Sunteți pe pagina 1din 8

ISTORICUL VESTIMENTATIEI

“Ideea pe care omul si-o face despre frumos se intipareste in toata gateala lui, ii boteste sau ii
scrobeste haina, ii rotunjeste sau ii indreapta tinuta si, cu timpul, se insinueaza subtil in trasaturile
chipului. Omul sfarseste prin a semana cu ceea ce ar vrea sa fie”, scria Baudelaire.
Idealul uman de frumusete catre care tinde o anumita colectivitate, la un anumit moment dat al
istoriei sale, devine, astfel, idealul estetic al epocii. Acest ideal, general–valabil angreneaza
rezultantele sociale si economice, cutumele societatii respective si defineste caracterologic natia
si timpul pe care le reprezinta. Atent la comportamentul uman, un alt titan al literaturii franceze,
Honore de Balzac, declara ca un cercetator interesat de costumele unui popor, este nevoit sa
studieze, in primul rand, “istoria cea mai nationala cu putinta” a acelui popor.
De milenii, vesmantul, care la origini aparuse doar pentru a-l apara pe om de vitregiile naturii,
devine simbolul situatiei economice si politice ale unei natii sau a unei grupari sociale si
diferentiaza radical clasele (este evidenta tendinta utilitara a vesmintelor populare si faptul ca ele
nu sufera transformari majore, in decursul timpului).
Mai mult decat atata, “fiecare cultura si-a conturat chipul unui erou preferat, a carui infatisare si
fizionomie morala a fost descrisa in literatura si teatru si a fost reprezentata concret in picturile si
sculpturile marilor maestri.”Fiecare epoca este, deci, dominata de acest important erou, iar
vizualitatea epocii respective se regaseste in idealul de frumusete reprezentat de eroul in cauza ca,
de pilda, in antichitate, Apollo sau Venus. Omul va dori sa-i semene eroului in infatisare, in fapte
si, astfel, va lua nastere un nou “look”, un nou stil, o noua moda care, toate, se vor rasfrange
asupra vietii cotidiene, asupra comportamentului socio-politic, asupra spiritualitatii si a artei, in
general. A-i semana eroului, a-i semana naturii, nu inseamana altceva decat a-i lua in stapanire.
Una dintre vocatiile civilizatiei este aceea de a sluji si a lua in stapanire realul.
“Nu e mimesis-ul baza unei estetici ?” se intreaba Rene Huyghe, in “Dialog cu Vizibilul”. Nu e
frumusetea scopul suprem al omului si al artistului ?! se intreaba teoreticienii si esteticienii.
In fine, omul si-a creat idealul, stilul, moda, sau s-a lasat creat de ele ?!

Odata cu aparitia omului, apare si actul artistic. Epoca primitiva cuprinde inceputurile
dezvoltarii societatii si primele manifestari ale artei. Ea este alcatuita din epoca pietrei: cioplite
(Paleoliticul 40000 – 10000 i. de Hr.); slefuite (Neoliticul 7000 – 2500 i. de Hr.) si epoca
metalelor.
Idealul uman este dat de ocupatiile omului primitiv: de posibilitatea de a-si procura hrana
(vanatoare, agricultura rudimentara) si de necesitatea de a se proteja impotriva fenomenelor
naturale, impotriva atacului animalelor si al celorlalte grupari umane. “S-ar putea ca depozitele de
grasime sa fi fost insemnul bunastarii, al superioritatii ravnite, alcatuind un ideal de frumusete“
afirma Adina Nanu in volumul sau referitor la costum (de pilda, Venus din Willendorf, Viena).
Femeia dorea sa atraga barbatul, iar barbatul sa respinga dusmanul.
In preistorie, costumul ramane functional. Blanurile si pieile animalelor erau folosite pentru a-l
feri pe om de intemperii si de coltii fiarelor. In plus, invesmantarea in aceste blanuri “imprumuta”
omului neanderthalian vigoarea animalului, sporindu-i forta. Astfel, costumul devine un mijloc de
aparare si de semnalizare. In functie de temperatura, vesmintele puteau fi facute si din fibre
vegetale (in zonele calde). Razboiul de tesut apare inca din Neolitic.
Arta apare cu un scop precis: imbunarea fortelor naturale. Suprematia animalelor este dovedita de
peretii pesterilor unde sunt scrijelite cu pietre ascutite sau, mai tarziu, pictate cu oxizi colorati,
reprezentari ale animalelor: bizoni, boi, cai, reni (reprezentari simplificate, generalizate,
geometrizate).
Roata olarului reprezinta o adevarata revolutie pentru omul primitiv. Ceramica devine din ce in ce
mai bogat ornamentata; in special cu figuri geometrice. Apar bijuteriile si obiectele de cult.
In Antichitate, omul incepe sa devina constient de sine. Diferentele dintre clasele sociale se
adancesc, iar idealul uman capata noi valente, specifice diferitelor culturi si zone geografice:
Egiptul, Grecia, Imperiul Roman, China, Japonia, India, Persia. Civilizatii diferite, comunitati
diferite, stiluri de viata si credinte diferite. Deja, religia isi spune cuvantul, iar cultul mortilor
devine important. Preamarirea zeilor, ofrandele, sacrificiile, toate alcatuind ritualuri ciudate,
incarcate de magie si misticism.
Maretia, forta si permanenta Egiptului erau reprezentate plastic de mormintele si templele cu
forme geometrice regulate, statice, ca piramidele. “Sculptura si pictura fixau aspectele durabile
ale infatisarii omului, in compozitii clare, cu volume compacte, folosind materiale trainice”.
Idealul uman era in concordanta cu armonia cosmica, echilibrul suprem intrupate in figura zeului-
faraon care intruchipa perfectiunea: ”proportii perfecte, tinuta solemna fixata in legea frontalitatii
– expresie de liniste netulburata de pasiunile pamantesti. Costumul sublinia maretia prin
supradimensionari, compozitia simetrica, bogatia decoratiei”. Vesmintele antice egiptene
modelau sculptural trupul, in volume mari stilizate “cu linii drepte si curbe regulate”. Costumul
faraonului era gandit pentru a fi vazut de la distanta, iar prin modul lui de realizare,
supradimensiona statura (prin tiare, peruci voluminoase, sau robe largi). Bineanteles, nu toate
paturile sociale beneficiau de aceleasi vesminte. Omul de rand purta doar un simplu drapaj in
jurul soldurilor, cu falduri masate in fata. Preotii erau clar departajati de restul populatiei, datorita
blanurilor de leopard purtate pe umeri. Pana in 1900 i. de Hr. rangul social va impune moda
vestimentara. Faraonul si sotia acestuia erau purtati in care alegorice luxuriante, pentru a
impresiona masele. Pe cap purtau diademe cu insemnul cobrei (simboliza intelepciunea) si in
dreptul barbiei aveau agatate barbi tronconice false (insemnele conducatorilor). Machiajul si
bijuteriile erau foarte importante.
Piramida si triunghiul sunt prezente in toata arta: in structura si in vestimentatie. Linia generala
este aceea a triunghiului, motivul Egiptului Antic. Pictura, sculptura, arhitectura, totul se incadra
in triunghi sau con (in intregime sau pe elemente componente, acolo unde era cazul). Statuile sunt
geometrizate, masive, fara plin si gol, iar in pictura, elementul uman, des intalnit, era prezentat ca
om tipic (nu existau morfologii individualizate) cu capul in profil, un singur ochi pe-o parte a
fetei, trunchiul vazut frontal, dar picioarele in profil, cu pasul stang inainte (“spre moarte”).
Timpul era esalonat pe benzi (pictura in friza) care descriau intamplari eroice din viata faraonului,
dar si simple preocupari (de cele mai multe ori, agricole) din viata oamenilor simpli. Si in pictura,
ierarhia isi spunea cuvantul: faraonii si personajele de rang erau supradimensionate comparativ cu
sclavii care erau scunzi si insignifianti. “Atat sculptura (rond-boss) cat si artele grafice tind astfel
sa creeze forme capabile sa exprime si sa pastreze complet si in adevar esenta si atributele
fiintelor”.
In Grecia s-a dezvoltat, incepand din secolele IX-VII i. de Hr., civilizatia elenica, “element
constitutiv findamental al civilizatiei europene”. Instaurarea timpurie a democratiei, reduce
prapastia dintre extremele sociale iar dezvoltarea economica creeaza un stat puternic. Spre
deosebire de Egipt si Mesopotania, templele si statuile grecesti erau mai intimiste si nu
impresionau prin dimensiunile zdrobitoare. In schimb, erau armonioase, cladite pe masura
omului.
“Frumusetea era asociata structurii compozitionale clare, stilizarii de ansamblu a formelor”. Ea
este scopul suprem al artistului si este dependenta de “simetria tuturor partilor corpului, a
raportului acestor parti intre ele si a fiecareia dintre ele cu intregul”. Grecii antici aplica, pentru
prima data tratatul teoretic asupra artei – “Canonul”, pe care sculptorul Doriforului, Policlet din
Argos, l-a daruit Greciei. Astfel, Grecia Antica “a conferit luciditate principiilor care se aflau deja
implicate din instinct in Venus din Lespugue; pe de-o parte a facut din ea telul artei ; pe de alta i-
a dat o expresie riguroasa, prin raporturile proportiilor pe care le-a situat la baza armoniei”. Spre
finele mileniului al doilea (i. de Hr.) cuceritorii veniti din nord cotropesc Grecia unde se
instaleaza o noua civilizatie. “Timp de aproape doua veacuri domneste o arta total abstracta, in
care spiritul decorativ se manifesta prin savante compozitii alcatuite in intregime din linii ce se
frang” (Pierre Devambez “Istoria Ilustrata a Picturii”). Idealul de frumusete in antichitatea greaca
este dat de admiratia pentru Apollo si Venus, pentru trupul tanar, sanatos, armonios, sculptural.
Grecul jinduieste la asemanarea cu modelele. El nu si-a imbracat costumul , ci doar si-a acoperit
trupul. Hainele erau foarte sumare, “realizate in sistemul specific grecesc, prin draparea
tesaturilor necroite”. “Costumul modela volume cilindrice, statice, animate de culoarea motivelor
decorative tesute in materialul suplu dar gros al stofei, gen homespun”. La barbati, barba era
insemnul varstei mature, iar pe cap, parul lung, bogat, era rulat in coc sau impletit in coada.
Chitonul (tunica) dreptunghiular, prins pe umar, era scurta pentru uz zilnic si lunga pentru
ceremonie. La femei, parul era strans in coc, sau era lasat in suvite ondulate.
Cu toate ca n-au supravietuit decat rare exemple de pictura antica, se observa clar cum a fost
abordata problema realului. Astfel, “imaginea se stabileste de la sine intre ceea ce percepem si
mijlocul de transcriere”. Redusa la extrema simplitate a inceputurilor, transpunerea se face prin
linie. “ Cea dintai pictura, a observat Leonardo da Vinci, a fost doar o linie trasa in jurul umbrei
unui om lasata de soare pe un perete”. Multa vreme, pictorii au folosit tehnica “umbrei directe
pentru a realiza in mod automat transpunerea relului in plastica, atat de greu de conceput”.
Roma se constitue ca republica la finele secolului al VI-lea i.de Hr., fiind cel mai mare imperiu al
Europei antice. Se dezvolta o remarcabila civilizatie si cultura: romanii au construit sosele,
apeducte, au construit stadioane, bazilici si temple de mari dimensiuni, deseori cu planuri
rotunjite, cu ziduri masive si deschideri in arcuri semicirculare, ca cele de la Colosseum. In
idealul uman, “romanii erau mai putin inclinati sa caute frumusetea atemporala, pretuind mai
degraba virtutile utile ale statului: forta de convingere a oratorului, barbatia si stapanirea de sine a
militarului. Tipul preferat era sportiv, dar mai vanjos decat cel grecesc, cu umeri mai lati, gatul
mai gros, iar costumul amplifica ponderea si prestanta”. Femeia trebuia sa fie frumoasa,
armonioasa si echilibrata. Costumul ei a ramas mai departe de croiala greceasca, folosind in plus,
modele si materiale orientale. Vesmantul traditional reprezentativ, toga, latea silueta mascand
corpul prin pliurile scurte. La costumul feminin amplificarea era obtinuta prinsuprapunerea mai
multor straturi drapate drept, ca si prin purtarea unor peruci monumentale. Toga era prinsa pe
umar printr-o fibula. In picioare, purtau sandale. Treptat, toga a fost inlocuita cu piese
vestimentare mai practice.
Ca si arhitectura, sculptura sublinia puterea si maretia imperiului. Basoreliefurile reprezentau
scene reale, fapte de arme, scene de asediu (in frize, pe trunchiul columnelor, pe zidurile
cladirilor). In sculptura rondbos au stralucit prin portrete originale si foarte apreciate. Scene
pictate, din mitologie, de o rara frumusete au fost descoperite la Pompei, Herculanum si Stabia
(pictura de zugravi). Ca si grecii, ei au pictat iscusit pe vasele de ceramica, scene din viata eroilor
legendari sau din istoria popoarelor. Cele mai obisnuite vase, la romani, erau amforele
nesmaltuite.
Pe fondul artei grecesti si romane, cu certe influente orientale, (“preponderente in artele
decorative de o bogatie fabuloasa”) se formeaza arta bizantina, cu caracter profund religios. Este
vorba despre arta care s-a dezvoltat in Imperiul roman de rasarit (Imperiul bizantin), cu capitala la
Constantinopol (Bizant), intre secolele al IV-lea si al XV-lea, imperiu care a cunoscut o epoca de
mare inflorire artistica in vremea imparatului Iustinian.
Datorita patrunderii crestinismului, viata spirituala a bizantinilor este deviata, exclusiv, spre
religie, iar viata sociala va purta marca austeritatii exacerbate. Toate acestea se vor reflecta in arta
si costum si, bineanteles in idealul uman al epocii – Hristos, inconjurat de alaiul de sfinti
(prezentati artistic dupa rigurosul canon de la Muntele Athos). Astfel, potrivit conceptiei
teologice, sufletul divin trebuie separat de trupul pacatos. Accentul este pus asupra ochilor
(oglinda sufletului), iar corpul este mascat prin tesaturi rigide. “In arta, interesul pentru armonia
proportiilor a disparut, inlocuit cu retete practice pentru executarea picturilor bisericesti”.
In costum, stratificarea sociala era precis indicata prin semne ierarhice (dungi, cercuri, patrate,
broderii). Era moda “reprezentarilor simbolice, a formelor abstracte, hieratice, lipsite de relief,
din linii drepte si planuri seci, dar pastrand volume mari, monumentale”. Materialele folosite la
executarea vesmintelor erau deosebit de scumpe, rigide, cu modele mari simetrice, cu figuri
geometrice regulate (influenta siriana), sau cu motive animaliere fantastice (pasari, dragoni, lei
inaripati, vulturi cu doua capete, emblema Paleologilor). Predominau broderiile, picturile si
incrustatiile cu pietre pretioase si perle.
In pictura sau mozaic (specific epocii) figura umana era prezentata cu ochi mari si sprancene
arcuite, cu orificiile nazale si gura stramte, austere (intr-o atitudine de necomunicare), iar la
barbati, era aproape nelipsita barba salbatica, stufoasa, care acoperea obrazul. Ca si nasul sau
mainile, trupul era subtire, alungit, emaciat (epurat de pacatele carnale). In toata arta, tendinta
omului de a semana cu sfintii era izbitoare iar peisajele sugereaza locuri stranii, nepamantene
(perspectiva inversa, natura schematica, stilizata, linia orizontului mai sus, ori mai
jos),conventionale (pentru a nu da senzatia de volum).
Ca prim stil international, stilul romanic (sec. X-lea – XII-lea) se manifesta, cu precadre in
arhitectura, prin castelul intarit (fortareata), prin constructiile masive cu zidul plin, solid, avand
deschiderile foarte mici, prin cetatile de aparare prevazute cu creneluri, construite in zone mai
inalte si inconjurate cu canale. Idealul de frumusete, care exprima puterea si bogatia, era
privilegiul stapanitorilor razboinici si al marilor biserici crestine. In perioada romanica apare
cavalerul, puternic, majestuos, imbracat in camasa lui de zale, cu parul lung si barba stufoasa
adumbrindu-i figura masiva. El are un trup statuar si picioarele bine infipte in pamant (exponent
al armatei care apara cetatea de navalirile popoarelor migratoare). Costumul militar “proteja
trupul, dand cavalerilor o infatisare agresiva” si era alcatuit din armura (dezvoltata in vremea
cruciadelor) si un fel de husa cu emblema castelului; pe cap, casca metalica de forma emisferica
(precum boltile semicirculare ale arhitecturii romanice). Costumul era potrivit ierarhiei feudale.
Imparatul avea aceleasi vesminte ca si episcopul, deosebite prin insemnele puterii lumesti
(coroana, sceptru, sabie, glob pamantesc) si prin luxul fastuos, preluat de la bizantini, de cele ale
plebei. Materialele erau mai putin nobile decat la bizantini: predomina stofa de lana garnisita cu
tesaturi mai scumpe, drapata in falduri moi si ample, amintind de corporalitatea cladirilor. Taranii
continuau sa utilizeze doar panzeturi si stofe de casa ingalbenite cu sofran iar imbracamintea era
practica, scurta si stramta.
“In etapa urmatoare a civilizatiei europene, orasele – municipii medievale, adapostind cetateni
liberi si negustori, au devenit focarele vietii noi”. Datorita teritoriului limitat (cetatea era
inconjurata de puternice ziduri de aparare), apare necesitatea construirii pe verticala. Orasenimea
incepe sa-si spuna cuvantul in arta si costum incalcand ordonantele care-i interziceau purtarea
unor tesaturi si blanuri scumpe. Incepe perioada gotica (sec XII), “perioada nervurilor de piatra
si a pantofilor ascutiti”. La curent cu metodele orientale, europenii aflasera metode utile pentru
constructiile in inaltime, arcul frant si pentru confectionarea unor noi modele de haine.
Idealul de frumusete umana evolueaza odata cu stilul arhitectonic, in care verticala devine
element de baza si este dat de imensele averi acumulate, care puteau fi cheltuite inca din perioada
adolescentei, la nobili. Astfel, era la moda silueta tanara, adolescentina chiar, silueta inalta,
efilata, care se curbeaza in forma de “s”, in conformitate cu goticul flamboiant (motivul flacarii).
Linia curba a arcadei din perioada romanica se frange, dand nastere ogivei, boltile semisferice
devin bolti stelate, datorita pilastrilor fasciculati, cladirile se inalta, ametitor, pierzandu-si
turnurile ascutite printre nori, precum varfurile coifurilor purtate de femei se pierdeau in
transparenta voalurilor diafane. Zidurile solide, cu ferestre meschine devin niste “schelete de
balene uriase”, configurand jocul plin – gol, arcul butant preia greutatea cladirilor. Totul capata
eleganta si rafinament, dar si o nota de instabilitate – caracteristica a goticului.
Conform stilului general, costumul se strangea pe corp pentru a-l face cat mai subtire si, neaparat,
era alcatuit din mai multe straturi si croieli, colorate diferit, pentru ca silueta, uneori plinuta, sa nu
se distinga foarte clar (costumul putea fi comparat cu un vitraliu). La femei, rochia se umfla in
dreptul abdomenului (pentru contrast), iar talia urca spre rebordurile costale (pentru crearea
iluziei de inalt si slab). Barbatii purtau ciorapi-pantalon inchisi la culoare si prinsi cu jartiere, iar
in picioare aveau pantofi cu botul extrem de lung si ascutit, uneori prins de glezna cu lantisoare
sau snururi. Foarte importante erau beretele, turbanele sau bonetele, glugile cu mot, toate ciudate
si amuzante. La barbati, parul era retezat sub urechi, iar la femei era strans (uneori se epila parul
deasupra fruntii, pentru a prelungi figura). Vizual, totul trebuia sa para subtire, inalt, vertical,
agitat, instabil, gata sa-si ia zborul spre cer.
Nu acelasi lucru se intampla incepand din secolul XIII, in timpul Renasterii, cand se produce o
puternica revenire la traditiile antichitatii, cand personalitatea umana si opera personala reprezinta
elementele primordiale in cultura (in Gotic – opera orchestrei). Noile descoperiri geografice
largesc orizonturile, iar dezvoltarea artei se face pe coordonate rationale. In 1450, ia nastere la
Florenta, sub patronatul familiei de Medici, Academia Neoplatoniciana, frecventata de
personalitati ilustre ale culturii. Artistii Renasterii au preocupari diverse, studiaza si , uneori, sunt
atinsi de melancolie, “maladie” care va dainui epocii. Cultura capata o mare efervescenta, toate
ramurile artei si stiintei sunt onorate de nume celebre, de “titani” precum: Leonardo, Giotto,
Michelangelo, Raffael, Tizzian, El Greco.
Stilul arhitectural este de inspiratie greco-romana, opus celui gotic. Cladirile sunt reduse la
proportiile umane si au orizontala bine accentuata sugerand stabilitate si forta. Motivul
predominant este cercul, simbolul perfectiunii. Il regasim in deschiderile semicirculare, in
cupolele circulare, in ceramica, podoabe (perla, camee), costum.
Idealul de frumusete este si el opus celui gotic. Primeaza omul voinic, echilibrat, intrupat in
“lucrari ca Moise de Michelangelo sau Venus de Tizzian. Pictorii si sculptorii puneau in valoare
vitalitatea, vigoarea trupeasca si forta gandirii creatoare, prin supradimensionarea siluetei
generale si prin efectul de bloc masiv, dat in viata zilnica de vesmintele ample”. Era preferat
adultul, omul realizat, cu prestanta si incredere in sine, “cu miscari largi, linistite, nobile –
grandezza“. Costumul se conforma idealului, iar materialele erau alese special pentru a mari
volumele: catifea, matase grea sau stofa tesuta cu motive mari (de exemplu rodia in retea).
Hainele aveau manecile bufante, supradimensionate, iar talia era ingrosata intentionat. Ciorapii-
pantaloni ai barbatilor s-au deschis la culoare, pentru ca picioarele sa para mai puternice, iar
pantofii din piele aveau botul patrat. In general, elementele costumului se orienteaza catre patrat
si sfera, iar, pe cap, beretele si palariile subliniaza orizontala si cercul. Era la moda mantaua
scurta tivita cu blana (cea lunga era rezervata invatatilor sau batranilor). Apar pantalonii bufanti,
pana la genunchi si pliseurile. Culorile folosite erau cele de baza (rosu, albastru).
Cuvantul baroc vine din limba spaniola: este numele unei perle asimetrice, gasita in scoici cu
cochilie informa. “Arta Contrareformei, baroca, a fost asemuita cu aceasta scoica stramba,
asimetrica”. Contrastand cu formele simple, armonioase ale Renasterii, Barocul tinde spre
monumental, spre grandios, spre tot ce poate impresiona. Epitetele exagerat, declamatoriu sunt
potrivite epocii. Lipsa de sobrietate si exagerarile au impins arta pe calea conventionalismului si
au indepartat-o de viata. Personajul baroc, in idealul sau uman, pare nefiresc, cu gesturi teatrale,
cu miscari si expresii agitate, elemente regasite in ornamentatie, mobilier, costum. El reprezinta
fiinta superioara prin har divin, distanta si inaccesibila. Bineinteles, toate acestea erau apanajul
clasei conducatoare, al curtii regale.
In Franta, in imensa sala tapetata in oglinzi a Palatului Versaille, Louis XIV se “ridica” pe
verticala deasupra curtenilor, datorita pantofilor cu talpi si tocuri inalte, datorita imensei peruci
“care-i facea un cap leonin, iar pe orizontala ocupa un loc mare in spatiu prin gesturile largi
subliniate de mansetele late si de bratul sprijinit, eventual, de un baston”. Arta baroca s-a
dezvoltat cu precadere in Apusul si in Centrul Europei in secolul al XVII-lea, ca reactie la
Reforma. Urbanistica a luat avant, artele decorative au inflorit, interioarele au devenit din ce in ce
mai somptuoase iar sculptura s-a bucurat de o pretuire deosebita. “S-au facut basoreliefuri si
statui numeroase de bronz, marmura alba si stuc”. Barocul impune luxul si abuzurile ornamentale
(la mobila, tapiterie, podoabe). Motivele complicate si intortocheate: ghirlande, palmete, frunze,
flori provin de la curtea lui Louis XIV si creeaza o moda preluata, apoi, in restul Europei, chiar
daca nu aveau valoare artistica, fiind lipsite de originalitate (majoritatea importate dupa
decorurile romane, ale Renasterii, sau ale artei orientale).
Costumul gotic diferentia evident clasele sociale: “nobilimea se distingea de vulg prin marimea
nefireasca a siluetei (…) prin bonete inaltate, cu panas, fuste pe cercuri de sarma”, prin
vesmintele care mareau volumul. Incomode, proclamau privilegiul de a nu munci. “Aspectul cel
mai somptuos era atins de tinuta feminina de curte spaniola. In picturile lui Velasquez infantele
par coplesite de carapacea imensa a perucilor si rochiilor rigide in forma de clopot, din matasuri
si catifele scumpe.”
Daca stilul rococo integreaza, armonios, arhitectura in natura, facand-o mai intimista, nu acelasi
lucru se intampla costumului. La inceputul secolului al XVIII-lea, in Europa arta ramane in slujba
aristocratiei feudale si, ca in toate epocile de dominatie a aristocratiei, “varsta preferata a
elegantilor zilei, era foarte tanara, aproape de adolescenta, iar calitatea cea mai pretuita era gratia
pusa in valoare in dans”. Ca ideal de frumusete, femeia trebuia sa fie miniona ca o papusa, cu
proportii de copil, “cu cap rotund si expresie de candoare afectata, cu umeri stersi, membre
cilindrice, extremitati efilate”. Ca si femeia, barbatul trebuia sa aiba aspectul fragil, trasaturile si
statura delicate, intr-un cuvant, sa aiba o efeminare vizibila. Pastrarea iluziei tineretii presupunea
luarea unor masuri de mascare a ravagiilor timpului. Astfel, “incaruntirea era prevenita de
pudrarea parului sau perucii, oboseala fetei era ascunsa de machiaj, ridurile gatului de zgarda din
panglici sau dantele, trupul era mentinut de corset si fusta pe sarme”. Pentru prima data, apar
culorile pastelate in costum, in tapiterie si in tapet si tot pentru prima data apar bibelourile
(urmase ale statuetelor de cult), care incep sa fie expuse in vitrinele din interioare. Vasele de
Murano sunt impodobite abundent, ca si vesmintele, cu funde, frunze, scoici si alte motive
intortocheate, doar ca din sticla. In ele gasim ritmul capricios, fara o norma precisa al decorarilor
de interior, neobisnuit de libere si de arbitrare. Natura salbatica dar intimista si calda, linistitoare,
inunda, nu numai curtile si parcurile, dar si interioarele. Peretii sunt sinuos strabatuti de ghirlande
si vrejuri aurite si asimetrice, mobilierul are muchiile arcuite, curbe, formele, in general au contur
neregulat, in “s”, ori cu profil de vioara (violonat). De aceea “au fost asemuite, in mod ironic, mai
tarziu, cu marginile capricioase, neregulate ale pietrei sparte”, rococo venind din cuvantul francez
rocialle, care inseamna “piatra sparta”.
In Franta, la finele secolului al XVIII-lea, in focul revolutiei a incetat sa mai fie admirat nobilul
pudrat si gratios. Astfel, a aparut pe scena istoriei o noua tinuta, “cea a republicanului plebeu,
numit sans-culotte” cere purta in locul bufantilor pana la genunchi, pantaloni lungi si largi. Era
perioada in care se descoperea frumusetea trupului, pe care vesmintele nu trebuiau sa-l ascunda.
Noul ideal uman al revolutionarilor a fost intrupat in picturile lui Louis David, ca pilda de virtute
cetateneasca si eroism iar omul trebuia sa fie robust, natural, armonios, potrivit principiilor
umaniste, democratice ale Romei republicane. In realizarea costumului, silueta feminina
(merveilleusa) tindea sa semene cu cea a unei statui de marmura, “prin drapajul de tesaturi albe
transparente, muland corpul”, iar silueta masculina (incroiable) tindea spre asemanarea cu
Hercule si Napoleon Bonaparte, imprumutand elemente din vestimentatia acestuia din urma.
Ca si in cazul Clasicismului, curentul romantic are o pronuntata latura realist – prograsista,
canalizand nazuintele si aspiratiile artistilor. Aceste curente artistice se bazeaza pe observarea
vietii, dar, odata cu trecerea vremii, apare insa in curentul romantic o orientare retrograda
(refugiul in trecut, in irational). Clasicismul este influentat de arta clasica greceasca, de cea de la
Pompei si de cea etrusca. Reprezentantii romantismului pun accentul pe sentimentele nobile si
inaltatoare ale omului, pe pasiune si nelimitata fantezie. Spiritul inaintat, novator a adus multe
prefaceri in tehnica picturii. Daca la clasici, tusele nu se observa, la romantici, acestea sunt
accentuate, vizibile, de cele mai multe ori rezultate dintr-o pensulatie, cu o pasta abundenta.
Lucrarile capata, astfel, mai multa prospetime, expresivitate si stralucire. Multi dintre romantici
au predilectie pentru redarea starilor sufletesti de un pesimism bolnavicios. Seful curentului
romantic in pictura a fost Eugene Delacroix, care isi afirma pentru prima data marele talent cu
lucrarile inspirate din «Divina Comedia» (Dante). In secolul al XIX-lea, idealul de frumusete se
manifesta in arta prin aspectul descatusat, marcand viziunea ideala asupra omului – “un suflet
fara trup, un inger, iar costumul urmarea sa transforme fiinta vie intr-un vis fara substanta, parca
rod al fanteziei”. La noi, cea mai romantica figura ramane aceea a lui Nicolae Balcescu, sufletul
revolutiei din 1848. Astfel, romanticul avea privirea arzatoare, chipul spiritualizat, consumat de
trairi intense. Costumul contrazicea natura, stergea lina fireasca a articulatiilor, modeland o
silueta voit diferita de cea antichizanta.” Predilectia pentru natura salbatica se manifesta prin
aparitia de floricele pe rochii, ca si in epoca rococo. Trebuia oglindita sensibilitatea sufleteasca,
gratia, si nu forta fizica. Barbatul purta frac, pantalon care se stramteaza spre glezne, iar la gat
esarfa sau cravata. Apare «cilindrul» – palaria din fetru, legata cu panglica.
Fata de romantismul retrograd, realismul este in opozitie, dar continua linia romantismului
progresist, de aceeasi orientare. Este perioada modei burgheze, a “respectabilitatii” afisate de
oamenii de afaceri. Idealul uman parea sa se maturizeze, sa atinga varsta gravitatii, a solemnitatii,
exprimata prin forme severe, impunatoare. Dezvoltarea industriei capitaliste transforma costumul
burghezului instarit intr-un “cos de fabrica”, datorita austeritatii si a formelor tepene, datorita
“tilindrului”, a manecilor si pantalonilor tubulari si a culorii dominante a hainelor care era negrul.
Incepand de acum, moda masculina va ramane aceeasi, cu trasformari minime, de la o epoca, la
alta. Femeia, oglinda bogatiei acumulate de barbat, este nevoita sa poarte, insa, rochii complicate
si scumpe, croite din zeci de metri de material. Sotia devenea, ca si caleasca sau vitrina din salon,
mijlocul de afisare a rangului social al sotului. Astfel, dupa 1850 costumul s-a amplificat si s-a
incarcat: “pe trup, peste lenjeria bogata (camasa, corsetul si pantalonii lungi cu dantele, vizibili la
fetite), se imbraca rochia cu corsajul ajustat, cu decolteu larg pentru seara, ziua acoperit de
pelerina «berthe» cu manecile stramte la umar, largindu-se la incheietura, cu fusta involta, cu
volane orizontale. In pictura , inovatia nu a constat in gasirea unui nou limbaj artistic, ci in
reflectarea aspectelor pozitive, sau negative din contemporaneitatea sociala. Corot continua
traditia peisagistilor francezi, Millet este socotit pictorul taranimii franceze, Daumier continua
trditia graficii folosind si tehnica litografiei, Courbet picteaza figuri solid construite, personaje
reale.
In deceniul al 7-lea al secolului XIX-lea, la Paris, apare Impresionismul. Pictorii nu s-au mai
multumit sa oglindeasca realitatea concreta, ci o realitate asa cum aparea ea simtirii si
sensibilitatii lor. Panzele redau impresia artistului despre lumea inconjuratoare, cu ajutorul culorii
si al luminii create prin culoare. Dealtfel, denumirea curentului vine de la panza lui Monet,
«Impresie, rasarit de soare». Impresionistii ataca pictura oficiala, si pentru prima data, tabloul nu
mai e ilustrarea convingatoare a unei teme sau a unei idei, ci doar o frumoasa pictura. Ei picteaza
in aer liber nu numai studii ci si tabloul definitiv. “Tot ceea ce e pictat direct si la fata locului are
totdeauna o forta, o putere, o vioiciune de tusa pe care nu le mai regasesti in atelier”, spunea
Boudin. Reprezentantii noii picturi nu manifesta aceleasi preocupari, dar exista ceva comun intre
Degas, Cezanne, Monet, Berthe Morisot, Renoir, Pissarro, Sisley: “toti sunt ostili picturii oficiale,
toti refuza subiectele istorice, mitologice, sentimentale, dupa cum resping coloritul sumbru si
forma linsa” . Nimic altceva decat aparentele fugitive. Numai ceea ce se vede, nu ceea ce se stie.
Pentru ei realul e doar un produs al luminii, si, ca atare, il reprezinta doar cu ajutorul tentelor
pure, obtinute prin descompunerea ei. “Astfel, si umbrele devin culori (albastruri, nuante de
verde, violeturi), iar pictura devine luminoasa, tinzand sa se insufleteasca”. Idealul de frumusete
tinde sa se elibereze de incorsetarea precedenta.
Costumul masculin se mai degajeaza, iar femeia isi scoate imensa crinolina de sub fusta care
ramane plata in fata si cu trena triunghiulara din profil. Poala ramasa mai lunga, incomodand, era
uneori suflecata si prinsa cu benzi, lasand sa se vada pantoful, fapt senzational in epoca. Fusta
creata pana la genunchi, peste pantalonii lungi bufanti, propusa de Miss Amelia Bloomer – o
americanca cu vederi revolutionare – a sfarsit ridiculizata pe scenele teatrelor de revista de la
Paris (“blumeriste”). Fusese doar un capriciu pasager al modei. In contrast cu luxul celor avuti,
aspectul mizer al saracimii parea izbitor. Muncitorii industriali imbracau, adeseori, la lucru, bluza
de panza albastra a taranilor francezi si sapca, devenita, mai tarziu, un insemn al proletariatului.
“In ultimul sfert al secolului XIX-lea si pana la primul razboi mondial, Europa a cunoscut o
perioada de pace si relativa bunastare – la belle epoque. “ Lumina electrica, tramvaiul, telefonul,
cinematograful dateaza toate din ultimul deceniu al veacului trecut. Deschizatori de drumuri,
arhitectii si decoratorii au mers pe cai diferite. Influenta baroc – fantastica pentru Gaudi si
Guimard, sau prevestind cubismul, precum Hoffman sau Sullivan. Curente noi, ca Irationalismul
invadeaza lumea culturala. Constructiile, ca si obiectele pareau a se transforma, trecand in regnul
vegetal sau animal. “Scheletele metalice, rampele scarilor, mobilele sugerau plante cu tije lungi,
curbate care se transformau in balauri sau din care se desprindeau siluete feminine”. Este
perioada Art Nouveau. Incepe o epoca agitata si capricioasa care anunta mari transformari, toate
in viteza, conform planetei care incepe sa se grabeasca – incepe secolul XX. Tendinta de creare a
unei arte noi a cuprins toata lumea de la est, la vest sub nume diferite: Secession si Jugend-stil in
Germania si tarile de limba germana; Modern Art si Modern Style in Anglia; Style 1900, L’Art
Moderne, Style bouche de metro, Style Jules Verne in Franta; Arte Joven in Spania.
Intr-o conferinta publicata in 1891, doctorul G. Bercar a emis un adevar stiintific unanim
acceptat: “Caracterele distinctive ale femeii sunt sensibilitate, mobilitate, nervositate”. Iata un
ideal uman. “Prototipul masculin era cel al prozaicului burghez respectabil, femeia slavita de
artisti era o fiinta de vis, o divinitate inaccesibila, fatala, surazatoare si misterioasa (deseori
reprezentata in pictura cu ochii inchisi), abandonata, dar distanta.” Costumul anului 1900 a creat
silueta ce amintea, prin talia strangulata, de clepsidra. “Trupurile apareau ca liane suple,
misterioase, pudic ascunse sub falduri miscatoare”. Barbatul avea, totusi, o lejeritate in miscari,
desi costumul lui era teapan.
In timpul primului razboi mondial, restrictiile economice determina femeia sa recurga la gasirea
unor solutii practice, in toate domeniile (inclusiv in ceea ce priveste costumul). Asta pentru ca
femeia este cea care ramane “la vatra”, barbatii fiind la lupta. Pentru prima data in istoria
moderna, femeia merge “la serviciu”, in mod oficial. Si tot pentru prima data, ea poarta
pantalonul (de cele mai multe ori, pantalonul sotului plecat la razboi). Chiar daca “admiratia
tuturor mergea atunci catre eroul militar calit de viata de campanie si spre sora de caritate care
constituiau idealul de simplitate si demnitate umana al epocii”, iata ca in aceasta perioada incepe
si “drama eliberarii femeii”, lupta pentru egalitate cu barbatul, pentru emancipare. Paleta
curentelor artistice este variata, directiile diferite.
Deja trecand prin Expresionism, arta subiectiva in care accentul cade pe alegerea temelor
obsesionale, pe accentuarea grafismului liniar – expresiv (Goya, Daumier, Van Gogh); prin
Fovism in care prima coloritul vivace, chiar violent (Matisse, Marquet, Derain, Braque); prin
Cubismul lui Picasso, Braque, Leger si Futurism, primul razboi mondial gaseste lumea artei intr-o
efervescenta de stiluri si curente, culminand cu Abstractionismul.
Ca si arhitectura si pictura cubiste, desenul de mode descoperea geometria. Moda care s-a
raspandit larg era simpla si practica. “Tipul feminin preferat era cel al adolescentei cu corpul
baietesc, ca o scandura, purtand taior (Greta Garbo). Atributele feminine erau voit mascate: parul
tuns scurt, pieptul aplatizat prin croiala in fir drept, fara pense, cordonul era coborat pe solduri
pentru a nu marca talia”. Femeia moderna si libera si-a facut aparitia, cu silueta ei geometrizata,
compusa din fragmente tubulare, cu contururi drepte.

“Pictorii si sculptorii au aratat contemporanilor lor idealul uman catre care tindeau fara sa-si dea
seama; actiunea de transformare a indivizilor pentru a semana cu aceste prototipuri s-a indeplinit
prin costumatie, coafura, machiaj”.