DISPERSIA RISCULUI.

FORME DE PROTECŢIE
1. FORME DE PROTECŢIE
a. Asigurarea

Asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă, clasică, dar şi cel mai
frecvent întâlnită în practică constă în protecţia financiară pentru pierderi
cauzate de o gamă largă şi variată de riscuri. Ea se bazează, în esenţă, pe
dispersia riscului. Asiguratul transferă asupra altei persoane pericolul pierderii
financiare determinate de producerea unui eveniment.
Asigurarea are la bază un acord de voinţă (contract) încheiat între
asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru
riscurile pe care şi le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului
contravaloarea daunelor (respectiv suma asigurată în cazul asigurărilor de
viaţă) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plăţii de către
asigurat a unei sume de bani, numite „primă de asigurare".
Plătind asigurătorului prima de asigurare, asiguratul primeşte în schimb
garanţia de despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare pentru oricare dintre
riscurile incluse în condiţiile de asigurare.
Protecţia împotriva riscului se constituie astfel, într-o marfă specifică (un
serviciu), care se vinde pe o piaţă specifică numită „piaţa asigurărilor", parte a
pieţei serviciilor financiare.
Asigurarea are ca scop combaterea efectelor adverse ale riscului. Riscul este
prezent permanent şi oriunde. Orice activitate economică, politică, socială,
culturală sau de altă natură este ameninţată de producerea unor evenimente
cauzatoare de pierderi.
Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare
asigurat contribuie cu primele de asigurare la crearea fondului de asigurare din care
se suportă contravaloarea daunelor suferite de asiguraţi. Aşadar, în schimbul unei
sume de bani relativ mici, asiguratul va avea garanţia protecţiei în faţa riscurilor,
iar asigurătorul are rolul de a gestiona acest fond.
Sumele colectate de societăţile de asigurare din primele de asigurare nu
aparţin acestora decât după ce a expirat termenul contractual. Până atunci,
destinaţia acestor sume este legată numai de interesele asiguraţilor până la
terminarea contractului. Asigurătorul apare deci ca un custode al fondului de

1
asigurare. In cele mai multe ţări, în special în cele cu o piaţă matură şi bine
reglementată există prevederi legale şi norme prudenţiale foarte stricte referitoare
la mărimea capitalului în funcţie de riscurile acoperite, modul de investire a
sumelor disponibile (tipurile de investiţii permise, proporţia dintre acestea şi altele)
pentru a se evita insolvabilitatea sau falimentul asigurătorilor. În ultimii ani s-au
făcut mari eforturi de către specialişti pentru dimensionarea corectă a mărimii
capitalului în funcţie de tipurile şi dimensiunea riscurilor asumate. Astfel, modelul
Solvency II elaborat şi aprobat de Comisia Europeană urmează să fie aplicat de
către toate societăţile de asigurări din ţările Uniunii Europene în anul 2012.
Practica asigurărilor nu este uniformă în totaliltatea ei. Sunt încă diferenţe
între sistemul european (chiar şi în interiorul său), american (preponderent SUA şi
Canada) şi cel asiatic, apare un alt sistem care este strâns legat de religia
musulmană unoscut sub numele de Takaful sau asigurare islamică. Ea a apărut în
ţările musulmane şi se practică nu numai în acestea, dar şi în ţările cu populaţie
musulmană - multe dintre ele ţări europene, ajungând să fie o metodă de asigurare
ce nu poate fi neglijată şi cu un mare potenţial de creştere.
Takaful este un concept vechi, dar este folosit de comunitatea musulmană în
asigurări numai în ultimii 30 de ani. Takaful este un termen arab care se traduce
prin „garanta" sau „a ajuta unul pe celălalt". In takaful, resursele se pun împreună
pentru a-i ajuta pe cei mai săraci membri ai societăţii islamice. Conceptul se
bazează pe principiul compensării şi al responsabilităţii în interiorul comunităţii
conform legii Shari'a. Membrii comunităţii pot contribui la un fond din care se
despăgubesc membrii care suferă pierderi sau în caz de urgenţă.
Asigurarea tradiţională este incompatibilă cu principiile Shari'a din
următoarele motive:
• asigurarea tradiţională se bazează pe plata unei prime de asigurare care
reprezintă plata protecţiei; pierderea se suportă de asigurător.
• pentru musulmani, banii nu pot genera bani (adică dobândă); de aceea,
orice investiţie care generează dobândă sau profit (cum ar fi în asigurările
de viaţă) nu sunt în conformitate cu legea Shari'a.
• în înţelesul Shari'a, asigurările tradiţionale sunt asimilate jocurilor de
noroc, ceea ce nu este permis de religia musulmană.
Având în vedere diferenţele fundamentale de principii dintre asigurările
tradiţionale şi legea Shari'a, singura modalitate posibilă în lumea musulmană este

2
asigurarea cooperatistă sau mutuală. Primele de asigurare sunt contribuţii sau
donaţii la un fond central şi rămân proprietatea asiguraţilor. Compania sau
administratorul acestui fond nu poate avea niciun beneficiu direct de la fond sau ca
urmare a rezultatului tehnic al asigurării. In cazul în care apare un deficit al
fondului, asiguraţii care sunt în acelaşi timp şi acţionari ai fondului trebuie să ofere
fondului un credit rară dobândă.
Asigurările takaful au apărut în anul 1979 ca urmare a nevoii de asigurare a
bunurilor care erau finanţate de băncile islamice din Sudan şi Arabia Saudită. La
scurt timp, între 1984 şi 2004, ele s-au extins în Malaezia şi Orientul îndepărtat,
ceea ce a însemnat acceptarea conceptului care a fost susţinut prin reglementări
legale adecvate. După anul 2004, societăţile islamice de asigurări au crescut ca
număr atât în ţări musulmane, cât şi în ţări „ne-musulmane". Primul asigurător
takaful din lumea non-musulmană a luat fiinţă în Marea Britanie în 2008.

b. coasigurarea – este o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie

contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai multe
societăţi de asigurări în acelaşi timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind
greu de acoperit de către o singură societate de asigurări;
c. reasigurarea – este o asigurare indirectă, fiind o formă de asigurare a
asigurătorului. Apariţia reasigurărilor este motivată de creşterea valorii
bunurilor aduse în asigurare de către asiguraţi şi de cerinţa impusă
asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin reasigurare, asigurătorul
cedează unui reasigurător (societate de asigurări - reasigurări) o parte, mai
mare sau mai mică, din riscurile preluate de la asiguraţii săi şi primele de
asigurare aferente.

2. FUNCŢIILE ASIGURĂRII ŞI ALE REASIGURĂRII

2.1 . Funcţiile asigurării

Dat fiind că gradul de maturitate şi experienţă al ţărilor lumii în privinţa

asigurărilor este foarte diferit, funcţiile asigurării au cunoscut de-a lungul vremii o

3
evoluţie aparte. În ţările în care sectorul asigurărilor este mai dezvoltat, asigurările
au un rol şi funcţii mai ample, în timp ce în ţările în care asigurările se află în
proces de formare, consolidare sau maturizare, funcţiile lor pot fi încă limitate.
1. Compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea unui
anumit risc (riscuri) este prima şi cea mai importantă funcţie a asigurărilor.
Realizarea ei este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare creat din
contribuţiile, respectiv primele de asigurare plătite de asiguraţi. Astfel, asigurarea
are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea
unor prejudicii de care asiguraţii răspund conform legii şi la acordarea unor sume
în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea persoanelor.
2. Prevenirea pagubelor este o funcţie importantă a asigurărilor care se
poate realiza prin:
- finanţarea unor activităţi de prevenire a producerii riscurilor şi chiar a
unor programe educaţionale pentru asiguraţi;
- practicarea franşizei, respectiv scăderea din drepturile de asigurare a
unei sume determinate care reprezintă participarea asiguratului la
acoperirea unei părţi din pagubă.

3. Funcţia financiară este determinată, pe de o parte, de faptul că nu

toate poliţele de asigurare au ca rezultat producerea riscului şi, pe de altă parte, de
decalajul temporal între momentul încasării primelor şi momentul plăţii
despăgubirilor. Ea constă în aceea că societăţile de asigurare investesc sumele
încasate sub forma primelor de asigurare, sporind disponibilităţile existente.

4. Economisirea reprezintă o funcţie a asigurărilor, în special a celor de

viaţă. Pentru asiguraţi, prin poliţele de asigurare de viaţă există posibilitatea ca
alături de protecţie, să beneficieze la expirarea contractului de asigurare de suma
asigurată, şi, în plus, de participarea la profitul obţinut din sumele investite.

5. Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protecţia

socială. Astfel, societăţile de asigurare degrevează şi sprijină statul în domenii de
asistenţă socială şi medicală, pensii, compensări pentru accidente de muncă şi
altele.

4
 6. Promovarea comerţului invizibil acolo unde legislaţiile naţionale
permit vânzarea de asigurări unor clienţi din alte ţări sau cumpărarea de la
asigurători străini.

2.2. Funcţiile reasigurării

Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului

direct, îndeplinind astfel o serie de funcţii, şi anume:

1. Protejează asigurătorii direcţi de pierderile determinate de

producerea riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face
posibilă creşterea capacităţii asigurătorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi
altfel capabil să accepte.
2. Ajută asigurătorul să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei
daunelor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată (de
obicei, câţiva ani), prin contractele de protecţie contra catastrofelor (catastrophe
reinsurance coverages).
3. Se realizează o dispersare mare a riscurilor şi prin practica
reciprocităţii, prin care asigurătorii primari îşi plasează contractul de reasigurare pe
o bază reciprocă, unul altuia, în aşa fel încât compania cedentă va oferi o parte
dintr-un contract al său unui reasigurator capabil să-i ofere altul în schimb. In acest
fel, fiecare reasigurator îşi măreşte numărul de riscuri pe care le asigură.
4. Creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile
de riscuri, precum şi volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie.
5. Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctuaţiilor
referitoare la daune de la un an la altul.
6. Creşte capacitatea de subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a
mai multor riscuri, independent de propriile sale posibilităţi; în mod deosebit, acest
lucru este foarte important în cazul riscurilor de catastrofa;
7. Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania
cedentă, făcând posibil în acelaşi timp ca aceasta să-şi poată creşte volumul
activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere corespunzătoare a capitalului de
bază.

5
 8. Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de
afaceri sau o zonă geografică pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea
integrală a riscului (riscurilor) în reasigurare.
9. Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie
de afaceri sau o nouă zonă geografică prin înfiinţarea unei reprezentanţe şi
dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea şi preluarea unor
contracte de reasigurare de la companiile ce acţionează deja în acea categorie sau
zonă.
10. Reasiguratorul poate oferi asistenţă şi servicii tehnice pentru
riscurile mari, complexe sau speciale prin oferirea de informaţii, cercetări etc.
11. Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de
servicii de la marile companii de reasigurări şi de la unii brokeri de
reasigurări care au o experienţă mondială în domeniul asigurărilor şi
reasigurărilor. Ele pot, de asemenea, beneficia şi de consultanţă în administrarea
afacerilor, în stabilirea daunelor, în procedurile de plată şi, evident, în domeniul
pregătirii personalului pentru acest gen de activităţi.

3. RISC ŞI ŞANSĂ

Dacă nu ar exista risc, nu ar exista asigurări. Riscul este obiectul oricărui

contract de asigurare şi reprezintă elementul specific al asigurării.
Riscul este un pericol, o primejdie la care sunt supuse bunurile, oamenii,
afacerile şi pentru care societăţile de asigurări pot oferi protecţie.
Riscul, pentru a fi asigurabil, trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
Evenimentele incerte pot aduce cu ele pierderi sau câştiguri. Ele pot fi risc sau
şansă, ambele referindu-se la evenimente viitoare şi incerte.
Riscul în asigurări este folosit în sens pesimist, fiind considerat ca o
întâmplare nedorită. Din punctul de vedere al asigurării nu se pot asigura decât
acele evenimente prin a căror producere poate apărea o pierdere.
Şansa presupune o abordare optimistă, sperându-se preponderent obţinerea
unui câştig.

6
 Pentru a fi asigurabile, riscurile trebuie să îndeplinească o serie de criterii de
asigurabilitate, şi anume:
• să fie calculabile, să poată fi determinate probabilistic şi să se poată
produce cu o probabilitate cuprinsă între (0,1);
• să nu poată fi evitate;
• să nu poată fi conştientizate;
• să fie suportabile ca mărime şi ca frecvenţă, adică să poată fi suportat din
punct de vedere financiar de către asigurător;
• să fie compensatorii, adică asigurătorul să compenseze pierderea
financiară rezultată din producerea lor;
• să fie contractuale, adică să reprezinte protecţia prevăzută în contractul
de asigurare;
• să fie compatibile cu reglementările legale în vigoare, cu morala şi cu
profitabilitatea asigurătorului.

3.1. CLASIFICAREA RISCURILOR

Diversitatea riscurilor la care sunt supuse vieţile omeneşti, proprietăţile de

orice fel şi activităţile desfăşurate obligă la o sistematizare a lor. Există astfel mai
multe criterii de clasificare, cele mai importante fiind prezentate în cele ce
urmează.

a. După asigurabilitate:
- riscuri pure
- riscuri speculative
Riscurile pure sunt cele care prin producerea lor provoacă numai pierderi şi
niciodată câştig. Sunt riscurile asigurabile pentru care asigurătorii oferă protecţie
(incendiu,explozie, furtună, furt, naufragiu etc).
Riscuri speculative sunt numite şi riscuri antreprenoriale deoarece
producerea lor poate determina o pierdere sau obţinerea unui câştig. În această
categorie sunt înscrise riscurile comerciale, pariurile, jocurile de noroc. Aceste
riscuri nu sunt asigurabile.
b. După implicaţiile şi natura riscurilor:
- riscuri fundamentale
- riscuri particulare

7
 Riscurile fundamentale sunt riscurile care prin efectele lor afectează o
mare parte a societăţii (foametea, războiul, cutremurul, poluarea etc.).
Este esenţial de menţionat că asigurătorii sunt entităţi comerciale, au ca scop
obţinerea de profituri pe termen lung şi de aceea nu pot fi obligaţi să accepte
preluarea unor riscuri care, din punctul de vedere strict al afacerilor, nu au
capacitatea de a genera câştiguri.
Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ limitate
sub aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri
particulare, rezultând o pierdere pentru un număr relativ mai mic de persoane.

c. Din punctul de vedere al teoriei managementului riscului, riscurile sunt

de două tipuri:
- riscuri statice considerate drept riscuri asigurabile deoarece producerea
lor generează numai pierdere sau menţinerea status-ului;
- riscuri dinamice identificate cu riscurile comerciale tipice care pot
genera profituri sau pierderi fiind, deci, neasigurabile.

d. După dimensiunea riscurilor şi a pagubelor ce pot fi produse,

riscurile se impart în:
- macroriscuri care determină efecte mari, afectează o mare zonă
geografică sau o mare parte a populaţiei unei zone, de exemplu: Tsunami
din insula Phuket din Thailanda din 26 decembrie 2005, Uraganul Katrina
(SUA, Statele Louisiana, Florida, Cuba, August 2005), dezastrul de la
centrala atomo-electrică de la Cernobâl (Ucraina - aprilie 1986), etc;
- microriscuri - cu o extindere limitată şi cu pierderi comparativ mai
mici, de exemplu: accidente de maşină, accidente de muncă etc.

e. Ca abordare specifică având impact asupra asigurabilităţii, riscurile se pot

clasifica în două mari categorii:
1. riscuri asigurabile, respectiv cele pe care asigurătorii le preiau şi pentru
care oferă protecţie asiguraţilor. Ele se subdivid în:
a) riscuri generale, cum ar fi: incendiu, explozie, naufragiu, eşuare,
răsturnarea navei sau a ambarcaţiunii, coliziune, răsturnare sau deraiere a
mijlocului de transport terestru, prăbuşirea aeronavei, descărcarea mărfii

8
 într-un port de refugiu, cutremur de pământ, erupţie vulcanică, sacrificiul
în avaria comună etc. De regulă, aceste riscuri sunt incluse în aşa-
numitele condiţii generale de asigurare;
b) riscuri speciale: se produc prin acţiunea oamenilor (război, grevă,
revoluţie, revoltă, răscoală, insurecţie, stare de război declarat sau
nedeclarat etc.) sau ţin de natura mărfii (ruginire, coclire, zgâriere,
spargere, alterare, mucegăire etc). Ele se asigură individual la solicitarea
expresă a asiguraţilor contra unei prime de asigurare suplimentare, de
regulă, separat, pentru fiecare risc. Ele nu sunt incluse în condiţiile
generale de asigurare;
2. riscuri neasigurabile (excluse) sunt riscurile pe care asigurătorii nu le
acceptă în asigurare; ele includ acele evenimente a căror producere este certă sau
se apropie de certitudine, sau cele care sunt cauzate de către asigurat, cunoscute de
către acesta şi ascunse asigurătorului, cum ar fi: viciile ascunse ale bunului
asigurat, ambalarea necorespunzătoare a mărfii asigurate, consecinţele energiei
atomice, faptele săvârşite cu intenţie, evaporarea lichidelor, moartea naturală a
animalelor vii, uzura normală a bunului asigurat, pagubele indirecte (pagube
survenite ca urmare a întârzierii transportului), vătămarea corporală sau decesul
persoanelor care lucrează pentru asigurat etc.
Riscurile sunt grupate şi sunt oferite de cele mai multe ori în „pachet", sub
forma „condiţiilor de asigurare" care poartă diferite denumiri, în funcţie de natura
bunurilor asigurate şi de riscurile incluse în asigurare.
Este foarte important de menţionat faptul că fiecare societate de asigurări are
libertatea de a-şi grupa riscurile după cum consideră că este optim pentru asiguraţi
şi pentru ea însăşi. Totodată, includerea unui anumit risc într-una din categoriile
menţionate (general, special, exclus) nu are neapărat un caracter permanent. In
funcţie de criteriile de asigurabilitate menţionate, de dimensiunea posibilă a daunei
şi de politica de subscriere a asigurătorului, este posibilă trecerea acestuia dintr-o
categorie în alta.
Oferta de asigurări apare variată, diversă, dar în acelaşi timp cu o serie de
trăsături comune determinate de uzanţele internaţionale în materie.
Condiţiile de asigurare pe care le practică societăţile de asigurare sunt
publice, sunt la îndemâna oricui şi pot fi folosite ca referinţă de alte societăţi. Pe
piaţa londoneză, una dintre cele mai mari şi mai reprezentative pieţe de asigurări

9
din lume, sub egida Institutului Asigurătorilor din Londra şi a Lloyd's, se publică
anual „Condiţiile de asigurare pentru marfa şi navă". Ele servesc drept model şi
sursă de inspiraţie pentru multe societăţi de asigurare şi reasigurare. Acest lucru
apare necesar deoarece piaţa londoneză absoarbe o mare parte a reasigurărilor din
întreaga lume şi, de aceea, folosirea unor termeni şi condiţii uniforme apare
firească.

4. ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte

variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:

1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte,

pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri
legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:
a. asigurătorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în
schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă
răspunderea: de a acoperi pagubele suferite de bunurile asigurate
provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti
suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa
persoanei asigurate sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de
care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;
b. asiguratul – poate fi:
- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare
plătită asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor
calamităţi naturale sau accidente;
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să
apară în viaţa sa;
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care
îl poate produce unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri asiguratul poate fi atât o persoană fizică, cât şi
persoană juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar
persoanele fizice.

10
 c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate
încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.:
un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi –
transportaţi la şi de la locul de muncă).
În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în
asigurările de persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul îndeplineşte, simultan,
rolul de contractant şi de beneficiar al asigurării. La asigurările de răspundere
civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care a suferit paguba.

d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze

asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de
asigurare. Există situaţii în care beneficiarul poate fi desemnat
explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în cursul
executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de
asigurare sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul este
desemnat prin condiţiile contractului de asigurare. De asemenea, pot
exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate
sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de
către asigurător în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită
unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor
asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că
asigurătorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe
persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea
evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de
despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă
persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un
prejudiciu.

11
 3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă
promovării raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este
motivat de risc, într-un context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar
poate constitui şi efectul unui act educaţional, al forţei financiare a persoanei
fizice sau juridice în mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile
persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă.
Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului asigurat sau
valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca urmare a sinistrului.
Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter economic şi să fie
evaluabil în bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele
sau riscurile sub incidenţa cărora se află persoana. Interesul asigurabil apare ca o
opţiune pentru o măsură de prevedere şi ca un mijloc de economisire pe termen
lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui
responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de
asigurat terţului păgubit sau vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este
răspunzător.
4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul
elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau
primejdie posibilă sau evenimentul incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta
bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu
caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.:
uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor
interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi
provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.

Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau

evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să
plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:

12
 - risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a
evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai
mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de
unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut,
dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a
capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a
răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci
numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
 producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie
posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie
teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate manifesta
interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici mutualitatea
necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni
corespunzătoare;
 fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
 înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică.
Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât
mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a
răspunderii asigurătorului şi implicit, a primei de asigurare;
 producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a
beneficiarului asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte
valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este
necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv,
deoarece orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative
pentru asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor
pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă,
acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.

13
 Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea
bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul
de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii
asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările
de bunuri.

4. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din

valoarea asigurării pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea, în cazul
producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată
este limita maximă a răspunderii asigurătorului şi ea nu poate depăşi
valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu poate stabili suma asigurată. Ea
este stabilită prin norma de asigurare, fiind prevăzută de lege. La asigurările
facultative, aceasta se stabileşte la propunerea asiguratului, cu condiţia ca
asigurătorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte
în funcţie de înţelegerea dintre asigurător şi asigurat.

5. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratul

asigurătorului pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar
plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau
fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-
primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).

6. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între

asigurat şi asigurător, aşa cum a fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata
asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele
de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este
mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra
mărimii primei de asigurare.

6. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de

un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a

14
 încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu
valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

7. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asigurătorul este

obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat.
Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală
cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al asigurătorului care a
fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea
despăgubirii:
- principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în
aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea
bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a
bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul
respectiv.
- principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de
producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea
sumei asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă
pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi
valoarea bunului asigurat nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta
depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul
răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai
mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.
- principiul răspunderii limitate (clauza cu franciză) – se
caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte
o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea
asiguratului, numită franciză. Aceasta poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba, până la
nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franciza;
- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din
pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul plăteşte numai
partea din pagubă care depăşeşete franciza.

15
 Indiferent de tipul de franciză, nu se acordă despăgubiri dacă valoarea
pagubei se încadrează în limitele francizei.

2. PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A ASIGURĂRILOR ŞI

REASIGURĂRILOR

2.1. NOŢIUNE. CARACTERIZARE GENERALĂ

Asigurările şi reasigurările sunt marcate de un grad ridicat de eterogenitate
determinat de existenţa unei mari diversităţi de tipuri şi categorii de afaceri. De
aceea, nu se poate vorbi de o singură piaţă a asigurărilor sau a reasigurărilor, ci de
pieţe ale asigurărilor şi reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin
preponderenţa unor anumite tipuri de tranzacţii, prin existenţa unor anumite
societăţi de asigurări şi reasigurări, cutume, mod de funcţionare, tranzacţionare,
legislaţie, reguli.
Tranzacţiile internaţionale cu asigurări sunt puternic marcate de regulile
pieţelor internaţionale sau regionale, dar şi de cele naţionale, ale fiecărei ţări. Cu
atât mai mult, în mod deosebit în cadrul UE, Directivele Europene care sunt în
vigoare şi cele noi care se pregătesc a fi implementate - cum ar fi Solvency II - vor
avea un mare impact asupra pieţelor de asigurări şi reasigurări asupra nivelului de
capital cerut, asupra tipurilor de produse şi preţul lor etc. Mai mult chiar, în
perioada actuală de criză, ele vor fi supuse unor noi reguli, în special de
supraveghere şi control.
Dispersia internaţională a riscurilor mari prin intermediul asigurării poate fi
realizată în mai multe moduri: prin asigurare directă, posibil prin participarea
asigurătorilor străini în calitate de co-asigurători alături de societăţile naţionale sau
prin transferarea unei părţi a riscurilor asumate de asigurătorii naţionali prin
reasigurare internaţională.
Pieţele de reasigurări nu pot fi tratate separat, ci în strânsă corelaţie cu pieţele
de asigurări pe care, de altfel, se bazează şi de aceea asigurările şi reasigurările se
tranzacţionează preponderent pe aceleaşi pieţe. Cea mai puternică creştere a
activităţii de asigurare şi reasigurare a avut loc în ultimii treizeci de ani.
La baza acestei evoluţii rapide se află mai mulţi factori, şi anume:

16
 1. Creşterea economică fără precedent a ţărilor industrializate după cel
de-al doilea Război Mondial, progresul tehnic şi dezvoltarea socio-
umană sub toate aspectele au făcut să apară noi nevoi de protecţie ce
trebuiau satisfăcute.
2. Schimbările intervenite în structura pieţelor de asigurări în unele ţări
ale lumii au fost în mare măsură determinate de măsurile adoptate în
unele ţări cu menirea de a exclude sau limita activitatea companiilor
străine de asigurări pe teritoriul lor, în timp ce în alte ţări pieţele s-au
deschis investitorilor străini.
4. îmbunătăţirea climatului în domeniul afacerilor directe şi libertatea de
penetrare pe pieţele anumitor ţări.
5. Globalizarea serviciilor financiare în general şi a serviciilor de
asigurări în special au dus la o concentrare puternică a comerţului
internaţional cu aceste servicii. Negocierile îndelungi pentru încheierea
Acordului multilateral pentru comerţul cu servicii (GATS) din cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului3 prevede liberalizarea comerţului cu
asigurări şi reasigurări şi deschiderea tuturor pieţelor pentru investiţiile
străine.
6. Criza financiară a impus noi abordări privind legislaţia în domeniu,
măsuri mai stricte de supraveghere şi control, evaluare a activelor, norme
de contabilitate, solvabilitate, măsurare şi raportare a activităţii etc. Toate
acestea vor avea un impact semnificativ asupra viitorului asigurărilor şi al
cadrului în care se vor derula.

2.2. OPERATORII PIEŢELOR INTERNAŢIONALE ALE

ASIGURĂRILOR ŞI REASIGURĂRILOR

Cele mai reprezentative pieţe de asigurări şi reasigurări sunt concentrate în

marile centre comerciale şi financiare ale lumii, unde se desfăşoară majoritatea
covârşitoare a acestor tranzacţii. Este cazul Londrei, Europei continentale S.U.A.,
Japoniei. Fiecare dintre acestea este o piaţă internaţională deoarece o mare parte
din afacerile încheiate provin de la societăţi de asigurări şi reasigurări din alte ţări
şi deoarece influenţează în mare măsură uzanţele şi practicile altor pieţe. Ele diferă

17
din punctul de vedere al dimensiunii, al preponderenţei unor anumite categorii de
afaceri, al uzanţelor şi al modalităţii de încheiere a tranzacţiilor.
Pionii care acţionează pe aceste pieţe sunt:
- societăţile de asigurare;
- societăţile de reasigurare;
- agenţiile de intermediere (brokeri);
- prestatorii de servicii;
- alte tipuri de companii a căror activitate este necesară pentru a satisface
nevoile clienţilor, spre exemplu: service auto, servicii de asistenţă pentru
asigurările auto, asigurările de călătorie sau sănătate, spitale, experţi tehnici etc.
Orice piaţă este alcătuită din cerere şi ofertă.
In calitate de clienţi pot fi persoane fizice şi juridice care au nevoie şi doresc
protecţia pentru anumite riscuri la care sunt expuşi
In calitate de ofertanţi ai acestor servicii apar societăţi de asigurări. Astfel, se
întâlnesc următoarele categorii de firme care, de altfel, alcătuiesc piaţa:
a) purtători specializaţi ai riscului, adică asigurători şi reasiguratori care
oferă protecţie clienţilor lor pentru anumite categorii sau tipuri de riscuri;
b) intermediari - cei mai importanţi sunt brokerii de
asigurare/reasigurare - persoane juridice - care acţionează ca
reprezentanţi ai cumpărătorilor de asigurări sau reasigurări în plasarea
riscurilor şi obţinerea protecţiei; cea de-a doua categorie o reprezintă
agenţii de asigurare care oferă clienţilor poliţe ale unui anumit
asigurător;
c) firmele ce oferă servicii specializate asociate activităţii de asigurare cum
ar fi: constatatori, evaluatori, lichidatori de daune, consultanţi în domeniul
managementului de risc, asistenţă şi alţii.

2.2.1. ASIGURĂTORI ŞI REASIGURATORI

Grupul vânzătorilor de asigurări şi reasigurări cuprinde companiile de
asigurare, respectiv reasigurare, care primesc (acceptă) riscuri în
asigurare/reasigurare în schimbul primelor de asigurare/reasigurare, devenind
asigurători/reasigurători. Este foarte important pentru stabilitatea pieţei, ca ele să
fie solvabile, serioase, să aibă o conduită adecvată şi să ducă la creşterea sau
menţinerea climatului de încredere.

18
 Companiile pe care le întâlnim pe piaţa asigurărilor şi reasigurărilor în
această calitate de ofertanţi sunt:
- companiile de asigurări;
- companiile captive de asigurări şi reasigurări;
- asociaţiile mutuale;
- companiile de reasigurări;
- sindicate Lloyd's, pool-uri de subscriitori.

Companiile de asigurări (asigurătorii direcţi) sunt principali ofertanţi de

asigurări şi cumpărători de reasigurări pe pieţele internaţional ale asigurărilor şi
reasigurărilor.
Companiile de asigurări directe desfăşoară un volum de reasigurări mare,
comparabil cu cel al companiilor profesionale. Companiile de dimensiuni mici sau
mijlocii, uneori şi cele mari care doresc să preia riscuri prin sistemul reasigurării
folosesc, de obicei, metoda subcontractării acestei activităţi prin agenţiile de
subscriere sau, cel mai frecvent, apelează la brokeri. Unele companii se limitează
numai la o singură formulă contractuală (spre exemplu, se acceptă primirea
riscurilor numai prin metoda reasigurării facultative).
Pe unele pieţe, o importanţă mare o au companiile de stat de asigurări, ele
deţinând un rol important în ţările în care asigurările sunt monopol de stat sau
sectorul de stat este predominant.
Este cazul unor ţări precum Brazilia, Chile, Argentina, Kenya, Nigeria,
Pakistan, Sri Lanka, chiar India şi China şi, până în ultimii douăzeci de ani, şi al
ţărilor din centrul şi estul Europei. In alte ţări în care există, companiile de stat
încheie operaţiuni de asigurare numai pentru anumite riscuri (de exemplu,
companiile cantonale de asigurări de incendiu din Elveţia). O poziţie ce nu poate fi
neglijată o au companiile de asigurări de stat din Franţa şi Norvegia.

Corporaţiile de stat de asigurări şi reasigurări au o activitate specifică în

fiecare ţară. Chiar dacă sistemul de asigurare sau reasigurare nu este monopol de
stat, pot exista, totuşi, reglementări diferite referitoare la anumite obligaţii ale
companiilor privind asigurările şi reasigurările. In unele ţări, apelarea la
reasiguratorii internaţionali este limitată sau chiar exclusă pentru a păstra rezervele
valutare în ţară.

19
 Reasiguratorii (societăţi specializate de reasigurare) apar în principal, în
calitate de vânzători, de reasigurări.
Companiile profesionale de reasigurări sunt societăţi specializate de
reasigurări şi reprezintă categoria principală de reasiguratori prezenţi pe piaţa
internaţională. Cele mai mari două astfel de societăţi îşi au sediul în Europa, în ţări
în care au luat naştere primele companii de acest gen. „Munich Reinsurance
Company" (Germania) şi „Swiss Reinsurance Company" (Elveţia) domină piaţa
internaţională a reasigurărilor prin volumul afacerilor pe care le derulează.
Companiile de stat de reasigurare apar în postura de cumpărători de
reasigurare în cazul retrocedării unei părţi din riscurile preluate. In unele ţări, în
special din continentul latino-american, reasigurările interne sunt monopol de stat
100%, în timp ce în altele este obligatorie reasigurarea numai la o anumită
companie străină.
Companiile captive de asigurări şi reasigurări constituie o categorie
aparte a asigurătorilor (a cumpărătorilor de reasigurări) şi, în acelaşi timp, a
reasiguratorilor care au cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada postbelică,
strâns legată de formarea marilor companii industriale şi comerciale.
Termenul de „captiv" a început să fie folosit de-abia acum aproximativ 50 de
ani, odată cu creşterea numărului companiilor create în mod expres pentru
furnizarea serviciilor de asigurare societăţilor captive implantate în Insulele
Bermude. Acestea permiteau economii considerabile, motiv pentru care numeroase
societăţi transnaţionale şi-au creat propriile lor companii captive pentru a beneficia
de reglementări mai relaxate şi de concesii fiscale. Recurgerea la companii de
asigurări captive este mai frecvent întâlnită în unele sectoare ca: industria
extractivă, petrochimie, siderurgie, energetică, industria farmaceutică, materiale de
construcţii, telecomunicaţii, industria alimentară, industria hotelieră, transporturi,
şi mai puţin în domeniul bunurilor de consum şi industriale sau construcţii.
Obiectul lor de activitate se rezumă, mai ales, la asigurările/reasigurările de bunuri
şi sunt concepute drept companii non-profit.
În prezent, aproape toate marile companii din domeniile menţionate şi-au
constituit propriile companii captive: Exxon Mobile cu compania sa de asigurări
Ancon Insurance Company, Verizon cu Exchange Indemnity Company, AT&T cu
Gateway Rivers Insurance Company, Boeing cu Astrolimited, Starwood Hotels cu
Westel Insurance Company şi altele.

20
 Cea mai mare parte a operaţiunilor se concentrează în ţările dezvoltate, dar
Asia capătă o importanţă tot mai mare pe piaţa „globală" a asigurărilor.
Companiile captive au configuraţii şi dimensiuni diferite. Unele sunt
organizate sub forma asociaţiilor mutuale (reciproce), altele sub forma
societăţilor pe acţiuni. Cele mai multe companii captive au toate caracteristicile
unei companii clasice de asigurări, dar sunt administrate independent de societatea-
mamă. O companie captivă îndeplineşte toate funcţiile unei companii de asigurări
tradiţionale (subscriere, documentaţie, funcţii juridice, comercializare, investiţii,
administrarea daunelor), dar în practică, unele dintre acestea sunt transferate unor
experţi sau consilieri externi.
După sfera de cuprindere a activităţii pe care o desfăşoară, întâlnim pe piaţă
două categorii mari de companii captive, şi anume:
1. companii captive private, care asigură numai riscurile proprietarului său.
La rândul lor, acestea pot fi:
l.a. exclusive, când asigură numai riscurile singurei societăţi de care aparţin;
l.b. de interes comun (inter-companii) în situaţia în care aparţin şi asigură sau
reasigură mai multe societăţi (entităţi). Ele au fost create de către asociaţii
comerciale sau profesionale pentru a răspunde necesităţilor membrilor lor în
materie de asigurări, şi, din acest punct de vedere, ele se apropie de sistemul
asigurărilor mutuale;
2. companii captive mixte, care, alături de asigurarea riscurilor proprietarului
său, efectuează asigurări şi pentru terţe părţi.
O altă clasificare a companiilor captive are la bază relaţia dintre acestea şi
societatea-mamă şi locul de implantare a acestora în raport de naţionalitatea şi
sediul societăţii de care aparţin. Distingem sub acest aspect două categorii:
2.a. Companiile „onshore" sunt societăţi de drept din ţara-gazdă ce îşi
desfăşoară activitatea în această ţară şi sunt supuse regimului fiscal local. Ele
reprezintă circa 15% din totalul companiilor captive şi sunt situate în S.U.A.,
Germania, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, Hong-Kong,
Norvegia, Marea Britanie şi Suedia.
2.b. Companiile „offshore" sunt societăţi de drept străine ce îşi desfăşoară
activitatea în aceste ţări în conformitate cu legislaţia din ţara-gazdă. Ele constituie
majoritatea covârşitoare a companiilor captive, peste 75% din total şi sunt situate
în ţările ce oferă facilităţi fiscale (impozite reduse sau chiar scutiri) şi alte avantaje.

21
 In mod deosebit pentru reasigurări, agenţiile de subscriere sunt folosite ca o
legătură între companiile cedente şi reasiguratori, în cazul în care una dintre părţi
nu este reprezentată pe piaţă. De obicei, ele sunt solicitate de către companiile
cedente, iar pentru serviciile prestate sunt remunerate prin două metode distincte
sau prin combinarea lor, respectiv perceperea unui comision asupra primelor sau
prin împărţirea într-o proporţie convenită a profitului rezultat din afacere. Ele apar
în calitate de vânzători de reasigurare în măsura în care sunt solicitate de
companiile cedente pentru a li se găsi cei mai potriviţi reasiguratori pentru riscurile
pe care ele doresc să le cedeze. In general, agenţiile de subscriere sunt specializate
în anumite clase de afaceri, iar subscriitorii săi sunt recunoscuţi pe piaţă ca experţi.

Asociaţiile mutuale reprezintă o formă de asociere a mai multor persoane

care contribuie la crearea fondului de asigurare din care vor fi despăgubiţi cei care
vor suporta pagube. Ele nu au capital şi aparţin contractanţilor asigurărilor, astfel
încât orice nou contractant devine şi coproprietar al asociaţiei. In cazul în care
istoricul daunelor se dovedeşte a fi bun în activitatea asociaţiilor, contribuabilii, de
regulă, nu vor primi nici un fel de venituri suplimentare, ci vor putea beneficia de
rate de primă mai reduse. In ultimele decenii s-a constatat un puternic fenomen de
demutualizare a acestora şi de transformare a lor în societăţi comerciale datorită
nevoii de capital.

Sindicatele Lloyd's au o foarte mare importanţă pe pieţele internaţionale, în

mod deosebit pe piaţa Londrei. Ele au ca membri persoane fizice şi juridice,
începând cu anul 1994, care răspund pentru riscurile asumate de către managing
underwriter-i în numele lor1. Ele sunt implicate atât în asigurări, cât şi în
reasigurări.
Ultima categorie de actori o constituie pool-urile de subscriere, respectiv
asociaţii ale asigurătorilor care îşi împart primele de asigurare şi plata daunelor
pentru a realiza o dispersie a riscurilor şi a oferi posibilitatea companiilor de
asigurare mai mici de a concura cu cele mai mari prin acest fel de aranjamente .
Termenul acoperă o mare varietate de aranjamente organizatorice.
Obiectivul lor constă în reducerea cererii pentru reasigurări oferite de
pieţele convenţionale de reasigurări prin mobilizarea capacităţii locale sau/şi prin
încheierea de tranzacţii directe de asigurare sau reasigurare.
După spaţiul geografic în care îşi desfăşoară activitatea, pool-urile pot fi:

22
 1. naţionale, care se ocupă cu mobilizarea capacităţii de asigurare directă
a marilor riscuri. Unele dintre ele pot fi foarte specializate, cum ar fi,
spre exemplu, pool-ul de asigurări atomice din Marea Britanie, Olanda,
Italia, România. Ele sunt implicate şi în activităţi internaţionale. Alte
pool-uri interne acţionează ca organizaţii de reasigurare în care
membrii individuali cedează pool-ului o parte din asigurările directe la
care ei au subscris şi apoi împart riscurile respective în proporţiile
convenite între toţi membrii pool-ului, prin retrocesiune. Este, spre
exemplu, Pool-ul de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale din
România;
2. regionale, care au cunoscut o remarcabilă extindere în multe părţi din
lume.

2.2.2. INTERMEDIEREA ÎN ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

De multe ori, asigurarea şi/sau reasigurarea nu se încheie în mod direct între

părţile contractante, ci prin intermediari. In asigurări există două categorii de
intermediari:
- agenţi de asigurare
- brokeri de asigurare
Agenţii de asigurare reprezintă un canal de distribuţie mult utilizat de către
societăţile de asigurare pentru vânzarea poliţelor lor.
Piaţa internaţională actuală a asigurărilor şi a reasigurărilor este, practic, de
neconceput rară prezenţa deosebit de activă a brokerilor.
Termenul de broker desemnează persoanele juridice acţionând în calitate de
intermediari pentru obţinerea partenerilor şi angajarea unor afaceri (contracte) de
asigurare sau reasigurare, reprezentant al clientului, adică asigurat în cazul
asigurării, reasigurat în cazul reasigurării sau al reasiguratorului, în cazul
retrocedării.
Brokerii au un rol important în mobilizarea capacităţii de subscriere cerută de
asigurare pentru riscuri mari şi specializate prin cunoştinţele lor şi accesul la
pieţele mondiale ale asigurărilor şi reasigurărilor.

23
 Atât agentul cât şi brokerul sunt remuneraţi de asigurător, şi nu de
asigurat. Agentul primeşte comisionul pentru că vinde asigurările celui pe care îl
reprezintă, iar brokerul primeşte brokerajul pentru că aduce afaceri asigurătorului.
In prezent, în lume funcţionează un număr mare de brokeri, fie ca filiale ale
unor firme de intermediere (predominante), fie ca organizaţii independente.
Poziţia brokerilor diferă de la o piaţă la alta. De exemplu, pe piaţa Londrei
(Lloyd's) nu se pot încheia tranzacţii de reasigurare în mod direct, ci numai prin
apelarea la brokeri, în Olanda şi Australia preponderent reasigurarea se încheie
prin intermediul brokerilor, în timp ce în Germania se preferă contactele directe
dintre asigurători şi reasiguratori; asigurătorii japonezi preferă să-şi plaseze
riscurile în reasigurare folosind experienţa şi cunoştinţele brokerilor specializaţi de
pe piaţa Londrei.
Piaţa S.U.A. prezintă anumite particularităţi determinate de reglementările
adoptate în fiecare stat privind statutul companiilor de asigurare. Piaţa este divizată
între un număr redus de mari companii de asigurări şi reasigurări care întreţin
legături directe şi, de aceea, este împărţită între firme americane şi străine.
Brokerul de asigurare şi reasigurare are următoarele funcţii:
1. acorda asistenţă clientului pentru elaborarea unui program adecvat de
asigurări/reasigurări şi pentru îmbunătăţirea programului existent;
2. cauta asigurătorii/reasiguratorii potriviţi pentru obţinerea unor contracte
corespunzătoare pe termen lung;
3. negociaza termenii contractului de (re)asigurare şi de a pregăti textul
acestuia sau de a verifica dacă textul propus de compania cedentă
răspunde protecţiei optime;
4. participa la plata primei de (re)asigurare şi la încasarea contravalorii
corespunzătoare a despăgubirii în cazul producerii daunelor;
5. pregăteste reînnoirea contractului de (re)asigurare;
6. asista (re)asigurătorul în respectarea clauzelor contractuale. „Rolul
brokerilor este de a oferi consultanţă competentă clienţilor săi privind cel
mai bun tip de reasigurare, dimensiunea optimă a reţinerilor şi capacitatea
adecvată bazată pe experienţa şi cunoştinţele lor privind piaţa şi apoi să
aplice programul rezultat pe pieţe sigure şi la preţuri şi termeni
competitivi pentru client21";

24
 7. activităţi administrative, precum: elaborarea proiectului de contract,
avizarea lui de viitoarele părţi contractante, întocmirea documentului final
şi semnarea lui, urmărirea derulării contractului şi a respectării obligaţiilor
părţilor privind plata primelor datorate şi regularizarea daunelor.

2.2.3. PRESTATORI DE SERVICII ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR

ŞI REASIGURĂRILOR

Firmele de prestări de servicii în asigurări sunt necesare datorită diversităţii

şi complexităţii activităţilor presupuse de încheierea şi de derularea contractelor de
asigurare. Aceste servicii pot fî: inspecţii de risc, evaluarea şi managementul
riscului, constatarea, evaluarea şi lichidarea daunelor. Ca urmare s-au dezvoltat
profesii distincte legate de aceste activităţi: inspectori de risc - surveyors
constatator, evaluator de daune - loss adjusters, manageri de risc - risk
managers - şi altele. Aceste servicii sunt prestate atât pentru clienţii instituţionali,
cât şi pentru cei individuali. Pentru realizarea lor se folosesc profesii diverse
precum actuari, jurişti, ingineri, experţi din diferite domenii, specialişti în
management financiar şi investiţii.
Pe unele pieţe s-au înfiinţat asociaţii profesionale ale acestor companii,
exisând şi instituţii de pregătire adecvate. Astfel, este cazul „The Chartered
Institute of Loss Adjusters", ca institut de pregătire tehnică în domeniu.

2.3. PREŢUL ASIGURĂRII ŞI REASIGURĂRII

Pentru protecţia cumpărată de la asigurător sau reasigurator, asiguratul şi,
respectiv, compania cedentă plătesc un preţ denumit primă de asigurare, respectiv
primă de reasigurare.
Prima trebuie să aibă un nivel care să permită acoperirea costurilor daunelor
datorate de asigurător conform contractului de asigurare, respectiv, formei de
reasigurare, a cheltuielilor de administrare a contractului, să contribuie la fondul de
rezervă şi, evident, să-i asigure un profit rezonabil.
Stabilirea primei de asigurare şi reasigurare este de o importanţă covârşitoare
pe pieţele de asigurări şi reasigurări, reflectând raportul dintre cerere şi ofertă, dar
şi cu considerarea factorilor specifici, precum dimensiunea şi localizarea riscului,

25
rata daunelor pe categorii de asigurări, influenţa dimensiunii activităţii economice
(preponderent comerţul internaţional) şi sociale. Astfel, pe fiecare piaţă se practică
niveluri diferite de prime (denumite „cotaţii") în funcţie de o serie de factori care
influenţează în mod diferenţiat dimensiunea lor. Cei mai importanţi sunt factorii ce
ţin de istoricul şi previziunea daunelor, de politica de subscriere şi de conjunctura
economică, dintre care mai semnificativi sunt:
1. istoricul daunelor şi statisticile lor;
2. orice factori ce pot influenţa viitorul istoric al daunelor;
3. posibilitatea catastrofei pentru afacerile ce vor fi (re)asigurate;
4. cheltuieli pentru administrarea şi gestionarea contractului;
5. inflaţia;
6. riscurile pentru care se încheie tranzacţia;
7. perioada asigurării;
8. suma asigurată;
9. dispersia geografică a riscului;
10. starea bunului asigurat, starea de sănătate a asiguratului, după caz;
11. politica de subscriere a asigurătorului etc.

26
 3. REGLEMENTĂRI EUROPENE PRIVIND ASIGURĂRILE ŞI
REASIGURĂRILE

ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICILE ŞI REGLEMENTĂRILE

ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR

Asigurările au intrat în perioada de criză într-o poziţie mai puternică şi au fost

mult mai puţin afectate decât sectorul bancar datorită naturii specifice a modelului
de business. Criza financiară a demonstrat necesitatea adoptării unor măsuri de
politică economică şi legislativă care fac distincţia dintre sectorul bancar şi cel de
asigurări, deşi unele dintre ele sunt comune şi deci valabile pentru ambele sectoare.
In acest sens, reprezentative sunt şi măsurile pentru asigurări propuse de
OECD pe baza recomandărilor făcute şi de alte foruri, inclusiv asociaţii
profesionale de piaţă etc.
a. Scopul pieţelor de asigurări, consistenţa şi gradul de cuprindere în
domeniul reglementării şi supravegherii. Odată cu liberalizarea financiară,
dereglementarea şi inovaţia, pieţele de asigurări au devenit tot mai legate de pieţele
de capital şi de sistemul financiar în sens larg. Interacţiunea şi convergenţa pieţelor
financiare, în general, şi de asigurări, în special, au ridicat probleme legate de
reglementarea domeniului, elemente specifice de risc, la rândul lor determinate de
diferenţele dintre sistemele de reglementare la nivel naţional.

b. Natura şi scopul supravegherii asigurărilor. Creşterea rolului autorităţilor

de supraveghere a asigurărilor în întregime este necesară pentru stabilitatea
financiară şi protecţia asiguraţilor. Autorităţile de reglementare şi supraveghere au
un rol foarte important pentru a se asigura că cooperează şi elaborează un sistem
adecvat de supraveghere şi control al pieţelor sofisticate de asigurări şi al
participanţilor pe aceste pieţe.

c. Reglementarea asigurătorilor monoline (garanţii financiare) presupune

elaborarea unui cadru robust de reglementare şi supraveghere pentru asigurătorii de
garanţii financiare pentru a asigura continuitatea lor pe pieţele financiare şi
minimizarea potenţialului risc sistemic.

d. „Too-big-to-fail problem" („prea mare pentru a da faliment"), concept

foarte „concret" în cazul băncilor mari şi foarte mari, precum şi al grupurilor

27
bancare care prezintă un risc sistemic; în perioada de criză, guvernele din ţările de
origine le-au acordat împrumuturi pentru a le salva în cazul asigurărilor nu au
existat astfel de situaţii, cu excepţia AIG, unde a fost considerată drept situaţie
neobişnuită, fiind pentru prima dată când o firmă predominant de asigurări a fost
considerată prea mare pentru a da faliment din cauza aspectului sistemic. In
paralel, introducerea programelor guvernamentale de stabilizare a pieţelor
financiare pentru salvarea sistemului bancar a avut un impact şi asupra
asigurătorilor. Aceste programe includeau prevederi privind lichiditatea, capitalul
şi oferirea sau extinderea garanţiilor acordate de stat.

e. În legătură cu standardele de contabilitate, folosirea metodei „mark-to-

market accounting" a fost mult criticată, unii considerând că a contribuit la
amplificarea crizei. Asigurarea transparenţei este importantă în procesul de decizie
privind investiţiile şi promovarea disciplinei de piaţă, fiind necesar să se înţeleagă
şi în ce măsură „fair value accounting" a contribuit la criza financiară.

f. Schemele de protecţie a asiguraţilor (scheme de garantare) sunt necesare

şi trebuie să ofere un nivel adecvat de protecţie a acestora deoarece au un rol
important în crearea şi menţinerea încrederii în asigurări. Deşi la asigurări riscul de
lichiditate este mai mic decât în domeniul bancar, existenţa unui astfel de sistem
este foarte importantă; în cele mai multe ţări, el deja există, dar în structură,
administrare, management şi principii de funcţionare diferite. în prezent se caută
soluţii de abordare uniformă a acestor scheme de garantare la nivel european;

g. Lichiditatea marilor instituţii financiare non-bancare. De la prăbuşirea

AIG, s-a acordat tot mai multă atenţie necesităţii unei rezoluţii speciale şi a unui
cadru privind insolvabilitatea pentru instituţiile non-bancare, inclusiv companiile
de asigurare. Existenţa unui astfel de cadavru va permite autorităţilor
guvernamentale să ofere credite şi garanţii, să cumpere acţiuni ale companiei
salvate, să restructureze compania, pasivele ei şi să valorifice activele, dacă acest
lucru este în interes public.

h. Structura companiilor mari, efectele de domino şi supravegherea.

Falimentul unui mare număr de conglomerate financiare de la începutul crizei
financiare a ridicat mai multe probleme privind supravegherea acestora, precum
supravegherea consolidată la nivel de grup, managementul lichidităţii şi al

28
capitalului firmelor, riscul de transmitere a efectelor crizei între bănci şi asigurări
în cadrul aceluiaşi grup etc.

i. Guvernanta corporatistă şi managementul riscului. Impactul mai redus al

crizei asupra asigurărilor poate fi explicat şi prin îmbunătăţirile aduse practicilor de
management al riscului, organizării şi conducerii companiilor din ultimii ani, deşi
şi acestea pot fi încă îmbunătăţite substanţial pentru a preveni în viitor pierderi
aduse clienţilor şi acţionarilor. OECD şi IAIS au cooperat începând cu
primăvara anului 2008 pentru elaborarea unui nou model de guvernantă a
companiilor de asigurări.

j. Educaţia financiară este încă redusă, la fel ca şi gradul de înţelegere a

produselor financiare în cele mai multe dintre ţări. Creşterea vânzărilor şi a
portofoliilor unit-linked după anul 2000, dezamăgirea clienţilor privind scăderea
valorii poliţelor ca urmare a căderii burselor începând cu anul 2008 ridică
întrebarea legată de informarea clienţilor în legătură cu riscurile de investiţie în
asigurările cu componenţă investiţională şi de înţelegere a opţiunilor oferite de
asigurători prin aceste produse.
Aşadar, reglementările necesare vizează o gamă largă de aspecte ale activităţii
de asigurare şi presupun eforturi din partea autorităţilor naţionale, europene şi
internaţionale.

CURSUL 7
4.ASIGURAREA BUNURILOR – CONSIDERAŢII GENERALE

În cadrul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la

producerea riscului asigurat să plătească asiguratului (beneficiarului) o
despăgubire. Nu este obligatoriu ca asigurătorul să plătească întreaga sumă pentru
refacerea situaţiei financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece în
contract pot exista prevederi care limitează suma asigurată.
Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane juridice cu
domiciliul, sediul sau reşedinţa în România.
Într-un contract de asigurare de bunuri, asiguratul trebuie să aibă un interes
patrimonial cu privire la bunul asigurat. O persoană are un interes patrimonial
dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere (prejudiciu)
persoanei respective. În cazul în care în contractul de asigurare este menţionat un

29
beneficiar, altul decât persoana asigurată, acesta trebuie să aibe un interes
patrimonial faţă de bunul asigurat.
O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial
să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii
riscului asigurat.
În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din statutul
de proprietate al persoanei care doreşte să se asigure. Există situaţii în care şi alte
persoane decât proprietarul pot avea interes faţă de un bun, cum ar fi:
 proprietate în comun - o persoană care deţine un bun în comun cu una
sau mai multe persoane are dreptul de a asigura bunul respectiv la întrega
valoare. Aceasta nu înseamnă că, în caz de distrugere a bunului asigurat,
această persoană va fi singura despăgubită, ci va beneficia de despăgubire
doar în limita dreptului ei de proprietate;
 proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele părţi au un interes
asigurabil: debitorul ipotecar - în calitate de proprietar, iar societatea
ipotecară - în calitate de creditor. În aceste situaţii se încheie un contract
de asigurare în numele ambelor părţi;
 proprietatea inchiriată - în cazul în care chiriaşul încheie un contract de
asigurare, o face în numele şi folosul proprietarului, deci nu poate
pretinde încasarea despăgubirii, ci numai restituirea primelor de asigurare
de la proprietar;
 proprietatea aflată în custodie - custodele are un interes asigurabil, în
ceea ce priveşte bunul pe care îl deţine în custodie, pentru că, din punct
de vedere legal, este responsabil pentru orice daună produsă bunului
respectiv;
 persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea
bunului asigurat, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al
acestora faţă de bunul respectiv.
În concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor fizice şi
persoanelor juridice, bunuri primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare,
prelucrare, vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor şi expoziţiilor şi
bunuri ce fac obiectul cantractului de închiriere sau locaţie de gestiune.

30
 Perioda de asigurare
În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an, dar, la
cererea asiguratului, se poate încheia şi pe o perioadă mai mică, de trei sau şase
luni.

Începutul şi încetarea răspunderii

Asigurarea se consideră încheiată prin plata primei de asigurare şi emiterea de
asigurător a poliţei de asigurare, fiind valabilă numai pentru bunurile şi riscurile
specificate în poliţă la adresele încheiate în aceasta.

Răspunderea asigurătorului începe la ora 0 a zilei menţionate în poliţă ca

reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost
achitată, şi încetează la ora 24 a zilei la care încetează asigurarea. Răspunderea
asiguratorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat,
situaţie ce apare în următoarele împrejurări:
 prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la
termenul stabilit şi nici în termenul de graţie oferit de asigurător;
 asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat
asigurătorului schimbările esenţiale la împrejurările privind riscurile.
 după încheierea contractului de asigurare, producerea evenimentului
asigurat a devenit imposibilă.

Riscul asigurat

În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:

- riscuri civile - asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe şi birouri şi

a bunurilor din acestea;
- riscuri comerciale şi industriale - asociate clădirilor ce folosesc ca
unităţi de producţie şi comercializare şi bunurile aflate în acestea.
În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de
societăţile de asigurare sunt: incendiu, trăznet, explozie, ploaie torenţială, grindină,
inundaţie, furtună, cutremur, prăbuşiri şi alunecări de teren, greutatea stratului de
zăpadă sau gheaţă, avalanşe de zăpadă, căderea pe clădiri a altor corpuri, lovirea de
către un autovehicul etc..

31
 Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini, utilaje şi
instalaţii, pentru cazurile de avarie accidentală. În astfel de poliţe sunt acoperite
riscuri cum sunt: ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu
alte corpuri, explozii, efectele unor substanţe chimice, scurtcircuit etc.
Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi asigurate şi în
vederea furtului sau jafului. Unele societăţi tratează aceste riscuri ca fiind de sine
stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu plata primei
corespunzătoare sau le refuză.
Cele mai multe societăţi de asigurare oferă poliţe de asigurare pe mai multe
nivele care, în funcţie de riscurile acoperite, pot fi: poliţe de asigurare împotriva
incendiului sunt poliţe de asigurare standard (acoperă riscurile de incendiu, trăsnet,
explozie şi cădere de corpuri); poliţe de asigurare care acoperă, pe lângă riscurile
cuprinse în poliţa standard, şi câteva riscuri suplimentare; poliţe de asigurare totale,
care acoperă toate riscurile (all risks) în care nu sunt nominalizate riscurile
acoperite, ci cele excluse.
Deşi de mai multe ori termenul de excludere e rezervat clauzelor poliţei
identificate în mod clar drept excluderi, termenul poate desemna orice clauză a
poliţei, a cărei funcţie este de a elimina acoperirea pentru anumite expuneri la
daune.
În general, în poliţa de asigurare de bunuri nu se acordă despăgubiri pentru
pagubele provocate de război, invazie, revoluţie, naţionalizare sau rechiziţionare.
Alte excluderi se referă la uzura fizică, la pagubele provocate în urma actelor
intenţionate ale asiguraţilor sau la alte evenimente non-accidentale, în urma
radiaţiei nucleare sau a viciului intern al bunului (de exemplu: rugina fierului).
Suma asigurată
Aceasta nu trebuie să depăşească valoarea reală a bunurilor în momentul
încheierii contractului de asigurare si sa să fie în deplină concordanţă cu valoarea
reală a acestora.
Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurare aplică
principiul răspunderii proporţionale.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
 la clădiri şi construcţii - valoarea de înlocuire (costul construcţiei sau
achiziţionării clădirii respective sau a uneia similare la preţurile uzuale pe
piaţa locală) din care se scade uzura (în raport de vechime şi starea
construcţiei);

32
  la mijloacele fixe şi obiecte de inventar - valoarea de înlocuire a acestora,
din care se scade uzura în raport de vechime şi starea de întreţinere a
acestora;
 la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri - preţul de cost sau de
achiziţie al acestora;
 colecţii şi obiecte de artă - valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată pe
bază de cataloage sau expertize.
În general, sumele asigurate se stabilesc fie separat, pe fiecare bun, fie
global, pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevazută în tariful de prime. Pentru
obiectele de artă sumele se stabilesc pentru fiecare obiect în parte.

Prima de asigurare
La asigurarea de bunuri, prima de asigurare se determină prin înmulţirea
sumei asigurate cu cota de primă tarifară, ce se exprimă în procente sau promile.
În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt diferenţiate:
- pe tipuri de localităţi (municipii, orase, comune);
- pe grupe de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-video).
În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor, cotele de primă
se diferenţiază în funcţie de natura produselor folosite în procesul producţiei în:
 produse care nu sunt combustibile, inflamabile sau explozibile;
 produse combustibile;
 produse inflamabile;
 produse explozibile.

Obligaţiile asiguratului
Asigurarul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţia
de asigurare, a căror neîndeplinire poate duce la rezilierea contractului sau la
refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea.
Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune
şi obligaţii care trebuie urmate de asigurat la producerea unei daune.
Una din obligaţiile asiguratului este de a întreţine şi folosi bunul asigurat în
bune condiţii, în scopul prevenirii riscurilor asigurate. Dacă prin nerespectarea
acestor obligaţii s-ar putea produce pagube, asigurătorul are dreptul să denunţe
asigurarea, fără restituirea primelor de asigurare.

33
 Constatarea şi evaluarea daunei şi stabilirea despăgubirii
Când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o
pagubă, se declanşează, automat, mecanismul despăgubirii.
Despăgubirea se face în raport cu starea bunului în momentul producerii
evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu poate depăşi cuantumul pagubei,
suma asigurată, nici valoarea bunului în momentul producerii evenimentului
asigurat.
La asigurarea de bunuri există trei principii care se aplică la acoperirea
pagubei: principiul răspunderii proporţionale, principiul primului risc, principiul
răspunderii limitate.
Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei (totală sau
parţială).
Prin pagubă totală se înţelege:
 la clădiri - distrugerea clădirilor în asemenea grad încât refacerea lor,
prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile ar depăşi suma
asigurată;
 la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m,
m2, m3) - acea parte din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime
sau a dispărut;
 la celelalte bunuri - distrugerea bunurilor într-un asemenea grad încât
refacerea, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau
cheltuielile ar depăşi suma asigurată.
Prin pagubă parţială se înţelege:
 la clădiri - distrugerea sau deprecierea parţială a lor, astfel încât prin
repararea acestora poate fi readusă la starea iniţială dinaintea producerii
evenimentului asigurat;
 la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m,
m2, m3) - deprecierea unei părţi din cantitatea totală care a rămas după
producerea evenimentului asigurat şi care scade valoarea bunurilor;
 la celelalte bunuri - avarierea bunului astfel încât, prin refacerea sau
reparare, poate fi adus la starea iniţială.

Cuantumul pagubei reprezintă:

34
 - în caz de daună totală:
 la clădiri - valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii
evenimentului asigurat, din care se scade uzura la acea dată si valoarea
resturilor care se pot întrebuinţa sau valorifica;
 la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m2,
m3) - valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat;
 la celelalte bunuri - valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat
a bunului distrus, din care se scade valoarea, la acea dată, a restuilor care se
pot valorifica.
 în caz de daună parţială:
 la clădiri - costul reparaţiei din care se scade uzura şi valoarea, la data
producerii evenimentului asigurat, a resturilor care se pot valorifica sau
întrebuinţa;
 la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m2,
m3) - valoarea pierderii din cantitate a aceleiaşi părţi din cantitatea totală
care diminuează valoarea totală;
 la celelalte bunuri - costul reparaţiilor părţilor componente sau a pieselor
avariate sau costul de înlocuire a acestora, din care se scade uzura
corespunzătoare şi valoarea resturilor care se pot valorifica.
În limita sumei asigurate, societatea de asigurare acordă despăgubiri şi pentru:
 cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;
 cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii
evenimentului asigurat;
 daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare prin
distrugerea sau avarierea lor, datorită măsurilor de salvare luate de asigurat
pentru limitarea sau împiedicarea consecinţelor producerii riscurilor.
Din cuantumul pagubei se scad:
- franchisa prevăzută în contractul de asigurare;
- primele datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
Există situaţii în care societatea de asigurări poate refuza plata
despăgubirilor, şi anume:
 dacă dauna a fost provocată, în mod intenţionat, de una din următoarele
părţi:
- asiguratul sau beneficiarul;

35
 - persoane fizice majore care locuiesc împreună cu asiguratul sau
gospodăresc, împreună cu acesta, bunul asigurat;
- un membru din conducerea persoanei juridice asigurate;
- reprezentanţi ai asiguratului sau beneficiarului.
 în cazul în care una din aceleaşi persoane enumerate mai sus nu a luat
măsurile necesare pentru evitarea sinistrului sau limitarea acestuia, deşi
putea să facă acest lucru;
 dacă cererea de despăgubire este făcută cu rea credinţă sau dacă
asiguratul a contribuit, în mod deliberat sau prin neglijanţă, la producerea
daunei.
În cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare, pentru
aceleaşi riscuri, asigurătorul datorează numai o parte a despăgubirii, şi anume acea
parte care rezultă din repartizarea proporţională a despăgubirii datorate de toţi
asigurătorii. În felul acesta se urmăreşte ca despăgubirea plătită asiguratului să nu
depăşească valoarea pagubei.

CURSUL 8

5. ASIGURAREA MARITIMĂ

Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul ei datând încă

din antichitate. Apariţia ei, ca primă formă de asigurare, este explicată prin legătura
strânsă intre comerţ si navigaţie maritimă, descoperindu-se că navele, mărfurile şi
vieţile omeneşti erau expuse riscurilor mării.
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost
aceiaşi cu proprietarii mărfurilor şi, ca urmare, exista o singură poliţă de asigurare,
care acoperea atât mărfurile, cât şi nava. Acest lucru era posibil pentru că interesul
aparţinea aceleiaşi persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată,
preponderent, de evoluţia comerţului, apărând o diferenţiere între persoanele
interesate în proprietatea asupra mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de
asigurare, două tipuri de contracte de asigurare:
 asigurarea navelor - CASCO;
 asigurarea mărfurilor - CARGO.

36
 Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează navele
maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţiile folosite în porturi, precum
şi incărcăturile acestora, contra unui complex de riscuri.
Riscurile maritime au ca obiect anumite daune, a căror probabilitate este,
mai mult sau mai puţin, cunoscută dar, în nici un caz, nu se apropie de certitudine.
Scopul asigurării maritime constă în asigurarea contra acelor evenimente
care se pot produce şi nu contra evenimentelor care trebuie să se producă. Din
această cauză, în literatura de specialitate şi în practica internaţională a asigurărilor,
întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri:
1. riscuri asigurabile;
2. riscuri excluse.

1. Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:

1.a. riscurile obişnuite sau generale;
1.b. riscurile speciale.
1.a. Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului pe apă, fac parte
aşa-numitele riscuri ale mării. Prin acestea se înţelege orice accident sau
întâmplare fortuita, survenita în timpul transportului maritim, indiferent dacă ele
sunt sau nu rezultatul direct al acţiunilor vânturilor, valurilor.
Cele mai importante riscuri ale mării sunt:
- furtuna - care poate provoca: scufundarea navei sau avarierea bunurilor
transportate prin pătrunderea apei în hambarele navei;
- naufragiul - scufundarea navei din diferite cauze;
- eşuarea - punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe fundul mării;
- coliziunea - ciocnirea a două nave între ele;
- abordajul - ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor;
- aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul avariei comune;
- furtul;
- jaful;
- capturarea şi sechestrarea de către duşmani etc.

1.b. Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură

separat, la cererea expresă a asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare.
Din această categorie fac parte riscurile determinate de proprietăţile intriseci ale
mărfurilor, cum sunt: scurgerea lichidelor, spargerea materialelor casante,
încingerea cerealelor etc.

37
 Tot din categoria riscurilor speciale fac parte şi riscurile de război, inclusiv
războiul civil, precum şi riscurile de grevă, răscoale, mişcări civile.
În grupa riscurilor de război intră: capturarea mărfii, blocada, sechestrul,
prohibirea comerţului, represaliile etc.
Riscurile de grevă se referă la posibilitatea distrugerii sau avarierii
mărfurilor de către grevişti.

2. Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care societatea de asigurare nu

poartă nici o răspundere în cazul în care ele ar interveni în timpul unui transport de
mărfuri asigurat.
Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăţilor, sunt
evenimente inevitabile, specifice naturii obiectului asigurat. Tocmai din această
cauză ele nu fac obiectul acoperirii prin asigurare. De asemenea, nu se acordă
despăgubiri pentru pagubele datorate: întârzierii sosirii mărfurilor la destinţie,
lipsei unui ambalaj corespunzător, majorii taxelor vamale în ţara importatoare etc.

Avariile şi clasificarea lor

În practica internaţională a asigurărilor maritime, prezenţa interesului
asigurabil este rezultatul direct al existenţei schimbului de mărfuri şi al
complexului de împrejurări ce pot provoca avarierea bunurilor asigurate.
Avariile, în functie de natura obiectului asigurat, de intensitatea acţiunii
riscurilor asigurate şi de interesele pe care le afectează, avariile, pot fi: totale (total
loss), parţiale sau particulare (particular loss), comune (general average loss).

1. Prin avarie totală se înţelege pierderea completă a bunului asigurat sau

vătămarea integrităţii fizico-chimice a acestuia, până la încetarea de a mai face
parte din genul de bunuri de care aparţine.
Orice avarie totală este prezumată a fi pricinuită de un risc al mării, în afara
de cazul în care se poate stabili cu exactitate că nava, împreună cu încarcatura de la
bord, s-a pierdut într-un act de război.
Avaria totală poate fi:
1.a. avarie totală reală - presupune una din următoarele împrejurări:
- distrugerea fizică totală a bunului asigurat prin incendiu, inundare;
- pierderea totală a proprietăţilor fizico-chimice ale bunurilor asigurate
(inundarea hambarelor, a încărcăturii de ciment, etc.);
- confiscarea bunurilor de către inamic.

38
 1.b. avarie totală prezumată - atunci când pierderea bunului asigurat este
inevitabilă sau costul salvării, recondiţionării şi reexpedierii ar depăşi valoarea
bunului la destinaţie, astfel încât este abandonat. Abandonul trebuie notificat
asigurătorului în mod clar şi necondiţionat.

2. Prin avarie parţială (particulară) se înţelege orice daună parţială suferită

de bunul asigurat în mod întâmplător, fortuit, din cauza unui risc asigurat.
Pot suferi avarii parţiale atât mărfurile, cât şi mijloacele de transport şi
navlul (preţul transportului).
Avaria particulară la mărfuri poate lua forma:unei avarii materiale, a unei
lipse, a unei vânzări în timpul călătoriei sau la destinaţie, a unor cheltuieli de
recondiţionare sau reparare, etc.
Avariile particulare ale navlului se referă numai la navlul plătit la destinaţie, nu şi
la navlul plătit anticipat, care se include în preţul mărfii.

3. Avaria comună

“Regulile York – Anvers” stabilesc că avem de-a face cu o avarie comună

atunci când, din necesitate, în mod intenţionat şi rezonabil, se face un sacrificiu, o
cheltuială extraordinară pentru siguranţa comună, în scopul de a ferii de primejdie
bunurile angajate într-o expediţie maritimă.
Aruncarea intenţionată, din ordinul comandantului, a unei părţi din
încărcătură, peste bordul navei, în scopul readucerii navei în starea de plutire sau
inundarea cu apă a unui hambar, în scopul salvării restului încărcăturii, etc., sunt
sacrificii care ţin de avaria comună. Rezultă că avaria comună este o avarie
particulară petrecută în anumite condiţii.
În timp ce avaria particulară se datorează unor cauze accidentale şi priveşte
exclusiv pe proprietarul bunului, avaria comună este rezultatul unui act intenţionat,
voluntar, întreprins într-un moment de primejdie gravă pentru întrega expediţie, în
scopul salvării acesteia şi îi priveşte pe toţi cei interesaţi în expediţia maritimă
(armatori şi comercianţi). Pierderile rezultate din avaria comună se împart
proporţional între ei, indiferent dacă bunurile au fost asigurate sau nu.
Pentru ca sacrificiul (cheltuielile) făcut în timpul transportului să fie
recunoscut ca act de avarie comercială, este necesar ca:
- primejdia, care impune măsura excepţională, să fie comună (să
ameninţe atât nava, cât şi încărcătura);

39
 - preimejdia să fie reală şi gravă, ieşită din comun;
- cheltuielile făcute să aibă un caracter excepţional, adică să se detaşeze
distinct de cheltuielile normale făcute de armator în cadrul obligaţiilor
contractuale;
- sacrificiul (cheltuielile) făcute să fie rezonabil şi totodată, rezultatul
unui act intenţionat pentru salvarea proprietăţii comune.

Condiţii de asigurare a mărfurilor

Condiţiile de asigurare a mărfurilor, cele mai răspândite, care au devenit
tradiţionale în practica asigurărilor pe plan mondial, sunt condiţiile: fără
răspundere pentru avaria particulară (FPA) - acoperă numai daunele rezultate din
pierderea totală a întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, precum şi daunele
de avarie particulară; cu răspundere pentru avaria particulară (WPA) - acoperă
daunele rezultate din avaria totală sau parţială a întregii încărcături sau a unei părţi
a acesteia, pricinuită de anumite riscuri, specificate în mod expres în poliţa de
asigurare (incendii, trăznet, furtună, explozii, naufragiu, etc.).
Cu timpul, ascuţirea concurenţei pe piaţa asigurărilor maritime şi insistenţele
comercianţilor, care solicitau un mod de protecţie mai larg, mai cuprinzător, au dus
la practicarea condiţiei “toate riscurile” (all risks - AR). În fapt, această condiţie
acoperă, indiferent de amploarea lor, daunele rezultând din avaria totală sau
particulară a întregii încărcături sau a unei părţi a acesteia, care a avut loc din orice
cauză, cu excepţiariscurilor special enumerate în poliţa de asigurare.
Aceste condiţii au fost perfecţionate de-a lungul timpului, astfel încât să
răspundă mai bine interesului asiguraţilor. În această formă, ele s-au practicat până
în anul 1982, când Institutul Asigurărilor de la Londra a elaborat noi condiţii de
asigurare, adoptate şi puse în aplicare şi în alte ţări, printre care şi România.
În prezent, mărfurile care fac obiectul transportului pe mare, sunt asigurate
în una din următoarele trei condiţii principale: A, B, C.
Principalele deosebiri ale acestora, faţă de condiţiile folosite în trecut,
constau nu numai în denumirea diferită ci, mai ales, în delimitarea mai precisă şi
mai clară a sferelor de acoperire.

Condiţia de asigurare A este condiţia cea mai cuprinzătoare. În baza ei sunt

acoperite toate riscurile de pierdere şi avariere a bunului asigurat, cu exceptia unor

40
excluderi. Aceste excluderi sunt comune tuturor celor trei condiţii şi sunt formate
din trei grupe de riscuri excluse:

1. pierderea, avarierea şi cheltuielile rezultând din sau provocate de:

- comportarea necorespunzătoare, voită a asiguratului;

- pierderea uzuală din greutate (volum) sau uzura normală a bunului
asigurat;

- ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului

asigurat;
- viciul propriu sau natura bunului asigurat;
- întârzierea directă, chiar dacă se datorează unui risc asigurat;
- insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către
proprietari, armatori, navlositori (operatorii navei);
- utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea sau fuziunea
nucleară sau altă forţă sau obiect radioactiv;
- contaminarea radioactivă;
- starea de nenavigabilitate a navei (dacă asiguraţii au cunoştinţă);
Pentru această categorie de riscuri nu există acoperire prin asigurare
suplimentară.

2. riscurile de război sau conflicte militare;

3. riscurile de grevă sau conflicte sociale.

Aceste ultime două categorii de riscuri pot fi acoperite prin asigurare

suplimentară.

Condiţia de asigurare B este condiţia prin care sunt acoperite, cu excepţia

excluderilor enumerate, pierderea sau avarierea bunului asigurat, cauzate

- incendii sau explozii;

- eşuarea, răsturnarea sau scufundarea navei;
- coliziunea sau contactul navei cu un obiect exterior, altul decât apa;
- descărcarea mărfurilor într-un port de refugiu;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăznet;
- sacrificiul în avaria comună;

41
 - aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord;
- intrarea apei în nava;
- dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării
sau descărcării de pe navă.

Condiţia de asigurare C are o sferă de acoperire mai îngustă decât condiţia

B şi acoperă riscurile cauzate de:

- incendiu sau explozie;

- eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
- coliziunea sau contactul navei cu un alt obiect decât apa;
- descărcarea navei într-un port de refugiu;
- sacrificiul în avaria comună;
- aruncarea peste bord.

Prima de asigurare depinde de specificul mărfurilor, de varietatea riscurilor,

de frecvenţa actiunilor şi de daunele posibile pe care aceste riscuri le-ar genera.
La stabilirea primei de asigurare societăţile de asigurare se bazează pe
analiza următorilor factori: sfera de cuprindere a asigurării; valoarea asigurabilă;
suma asigurată; natura mărfurilor şi ambalarea lor; felul expediţiei, specificul ei;
statistica daunelor anterioare; conjunctura pieţei internaţionale; etc.

Sfera de cuprindere a asigurării este reflectată prin condiţiile de asigurare:

A, B şi C, iar cea mai scumpă este condiţia A, care este şi cea mai cuprinzătoare.
Cotele tarifare sunt stabilite în procente, care se aplică la suma asigurată, iar în
funcţie de anumite clauze se aplică majorări sau reduceri.

Suma asigurată poate fi formată din:

- valoarea bunului potrivit facturii şi, în lipsa acesteia, valoarea de

- piaţă a bunului la locul de expediere, în momentul încheierii contractului;
- costul transportului, al asigurării şi alte costuri legate de transportul
bunurilor şi necuprinse în valoarea facturii;
- cheltuielile şi taxele vamale;
- supraasigurarea de 10 % din valoarea bunului pentru acoperirea acelor
cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.

42
 Durata asigurării :

În contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul transportului maritim nu

există o limită de timp bine precizată ca durată a asigurării, ci se aplică principiul
duratei transportului de la depozit la depozit. Acest lucru presupune că mărfurile
sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul din localitatea de expediţie
menţionată în contract şi continuă pe toată durata transportului, inclusiv a
transbordărilor, până când au fost descărcate de pe navă în portul de destinaţie.
De asemenea, asigurarea continuă în cursul obişnuit al transportului, al
întârzierii, care este în afara controlului asiguratului, al devierii, al descărcării
forţate, al reexpedierii în cursul schimbării voiajului, intervenite din exercitarea
unui drept acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire.

Răspunderea asiguratorului începe în momentul în care bunul asigurat

părăseşte depozitul indicat în contractul de asigurare şi încetează în una din
situaţiile de mai jos:

- când bunul asigurat este livrat la depozitul destinatarului;

- când bunul asigurat este livrat la alt depozit, pe care asiguratul se decide să-l
folosească pentru depozitare;
- când contractul de transport se termină în alt port decât destinaţia indicată în
contractul de asigurare sau transportul se termină în alt fel, înainte de
livrarea bunului la depozitul destinatarului;
- la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării bunului de pe mijlocul
de transport maritim în portul final, intermediar sau de refugiu.
Principiul existenţei acoperirii prin asigurare pe tot parcursul transportului
este justificată de faptul că, de regulă, vânzătorul predă marfa spre expediere
transportatorului, care se îngrijeşte de manipulările, transbordările şi eventualele
reexpedieri, astfel încât, în toată perioada, proprietarii mărfii să aibă siguranţa
continuităţii asigurării.
Pe acelaşi principiu este acoperit şi eventualul voiaj de deviere în caz de
forţă majoră şi descărcare forţată într-un alt loc, pe parcurs, până la destinaţie.

Locul asigurarii (la asigurarea de transport) este oriunde se află bunul

asigurat în timpul perioadei de asigurare (transport).

43
 Asiguratul are obligaţia să-l anunţe pe asigurator ori de câte ori intervin
elemente noi, necunoscute în momentul încheierii contractului, cum ar fi:
schimbarea rutei; schimbarea locului de transbordare; schimbarea locului de
destinaţie; încărcarea unor mărfuri pe puntea navei în loc de hambare, etc.

Dacă asiguratul ascunde asiguratorului o serie de elemente, pe care, dacă

acesta le-ar fi cunoscut, nu ar fi acceptat primirea în asigurare a mărfurilor,
contractul este lovit de nulitate.

Despăgubirea

Pentru compensarea pagubelor, asiguratorul plăteşte o despăgubire care

însumează atât prejudiciul direct cauzat prin avarierea sau distrugerea bunurilor,
cât şi cheltuielile, judicios făcute, pentru salvarea bunurilor, păstrarea resturilor
rămase după eveniment şi cheltuielile făcute în vederea recondiţionării bunului
asigurat.
Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente:

- valoarea bunurilor distruse în întregime;

- volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor distruse
parţial;
- volumul cheltuielilor făcute pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor
rămase, din care se scad:

- valoarea recuperărilor care mai pot fi valorificate,

- franchiza - potrivit condiţiilor de asigurare.

Asigurarea mărfurilor în timpul transportului se încheie pe principiul

proporţionalităţii. Pentru acordarea despăgubirilor, asiguratorul desemnează un
reprezentant, care va fi denumit comisar de avarie, ce va constata şi va stabili
valoarea daunei şi va lua toate măsurile necesare pentru limitarea pagubei.
Comisarul de avarie va întocmi un raport de expertiză, denumit certificat de
avarie, în care sunt descrise atât detaliile transportului, cât şi cauza şi mărimea
daunei.

CURSUL 9

44
 Clasificarea poliţelor de asigurare maritimă

În funcţie de interesul promovat, poliţele de asigurare maritimă pot fi

grupate în:

Poliţe pentru asigurarea navelor:

- poliţe de călătorie (voyage policy) - prin care se asigură nava pentru o

călătoriedin portul de expediere pana in portul de destinatie;
- poliţe temporale (pe timp) – time policy - prin care nava este asigurată pe o
perioadă de timp, indiferent de numărul călătorilor;
- poliţe mixte (mixid policy) - prin care nava se asigură pe o călătorie şi
continuă să rămână asigurată o perioadă de timp după sosirea ei la destinaţie,
- poliţe portuare (building risks policy) - prin care se acoperă riscurile
specifice staţionării navei în porturi şi în perioada de construcţie în şantierele
navale;

Poliţe pentru asigurarea mărfurilor:

- poliţe individuale - prin care se acoperă riscurile unei expediţii delimitate în

spatiu şi timp, cele mai răspândite fiind poliţele de voiaj,
- poliţe generale - prin care se asigură toate mărfurile sau anumite mărfuri
importate sau exportate de un agent economic într-o perioadă de timp.
Acestea constituie, pentru asigurat, un abonament de asigurare, putând fi
emise ca:

- poliţe flotante (floating policy) - pentru o valoare asigurabilă,

- contracte de abonament (open cover) - cu valabilitate anuală sau chiar

mai mare,

- poliţe globale (block policy) - prin care se acoperă expediţiile la

purtător, fiind folosite pentru expediţii poştale;

o Poliţele pentru asigurarea navlului (freigth policy)

o Poliţele de reasigurare

45
 După modul de evaluare a mărfurilor, poliţele CARGO pot fi:

 evaluate - unde obiectul asigurat este evaluat la o suma precisă;

 neevaluate - unde evaluarea se face după ajungerea mărfurilor la destinaţie
sau după producerea evenimentului asigurat.

ASIGURAREA DE PROTECŢIE ŞI INDEMNIZARE

Constituie o asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor, distinctă faţă de

asigurările maritime CASCO şi asigurările CARGO.
Această asigurare are ca scop angajarea răspunderii armatorilor, care trebuie
să dezdăuneze terţii păgubiţi sau vătămaţi, sau să suporte eventualele amenzi,
penalităţi, taxe, după caz.
Această formă de asigurare nu implică societăţile de asigurare, fiind o
asigurare reciprocă a răspunderii armatorilor care se realizează prin intermediari,
cluburi de protecţie şi indemnizare (P&I).
Asigurarea de protecţie şi indemnizare constituie o formă complementară a
asigurării maritime contractuale, prin care armatorii se asigură reciproc, pentru a
putea acoperi acele daune posibile lăsate de asiguratorii contractuali pe riscul
propriu al asiguraţilor, respectiv al armatorilor.
Riscurile legate de răspunderea armatorului fac parte din protecţie, iar cele
rezultate din exploatarea navei fac parte din indemnizare.
Asigurarea de protecţie şi indemnizaţie a apărut în Anglia, sub forma unor
asociaţii sau cluburi, datorită faptului că asiguratorii îşi limitau răspunderea, prin
contractul de asigurare maritimă, la 3/4 din dauna produsă de nava asigurată altei
nave prin coliziune, restul de 25 % rămânând neacoperit (în sarcina asiguratului).
Prin asigurarea iniţiată de cluburile de protecţie şi indemnizaţie se
despăgubeau daunele suferite de membrii cluburilor şi neacoperite prin contractul
de asigurare maritimă. Această compensare se realiza pe o bază colectivă.
Cu timpul, sfera ei a fost extinsă şi la alte riscuri, care antrenau răspunderea
armatorului faţă de echipaj, muncitorii portuari, instalaţiile portuare, obligatiile
acestora derivând din răspunderea faţă de terţi, de instituţii, de autorităţi (amenzi
aplicate de autorităţile vamale, sanitare, de frontieră).

46
 O perioadă de timp, fondurile constituite în cadrul acestor asociaţii au fost
administrate distinct, în funcţie de riscurile asigurate (protecţie sau indemnizare),
ulterior fiind reunite.
Această asigurare se practică pe scară tot mai largă în diverse ţări ale lumii:
Marea Britanie, SUA, Norvegia, Suedia. Numai în Marea Britanie funcţionează
peste 70 de cluburi. Cluburile engleze, prin structura lor, au caracter internaţional,
în timp ce în alte ţări cluburile au caracter naţional.
Asigurările P&I au anumite caracteristici prin care se disting de asigurările
contractuale, şi anume:

 protecţia de risc are un caracter mutual, datorită faptului că membrii clubului

au, în acelaşi timp, dubla calitate de asiguraţi şi asiguratori;
 asigurarea are drept scop protecţia activă şi reală a membrilor clubului prin
indemnizarea, despăgubirea acestora în cazul pagubelor suferite, ca urmare a
angajării răspunderii faţă de terţi;
 contribuţia membrilor la constituirea fondului de asigurare al clubului P&I
este fixată anual şi revizuită la finele anului, în funcţie de situaţia reală
înregistrată (evaluarea daunelor plătite);
 principiul de organizare şi funcţionare a cluburilor P&I îl constituie
mutualitatea, dar în conditiile în care activitatea acestora nu are la bază
criteriul profit realizat în baza ecuaţiei:
cotizaţii + venitul din invesţitii = daune şi cheltuieli de investiţii;

 cluburile P&I promovează o politică comercială flexibilă şi operativă, în

sensul că preia răspunderea în sarcina membrilor săi, pe măsura apariţiei ei
realizându-se o protecţie continuă a armatorilor;
 cluburile P&I nu emit poliţe de asigurare, calitatea de asigurat decurgând din
calitatea de membru;
 protecţia prin cluburile P&I acoperă riscurile care nu pot fi şi nu sunt
acoperite prin asigurarea maritimă contractuală;
 membrii cluburilor P&I reprezintă un colectiv de armatori independenţi sau
de societăţi care au aceleaşi interese.
Asigurarea prin cluburile de P&I are, în principiu, funcţia de preluare a
rãspunderii armatorilor, într-un context de reciprocitate.

47
 Dupã caz, la cererea cluburilor, se pot lua mãsuri pentru a preîntâmpina
arestarea navelor asigurate, se pot pot procura sau emite scrisori de garanţii
bancare.

Asig risc financiare

CURSUL 10
6.ASIGURAREA DE AVIAŢIE

6.1.CARACTERISTICI ALE ASIGURĂRILOR DE AVIAŢIE.

CONVENŢII ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE ÎN
ASIGURĂRILE DE AVIAŢIE

Transporturile aviatice de mărfuri şi călători reprezintă o componentă

indispensabilă a vieţii secolelor XX şi XXI. Asigurările de aviaţie, spre deosebire
de celelalate categorii de asigurări de transport, sunt foarte specializate; ele se
tranzacţionează preponderent pe pieţele internaţionale de asigurări şi reasigurări,
datorită faptului că aviaţia este un domeniu cu un pregnant caracter internaţional.
De aceea, şi reglementările cărora se supun transporturile şi asigurările de aviaţie
au reprezentat obiectul unor ample dezbateri ale guvernelor şi ale unor organisme
specializate constituite special în acest scop. Istoric vorbind, asigurările de aviaţie,
ca şi transporturile aeriene, reprezintă un fenomen al secolului al XX-lea, odată cu
care a apărut nevoia de reglementare care a început încă din primii ani ai aviaţiei.
Ca urmare, transporturile şi asigurările de aviaţie fac obiectul unor tratate
internaţionale multilaterale, uneori şi bilaterale, care se referă, în principal, la
navigaţia şi siguranţa aeriană şi la răspunderea operatorilor aerieni fată de
terţi.

48
 La început, asigurările de aviaţie au fost considerate asigurări de accidente,
dar ulterior, datorită complexităţii sale şi a diversităţii nevoilor ;de protecţie, ele au
devenit o categorie distinctă de asigurări. Dezvoltarea şi diversificarea lor sunt în
mare măsură datorate pieţei Lloyd's. Prima asigurare de aviaţie pe această piaţă a
fost încheiată pentru un zbor transatlantic în anul 1911.
Folosirea aviaţiei în timpul Primului Război Mondial a demonstrat potenţialul
acestui nou mod de transport. Primele zboruri civile au avut loc în 1919, dar
asigurătorii erau foarte prudenţi în preluarea protecţiei pentru acest nou tip de
transport care, din punctul de vedere al asigurărilor, era expus unor riscuri
necunoscute pentru care asigurătorii nu aveau experienţă în evaluarea lor.

Primul pas important în instituţionalizarea şi crearea unei practici în

asigurarea de aviaţie 1-a reprezentat crearea unui pool de asigurare de către Union
of Canton Insurance Company şi White Cross Insurance Company în anul
1923, sub numele de British Aviation Insurance Group. Alţi asigurători au
aderat în anul 1931 şi ulterior i-a fost schimbată denumirea în British Aviation
Insurance Co. Ltd. Un alt pool al asigurătorilor de aviaţie a luat naştere în anul
1936 sub numele de Aviation and General Insurance Co. Ltd. Ulterior, piaţa
Lloyd's a fost cea care a contribuit în mod determinant la dezvoltarea asigurărilor
de aviaţie prin sindicatele specializate care au apărut şi s-au consolidat în anii '30.
În al Doilea Război Mondial, aviaţia a reprezentat un mijloc de luptă foarte rapid şi
eficient, având un impact foarte mare asupra evoluţiei ulterioare a transporturilor
aeriene civile şi comerciale şi a asigurărilor de acest tip. Dezvoltarea avioanelor
supersonice de pasageri, construcţia avioanelor de capacităţi foarte mari pentru
transporturile de marfa şi pasageri generată de creşterea traficului aerian şi
creşterea expunerii la risc au dus implicit şi la creşterea cererii de asigurare.

In Anglia, reglementările din domeniul asigurărilor de aviaţie datează din

anul 1958 - The Insurance Companies Act -înlocuite ulterior de legile din
1967, 1974, 1982 prin care asigurările de aviaţie au devenit o categorie de
asigurări care presupunea în mod necesar un control guvernamental. Prin
legea aviaţiei civile - Civil Aviation Act - din 1949, asigurarea de
răspundere civilă a transportatorului aerian a devenit obligatorie.

49
 Prima şi cea mai importantă dintre convenţiile internaţionale privind
transporturile aeriene internaţionale este Convenţia de Ia Chicago din 1944,
prin care ţările semnatare se obligau să acorde dreptul de survol în anumite cazuri
expres menţionate. Urmare a acestei convenţii a fost înfiinţată Organizaţia
Internaţională a Aviaţiei Civile - O ACI/IC AO (engl) - al cărei scop a fost de la
început supravegherea şi rezolvarea problemelor legate de traficul aerian
internaţional.
Uniunea Internaţională a Asigurătorilor de Aviaţie - International
Union of Aviation Insurers - IUAI - a luat fiinţă la 4 iunie 1934 şi sediul său este la
Londra. Misiunea organizaţiei este de a reprezenta şi de a promova interesele
asigurătorilor şi reasiguratorilor de aviaţie. Obiectivele sale au mai multe direcţii
legate de reprezentarea intereselor membrilor în faţa guvernelor, instituţiilor şi
asociaţiilor naţionale şi internaţionale pentru a influenţa în mod pozitiv cadrul
juridic care guvernează asigurările şi reasigurările legate de aviaţie; crearea unui
punct de vedere comun privind interesele asigurătorilor internaţionali în domeniu.
IUAI are un rol important în promovarea asigurărilor de aviaţie către asiguraţi,
foruri legislative şi publicul larg.
Membrii organizaţiei sunt societăţi de asigurare şi reasigurare, grupuri sau
asociaţii dc asigurători, pool-uri care practică asigurări de aviaţie, precum şi
asociaţii profesionale implicate în asigurări directe sau reasigurări de aviaţie. 6 în
prezent, IUAI are 56 de membri provenind din 32 de ţări, deşi numărul lor a fost
diferit de-a lungul timpului.
IUAI colaborează în activitatea sa cu ICAO - preponderent în aspectele
juridice implicate de această activitate.

6.2. CARACTERISTICI ŞI EVOLUŢII ALE PIEŢEI

INTERNAŢIONALE A ASIGURĂRILOR DE AVIAŢIE

Progresul rapid intervenit în tehnologie, îmbunătăţirea perfomanţelor

tehnice şi comerciale, de producţia unor aparate de zbor din ce în ce mai mari şi
mai rapide, creşterea valorii aeronavelor şi a răspunderii, creşterea capacităţii de
transport au o influenţă majoră asupra pieţei asigurărilor de aviaţie.

50
 Ea a cunoscut o scădere dramatică la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor
'90. Daunele foarte scăzute din anul 1986, urmate de creşterea economică puternică
de la sfârşitul anilor '80 au determinat o creştere masivă a capacităţii de subscriere
concomitent cu reducerea primelor de asigurare. Acest lucru a făcut ca unii
asigurători mai mici să nu poată susţine financiar aceste scăderi ale primelor, fiind
puşi în situaţia de a accepta preluarea de alte companii sau fuzionarea; unele dintre
ele au fost lichidate.
Concurenţa pe piaţa asigurărilor de aviaţie a fost destul de redusă la început
în comparaţie cu alte clase de asigurări. Datorită răspunderilor foarte mari, sistemul
de pooling s-a dovedit a fi relativ răspândit pentru aceste asigurări. Din aceleaşi
motive, reasigurarea are un puternic caracter internaţional şi o mare parte din
aceste tranzacţii se încheie pe piaţa Londrei.
Evenimentele de natură politică şi economică stimulează schimbări
considerabile în domeniul evaluării riscului. Când nivelul daunelor creşte şi odată
cu ele şi primele de asigurare, producătorii renunţă la asigurarea tradiţională şi
găsesc alte modalităţi de protecţie, precum asigurarea la propriile companii captive
şi reasigurarea pe pieţele specializate. Pentru a se menţine pe piaţă, unii asigurători
au redus franşizasau şi-au transferat o parte mai mare din risc în reasigurare.
Printre principalele companii cu experienţă în asigurările de aviaţie se pot
menţiona: Generali - printre cei mai mari în Europa şi cel mai reprezentativ în
Italia, AGF şi AXA în Franţa, Allianz şi GE Frankona în Germania, Associated
Aviation Underwriters (AAU), ACE London Aviation Ltd. şi sindicatele
Lloyd's de pe piaţa de aviaţie din Anglia. Un rol important pe piaţă îl au British
Aviation Insurance Group Ltd., Chubb, Everest Re, Glencoe, Hannover Re.
Este important faptul că, spre deosebire de alte tipuri de asigurări, în cazul
asigurărilor de aviaţie contractele se încheie preponderent prin brokeri, în prezent,
numai un număr redus de brokeri domină piaţa în întregime, precum: AON,
Marsh, Willis.
Criza economică a afectat profund transporturile aeriene şi, în consecinţă şi
volumul total al primelor de asigurare s-a redus - atât ca urmare a reducerii valorii
medii a flotei aeriene, cât şi ca urmare a războiului preţurilor pe pieţele
internaţionale de asigurări.
In România, asigurările de aviaţie au fost puternic influenţate, mai ales după
anul 1991, de uzanţele internaţionale şi de cerinţele impuse asigurătorilor români

51
de către reasiguratorii internaţionali. In acelaşi timp, o influenţă mare au avut-o
cerinţele datorate înăspririi condiţiilor de siguranţă a zborurilor impuse de
operatorii şi organizaţiile internaţionale la care România este parte. Numărul
companiilor care încheie asigurări de aviaţie este redus, datorită mai multor
motive, precum: numărul companiilor de transport aerian, specializarea foarte
strictă a asigurării de aviaţie, nevoia de capacitate financiară a acestora. Cel mai
mare client pentru asigurările de aviaţie este compania naţională dc transporturi
aeriene TAROM. Alţi clienţi sunt: Blue Air, ROMAVIA, Romaero, Aviaţia
utilitară, Aeroportul Internaţional Henri Coandă - Otopeni, celelalte aeroporturi din
ţară, ROMARC Fuel, ROM ATS A (Controlul Traficului Aerian), alţi prestatori de
servicii aeronautice, Şcoala Superioară de Aviaţie Civilă. Ca reasiguratori pentru
portofoliile asigurătorilor de aviaţie din România sunt Global Aerospace
Underwriting Managers (GUAM), Hannover Rc şi alţi reasiguratori internaţionali.

Principalele tipuri de asigurări oferite în prezent de asigurătorii români

sunt asemănătoare celor practicate în alte ţări, precum:
• Asigurarea aeronavei pentru pierdere totală
• Avarii la motorul aeronavei
• Asigurarea aeronavei pentru riscul de război şi pericole similare
• Asigurarea de accidente persoane
• Asigurarea de răspundere civilă a aeroportului, companiilor de
aprovizionare cu combustibil şi controlorilor de trafic aerian
• Asigurarea de răspundere faţă de terţi inclusiv sau exclusiv pasageri,
mărfuri şi poştă
• Asigurarea de răspundere pentru produse şi răspundere la sol ce poate
rezulta din operaţiunile aviatice
• Asigurarea de răspundere faţă de pasageri, mărfuri şi poştă
• Asigurarea de răspundere a operatorilor de hangar şi altele.

Piaţa asigurărilor de aviaţie este împărţită în 5 categorii distincte:

1. Asigurări pentru transportatorii aerieni - asigurări de aeronave şi
legate de exploatarea aeronavelor, operatorii de aeronave (circa două treimi din
totalul primelor de asigurare încasate)

52
 2. Asigurări pentru producătorii de aeronave - asigurări legate de
producţie, răspunderea producătorului etc. - (circa o cincime din total)
3. Asigurări pentru aeroporturi - aeroporturi şi centre de control al
traficului aerian, companii de bunkeraj, forţele civile de apărare, aviaţia
comercială, agenţii de handling la sol; asigurările de răspundere legate de
activitatea aviatică, pentru deţinătorii sau chiriaşii hangarelor, aeroporturilor
comerciale, asigurări pentru atelierele de reparaţii, asigurări pentru firmele de
securitate aeroportuară şi screening, firme de catering etc.
4. Asigurări generale de aviaţie - avioane comerciale, private, aflate în
proprietatea unor persoane fizice sau juridice, avioane folosite pentru curse charter,
elicoptere, operatori de aeronave, avioane cargo şi utilitare etc
5. Asigurări pentru riscul de război.

Detaliat, asigurările de aviaţie nu se opresc numai la cele amintite, ci se

extind şi asupra celor legate de flotele aeriene pentru ajutor de urgenţă, autorităţi
aeronautice naţionale, facilităţi pentru reparaţii şi întreţinere, sateliţi etc. Pot fi
incluse şi asigurări speciale precum cea pentru echipamentul video montat în
aeronavă etc.
Asigurarea de aviaţie acoperă următoarele categorii de riscuri:
a. riscurile pentru pierderea sau avarierea accidentală a aeronavei;
b. riscuri de răspundere pentru deces, vătămare corporală, pagube
materiale produse terţilor (alţii decât pasagerii). Clienţii care solicită această
acoperire sunt compania de transporturi aeriene şi aeroporturile;
c. riscuri de răspundere pentru deces, vătămare corporală, pagube
materiale produse pasagerilor. Pentru aceste asigurări, asiguraţii pot fi compania de
transporturi aeriene şi aeroporturile;
d. asigurarea mărfii, de obicei în condiţia „toate riscurile" (AII Risks);
e. asigurarea de grup pentru accidente - pentru echipajul aeronavei şi
pentru călători ;
f. asigurarea de răspundere a producătorului sau reparatorului aeronavei,
acoperind răspunderea ce rezultă din proiectarea sau producerea defectuoasă a
aeronavei;
g. asigurarea de pierdere a licenţei pentru personalul aeronavei.

53
 Cele mai multe poliţe se încheie în condiţia de asigurare „toate riscurile", cu
anumite restricţii. Cumpărătorii acestor asigurări sunt companiile de transport
aerian, proprietarii unor avioane - companii sau persoane fizice, cluburi
aeronautice. De regulă, o poliţă completă cuprinde acoperirea aeronavei însăşi
(corpul aeronavei), răspunderea faţă de pasageri şi răspunderea faţă de terţi.

Curs 11 si 12-…….de imparţit….vezi si reasigurarea

7.ASIGURAREA FINANCIARĂ

7.1 CONCEPT. CARACTERISTICI. TIPURI DE ASIGURĂRI

FINANCIARE

Necesitatea asigurărilor financiare este determinată de faptul că activitatea

comercială este, prin definiţie, supusă unor riscuri variate. Majoritatea
comercianţilor încheie şi derulează tranzacţii fără să se protejeze în faţa unui
pericol real: de a nu încasa de la cumpărători contravaloarea mărfurilor vândute sau
a serviciilor prestate. Cu atât mai mult, realitatea zilelor noastre, în care
globalizarea şi regionalizarea sunt trăsăturile definitorii, iar expresia „pieţe
internaţionale" poate fî uşor interpretată drept „pieţe globale", incertitudinea capătă
noi valenţe şi forme de manifestare. In mediul de afaceri puternic concurenţial,
succesul este în mare măsură condiţionat de solvabilitatea clienţilor. Dacă în trecut
se putea vorbi de afaceri iniţiate sau derulate pe banii proprii, în prezent acest lucru
este de neconceput. In lumea modernă s-a trecut de la sloganul „cumpără acum şi
plăteşte acum" la „cumpără acum şi plăteşte mai târziu"; s-a trecut de la „nu
cumpăra până nu îţi permiţi" la „cumpără acum dacă crezi că poţi plăti în viitor",
fel încât obţinerea unor venituri în viitor contează mai mult decât "ponibilităţile sau

54
siguranţa financiară în prezent. Persoanele fizice, companiile, guvernele apelează
la credite, derulează tranzacţii sau efectuează investiţii folosind credite, fapt ce
explică în mare măsură progresul economic rapid al ultimelor decenii, dar
reprezintă şi un motiv al crizei economice actuale când este dus la extrem.
Deoarece creditul înseamnă în primul rând încredere şi solvabilitate, este
necesară o protecţie a creditorilor pentru riscul real de a nu recupera sumele date cu
împrumut sau neîncasate pentru mărfurile livrate sau serviciile prestate. Aceasta se
face prin diferite forme de asigurare a pierderilor financiare. Asigurările legate de
activitatea comercială, influenţată de conjunctura economică şi de posibilitatea
cumpărătorului de a-şi achita obligaţiile de plată la scadenţă, sunt cunoscute sub
denumirea de asigurări ale riscurilor financiare şi politice. Denumirea provine
de la faptul că sunt acoperite pierderile de bani, şi nu daunele materiale sau
răspunderea. Datorită caracteristicilor riscurilor şi metodelor specifice de evaluare,
aceste tipuri de asigurări nu fac parte, de obicei, din obiectul de activitate al
societăţilor de asigurări obişnuite, ci sunt practicate în mare măsură de societăţi
specializate.
Cea mai mare parte a pieţei asigurărilor de credite este concentrată în
Europa. Din cele circa 7 miliarde dolari US încasaţi drept prime de asigurare de
credite în 2005, 74% sunt clienţi din Europa Occidentală; în schimb, piaţa SUA
concentrează circa 56% din cele circa 8 mili dolari US încasaţi pe plan global pe
piaţa de asigurări de garanţii.

7.2. ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE

Asigurările financiare reprezintă o formă relativ nouă asigurare apărută ca o

consecinţă a procesului de îngustare a distincţiei dintre instituţiile financiare şi cele
de asigurări. Este un concept relativ nou, prin care asiguratul elimină riscurile sale
privind pierderile , financiare, transferându-le unui asigurător.
Riscurile asigurabile în asigurările financiare pot fi grupate în două categorii:
1. Riscurile comerciale sunt legate de situaţia financiară a cumpărătorului şi
se referă la:
a. neplata din cauza insolvabilităţii cumpărătorului
b. imposibilitatea temporară sau definitivă a cumpărătorului de a plăti
bunurile cumpărate sau serviciile prestate;

55
 c. refuzul cumpărătorului de a accepta mărfurile contractate din motive
independente de vânzător sau refuzul cumpărătorului de a plăti.

2. Riscurile politice se referă la imposibilitatea plăţii din motive subiective,

ce ţin de voinţa politică a guvernelor din ţările respective.

7.3. ASIGURAREA RISCURILOR POLITICE

In sens larg, riscul politic poate fi definit drept posibilitatea de a întrerupe
activitatea unui investitor datorită intervenţiei forţelor sau evenimentelor politice
indiferent dacă acestea se produc în ţara-gazdă, în ţara de origine sau pot rezulta ca
urmare a schimbărilor climatului internaţional. In ţara-gazdă, el este în mare
măsură determinat de "certitudinea acţiunilor guvernelor şi a instituţiilor politice, a
grupurilor minoritare, precum mişcările separatiste. In ţara de origine, riscul politic
poate consta în restricţiile impuse de guvern companiilor naţionale de a investi în
anumite ţări, precum cele cărora li s-au aplicat sancţiuni internaţionale sau
restricţionarea investiţiilor în orice alte ţări pentru impulsionarea creşterii
economice a acestora.
Riscul politic se poate concretiza în:
a. dificultăţi şi întârzieri (mai mari de un anumit număr de zile, de
regulă 180 de zile) în procesul de transfer al banilor din ţara cumpărătorului, ca
urmare a unui moratoriu general, privitor la datoria externă, declarat de guvernul
din ţara cumpărătorului sau de guvernul unei terţe ţări, prin intermediul căreia se
efectuează plata;
b. imposibilitatea transferului capitalului, a profitului etc. din ţara
importatorului în ţara exportatorului, ca urmare a unor acţiuni guvernamentale în
ţara cumpărătorului ce împiedică îndeplinirea contractului de export sau determină
întârzieri în transferul banilor; nelivrarea mărfurilor plătite în avans, riscul de
convertibilitate a valutei locale în altă valută;
c. introducerea unor reglementări privind licenţele de export/import în
ţara cumpărătorului, retragerea sau nereînnoirea licenţei de export, impunerea unor
restricţii comerciale, după data intrării în risc;
d. anularea licenţelor de orice tip;
e. embargoul exporturilor şi/sau al importurilor;

56
 f. război, război civil şi alte evenimente similare, în afara ţării
exportatorului, ce fac imposibilă îndeplinirea contractului de export dacă riscul nu
este asigurabil ca risc comercial;
g. riscurile aferente cumpărătorilor publici ce nu pot fi declaraţi în
faliment; pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri
legale în ţara cumpărătorului din cauza lipsei sau proastei funcţionări a sistemului
legal în ţara în cauză;
i. violenţă politică; terorism; lovituri de stat;
j. expropriere, confiscare, naţionalizare;
k. încălcarea clauzelor contractuale, precum frustrarea contractului,
neonorarea obligaţiilor contractuale de către guvern.

Riscurile excluse pentru care asigurătorul nu va plăti despăgubiri pot fi:

- reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii
necorespunzătoare;
- penalizări sau orice alte pierderi în legătură cu neexecutarea obligaţiilor
contractuale conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat de vânzător
(asigurat) cu cumpărătorul;
- amenzi de orice fel;
- pierderile rezultate din diferenţele de curs valutar;
- despăgubiri ca urmare a riscurilor politice (hotărâri sau dispoziţii ale
organelor conducătoare de stat, civile sau militare, care au împiedicat pe
cumpărător să adopte măsuri generale pentru respectarea obligaţiilor prevăzute în
contract, neefectuând astfel plata în străinătate);
- despăgubiri ca urmare a unui război declarat sau nedeclarat -război civil,
revoluţie, răscoală, rebeliune, sabotaj sau alte evenimente asemănătoare;
- despăgubiri ca urmare a unor calamităţi naturale (ciclon, inundaţii,
cutremur, erupţii vulcanice, revărsarea mării, uragan, tornade sau alte evenimente
asemănătoare cu caracter de catastrofa), dacă mijloacele tehnice disponibile pentru
lupta cu astfel de calamităţi nu s-au putut folosi sau au fost ineficiente.

7.4. ASIGURAREA DE CREDITE

57
 Creditul comercial se referă atât la valoarea transferată cumpărătorului de
către un vânzător pe încredere, cât şi la intervalul de timp înainte de rambursarea
de către cumpărător a valorii sub forma plăţii.

Asigurările de credite au apărut în ţările cu economie prosperă pentru

perioada respectivă, fiind practicate în Europa (Franţa, Anglia, Germania) la
jumătatea secolului al XlX-lea. Printre primele societăţi specializate în
asigurări de credite se pot menţiona British Commercial Insurance
Company, înfiinţată în anul 1820 şi, ulterior, în America, American Credit
Indemnity Company, din Baltimore, înfiinţată în anul 1893. Chiar în
perioada de început a acestor asigurări, Cuthbert Heath 16, părintele
asigurărilor de bunuri de la Lloyd's, considera asigurarea riscurilor de credit
drept o oportunitate17.
De la începutul secolului al XX-lea până în perioada interbelică, această
categorie de asigurări a fost obiectul de activitate numai al câtorva societăţi
specializate. Dat fiind natura specifică a acestor tipuri de asigurări,
asigurătorii au format prima asociaţie profesională de acest tip în anul 1928,
denumită International Credit Insurance Association & Surety -
I.C.I.S.A. (Asociaţia Internaţională pentru Asigurări de Credit şi Garanţii) cu
sediul la Zurich şi Secretariatul la Amsterdam. Activitatea sa este îndreptată
spre analizarea situaţiilor asigurărilor de credite, obţinerea de informaţii utile
în subscrierile legate de debitorii străini, precum şi spre facilitarea
schimburilor de opinii legate de asigurarea şi reasigurarea acestor riscuri18.
Are în prezent 40 de companii membre care reprezintă circa 95% din
asigurările de credite la nivel global, acoperind riscurile specifice în cele mai
multe ţări din întreaga lume. Asociaţia promovează inovaţia, produsele noi,
oferă consultanţă autorităţilor şi organizaţiilor internaţionale în probleme
esenţiale legate de asigurările de credite şi garanţii. Cea mai spectaculoasă
creştere a asigurărilor de credite a fost în ultimele decenii datorită dezvoltării
fără precedent a activităţii economice pe bază de credit, acoperind în prezent
garanţii şi asigurări de credite valorând peste 2 mii de miliarde USD şi alte
garanţii de milarde de USD pentru proiecte de infrastructură, construcţii şi
servicii.

58
 Asigurarea de credit (credit insurance) protejează comercianţii şi
producătorii în faţa riscului de neplată de către consumatorii care cumpără,
închiriază bunuri sau beneficiază de facilităţi de credit similare. Ea a apărut ca o
necesitate izvorâtă din faptul că marea majoritate a antractelor de comerţ se încheie
în condiţiile în care plata se face parţial sau total după livrarea bunurilor sau
prestarea serviciilor ce fac obiectul contractului, deci cu plata amânată, respectiv
„vânzare pe credit", astfel, asigurarea de credit elimină temerea vânzătorului
privind neplata de către cumpărător a sumelor ce i se cuvin, oferind protecţie
pentru riscul de neplată. Motivul îl poate reprezenta situaţia financiară a
cumpărătorului (faliment) sau, în cazul în care vânzarea are loc într-o altă ţară
decât cea în care se află vânzătorul, pot fi cauze legate de situaţia ţării
importatorului (reglementări, război etc). Pentru asigurarea creditelor de export,
riscurile asigurabile reprezintă pericolele rezultate din vânzarea de bunuri sau
prestarea de servicii pe credit, în afara ţării sau în aceeaşi ţară. De aceea, poliţa de
asigurare de credite apare ca o protecţie directă a vânzătorilor faţă de riscul de
neîncasare şi, în acelaşi timp, ca o garanţie în faţa băncii şi o posibilitate de acces
la finanţare.
Asigurarea se poate face pentru un singur credit sau pentru cifra de afaceri pe
o anumită perioadă, de obicei reînnoibile anual. Retenţia proprie a asiguratului este
cuprinsă între 10 şi 20% din suma asigurată.
Cu alte cuvinte, scopul asigurărilor de credite este de a proteja împotriva
pierderilor financiare rezultate din neplata, incapacitatea de plată sau
insolvabilitatea cumpărătorilor ce au achiziţionat bunuri pe credit sau din
insolvabilitatea beneficiarilor de credit. Prin poliţele de asigurări de credite sunt
protejate substanţial încasările din activitatea comercială în condiţiile transferării
riscurilor de neîncasare asupra asigurătorului şi, drept consecinţă, asiguratul îşi
poate creşte cifra de afaceri, extinde sau diversifica activitatea.
Acest tip de asigurare cuprinde, în principal, următoarele tipuri:
• asigurarea de credite, interne, de export, asigurarea ratelor de credit şi
asigurarea creditelor de investiţii;
• asigurarea de fidelitate.
Asigurarea de credit este o asigurare de indemnizare deoarece presupune
despăgubirea plătită asiguratului pentru pierderea suferită ca urmare a
insolvabilităţii sau incapacităţii de plată a clientului asiguratului, şi nu producerea

59
unui eveniment „fizic", cum este cazul celorlalte asigurări. De aceea este vorba de
o asigurare pecuniară, de pierdere financiară, şi nu materială. Ele au inclus la
început numai riscuri de natură comercială, dar în ultimii 15-20 de ani au început
să acopere şi riscurile politice.
Deşi asigurările împotriva acestor riscuri sunt disponibile pe pieţele naţionale
şi internaţionale de asigurări, numai un număr relativ redus de comercianţi
apelează la ele în întreaga lume.

7.4.1. ASIGURAREA CREDITELOR INTERNE

Prin asigurarea creditelor la intern, asiguratul se protejează împotriva

riscurilor de neplată prelungită de către cumpărător sau a insolvabilităţii sale pe
durata cuprinsă între producţie până la distribuţie, de regulă, înainte de vânzarea
finală către consumator. Pot exista mai multe tipuri de poliţe de asigurare:
• Poliţa pentru o singură tranzacţie
• Poliţa pentru o anumită durată pe baza cifrei de afaceri
Administrarea unor astfel de asigurări este costisitoare şi necesită un volum
mare de muncă şi, de aceea, se foloseşte preponderent pentru tranzacţii de valori
mari (echipamente industriale, lucrări de construcţii, instalaţii şi altele).
• Poliţa prin care se obţine protecţia pentru un număr de tranzacţii
• Poliţa pentru unul sau mai mulţi cumpărători, asiguratul având
libertarea de a decide asupra acestora. Ea se încheie de obicei pe o
perioadă determinată (de exemplu de 12 luni).
• Poliţa generală pe cifra de afaceri pe credit, frecvent utilizată, asigură
toate afacerile vânzătorului cu unul sau mai mulţi cumpărători, pe o durată
determinată, de obicei de 12 luni.
• Poliţa pentru mai multe conturi ale unui asigurat atunci când
acoperirea este limitată la acei clienţi care depăşesc un anumit nivel
determinat al datoriilor şi a căror neplată prelungită va avea un impact
mare asupra disponibilităţilor de lichidităţi ale asiguratului.
Aceste tipuri de asigurări presupun costuri reduse de administrare.
Asigurătorul poate evita antiselecţia deoarece clienţii vor solicita asigurări pentru
toate contractele pe credit, şi nu numai pentru cele cu un risc mare, şi va exista

60
posibilitatea de verificare a solvabilităţii şi bonităţii clienţilor săi prin intermediul
evaluatorilor riscului şi a asigurătorului.
Există şi alte tipuri de acoperiri care le combină pe cele prezentate.
Asigurarea creditelor pentru intern reprezintă o formă de asigurare care
trebuie privită în mod distinct în condiţiile unei economii instabile sau în tranziţie.
In condiţiile actuale ale României, riscurile acoperite prin asigurarea creditelor
interne sunt, pe de o parte, mari, dat fiind evoluţiile ultimilor ani şi, pe de altă
parte, greu de cuantificat deoarece nu există suficiente date statistice pentru o
fundamentare corectă a primelor de asigurare. De aceea, multe societăţi de
asigurare nu practică acest sistem din cauza unor expuneri ce nu pot fi evaluate şi
estimate adecvat.

7.4.2. ASIGURAREA CREDITELOR DE EXPORT

Poliţa cea mai frecvent folosită este poliţa generală pe cifra afaceri, cu
deosebirea că se referă la importatorii care cumpără pe credit Principala diferenţă
faţă de asigurarea creditelor interne constă în faptul că, în cazul exporturilor pe
credit, importatorul îşi desfăşoară activitatea într-o altă ţară, motiv pentru care
evaluarea riscului trebuie să aibă în vedere mulţi factori exteriori cumpărătorului,
respectiv factori legaţi ţara sa. Acest lucru se referă la riscul de ţară care se
evaluează printr-o analiză a factorilor economici, politici, sociali, culturali la care
se adaugă reglementările legale, factorii de risc, cutuma ţării cumpărătorului etc.
Această analiză este foarte importantă pentru că, deşi scopul asigurării de credit
este identic pentru comercianţii din orice ţară, definirea insolvabilităţii, a poliţelor
de asigurare şi a procedurilor necesare plăţilor sumelor asigurate şi altele pot fi
diferite.
Avantajele poliţei de asigurare a creditelor de export sunt legate de
eficienţa activităţii comerciale printre care:
- reducerea costurilor, ce se poate realiza prin asigurare, spre deosebire de
garanţia bancară; rezervele ce se constituie pentru pierderi din creanţe
care sunt mai mari decât prima de asigurare; diminuarea costurilor ca
urmare a gestionării creanţelor externe de către asigurător; găsirea unor
modalităţi de finanţare mai avantajoase pentru societăţile asigurate;

61
 obţinerea unor costuri de colectare reduse prin implicarea experimentată a
asigurătorului;
- creşterea profiturilor prin diminuarea rezervelor constituite pentru
acoperirea eventualelor daune; focalizarea pe parteneri cu bună experienţă
de plată, creşterea cifrei de afaceri, reducerea costurilor, considerarea
efectului taxelor;
- posibilitatea creşterii cifrei de afaceri dat fiind că nu mai există riscul
privind reducerea activităţii vânzătorului sau chiar oprirea ei datorită
neîncasării contravalorii mărfurilor la export;
utilizarea unor metode de plată competitive; posibilitatea accesării de pieţe
noi chiar cu risc comercial sau cu risc politic mai ridicat; derularea unor
exporturi de produse noi sau cu parteneri noi; posibilitatea unor livrări
suplimentare către debitorii care beneficiau de limite de credit scăzute
înainte de asigurare; adoptarea mai rapidă a unor decizii de credit;
acordarea de bonificaţii la rata dobânzii la credite;
- reducerea răspunderii managementului companiei asigurate privind
alegerea partenerilor şi încheierea tranzacţiilor comerciale, dat fiind că cel
puţin o „parte" din eşecul tranzacţiei poate fi acoperit prin poliţa de
asigurare;
- protecţia împotriva unor pierderi majore, facilitarea planificării
financiare; menţinerea unui nivel optim al lichidităţilor şi al
profitabilităţii.
Alături de acestea pot fi identificate şi alte avantaje proprii fiecărui caz în
parte şi pe care, în mod evident, asiguratul le are în vedere în decizia sa de a
încheia o astfel de asigurare.

Şi în cazul asigurărilor de credite de export, există două tipuri de asigurări:

a. Asigurarea exportului pe credit pe termen scurt este asemănătoare cu
vânzarea pe credit. Exportul pe credit presupune efectuarea unei plăţi ulterioare
livrării mărfurilor sau prestărilor de servicii ce fac obiectul contractului de vânzare-
cumpărare pe o perioadă determinată de maximum un an. In această perioadă,
încasarea contravalorii mărfurilor exportate este determinată de situaţia financiară
a importatorului şi, în multe cazuri, de situaţia economică şi politică a ţării
acestuia.

62
 Asigurarea poate fi încheiată pe diverse perioade de timp în procesul
derulării şi anume:
• în perioada de pre-livrare, când se acoperă insolvabilitatea
cumpărătorului sau apariţia unor pierderi din cauze politice între
momentul acceptării ofertei şi cel al livrării bunurilor;
• perioada de post-livrare, care acoperă intervalul dintre livrarea mărfii şi
efectuarea plăţii;
• pentru perioada de depozitare, în situaţiile în care comercianţii creează
depozite în alte ţări, asiguratul este despăgubit în cazul în care mărfurile
sunt confiscate, pierdute sau deteriorate din anumite cauze specificate,
înainte eliberarea lor din depozit;
• pentru perioada de tranzitare se acoperă riscul de confiscare sau
pierdere a mărfurilor din motive politice când se află în tranzit).
• Riscurile asigurate sunt:
• riscuri politice, în perioada de pre şi/sau postlivrare care generează
dificultăţi şi întârzieri în transferul banilor din ţara importatorului ca
urmare a unui moratoriu general privitor la datoria externă, acţiuni ale
guvernelor străine ce împiedică derularea convenţiei de credit, războaie,
alte riscuri privind debitorii publici;
• riscuri comerciale în perioada de pre şi/sau postlivrare, ca urmare a
insolvabilităţii cumpărătorilor privaţi sau neplăţii prelungite din partea
acestora;
• riscul de neplată a debitelor de către cumpărătorii guvernamentali în
perioada de pre şi/sau postlivrare.
În asigurarea exportului pe termen mediu şi lung, obiectul contractului îl
reprezintă exportul de bunuri de capital de valori mari (mijloacele fixe cu volum şi
valoare mare) sau servicii care se livrează eşalonat, implicând plata în tranşe pe
perioade îndelungate de timp, ce pot fi cuprinse între 5, 10 sau chiar 20 de ani.
Asigurarea oferă protecţie pentru riscul de neplată din cauze comerciale sau
politice. Acoperirea poate fi acordată băncilor, instituţiilor financiare care
creditează operaţiunile comerciale; despăgubirea va cuprinde şi dobânda la creditul
acordat debitorului.
Nivelul primei de asigurare diferă în funcţie de valoarea asigurării, perioada
asigurată, „natura" cumpărătorului (public sau privat), ţara acestuia (riscul de ţară),

63
modalitatea de plată şi de eventualele garanţii prevăzute în contract. Ea se plăteşte
odată cu încheierea poliţei de asigurare, într-o tranşă unică sau în rate periodice,
după cum se agreează de către părţi.

7.4.3. ASIGURAREA RATELOR DE CREDIT ŞI A CREDITELOR

PENTRU INVESTIŢII

Ca variantă a asigurărilor de credite s-a dezvoltat asigurarea ratelor de

credit care se utilizează în prezent pentru creditele ce se rambursează în plăţi
eşalonate pe o perioadă determinată. Acest tip de asigurare presupune o participare
a asiguratului de aproximativ 25% din valoarea creditului. Asiguratul este
vânzătorul pe credit, respectiv producătorul sau comerciantul. In general, se
încheie asigurare pe cifra de afaceri pentru a evita antiselecţia.
Asigurarea creditelor acordate pentru investiţii presupune asigurarea
contului de debitori pe termen mediu şi lung, practicându-se — asigurarea prin
poliţa generală pe cifra de afaceri pe credit, dar aceasta nu exclude asigurarea unor
poliţe individuale. Ea se foloseşte pentru exportul de bunuri de investiţii,
împrumuturi etc, în paralel cu asigurarea în tranzacţiile de leasing.

Asigurătorii pot fi organisme publice, respectiv agenţii naţionale pentru

creditele de export, care oferă atât credite de export şi comerciale, cât şi asigurarea
pentru acestea şi investiţiile străine în ţările în dezvoltare. Riscul politic poate fi
asigurat şi de sectorul privat de asigurări. Gradul de acoperire, preţul asigurării,
durata, eligibilitatea diferă mult de la un asigurător la altul, în funcţie de ţara-
gazdă, sectorul economic în care se face investiţia, precum şi de tipul investiţiei.
Riscurile acoperite pentru investiţii sunt cele legate preponderent de
riscurile politice, precum:
• risc de transfer al dividendelor;
• transferabilitatea şi/sau convertibilitatea valutei locale în altă valută;
• violenţa politică;
• expropriere, confiscare, naţionalizare;
• război şi revolte civile;
• încălcarea clauzelor contractuale (frustrarea contractului, neonorarea
obligaţiilor contractuale de către guvernul ţării-gazdă etc).

64
 Suma asigurată poate fi până la 90% din valoarea proiectului de investiţii, iar
perioada de asigurare poate să ajungă la 15 ani.

7.5. ASIGURAREA DE FIDELITATE

Asigurarea de fidelitate - Fidelity guarantee insurance - reprezintă asigurarea

drepturilor sau intereselor patrimoniale ; ele sunt încadrate m categoria asigurărilor
patrimoniale (pecuniary interest) şi au ca scop acordarea protecţiei unei societăţi în
calitate de asigurat împotriva unor prejudicii aduse activelor sale ca urmare a
actelor necinstite sau frauduloase ale personalului său care administrează o parte a
acestora, indiferent dacă ei au acţionat singuri sau împreună cu alte persoane. Ca
exemple tipice în acest caz pot fi menţionate: casierul care poate fura din banii
societăţii, sustrageri de mărfuri din magazine de către vânzători, fraude ale
agenţilor de asigurări etc.
Prin această asigurare se despăgubesc numai daunele propriu-zise, nu şi
pierderile de consecinţă sau costurile efectuate de asigurat pentru determinarea
nivelului pierderii propriu-zise.
Aceste poliţe se pot emite individual, pentru fiecare persoană în parte, pentru
anumite posturi sau pot fi generale, adică pentru toţi angajaţii unei societăţi, de
obicei cu sumele până la care se asigură fiecare dintre ei. In acest ultim caz,
schimbarea unuia dintre angajaţii incluşi în contract trebuie imediat notificată
asigurătorului.
Pentru încheierea asigurării, angajaţii completează cererea de asigurare la
care vor ataşa şi o cerere specială individuală în care se solicită date personale de
stare civilă, proprietăţile în posesie, salariul, locul de muncă anterior, situaţia
financiară (datorii, falimente, asigurări de viaţă). Din partea angajatorului mai sunt
necesare detalii privind modul de recrutare şi selecţia de personal, referinţele
folosite pentru recrutare şi verificarea acestora.
Poliţele generale sunt preponderent practicate pentru asigurarea instituţiilor
financiare (bănci comerciale, intermediari, uniuni de credit etc), dar şi pentru
companii din alte domenii care ar putea fi prejudiciate în acest mod. In unele
instituţii financiare, garanţiile de fidelitate sunt obligatorii pentru asigurarea
împotriva riscurilor de fraudă şi necinste a angajaţilor, furtului în timpul
transportului, înşelăciunii, bancnotelor false şi chiar răpirilor. In ultimii ani,

65
 daunele cele mai mari plătite de asigurătorii de fidelitate au fost determinate de
fraude la sistemele electronice, furtul prin computere şi internet care sunt în
continuă creştere. In mod deosebit, oursourcing-ul operaţional creşte acest risc şi
impune o abordare specifică din punctul de vedere al managementului riscului.

7.6.1. PREGĂTIREA ÎNCHEIERII CONTRACTULUI DE

ASIGURARE DE CREDITE

Perioada de creditare reprezintă intervalul de timp dintre livrarea de bunuri

sau prestarea de servicii şi momentul plăţii. Răspunderea asigurătorului începe, de
regulă, de la data intrării în vigoare a contractului dintre asigurat şi cumpărător şi
expiră la rambursarea integrală a creditului, la apariţia unei daune sau dacă
asiguratul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin poliţa de asigurare. Este
necesară definirea unor termeni cu care se operează în cazul creditelor de export.
Perioada de prelivrare reprezintă intervalul dintre momentul încheierii
contractului dintre asigurat şi cumpărător şi momentul livrării efective a mărfurilor,
iar perioada de postlivrare constituie intervalul cuprins între momentul livrării
produselor şi primirea plăţii de către asigurat.
Limita de credit constituie limita sumelor neachitate de către debitor şi
asigurate într-un anumit moment. Livrările care depăşesc această limită stabilită în
contractul de asigurare sunt excluse de la acoperire.
Procentul asigurat reprezintă partea din risc preluată de asigurător conform
prevederilor poliţei de asigurare, pe baza căreia se face şi despăgubirea
calculată din pierderea suferită de asigurat.
Poliţa de asigurare este valabilă pe perioada stabilită, în funcţie de obiectul
tranzacţiei comerciale - livrare de mărfuri sau prestare de servicii.
Evaluarea riscului de neplată presupune analiza unei game variate de
informaţii legate de mediul de afaceri şi de cumpărător precum: istoricul firmei,
solvabilitatea şi bonitatea sa, situaţia financiară, informaţii privind relaţiile de
afaceri cu diverşi parteneri, gradul de control al creditului, procedurile de credit ale
vânzătorului şi altele. Pe baza acestora se va decide acceptarea sau respingerea
riscului, a limitelor de credit pentru care acordă acoperire, a riscurilor asigurate şi a
celor excluse şi a franşizei. Evaluarea riscului este mai complexă decât în cazul

66
altor tipuri de asigurări datorită varietăţii elementelor ce se au în vedere şi
particularităţilor riscului. Se analizează activitatea cumpărătorului, a calităţii,
profesionalismului şi competenţei managementului acestuia, rolul său în ramura
economică din care face parte, poziţia pe piaţă şi performanţele, relaţiile cu
furnizorii, beneficiarii, băncile, experienţa anterioară în domeniul creditului,
preponderent al rambursării creditelor integral şi la termenele scadente, capacitatea
de plată.
La toate acestea se adaugă şi urmărirea îndeaproape a scopului pentru care se
acordă creditul, achiziţionarea unor active noi, investiţii etc. precum şi dacă toate
acestea sunt în concordanţă cu situaţia sa financiară, determinând capacitatea
societăţii şi toate caracteristicile necesare pentru încadrarea într-un anumit tip de
debitor. Analiza financiară completează imaginea despre cumpărător şi se bazează
pe bilanţ, situaţia contului de profit şi pierderi, sursele şi utilizarea numerarului
(fluxul de numerar - cash-flow).
Indicatorii utilizaţi pentru această analiză sunt, în principal, următorii:
1. Indicatorii de lichiditate sunt folosiţi pentru determinarea capacităţii
cumpărătorului de a-şi onora obligaţiile de plată, la scadenţă, prin ciclul de
transformare a numerarului; ei sunt importanţi în mod deosebit pentru
creditele pe termen scurt.
2. Indicatorii de activitate care măsoară eficienţa activelor cumpărătorului,
evaluând utilizarea resurselor, eficienţa cu care sunt folosite activele,
comparând situaţia veniturilor cu categoriile corespunzătoare de active. Se
calculează rotaţia capitalului circulant, a cărui valoare ridicată exprimă
nevoia unor fonduri mai multe pe termen lung; rotaţia fondurilor fixe, prin
care se determină eficienţa şi productivitatea societăţii. Aceşti indicatori sunt
diferiţi în funcţie de ramură. Pentru analiza productivităţii şi rentabilităţii
capitalului se mai foloseşte indicatorul rotaţia activelor totale.
3. Indicatorii de acoperire evaluează utilizarea resurselor atrase şi a riscului
financiar, reflectând gradul de utilizare a finanţării activităţii cu ajutorul
creditelor. Sunt indicatori de risc financiar, flexibilitate şi capacitate de plată
a datoriei. Aceşti indicatori se determină ca raport între datorie (sau diversele
tipuri de datorii) şi capital.
4. Indicatorii de profitabilitate măsoară eficienţa activităţii. Ca indicatori
frecvent folosiţi sunt cei obişnuiţi: marja profitului brut, a profitului net, rata
rentabilităţii.

67
 Expirarea răspunderii asigurătorului poate avea loc în condiţiile normale de
încetare a răspunderii, şi anume:
- la data ultimei scadenţe a creditului acordat, dacă el a fost rambursat
integral;
- în cazul nerambursării creditului acordat, ca urmare a unei clauze excluse
din poliţa de asigurare (de ex. forţa majoră);
- odată cu plata despăgubirii de către asigurător;
- în cazul neplăţii prelungite, la expirarea perioadei de aşteptare (la
creditele pe termen scurt, în general această perioadă este de 180 de zile)
şi plata despăgubirii de către asigurător;
- în cazul denunţării sau rezilierii contractului de asigurare. Nivelul sumei
asigurate reprezintă cel mult valoarea livrării de
bunuri sau a prestării de servicii, la care, la cererea asiguratului, se pot include şi
dobânzile aferente creditului acordat.
Franşiza, respectiv partea din despăgubire care se suportă de asigurat, în
cazul acestor asigurări, poate avea valori cuprinse între 10 şi 50%, în funcţie de
aceleaşi elemente care stau la baza evaluării riscului. Acest lucru este fundamentat
pe două argumente: pe de o parte, se elimină posibilitatea de a asigura profitul
(asigurătorul răspunde numai pentru sumele facturate de asigurat cumpărătorului)
şi, pe de altă parte, asigurătorii vor din partea asiguratului ca interesul său în
recuperarea banilor să fie cât mai mare prin participarea sa la acoperirea pierderii.
Nivelul cotaţiilor de primă diferă, în mod individual, în funcţie de ţara
cumpărătorului, ramura economică, structura clienţilor asiguratului, valoarea
tranzacţiei, durata, termenele de plată. Prima se calculează pe baza cifrei de afaceri
sau în funcţie de nivelul creditelor neachitate lunar. Ea se achită, de regulă,
anticipat, dar pentru asigurările încheiate pe o durată ce depăşesc un an, se poate
plăti şi eşalonat, în rate trimestriale, semestriale sau anuale, plătibile la începutul
perioadei. Dacă asiguratul acordă debitorului extern un termen de rambursare a
creditului sau a unei rate exigibile, asigurătorul poate accepta prelungirea perioadei
de asigurare, în schimbul unei prime suplimentare pentru perioada solicitată.
In perioada dinaintea încheierii contractului, obligaţiile asiguratului sunt
legate de furnizarea tuturor informaţiilor necesare pentru evaluarea corectă a
riscului. Astfel, înainte de încheierea contractului de livrare de bunuri sau prestare

68
de servicii, obţinerea şi furnizarea asigurătorului a tuturor datelor necesare şi
cunoscute referitoare la solvabilitatea şi bonitatea cumpărătorului (informaţii
financiare, cont de profit şi pierderi, bilanţ etc).
Pe durata asigurării, asiguratul este obligat să informeze asigurătorul imediat
ce are cunoştinţă despre situaţia de insolvabilitate a
debitorului sau iminenţa acesteia şi, în acelaşi timp, să adopte toate măsurile
posibile pentru încasarea datoriilor de la cumpărător sau pentru reducerea, pe cât
posibil, a pagubei. După producerea pierderii, el este obligat să pună la dispoziţia
asigurătorului toate documentele pe care le posedă pentru dovedirea stării de
insolvabilitate a debitorului, precum şi pentru diminuarea pierderii.
Un contract de asigurare de credit comercial este considerat contract global
dacă:
1. acoperă cel puţin o singură entitate şi ele sunt localizate în minimum
două ţări; contractul de asigurare defineşte „asiguratul" prin menţionarea
entităţilor sau a entităţii principale, a subsidiarelor sale şi a companiilor
asociate situate în ţări diferite;
2. acoperă o singură companie şi include în mod specific sucursalele sau
reprezentanţele din ţări diferite.

7.6.2. ÎNCHEIEREA POLIŢEI DE ASIGURARE

Poliţa de asigurare individuală se încheie pe baza declaraţiei de asigurare

completată şi semnată de asigurat care reprezintă şi o dovadă a informării corecte
şi complete pentru evaluarea riscului. Declaraţia conţine informaţii referitoare la
vânzător sau prestator (asigurat), cumpărător (debitor), precum şi unele date
privind contractul comercial. Printre acestea, menţionăm:
• denumirea şi adresa completă a asiguratului şi a cumpărătorului;
• perioada şi termenul de executare a contractului de livrare de bunuri sau
prestare de servicii;
• valoarea, condiţiile şi termenele de rambursare a creditului;
• modul de garantare a creditului;
• date referitoare la bonitatea şi solvabilitatea debitorului;
• modul de calcul al dobânzii la creditul acordat, dacă se solicită includerea
acesteia în asigurare;

69
 • orice alte informaţii relevante pentru evaluarea corectă a riscului.
Pe baza analizării acestor date, asigurătorul decide suma asigurată, riscurile
pentru care este dispus să acorde protecţie, nivelul franşizei şi al primei de
asigurare şi emite poliţe de asigurare.

7.6.3. CONSTATAREA ŞI STABILIREA PIERDERILOR. PLATA

DESPĂGUBIRILOR

Constatarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor se fac

de către asigurător sau împuterniciţii acestuia; asiguratul va trebui să prezinte toate
actele şi documentele doveditoare ale insolvabilităţii debitorului, cuantumul
creditului neachitat şi va trebui să colaboreze cu asigurătorul pentru recuperarea
pagubei.
In comparaţie cu celelalte tipuri de asigurări, în asigurările de credite, pentru
stabilirea despăgubirii din creditul asigurat, dar nerambursat, se scad următoarele
sume:
• plăţile pe care cumpărătorul le-a efectuat până la declanşarea sau
declararea insolvabilităţii, inclusiv cele neprimite încă de asigurat, dar a
căror încasare este posibilă;
• plăţile în contul datoriei, efectuate în alt mod decât cel prevăzut în
contractul de vânzare de bunuri sau de prestare de servicii, depunerile în
cont în ţara cumpărătorului, neîncasate de asigurat, dar a căror încasare
este posibilă;
• sumele obţinute din vânzarea bunurilor care fac obiectul vânzării pe credit
sau cele obţinute prin valorificarea sau gajarea acestor bunuri, sumele
realizate prin încasarea unor cambii ori despăgubiri de asigurări, după
scăderea cheltuielilor;
• bonificaţiile, reducerile şi serviciile care pot fi incluse în contul acoperirii
creanţei;
• sumele obţinute din realizarea drepturilor de orice fel (garanţii, cauţiuni
etc);
• franşiza;
• primele de asigurare datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare şi
neachitate până în momentul solicitării şi încasării despăgubirii30.

70
 • In limitele despăgubirii plătite, asigurătorul se subrogă în toate drepturile
asiguratului contra celor răspunzători de producerea pagubei pentru a încerca
recuperarea parţială sau integrală a sumelor plătite asiguratului, având şi dreptul de
regres asupra celor vinovaţi de producerea pagubei.

Plata despăgubirii se face pe baza documentelor stabilite în contractul de

asigurare şi a celor solicitate de asigurător, conform prevederilor legale şi uzanţelor
în vigoare din ţara debitorului, a insolvabilităţii acestuia sau neplăţii din motive
comerciale- Despăgubirile se plătesc după expirarea perioadei de aşteptare, după
dovedirea neplăţii prelungite, după expirarea procedurii falimentului, începerea
acţiunii de înţelegere extrajudiciară între toţi creditorii, deschiderea acţiunii
judiciare pentru înţelegere, executarea silită în scopul încasării creanţelor - fără a se
fi realizat încasarea, încheierea de către debitor a unei înţelegeri cu toţi creditorii -
în afara unei acţiuni judiciare, intrarea sub incidenţa prevederilor referitoare la
instituţii noi.

Nivelul despăgubirii va fi calculat pentru întreaga sumă neîncasată, afectată

de insolvabilitate, din care se deduc sumele prezentate anterior.

8. REASIGURAREA

Reasigurarea reprezintă cedarea de către asigurător către alte societăţi, a

unei părţi din riscul subscris.
Reasigurarea este un mijloc de egalizare prin divizarea răspunderii între mai
mulţi asigurători dispersaţi pe arii geografice cât mai intinse de menţinere a unui
echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate de fiecare asigurător în
parte.
Reasigurarea îl avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe asigurat, pentru
că, prin cedarea unei părţi din răspunderea iniţial asumată, asiguratul este pus la
adăpost de surpriza neplăcută ca în caz de daună asigurătorul să nu poată face faţă
obligaţiilor de despăgubire.
Prin operaţia de reasigurare, societatea de asigurare care cedează devine
reasigurant sau cedant, iar cea care primeşte devine reasigurător. La rândul său,

71
reasigurătorul poate ceda o parte mai mare sau mai mică din riscul acceptat în
reasigurare, până când riscul cuprins în aigurarea iniţială va fi suficient de
fărâmiţat între societăţi de asigurare diferite. Aceasta operaţie se numeşte
retrocesiune.
Spre deosebire de asigurare, reasigurarea se poate încheia numai între
societaţi de asigurare. Raporturi de reasigurare pot lua fiinţa în legătură şi ca
urmare a unui contract de asigurare.
Fiind un contract derivat, contractul de reasigurare urmează soarta
contractului principal (contractul de asigurare). Dacă asigurarea este nevalabilă sau
a fost lovită de nulitate, atunci şi reasigurarea este nevalabilă.
Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător, adică
asiguratul nu se poate indrepta cu o acţiune juridică impotriva reasiguratorului,
nefiind parte la contractul de reasigurare.
Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată
prin contractul de asigurare.
Cedând o parte din riscurile asumate, reasiguratul se comporta cu
reasigurătorii la fel cum se comportă asiguraţi cu ei.
Pentru că prin reasigurare, reasiguratul procedează la o împărţire a riscurilor,
cedând pe cele care depăşesc posibilităţile lui de acoperire, el poate conveni cu
reasigurătorii, în reciprocitate, să primească o parte din riscurile acestora. Astfel
reasiguratul devine reasigurătorul partenerilor săi.
Contractul de reasigurare poate avea diferite forme. Deosebirea dintre
acestea constă în modul de cuprindere, respectiv, de angajare a părţilor.
Contractul de reasigurare cuprinde:
- obiectul reasigurării;
- răspunderea asumată de reasigurător;
- răspunderea reţinută de reasigurător pe cont propriu;
- condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării;
- modul de decontare a primelor şi daunelor;
- durata contractului;
- alte clauze privind raporturile reciproce (arbitrajul, decăderea din
drepturi, preavizul pentru ieşirea din obligaţii, etc.).
Contractul de reasigurare poate avea caracter:
- facultativ,
- obligatoriu,

72
 - mixt.
In baza contractului de reasigurare facultativ reasigurătul propune şi
reasigurătorul poate să accepte sau să refuze reasigurarea. Acest contract nu
acţionează în mod automat, ci reasigurătul este obligat să înştiinţeze pe
reasigurător de fiecare risc individual pe care doreşte să-l reasigure. La rândul său,
reasigurătorul, după o cercetare prealabilă, poate să accepte în reasigurarea
riscurilor propuse sau nu.
In baza contractului de reasigurare obligatoriu, reasiguratul se obligă să
cedeze şi reasigurătorul se obliga să accepte în reasigurare, categoriile de riscuri
prevăzute în contract, în proporţiile şi condiţiile stabilite. Caracteristicile generale
ale acestui gen de contract uşurează relaţiile între părţi. Reasiguratul nu are
posibilitatea selecţionării riscurilor şi va ceda o parte din toate riscurile subscrise,
chiar şi pe cele de valori mici pe care le-ar putea acoperi singur, fără nici o
dificultate. Acest dezavantaj al reasiguratului este avantaj pentru reasigurător,
pentru că cedarea automată a unei părţi din riscurile acceptate în asigurare îl pune
la adăpost de tendinţa reasiguratului de selecţionare a riscurilor.
In baza contractului de reasigurare mixt, reasiguratul are libertatea sa
cedeze sau nu anumite riscuri în reasigurare, în timp ce reasigurătorul este obligat
să le primească. Acest contract îmbină particularităţile celorlalte doua contracte:
pentru reasigurat funcţionează principiul facultativităţii, pentru reasigurător
funcţionează principiul obligativităţii.
Un asemenea contract cuprinde o categorie de riscuri şi nu un anume risc
individual şi se foloseşte, de obicei, pentru reasigurarea riscurilor de valori mari,
pentru partea ce depăseşte limita contractelor obligatorii.

Formele reasigurarii
1. In functie de modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi
reasigurător, contractele pot fi:
Contractele proportionale - răspunderile reasiguratului şi reasigurătorului
se stabilesc sub forma unei proporţii faţă de suma totală asigurată. Aceeaşi
proportie se utilizeaza la repartizarea primei de asigurare, ca si la decontarea
daunelor. Reasigurarea proportionala are urmatoarele variante:
Reasigurarea cota parte - participarea reasiguratului se stabileşte sub
forma unei cote procentuale din suma asigurată, prevăzută în contractul de

73
asigurare. Participarea reasigurătorului se stabileşte tot sub forma unei cote
procentuale;
Reasigurarea excedent de sumă asigurată - reasiguratul stabileşte
anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie, denumită ”plin de
conservare”. Excedentul până la limita maximă a sumei asigurate îl cedează
reasigurătorului. Plinul de conservare se exprimă valoric şi variază de la o ramură
de asigurare la alta şi în cadrul aceleaşi ramuri, de la un obiect asigurat la altul.
Sistemul excedent de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine rolul
reasigurării deoarece omogenizează răspunderile reţinute de reasigurat. El prezintă
pentru reasigurat, avantajul că riscurile mici, intrând în cadrul reţinerii proprii, în
plinul de conservare, nu pot fi reasigurate, iar pentru reasigurător certitudinea că
reasigurătorul este cel dintai interesat în selectarea riscului. Mărimea reţinerii
proprii în raport cu răspunderea maximă a reasigurătorilor este un indiciu al
calităţii riscurilor cedate în reasigurare, aceasta pentru că la stabilirea reţinerii
proprii reasiguratul va ţine seama de probabilitatea de producere a riscului, de
întinderea daunei, de mărimea medie a sumelor asigurate şi de mijloacele
financiare de care dispune.
La riscurile mai bune, plinul de conservare este mai mare decât la riscurile
mai puţin bune.
Reasigurarea proporţională - este o imbinare între cele 2 asigurări de mai
sus. Din suma asigurată a contractului individual, reasiguratul reţine o anumita
cotă, iar restul il cedează în cadrul secţiunii cotă parte. Odată depăşită limita
răspunderii pentru participarea pe bază de cotă parte, întreaga diferenţă este
reasigurată pe principiul excedentului de sumă.
Reasigurarea mixtă favorizează pe reasigurătorii care participă la secţiunea
cotă parte pentru că ei vor avea un portofoliu la fel de dispersat ca şi cel al
reasiguratului şi îi dezavantajează pe reasiguraţii de la secţiunea excedent de sumă.
Ţinând seama de aceste neajunsuri, contractul de reasigurare mixt se plasează la
aceeaşi reasigurători care vor participa la ambele secţiuni. De aceea reasigurarea
mixtă este mai puţin folosită.
Reasigurarea pe bază de pool de reasigurare - se face în vederea
acoperirii unor riscuri deosebite, sau unui complex de riscuri din anumite ramuri de
asigurare şi de aceea mai multe societăţi de asigurare tind să creeze un pool de
asigurare care să plaseze în reasigurare contractele în cauză. Aceasta este
administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare şi le repartizează

74
între membrii pool-ului, pe baza contractelor de subscriere la care aceştia s-au
angajat. Dacă membrii pool-ului nu acopeăa întreaga valoare a contractului oferit
în reasigurare, diferenţa se plasează în afara pool-ului.
Cauzele care au dus la crearea pool-ului de reasigurare sunt:
- necesitatea acoperirii unor riscuri deosebite, de proporţii foarte mari,
care au o - frecventa şi intensitate încă necunoscută (riscuri atomice sau nucleare);
- existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea conduce la daune foarte
mari (riscuri de război);
- evitarea cedării unui volum important din primele de asigurare către
societăţile de asigurare dintr-o altă ţară sau alta zonă geografică.
Aceasta formă de reasigurare conduce la diminuarea cheltuielilor de
administrare, în schimb, înfiinţarea pool-urilor de asigurare, determină restrângerea
sau chiar înlăturarea concurenţei.

1.2. Contracte neproporţionale - au apărut datorită temerilor că contractele

de valori mari nu vor putea fi plasate integral în reasigurare, pe baze proportionale.
La contractele neproporţionale repartizarea răspunderii între reasigurat şi
reasigurător se face în funcţie de volumul posibil al daunei şi nu în baza unui raport
proporţional faţă de suma asigurată. La acest tip de contract, răspunderea
reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorilor cade
partea de daună ce depaşeste răspunderea reasiguratului.
Contractele de reasigurare neproporţională au următoarele variante:
Contractul excedent de daună - în care răspunderea asigurătorilor este
limitată pentru fiecare daună la un anumit nivel denumit prioritate, franchisa sau
prag, iar răspunderea reasiguratorilor vizeaza partea de daună care depaseşte
prioritatea, drept urmare răspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă
din daună posibilă răspunderea asiguratorilor este fie limitată la o sumă fixă din
daună, fie nelimitată.
În cazul contractelor de valori mari, răspunderile reasiguraţilor pot fi
stabilite diferenţiat în funcţie de nivelul daunei.
Exemplu: să presupunem ca la un contract de reasigurare de 6.200.000 $,
prioritatea este de 200.000 $, iar diferenţa de 6.000.000 $ se împarte pe 3 niveluri:
- la nivelul 1 se acopera partea de dauna cuprinsa intre 200.001 -
1.000.000 $;

75
 - la nivelul 2 se acopera partea de dauna cuprinsa intre 1.000.001
- 3.000.000 $;
- la nivelul 3 se acopera partea de dauna mai mare de 3.000.000 $.
La producerea riscului asigurat, dauna se acoperă de reasigurat sau de
reasigurat şi reasigurător, în funcţie de mărimea daunei înregistrate: dacă avem o
daună de 100.000 $, aceasta rămâne în sarcina reasiguratului; dacă avem o daună
de 1.500.000 $, 200.000 $ se acoperă de către reasigurat, 800.000 $ se acoperă de
către reasigurătorii care au subscris la reasigurarea de excedent de daună la nivelul
1 si 500.000 $ de către cei ce au subscris la nivelul 2; reasigurătorii care au
subscris la reasigurarea cu excedent de dauna la nivelul 3, nu acopera nimic.
Mărimea priorităţii depinde de capacitatea financiară a reasiguratului de a
acoperi singur o parte mai mare sau mai mică din daunele înregistrate, de volumul
şi structura portofoliului său.
Reasigurarea excedent de daună se utilizeaza în ramurile în care în urma
producerii riscului asigurat se pot înregistra daune foarte mari (răspunderea civilă a
armatorilor pentru poluarea apei mării sau a litoralului).
Reasiguratorii pot să se pună la adăpost folosind asigurarea exdent de daună
în trepte, în care nivelul 1 ţine loc de franchiză pentru nivelul 2, iar nivelul 2 pentru
nivelul 3. În plus, ei pot cere asiguratorului ca anumite riscuri să le fie cedate în
reasigurare în condţtii de cotă parte.
Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul pentru reasigurat că îi
permite să îşi limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc în funcţie
de capacitatea sa de plată, iar pentru reasigurător, că necesită un volum relativ
redus de cheltuieli de administrare.
b. Reasigurarea oprire de daună - reasiguratul se angajează să acopere din
daunele făcute în cursul anului o sumă echivalentă cu un procent din volumul
primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acel nivel.
Participarea reasigurătorilor la acoperirea daunelor este dependentă de raportul
dintre daune şi primele de asigurare, subunitar pentru că societatea de reasigurare
suportă, pe lângă despăgubirile de asigurare şi cheltuieli de administrare.
Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui
procent din dauna produsă raportată la primele încasate.

76