare capitală, ceea ce ridică cu mult investiţia

specifică de amenajare;
- randamentul udării în câmp este mai redus în comparaţie cu aspersiunea,
fiind cuprins între 0,6-0,9, faţă de 0,9 cât este cazul aspersiunii, datorită
pierderilor de apă prin infiltraţie în adâncime;
- aplicarea necontrolată a udărilor prin brazde poate duce la degradarea
solurilor prin eroziune, înmlăştinire şi/sau sărăturare.

Metoda de udare prin scurgere la suprafaţă este indicat a se aplica:

- pe terenuri cu un grad redus de frământare, cu pante cuprinse în general

între 0,7%-5%, panta maximă putând ajunge până la 8-15% în cazul
livezilor;
- pe soluri profunde, cu textură mijlocie sau fină, cu o bună capacitate de
înmagazinare a apei, cu un drenaj natural bun şi nesalinizate, rezistente la
eroziune.
Brazdele sunt cele mai mici elemente de udare ale sistemului
de irigaţie prin scurgere la suprafaţă şi se alimentează cu apă
fie prin rigole, fie prin canale provizorii, sau din conducte de
udare.
Apa din brazde se infiltrează în sol, umectând astfel stratul în
care se dezvoltă majoritatea rădăcinilor plantelor.

Brazdele se execută înainte de prima udare printre rândurile de

plante, mecanizat. Deschiderea brazdelor se va face cu atenţie,
nici prea timpuriu, pentru a nu acoperi plantele tinere cu
pământ, dar nici prea târziu, pentru a nu le distruge şi la o
umiditate a solului apropiată de valoarea plafonului minim.

În funcţie de panta terenului există următoarele tipuri de

brazde:
- brazde normale – se recomandă pe terenurile cu pantă până
la 2% şi sunt folosite la irigarea culturilor de câmp semănate în
rânduri rare, a legumelor, la irigarea plantaţiilor viticole şi
pomicole, cu pante de maxim 5%;
- brazde orizontale – cu pantă hidraulică sunt folosite
pe terenuri practic plane, unde brazdele pot avea o
pantă foarte mică, sub 0,07% şi se execută în general
cu secţiune mare, adânci.
Panta redusă permite folosirea unor debite mari de 3-
3,5 l/s şi o acumulare în secţiunea brazdei a cca. 50%
din norma de udare;

- brazde de contur – se trasează după curbele de

nivel, sau puţin înclinat faţă de curbele de nivel, pentru
a se evita eroziunea solului. Se recomandă pe terenuri
cu pante cuprinse între 5-8% pentru culturile de câmp
şi până la 15% pentru plantaţiile de pomi şi vie.

- brazde însămânţate (corugate) – sunt brazdele mici

destinate irigării culturilor semănate în rânduri dese şi
sunt recomandate pe terenuri cu microrelief frământat
şi cu panta de 2-10%
 Elementele tehnice ale brazdelor sunt:

- distanţa dintre brazdele de udare;

- debitul de alimentare a brazdelor;
- secţiunea transversală a brazdelor;
- lungimea brazdelor;
- panta longitudinală a brazdelor;
- durata de udare
- randamentul udării în câmp.

Toate aceste elemente tehnice influenţează

- uniformitatea distribuirii apei
- randamentul udării în câmp
- productivitatea udării
- producţiile agricole
- prevenirea degradării solurilor.
Distanţa dintre brazdele de udare – trebuie astfel aleasă încât să asigure
o umectare uniformă a solului pe distanţa dintre rânduri, posibilitatea de
mecanizare a lucrărilor agricole.

Distanţa dintre brazde este în general egală cu distanţa dintre rândurile de

plante.

În funcţie de textura solului se realizează o distribuire uniformă a apei pe

intervalul dintre rândurile de plante la distanţa între brazde de:
- 0,5 m pe solurile nisipoase;
- 0,6-0,7 m pe solurile nisipo-lutoase;
- 0,8 m pe solurile lutoase;
- 0,8-1m pe solurile luto-argiloase;
- 1-1,2 m pe solurile argiloase.

În cazul solurilor cu textură medie-grea şi grea, cu o bună circulaţie laterală

a apei prin infiltraţie, distanţa dintre brazdele de udare poate fi de două ori
mai mare decât distanţa dintre rânduri, atunci când cultura se seamănă la
intervale de 50-60 şi chiar 70 cm.

Metoda brazdelor deschise la două rânduri de plante are avantajul că

reduce consumul de energie la unitatea de suprafaţă şi scurtează atât timpul
de execuţie al brazdelor cât şi durata de udare.
 6,3
Qmn 
Ib
Debitul de alimentare
Debitul brazdelor influenţează direct fenomenul de scurgere şi implicit durata şi randamentul
udării în câmp, uniformitatea de distribuire a apei, gradul de protejare a solului împotriva
eroziunii.

Debitul se poate modifica pe parcursul udării şi de la o udare la alta. Debitele de udare pot varia
în limite foarte mari, între 0,3 l/s-3-4 l/s. Debitele trebuie stabilite astfel încât să se prevină atât
pierderile prin percolare şi pe la capătul aval al brazdelor cât şi eroziunea solului.

O udare uniformă, cu pierderi mici de apă, se poate realiza, de obicei, prin utilizarea a 2 debite
pe parcursul udării:

- un debit iniţial (Qi) mare, apropiat de debitul maxim neeroziv, în prima parte a udării, până
când şuvoiul de apă se apropie de capătul aval al brazdelor

- un debit de regim (Qr), cu o valoare mai mică egală de regulă cu 1/2-1/4 din debitul iniţial,
care trebuie să se infiltreze de-a lungul brazdelor, şi care se distribuie până se înmagazinează
în sol norma de udare.

Debitul maxim neeroziv, pe solurile cu textură semifină, se calculează cu relaţia:

Qmm = 6,3/ Ib

Qmm – debit maxim neeroziv (l/s);

Ib – panta brazdelor (‰)

Pentru solurile cu textură semifină spre fină, debitul maxim neeroziv se determină cu relaţia:

Qmm = 6,7/ Ib
 Secţiunea transversală a brazdelor
În momentul deschiderii, secţiunea brazdelor are forma triunghiulară sau
trapezoidală, iar după prima udare se transformă în secţiune parabolică sau
în formă de „U”.

Adâncimea brazdelor are valori cuprinse între 15-30 cm, lăţimea la fund 25
cm şi deschiderea la partea superioară este cuprinsă între 40-100 cm.

Mărimea secţiunii brazdelor depinde de forma bulbului (conturului) de

umezire rezultat în urma aplicării udării, care la rândul lui este puternic
influenţat de textura solului.

• Astfel, pe solurile grele, brazdele trebuie să fie mai înguste şi mai

adânci (deoarece infiltraţia verticală este mai mare decât cea laterală), iar pe
solurile uşoare brazdele sunt mai late şi mai la suprafaţă

În cazul terenurilor cu pante mari – secţiunea este redusă, iar în cazul

terenurilor cu pante mici, dimensiunea brazdelor este mai mare.

Brazdele se deschid printre rândurile de plante, înaintea primei udări,

această deschidere înlocuind, de regulă, prima praşilă.
 Lungimea brazdelor
Lungimea brazdelor este influenţată de panta acestora, de debitul de
alimentare, de proprietăţile fizice şi hidrofizice ale solului, de nivelarea
terenului şi de cultura irigată.

Lungimea brazdelor influenţează însă uniformitatea de udare, randamentul

udării şi în final producţia culturilor irigate.

La stabilirea lungimii brazdelor trebuie să se aibe în vedere stabilirea unui

optim între productivitatea udărilor şi calitatea udării.

În general, brazdele cu lungimi şi pante mici asigură distribuirea

uniformă a apei, dar conduc la productivităţi reduse de udare, în timp ce
brazdele prea lungi nu permit distribuirea uniformă a apei, existând pierderi
mari prin percolare.

Lungimea brazdelor de udare poate varia între 100-300 m, în funcţie de

panta brazdelor, nivelarea terenului şi viteza de infiltraţie.

Panta brazdelor de ≈ 7‰ devine un factor limitativ al lungimii; lungimea maximă

de 300 m nu poate fi depăşită în cazul unor pante ale brazdelor cuprinse
între 4-7‰.
Panta longitudinală a brazdelor
Are un rol hotărâtor în realizarea unor udări de calitate
superioară, datorită influenţei asupra vitezei de infiltraţie şi de
circulaţie a apei pe brazde, ceea ce duce la determinarea
lungimii brazdelor cât şi a debitelor de alimentare.

Unii autori recomandă pante optime pentru brazde de 3-7‰, în

timp ce alţii au constatat în urma cercetărilor că pot fi
considerate pante optime cele cuprinse între 2-15‰.

Panta terenului şi respectiv a brazdelor, precum şi tipul culturii

irigate imprimă anumite caracteristici brazdelor de udare.
Astfel încât din acest punct de vedere, brazdele pot fi clasificate
astfel:
- brazde cu pantă mică, sub 3‰,
- brazde normale, cu panta cuprinsă între 3-15‰ şi
- brazde de contur.
 Durata de udare
Este influenţată de valoarea debitului distribuit, de viteza de
infiltraţie a apei în sol, de viteza de avans a apei de-a lungul
brazdelor, regimul de alimentare şi panta terenului.
Durata de udare poate fi determinată cu ajutorul relaţiei

mb  l  d
Tu 
3600  Qi
Tu – durata de udare cu debit iniţial, când
se foloseşte un singur debit de alimentare (ore);
mb – norma brută de udare (m3/ha);
l – lungimea brazdelor (m);
d – distanţa dintre brazdele de udare (m);
Qi – debitul iniţial de udare (l/s).
Randamentul de udare – reprezintă principalul indice în funcţie de
care se apreciază eficienţa de folosire a apei.

Randamentul udării în câmp rezultă din raportul dintre norma medie

de udare înmagazinată în sol pe adâncimea de udare şi volumul de
apă distribuit la hectar. Se poate exprima la unitate sau în procente.

Randamentul udării este influenţat de gradul de nivelare al terenului,

de elementele tehnice ale udării, precum şi de persoanele care
dirijează şi organizează aplicarea udărilor.

Randamentele cele mai ridicate se înregistrează la o pantă optimă a

brazdelor (Ib = 4-7‰), fiind 70-75%,

putând ajunge după unii autori la 85% în cazul brazdelor lungi de

udare, cu pante cuprinse între 4,2-9‰.
METODA DE UDARE PRIN ASPERSIUNE

Udarea prin aspersiune constă în pulverizarea apei sub presiune în atmosferă, cu

ajutorul unor dispozitive denumite aspersoare, şi revenirea acesteia apoi sub formă
de picături pe suprafaţa solului sau a plantelor. Această metodă simulează ploaia
naturală, motiv pentru care a fost denumită şi ploaie artificială.

Această metodă asigură distribuirea apei destul de uniform pe teren, cu pierderi

minime de apă şi de teren şi un consum redus de muncă.

Principalele avantaje ale acestei metode sunt:

- permite un control riguros al apei distribuite, ceea ce duce la aplicarea unor norme
mici de udare;
- se poate folosi şi pe terenuri cu microrelief frământat, unde alte metode nu sunt
accesibile;
- se poate folosi pentru udarea tuturor culturilor agricole şi horticole şi pe toate
tipurile de sol;
- pierderile de apă la aplicarea udării sunt mici, asigurând un randament ridicat al
udării în câmp de circa 0,9, realizând o economie de apă faţă de udarea prin
scurgere la suprafaţă de 15-30%;
- suprafaţa scoasă din cultură este mică, ceea ce facilitează mecanizarea lucrărilor
agricole;
- concomitent cu irigarea se pot administra îngrăşăminte, pesticide, sau poate fi
folosită pentru combaterea îngheţurilor târzii.
Metoda are şi dezavantaje:

- creşterea cheltuielilor de exploatare, datorate unui consum suplimentar de

energie, necesar realizării unei presiuni mai ridicate cu 40-50% faţă de
udarea prin scurgere la suprafaţă;

- nu se asigură uniformităţi de udare satisfăcătoare, în cazul unor vânturi cu viteze

mai mari de 3,5 m/s;

- favorizează atacul unor boli criptogamice datorită ridicării umidităţii relative a aerului
şi a udării plantelor;

- favorizează distrugerea agregatelor structurale şi formarea crustei.

Udarea prin aspersiune poate fi folosită pe toate tipurile de sol, pe

terenurile cu apa freatică aproape de suprafaţă, pe solurile salinizate,
pe solurile superficiale, care necesită aplicarea unor norme mici de
udare la intervale scurte de timp.
Instalatie de irigare prin aspersiune cu pivot fix
TAMBUR DE IRIGAT GI/ES
Diametru/ Lungime : 100/450
Diametru/ Lungime : 100/500
Diametru/ Lungime : 110/400
Diametru/ Lungime : 110/420
Diametru/ Lungime : 110/450
Diametru/ Lungime : 120/380
 Elementele tehnice ale irigării prin aspersiune

- schema de lucru a aripilor de aspersiune;

- intensitatea ploii;
- fineţea ploii;
- uniformitatea udării;
- durata udării.
Schema de udare precizează
- distanţa dintre aspersoare pe aripă (d1) şi
- distanţa dintre două poziţii succesive ale aripilor de ploaie (d2).

În funcţie de valorile d1 şi d2 şi a poziţiei aspersoarelor de pe două aripi

alăturate, schemele de udare rezultate pot fi
- în pătrat,
- în dreptunghi sau
- în triunghi.

Cele mai simple şi cele mai utilizate scheme sunt cele în pătrat şi
dreptunghi.

Distanţa dintre aspersoarele de pe aripă (d1) se stabileşte în funcţie de

viteza vântului şi este în general un multiplu al lungimii tronsonului, care
este în general de 6 m. (fig.5.1.)

Distanţa dintre aripi (d2) se stabileşte în funcţie de intensitatea pe care

dorim să o realizăm.
Intensitatea ploii – reprezintă cantitatea de apă distribuită de
aspersoare în cadrul schemei de udare, în unitatea de timp.

Se exprimă în mm/h sau mm/min.

Intensitatea de udare este influenţată de:

- caracteristicile constructive ale aspersorului,

- de presiunea de funcţionare a acestuia,
- de schema de udare şi
- de condiţiile atmosferice.
- Intensitatea medie orară teoretică (it) se calculează cu ajutorul relaţiei:

It = 100xQ/d1xd2 (mm/h)

Q – debitul aspersorului (m3/h);

d1 – distanţa dintre aspersoare pe aripă (m);
d2 – distanţa între aripi (m).

- Intensitatea medie reală (ir) – este obţinută în mod experimental

prin colectarea în pluviometre aşezate pe suprafaţa delimitată de cele 4
aspersoare, sau sub un singur aspersor şi se poate determina cu ajutorul
relaţiei:
ir = Σh /n (mm/h)

Σh - suma înălţimii colectate în pluviometre timp de o oră (mm);

n - numărul pluviometrelor.
 Fineţea ploii – indică gradul de pulverizare a jetului de apă de către
aspersor, expresia numerică a fineţii ploii fiind dată de diametrul picăturilor.

În general, este recomandabil ca mărimea picăturilor să fie cuprinsă

între 0,5-1mm,

- picăturile care au diametru mai mic de 0,5mm duc la pierderi mari de apă
prin evaporaţie şi la influenţe mai mari ale vântului,
- cele cu diametre mai mari de 1mm pot afecta plantele mai sensibile, sau pot
duce la creşterea mărimii crustei de pe solurile cu textură fină şi semifină,
ceea ce reduce în final viteza de infiltrare a apei în sol.

Fineţea ploii se poate aprecia în funcţie de mărimea coeficientului de

pulverizare Kp, care se poate determina cu ajutorul relaţiei:

d Kp – coeficientul de pulverizare
Kp  d – diametrul duzei (mm);
h
h – presiunea apei la aspersor
(mCA)
  Σa 
C u  1001  
(%)  Vm  n 
Aprecierea fineţii ploii în funcţie de acest coeficient se face astfel:

- Kp > 0,5 – ploaie grosieră, indicată pentru păşuni şi fâneţe, pe soluri

nesipoase şi uşoare;
- Kp = 0,3-0,5 – ploaie medie, recomandată pentru pomi, culturi de câmp, pe
soluri mijlocii sau grele;
- Kp < 0,3 – ploaie fină, recomandată în special pentru culturile sensibile:
flori, legume, tutun şi pe toate tipurile de sol.

Uniformitatea udării – influenţează în cea mai mare măsură:

- calitatea udării,
- randamentul udării în câmp
- uniformitatea producţiei.

Se poate determina cu ajutorul coeficientului de uniformitate.

În cazul în care
- coeficientul de uniformitate are valori mai mari de 85%, acest fapt ne indică
o uniformitate foarte bună de udare;

- coeficientul de uniformitate între 75-85% - avem uniformitate medie de

udare;

- Cu = 65-75% - avem uniformitate slabă, iar sub 65% uniformitatea de

udare este necorespunzătoare.

Durata udării – reprezintă timpul de funcţionare a unei

aripi de aspersiune, într-o poziţie de udare, timp necesar
pentru aplicarea normei de udare.

Acest timp se poate calcula cu ajutorul relaţiei: t = m/10 ir (ore)

m – norma de udare (m3/ha)

ir – intensitatea medie orară (mm/h)
Aspersoarele
Aspersorul reprezintă piesa cea mai importantă a unei instalaţii de
aspersiune, deoarece influenţează indicii calitativi ai aspersiunii:

- intensitatea de udare,
- uniformitatea udării şi
- fineţea ploii.

Un aspersor bun trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

- fiabilitate ridicată,
- uşurinţă în montare şi demontare,
- indici calitativi superiori,
- rază de acţiune cât mai mare,
- uniformitate de rotaţie.
 ARIPILE DE ASPERSIUNE – mai sunt denumite şi aripi de ploaie sau
instalaţii de aspersiune şi sunt conducte mobile, formate din tuburi de
aluminiu, oţel zincat, material plastic, pe care sunt montate aspersoarele.

• Aripile de aspersiune se cuplează la

- hidrantul antenei (direct sau prin intermediul unei conducte ajutătoare) în
cazul sistemelor cu reţea de înaltă presiune şi
- la agregatele de pompare în cazul amenajărilor cu reţea din canale,
jgheaburi sau conducte de joasă presiune.

- lungimea unei aripi de aspersiune este cuprinsă între 216-306m şi chiar

396m, in general multiplu de 6.
METODA DE UDARE PRIN PICURARE

Irigarea prin picurare constă în distribuirea lentă a apei la nivelul

rădăcinilor plantelor, picătură cu picătură.

Irigarea prin picurare este o metodă de udare localizată, ceea ce se

caracterizează prin aceea că apa distribuită prin irigare umectează numai o
parte din suprafaţa solului, rămânând astfel porţiuni neumezite.

Alte metode localizate de udare sunt:

- irigarea prin rampe perforate şi
- irigarea subterană.

Udarea prin picurare s-a utilizat la început la culturi de legume, apoi s-a
extins la vii, pomi şi alte culturi.

S-a constatat o evoluţie rapidă a acestei metode de udare, în mod deosebit

în zonele cu climat arid, dar şi în cele cu climat temperat.
Irigarea prin picurare prezintă numeroase avantaje comparativ cu metodele de
udare tradiţionale, de largă răspândire, cum sunt aspersiunea şi scurgerea la
suprafaţă:

- foloseşte mai raţional apa de irigat, cu economii importante datorită reducerii

pierderilor prin evaporaţie, îmbunătăţirii infiltraţiei apei în sol şi datorită distribuirii
uniforme de-a lungul rândurilor;

- intervalul dintre rânduri nefiind umezit, permite trecerea liberă a utilajelor pentru toate
lucrările de întreţinere, fără a provoca tasarea solului;

- nu necesită pregătirea terenului (modelare, nivelare) ca în cazul udării prin brazde, de

exemplu;

- nu influenţează umiditatea relativă a aerului, diminuându-se astfel pericolul dezvoltării

unor boli criptogamice sau a unor paraziţi;

- conduce la economie de forţă de muncă în general şi în special prin posibilitatea

automatizării totale a amenajării;
- instalaţiile de udare pot fi utilizate la aplicarea substanţelor fertilizante şi a
tratamentelor fitosanitare;

- se poate utiliza la irigarea terenurilor cu pante mari, denivelate, precum şi a solurilor cu

textură foarte uşoară sau foarte grea, improprii altor metode de udare.
Pe lângă aceste avantaje, metoda de udare prin picurare prezintă şi unele
dezavantaje:

- investiţii mai mari la hectar, comparativ cu metodele clasice;

- pericolul permanent de înfundare a picurătoarelor;
- pericolul apariţiei excesului de apă sub picurător.

Părţile componente ale instalaţiilor de udare prin picurare

Părţile componente ale instalaţiilor de udare prin picurare sunt următoarele:

- ansamblul frontal;
- conducte de transport sau distribuţie a apei;
- conducte de udare;
- dispozitive de picurare sau picurătoare.

Ansamblul frontal are rolul de a asigura protecţia şi controlul calităţii apei,

măsurarea şi reglarea presiunii şi volumelor de apă distribuite în reţea. Este format
din: racordul la antenă, prevăzut cu vană, apometru, manometru, limitatoare de
presiune şi debit, furtunul de legătură la rezervorul de îngrăşăminte şi filtrele.
Filtrele sunt elemente componente ale ansamblului frontal care au rolul de a reţine
particulele în suspensie cât şi substanţele sau compuşii dizolvaţi în apa de irigat,
prevenind astfel pericolul înfundării picurătoarelor.

Filtrele sunt de mai multe feluri: filtre cu sită, filtre cu lamele, filtre cu materiale
granulate, filtre separatoare centrifuge (ciclon).

Un dispozitiv pentru dizolvat şi distribuit îngrăşăminte chimice se compune din: --

- rezervor pentru dizolvarea îngrăşămintelor,
- tuburi de racord la reţeaua principală de transport a apei, piesă cu armătură
pentru crearea unei pierderi de sarcină pe traseul reţelei de transport.

Ansamblul frontal mai are în componenţa sa şi alte accesorii ca: robinete de

trecere, reducţii, coturi etc.

Conducte pentru transportul apei. Reţeaua de conducte pentru transportul

apei este alcătuită din conducte de distribuţie şi conducte de udare.

Conductele de distribuţie (sau de transport) alimentează cu apă conductele de

udare. Conductele de distribuţie sunt confecţionate din material plastic.

Tuburile din PVC rigid sunt folosite pentru conductele îngropate, iar cele din PVC
plastifiat pentru conductele pozate la suprafaţa solului.

Diametrul conductelor de distribuţie este cuprins între 50-125 mm.

Conductele de udare – reprezintă elementele active ale instalaţiei de
picurare. Sunt confecţionate din polietilenă de culoare neagră şi amplasate
la suprafaţa terenului.

Conductele de udare au diametre de 12-20 mm, racorduri de 25-32 mm şi

rezistă la presiuni de 40 daN/mp.

Acestea au în componenţa lor dispozitive de picurare, montate la anumite

distanţe, în raport de plantele care se irigă.

Pe traseul conductelor se folosesc diferite accesorii şi anume:

- fitinguri (mufe, teuri, racorduri, coturi) şi
- armături (robinete, supape).
Dispozitivele de picurare (picurătoarele) sunt componente importante ale
instalaţiei de udare prin picurare, acestea preiau apa din conducta de udare
şi o distribuie plantelor.

Picurătoarele au rolul de a reduce presiunea apei de la aproximativ 1 da

N/cmp la fenomenul de picurare.

Dispozitivele de picurare se clasifică în: picurătoare cu traseu lung, cu

traseu scurt, cu autoreglare, ciclonice, cu impuls.

Elemente tehnice ale irigării prin picurare

- Distanţa dintre picurătoare (dp) – este în funcţie de raza de umectare a
picurătoarelor, iar aceasta depinde la rândul ei de mărimea debitului de
picurare şi de textura solului.

Distanţa dintre picurătoare are valori cuprinse între 0,20-2,00m, fiind direct
proporţională cu debitul şi cu creşterea conţinutului în argilă fizică a solului.

- Debitul unui picurător (qp) este în funcţie de tipul picurătorului (diametrul

orificiului şi numărul de ieşiri) şi de presiunea de lucru. Debitul unui
picurător este cuprins între 1-8 l/h putându-se ajunge până la 12 l/h.
- Distanţa dintre conductele de udare (Dcu)
Conductele de udare pot fi amplasate deasupra solului, pe sol sau îngropate
la 30-50 cm.

La pomii fructiferi şi viţa-de-vie, distanţa dintre conductele de udare este de

obicei egală cu distanţa dintre rânduri.

- Lungimea conductei de udare (Lcu) – se stabileşte în funcţie de

lungimea parcelei ocupată de cultură şi de condiţiile încadrării în pierderile
de sarcină admise. Lungimea conductei de udare este cuprinsă de regulă
între 50 şi 200 m.
- Durata udării prin picurare (tp). Se determină cu formula:
m  d cu  d p
tp 
qp
 METODA DE UDARE PRIN RAMPE PERFORATE

Această tehnică este utilizată la irigarea prasitoarelor, pomilor fructiferi, a

viţei de vie, şi chiar a legumelor cultivate în câmp.

Rampele perforate sunt conducte din polietilenă cu diametrul de 20-25-

32 mm (în mod curent 20 şi 25 mm) ce se amplasează de-a lungul
rândurilor de plante, fie într-o brazdă de infiltraţie, fie deasupra terenului
(sprijinite pe sol sau suspendate).

Atunci când se amplasează în brazde de infiltraţie, conductele (rampele)

sunt fixate cu mici diguleţe de pământ.

Poziţia între rândurile de plante poate fi centrală sau laterală permiţând

trecerea maşinilor agricole.

Alimentarea cu apă a rampelor perforate se face dintr-o reţea de

conducte îngropate a unui sistem de irigaţii obişnuit.

• Rampele perforate, au de regulă, o lungime de 200 m. Ele funcţionează la o

presiune de 1,5 daN/cm2 în amonte, care ajunge la 0,3 daN/cm2 în aval.
La aceste presiuni descrescânde din amonte spre aval corelate cu
diametrele crescânde ale orificiilor de scurgere a apei se obţin debite
aproximativ constante, între 61 si 72 l/h (în medie 65 l/h) pe întreaga
lungime a conductei perforate.

Sistemul de irigaţie cu rampe perforate poate fi automatizat total sau

parţial.

IRIGAREA SUBTERANĂ
Metoda constă în administrarea apei direct în zona de dezvoltare a
rădăcinilor plantelor prin intermediul unei reţele de conducte subterane sau
prin galerii cârtiţă.

Avantaje
- umezirea solului prin capilaritate asigură păstrarea structurii solului;
- economiseşte teren datorită faptului că reţeaua de alimentare este complet
îngropată;
- nu necesită o nivelare pretenţioasă a terenului;
- nu împiedică efectuarea lucrărilor de îngrijire a culturilor;
- economiseşte apă şi energie;
- asigură posibilitatea administrării îngrăşămintelor odată cu apa de irigaţie;
- oferă condiţii bune de automatizare.
Dezavantaje
- costul ridicat al amenajării
- nu asigură întotdeauna o umezire uniformă a solului, mai ales în straturile
superioare, ceea ce dăunează culturilor abia răsărite;
- există pericolul înfundării conductelor datorită rădăcinii plantelor
- poate favoriza salinizarea solului, apa circulând de jos în sus.

Sistemul de irigare subterană este alcătuit din

- reţea de aducţiune şi de distribuţie a apei şi
- reţea de udare, amplasată în aşa fel încât să asigure o umezire cât mai
uniformă a solului.

Reţeaua de aducţiune şi de distribuţie este formată din conducte

subterane sau din canale deschise,

Reţeaua de udare este formata din tuburi de ceramică aşezate cap la cap,
conducte din mase plastice prevăzute cu fante şi din galerii cârtiţă realizate
cu utilaje speciale.

Alimentarea reţelei de udare se poate face prin scurgere liberă sau sub
presiune.
 Irigarea cartofului se impune nu doar in zonele secetoase ci si
in zonele favorabile culturii, zone, care sunt afectate frecvent de
deficite de ummiditate, astfel aplicarea unor udari in lunile august si
septembrie, cu norme reduse de udare, duce la obtinerea unor sporuri
semnificative de productie.

Cerintele faţă de apă ale cartofului:

- în faza de îmbobocit, creşterea tufei şi a stolonior, începutul formării
tuberculilor, cresc cerinţele cartofului faţă de apă.
Necesitatea aplicării irigării se impune mai ales dacă temperatura
aerului este ridicată şi umiditatea relativă a aerului scăzută.

- în faza de îmbobocire – înflorit, care durează între 2-4 săptămâni,

funcţie de soi şi condiţiile meteo. În această perioadă tufa atinge
mărimea maximă – cerinţele de apă sunt mari

- în faza de înflorit – maturizare, are loc crşterea tuberculilor, şi se

înregistrează consumul maxim de apă
 Regimul de irigare al cartofului

- Udările de aprovizionare sunt necesare in toti anii în stepă, iar în

silvostepă doar în anii secetoşi

- la cartoful pentru consum extratimpuriu se aplică puţine udări 1-3 udări,

cu norme de udare cuprinse între 300-350mc/ha

- la cartoful pentru consumul timpuriu si pentru consumul de vară

numarul de udări este mare 3-6 udări, cu o normă de irigare cuprinsă între
1000-2500mc/ha, majoritatea la creşterea tufei, luna august

- la cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă, numărul de udări este de 4-

5, cu o normă de irigare de 1600-3000mc/ha
 IRIGAREA CULTURILOR HORTICOLE
Legumele sunt mari consumatoare de apă si au nevoie de udări mai
frecvente decât restul culturilor agricole.

Aceste nevoi mari faţă de apă ale legumelor rezultă din caracterul intensiv al
acestor culturi, respectiv a producţiilor mari la unitatea de suprafaţă, precum
şi a faptului că sistemul radicular al culturilor legumicole este superficial.

Funcţie de consumul de apă, legumele se împart în patru grupe:

- Grupa I a – este reprezentată de plantele care au un sistem radicular bine

dezvoltat, în adâncime,deci plante cu cpnsum redus de apă: tomate,
morcovi, pătrunjel,etc

- Grupa a II a - este reprezentată de plantele cu un sistem radicular slab

dezvoltat şi un consum neeconomic, datorat unui aparat foliar expus unei
evaporări puternice: varza, conopida, castraveţii, salata, spanacul, ardeiul,
fasolea de grădină,etc
- Grupa a III a – este reprezentată de plantele cu o capacitate mare de
absorbţie a apei şi cu un consum de apă ridicat: sfecla, cartoful timpuriu,etc.

- Grupa a IV a – sistemul radicular al acestor plante este slab dezvoltat,

având o capacitate de absorbţie redusă şi un consummic de apă, ex. Ceapa.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă sunt diferite în funcţie de fazele

de vegetaţie ale acestora:

Irigarea tomatelor

Tomatele au pretenţii moderate faţă de umiditate, coeficientul de transpiraţie fiind

cuprins între 350-550.

Consumul de apă este diferit în funcţie de fenofaze, crescând de la faza de răsad la

faza de fructificare, când consumul este maxim.

Creşterea bruscă a umidităţii solului după o perioadă de umiditate moderată, dacă

are loc în momentul începerii coacerii fructelor, poate determina crăparea acestora.

Normele de irigare sunt cuprinse între 3000-3500m3/ha la soiurile timpurii şi

de 4000-5000m3/ ha la soiurile de vară şi toamnă, aplicate în 6-10 udări, cu
norme de udare de 300-350m3/ha, respectiv 250-500m3/ha.
Irigarea pătlăgelelor vinete
Pătlăgelele vinete sunt pretenţioase faţă de apă, insuficienţa apei din sol
provocând avortarea în masă a butonilor florali, a florilor şi chiar a fructelor
deja formate, fructele legate în asemenea condiţii rămânând mici şi mai
deschise la culoare.

Numărul de udări este cuprins între 7-9, totalizând o normă de irigare

cuprinsă între 2500-3500m3/ha.

Irigarea ardeiului
Ardeiul are un sistem radicular mai slab dezvoltat, ceea ce implică
necesitatea aplicării udărilor la intervale de timp mai scurte, de 7-8 zile.

Norma de irigare are valori cuprinse între 2500-4000m3/ha, repartizată

în 10-12 udări de câte 250-450m3/ha.

Consumul maxim de apă la ardei se înregistrează la rodirea în masă.

Ardeiul este o plantă sensibilă la temperaturile scăzute ale solului produse în

urma aplicării irigaţiei, de aceea se va iriga numai când temperatura minimă
zilnică depăşeşte 20°C.
Irigarea verzei şi a conopidei
Varza are un aparat foliar bogat şi un coeficient de transpiraţie mare (250-
540), fiind pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi din atmosferă.

Cele mai mari cerinţe faţă de apă la varză se înregistrează în faza de

creştere a rozetei de frunze, a căpăţânii, în perioada înfloritului şi la
începutul maturării seminţelor. Umiditatea din sol trebuie să fie cuprinsă între
70-75% din I.U.A.

Aplicarea irigării are eficienţă maximă când se aplică udări dese, cu norme
mici, pentru a menţine o umiditate constantă în sol.

Varza şi conopida se caracterizează printr-un consum ridicat de apă pe

parcursul întregii perioade de vegetaţie.
La aceeaşi cultură, de ex la varza timpurie, norma de irigare are valori mai
reduse, cuprinse între 1800-3000m3/ha, repartizată în 5-6 udări, cu norme
de udare de 300-350m3/ha în prima parte a perioadei de vegetaţie şi de
câte 400-450m3/ha în partea a doua a perioadei de vegetaţie, când are
loc formarea căpăţânilor.

Varza de toamnă se irigă cu norme mai mari de apă, norma de irigare

fiind de 3000-4200m3/ha (o udare de aprovizionare cu 300m3/ha, înainte
de plantare, apoi udări de 400-450m3/ha, aplicate la 5-6 zile).

Spre toamnă udările pot fi mai rare şi cu norme mai mari, de 500-550m3/ha,
datorită evaporării mai mari din lunile perioadei de vegetaţie, precum şi
datorită cantităţilor reduse de precipitaţii din aceste luni.
Irigarea castraveţilor
Castraveţii sunt legume cu cerinţe mari faţă de umiditate atât cea din sol cât
şi cea atmosferică.

Sunt foarte puţin rezistenţi la secetă, care poate periclita legarea florilor şi
creşterea fructelor. Faza critică pentru apă este la înflorire.

Norma de irigare indicată la castraveţi este cuprinsă între 1800-

3000m3/ha, fracţionată în 6-7 norme de udare, a câte 300-400m3/ha.

Metoda de udare cea mai indicată în cazul irigării castraveţilor este irigarea
prin aspersiune, care asigură o umiditate atmosferică ridicată (85-90%), pe
lângă o bună umiditate a solului.

Producţii mari şi de calitate la cultura castraveţilor se obţin doar în

cazul unei bune aprovizionări a solului cu apă.
Irigarea rădăcinoaselor
Legumele din această grupă au în general cerinţe mai reduse faţă de apă cu
excepţia ţelinei, la care norma de irigare este cuprinsă între 4500-
5000m3/ha, fracţionată în 10-12 udări.

Perioadele critice faţă de apă la ţelină sunt: la răsărire, la dezvoltarea rozetei

de frunze şi la îngroşarea rădăcinii tuberizate.

Morcovul are cerinţe moderate faţă de apă, având un coeficient de

transpiraţie cuprins între 244-282.

Cerinţele mari faţă de umiditate sunt în faza de germinare a seminţelor, de

formare a sistemului radicular şi de îngroşare secundară a rădăcinii.
Irigarea cepei şi a prazului
Ceapa are un consum redus de apă, cu un coeficient de transpiraţie de 244,
dar având un sistem radicular superficial, are pretenţii mari faţă de apă în
faza de încolţire şi de formare a bulbului.

Din contră în faza de maturare a bulbului, cerinţele faţă de apă reduse,

umiditatea scăzută şi insolaţia puternică conduc la o capacitate bună de
păstrare a bulbilor.

Norma de irigare este de 3500-4000m3/ha şi se aplică fracţionat în

10-12 udări, cu câte 300-400m3/ha.

La începutul perioadei de vegetaţie se administrează norme mai reduse de

udare, de 300m3/ha, la intervale mai mici, de 6-7 zile, iar la formarea
bulbului normele de udare administrate sunt de 400m3/ha, administrate la 8-
10 zile. Ultimele udări se administrează cu 2 săptămâni înainte de recoltare.

Prazul are cerinţe ceva mai mari faţă de apă, nu suportă lipsa apei din sol.
În lipsa apei, partea comestibilă îşi pierde din frăgezime, iar producţia
scade foarte mult.

Se aplică o normă de irigare de 2500-3000m3/ha, fracţionată în 8-10

udări pe parcursul perioadei de vegetaţie.
Irigarea salatei şi a spanacului
Cerinţele faţă de umiditatea din sol sunt ridicate, de aceea în condiţii de
secetă formează o rozetă mică de frunze, implicit producţii scăzute şi de
calitate inferioară.

Cerinţele cele mai mari faţă de apă sunt în faza de germinare şi de formare
a căpăţânii.

Cu toate că cerinţele sunt mari faţă de apă, datorită faptului că se cultivă de

obicei primăvara şi toamna, când umiditatea din sol este bună,

sunt necesare norme mici de irigare, cuprinse între 500-1000m3/ha,

aplicate în 2-3 udări.
IRIGAREA VIŢEI- DE-VIE
Viţa-de-vie are un sistem radicular profund şi puternic ramificat, ceea ce îi
permite să-şi asigure necesarul de apă integral sau parţial, fiind considerată
chiar o plantă rezistentă la secetă, în ciuda consumului ridicat de apă pe
care îl are (> 4000m3/ha).

Cele mai mari cerinţe faţă de umiditate se manifestă la viţa-de-vie la

începutul perioadei de vegetaţie, în perioada creşterii intense a organelor
generative, de formare a rodului, de creştere a boabelor, până la intrarea în
pârgă.

Zonele cu precipitaţii anuale de 500 mm oferă viţei-de-vie condiţii

satisfăcătoare de umiditate, dacă pe parcursul perioadei de vegetaţie ploile
sunt repartizate uniform şi se cumulează aproximativ 250-300 mm.

În realitate însă, ploile nu sunt repartizate decât în puţine cazuri în

concordanţă cu necesarul de apă al viţei-de-vie, iar pe terenurile cu pante
mari, pierderile de apă pot fi mai ridicate.