Anatomia topografică a regiunilor: nazală şi orbitală.

Căile de răspândire a
purulenţilor şi hematoamelor. Anomalii congenitale. Intervenţii operatorii în
fisurile congenitale ale buzelor şi palatului dur.

Regiunea orbitală.

În ea deosebim pleoapele şi cavitatea orbitală, ce este separată de fascia bulbului ocular în dou ă por ţiuni:
bulbară şi retrobulbară. Regiunea orbitei condiţionat se împarte în partea extern ă şi cavitatea orbital ă.

Regiunea palpebrală sau partea externă

Straturile.
1. Pielea este subţire, la marginea liberă a pleoapelor sunt situate genele, ce conţin glande
sebacee, sudoripare şi ciliare.
Glandele tarsale (Meibomus) sunt glande sebacee modificate, care se află în grosimea
bandeletelor tarsale şi se deschid pe marginea liberă a pleoapelor, producând un lichid numit
sebum palpebral.
2. Ţesutul subcutan este lax şi lipsit de acumulări grăsoase, de aceea în el se răspândesc edemele
ce se pot infiltra mai uşor cu sânge în traumatismul cerebral.
3. Stratul muscular este situat mai profund şi este reprezentat de muşchiul orbicular al ochiului
(m. orbicularis oculi) şi muşchiul ce ridică pleoapa superioară (mm. levator palpebralis
superiores). Muşchiul orbicular al ochiului este reprezentat de partea externă – orbitală (pars
orbitalis) cu fibre dispuse circular, la contracţia cărora are loc strângerea compactă a pleoapelor
şi cea internă – palpebrală (pars palpebralis), ce produce închiderea fantei palpebrale. Sunt
enervati de n.facial.
4. După muşchi urmează o placă conjunctivă compactă, care se numeşte cartilajul pleoapelor
(tarsus), cu toate că el nu conţine celule de ţesut cartilaginos. Cartilajele reprezintă scheletul
pleoapelor şi le redau o anumită formă.
5. Faţa internă sau posterioară a pleoapelor este acoperită de tunica conjunctivă a ochiului.

Glanda lacrimală se găseşte în ţesutul celular al sacului conjunctival în unghiul superior extern.
Ea are două părţi, ce sunt separate de tendonul muşchiului ce ridică palpebra. Ducturile glandelor
se deschid în conjunctiva fornixului superior. Lacrimile ce vin din glandă se distribuie uniform şi
umezesc suprafaţa globului ocular, după care se adună în sacul lacrimal. Sacul lacrimal este
dispus în unghiul medial al ochiului.

Orbita sau partea internă (fig. 2) are forma unei piramide cu baza orientat ă anterior şi vârful posterior
cu patru pereţi: superior, inferior, intern şi extern.

Pereţii ei sunt formate de următoarele oase:

-Peretele superior este format din: osul frontal şi aripa mică a osului sfenoidal;
-Peretele inferior este constituit din: osul maxilar, osul zigomatic şi lamela verticală a osului
palatin;
-Peretele intern este format din: osul lacrimal, etmoid şi faţa laterală a corpului sfenoidului;
-Peretele extern este format din: osul zigomatic şi aripa mare a osului sfenoid.

În fundul orbitei se află canalul optic cu diametru de 4mm şi lungimea 5-6mm prin care pătrund
în cavitatea orbitei nervul optic şi artera oftalmică.

Fisura orbitala superioara- se situiaza linga canalul optic şi uneşte orbita cu cavitatea craniului
(fosa craniană medie). Prin fisura orbitală superioară trec: nervul oftalmic, nervul oculomotor,
abducens, trohlear şi venele oftalmice superioare şi inferioare.
Fisura orbitală inferioară- omunică cu fosa pterigopalatină şi infratemporală. Prin fisura orbitală
inferioară trec: nervul infraorbital cu artera şi venele omonime, şi anastamozele venoase între
venele orbitei şi plexul venos al fosei pterigopalatine.

Bulbul ocular nu aderă la ţesutul celular al orbitei, dar este despărţit prin o tunică conjunctivă –
capsula Tenon, de care sunt concrescute tendoanele muşchilor globului ocular. Această capsulă
înconjoară globul ocular, (exluzând corneea şi locul de pornire a nervului optic), şi este
despărţită de el printr-o fisură împlută cu lichid intercelular ce poartă denumirea de spaţiul
episcleral şi permite bulbului ocular de a efectua mişcări în acest spaţiu.

Porţiunea retrobulbară este situată posterior de capsula capsula Tenon, în care se afl ă ţesut celular adipos,
aparatul ligamentar, muşchi, vase şi nervi.

Aparatul muscular al orbitei include şase muşchi ai globului ocular (patru muşchi drepţi şi doi muşchi
oblici) şi muşchiul ridicator superior al pleoapelor. Muşchiul rect lateral al ochiului este inervat de n.
abducens, m. oblic superior este inervat de n. trohlear, iar restul mu şchilor, inclusiv şi m. ridicator
superior al pleoapelor este inervat de n. oculomotor.

Nervul optic (perechea II) este acoperit de tunicile cerebrale până la scler ă. În ţesutul celular adipos ce
înconjoară nervul optic sunt situate artera oftalmică şi pachetele vasculonervoase a mu şchilor globului
ocular.

Toate ţesuturile orbitei inclusiv şi globul ocular sunt alimentate de artera oftalmică (ramura a arterei
carotide interne) ce pătrunde în cavitatea orbitei prin canalul optic şi d ă ramuri c ătre mu şchi şi globul
ocular.

Venele oftalmice, (vv. ophthalmicae superioris et inferioris), sunt situate între pereţii superior şi inferior
al orbitei. În porţiunea posterioară a orbitei vena oftalmic ă inferioar ă se vars ă în vena oftalmic ă
superioară, iar ultima prin fisura orbitală superioar ă pătrunde în cavitatea craniului unde se vars ă în
sinusul cavernos.

Venele oftalmice, fiind lipsite de valvule, anastamozeaz ă cu venele fe ţii, cavit ăţii nazale şi plexul venos
pteridoidean. Procesele inflamatorii care decurg aici pot s ă se r ăspândeasc ă în cavitatea cranian ă.

Regiunea nazală

Limitele

În superior este limitată de rădăcina nasului. Lateral de plica nazolabială şi continuarea ei în sus c ătre
ungiul intern al ochiului, în inferior de linia orizontală care trece prin baza septului cutanat nazal.

În regiunea nazală distingem o regiune externă (piramida nazală) şi internă (cavitatea nazal ă).

Nasul extern (piramida nazală) prezintă un schelet osteocartilaginos, are o form ă piramidal ă
triunghiulară. Este constituit din rădăcină, dorsul şi apexul nazal.

Straturile
1. Pielea subţire conţine numeroase glande sebacee şi sudoripare.
2. Ţesutul celular subcutanat este bogat în vase, unde se găsesc muşchii mimici (mm. nazal,
depresor al septului).
Vascularizarea este asigurată de aa. angulare şi dorsale a nasului.
Venele omonime formează o reţea subcutanată.
Inervaţia este asigurată de ramurile nervilor: oftalmic, maxilar şi facial.
Vasele limfatice se varsă în ganglionii preauriculari şi maxilari.
3. Periostul şi pericondriul, care aderă de oasele nasului continuă în inferior sub formă de
cartilaje. Aceste din urmă constiutie scheletul nasului extern şi îi conferă diferite forme.

Cavitatea nazală (fig. 3) este despărţită în jumătatea dreaptă şi stângă prin septul nazal (format
din osul etmoidal lamela perpendiculară, vomer, cartilagiu septal. Cavitatea nazală se deschide
anterior prin nări, iar posterior prin coane care comunică cu nazofaringele. În fiecare jumătate a
nasului deosebim patru pereţi: superior, inferior, extern şi intern.

1. Peretele superior (boltă) este mai subţire (până la 4 mm) şi este reprezentat de: partea nazală a
osului frontal, osul etmoidal şi corpul osului sfenoid.

2. Peretele inferior este bolta cavităţii bucale. Este format de procesele palatine a osului maxilar
şi placa orizontală a osului palatin.

3. Pereţii laterali sunt formaţi de corpul maxilei şi osul etmoid. Pe peretele lateral sunt dispuse
trei cornete nazale, care atârnă liber în cavitatea nazală. Cele două cornete superioare sunt
apofize ale osului etmoid, iar cel inferior este os independent.

4. Peretele medial al cavităţii nazale este format de septul nazal.

Cornetele nazale delimitează recesul sfenoetmoidal şi trei meaturi nazale.

Recesul sfenoetmoidal este plasat supero-posterior faţă de conchae superioară, aici se deschide
sinusul sfenoidal.

a) Meatul nazal superior se situiază între cornetul superior şi mediu, în el se deschid celulele
posterioare ale osului etmoid.

b) Meatul nazal mediu este între cornetele medii şi inferior. Aici se deschid celulele anterioare şi
medii ale osului etmoid, orificiile sinusurilor frontal şi maxilar.

c) Meatul nazal inferior (cel mai lung) e delimitat de cornetul nazal inferior şi planşeul cavităţii
nazale, aici se deschide orificiul canalului nazolacrimal.

Vascularizarea. (fig. 4) Sursa principală de vascularizarea este artera sfenopalatină - ramură din
artera maxilară. Prin ramurile sale nazale ea alimitează peretele lateral al nasului, septul şi toate
sinusurile paranazale. De asemenea mai participă arterele etmoidale anterioare şi posterioare –
ramuri ale a. oftalmice, arterele labiale superioare şi ramurile nazale laterale – ambele de la a.
facială.

În treimea anterioară a cavităţii nazale arterele formează o reţea abundentă care constiutie uneori
sursa unor hemoragii(zona hemoragică).

În partea anterioară a septului nazal se afl ă o zonă capilaric ă bine dezvoltat ă (Kiesselbach) (fig.5) unde
anastamozează toate arterele cavităţii nazale. Acest fapt determin ă hemoragiile abundente, profuze
nazale. Deasemenea, în stratul submucos este prezent şi plexul venos bine dezvoltat care dreneaza în
venele sfenopalatine, oftalmice şi faciale. Acest plex venos este important în func ţionarea sistemului
termoregulator.

Prin orificiul orb, plexul venos submucos poate comunica cu sinusul sagital superior prin vena emisarie
(cale posibilă de pătrundere a microbilor în cavitatea cranian

Inervarea este specifică (n. olfactor) şi generală. Cea senzitivă se realizează de prima şi a doua
ramură a nervului trigemen. Pornind din prima ramură a nervului trigemen, nervii etmoidali
anteriori şi posteriori inervează porţiunile laterale şi bolta cavităţii nazale. Ramurile nazale
interne a nervului infraorbital asigură inervaţia zonală anterioară a cavităţii nazale. De la
ganglionul pterigopalatin provin ramurile nazale posterioare, în componenţa cărora intră fibre
secretorii. Septul nazal este inervat de nervul nazopalatin.

Anomalii congenitale. Intervenţii operatorii în fisurile congenitale ale buzelor

şi palatului dur.

Anomaliile congenitale- reprezintă defecte morfologice şi funcţionale ale nou-născutului produse
de modificări cromozomiale determinate genetic sau de factorii de mediu. Aceste defecte pot
prezenta grade diferite de manifistari clinice.

Dintre malformaţiile congenitale cea mai crescută frecven ţă o prezint ă fisura labio- maxilo-palatină.

Dispicatura labiala- cea mai frecventă apare ca lipsă de fuziune dintre mugurile nazal medial
şi mugurile maxilar.

Lipsa de fuziune dintre mugurile maxilar şi mandibular creează macrostomia, cel mai frecvent
unilaterală, iar fuziunea excesivă creează microstomia.

Macrostoma

Fisură orizontală ce reprezintă un defect înnăscut a ţesuturilor moi a unghiului gurii şi obrazului, ca
rezultat avem mărirea orificiului bucal. Acest defect poate ajunge pân ă la ureche, avem şi o dezvoltare
insuficientă a muşchilor: ca consecinţă imposibilitatea de închis gura.

Coloboma

Fisură oblică laterală, care se extinde de la unghiul intern a orbitei spre buza superioar ă.

(buză de iepure)

Cea mai des întâlnită anomalie, mai mult la băieţei şi se poate acompania cu neconcre şterea palatului dur.
La o neconcreştere parţială defectul atinge numai ţesuturile moi ale buzei. La o neconcre ştere complet ă a
buzei superioare se observă fisură a ţesuturilor moi, maxilei, devierea septului nazal. Poate fi şi din
ambele părţi.

Fisura congenitală a palatului dur (gură de lup).

Apare ca consecinţă a lipsei de dezvoltare a apofizelor palatine a maxilei ca consecin ţă ele nu ajung la
vomer şi nu concresc cu el. Poate fi de diferite grade: de la numai neconcre şterea uvulei pân ă la
neconcreşterea uvulei, palatului moale şi dur. Poate fi unilateral ă sau bilateral ă.

Despicatura buzei- poate fi mediana si laterala. Cea laterala poate fi uni- bilaterale.

Pot fi partiale(daca traverseaza toata inaltimea buzei dar nu patrunde in cavitatea

bucala)complete( daca patrunde).

Interventa se numeste heiloplastia care se efectuiaza la 6-10 luni.

Heiloplastia unilaterala dupa Miro. Se decoleaza lambouri de forma triunghiulara.

Despicatura palatului- pot fi comunicante( daca comunica cu vestibulul buccal prin
apofiza alveolara) necomunicante( este defectat pal. Dur si moale, dispicatura este
larga virful se apropie de orificiul incisive)

Disp. Comunicante pot fi: uni- bilaterale( cea mai grava forma de dispicatura).

Uranoplastia-

 se fac incizii a mucoasei palatului dur dealungul marginii fisurii si dealungul

apofizei alveolar,

 apoi cu razusa se decoleaza lamboul mucoperiostal.

 si se deplaseaza lamboul muco perioastal spre medial din ambele parti a

palatului si se acopera fisura.