Deşi gândire de tip ideologic este cunoscută din antichitate – vezi Platon sau Aristotel –

ideologiile în adevăratul sens al cuvântului sunt cunoscute abia în epoca modernă, când oamenii
devin atat de liberi şi conştienţi de demnitatea lor, astfel că vor gândi asupra societăţii în sensul
schimbării acesteaia, în sensul progresului ei.
Tocmai lumea modernă vine cu noi precepte iar fundamentele filozofioce ale acestei
gândiri se suprapun peste o nouă etică, o etică în căutare de noi valori care să stea la baza ideilor
de libertate şi egalitate între oameni, indiferent cine sunt şi de unde provin aceştia.
Acestea valori sunt:
Umanismul. Toţi oameni sunt liberi şi egali – Locke, Rousseau. Ei sunt scopuri în sine şi
nu mijloace pentru scopurile altora. Umanitatea fiecăruia este sfântă; ei pot şi trebuie să îşi
dezvolte autonomia personală şi pot fi proprii lor legiuitori. Autonomi fiind ei pot să-şi aleagă
cursul acţiunilor lor, în baza discernământului lor, cunoscându-şi interesele şi conştienţi de
propria stare de bine. Ei sunt în concluzie liberi să decidă propria cale în acţiunile lor.
Raţionalismul. Oamenii sunt scopuri în sine pentru că ei sunt creaturi raţionale dotate cu
discernământ, capabili de cunoaştere, urmărire şi de apărarea propriilor interese.
Secularismul. Credinţa religioasă este o chestiune privată a indivizilor şi nu poate fi
impusă cu forţa de nimeni şi cu atât mai puţin de stat. Politica trebuie separată de religie. Nu se
confundă cu ateismul. Preluat di ideologia creştină potrivit căreia toţi oamenii sunt egali în faţa
lui Dumnezeu, modernitatea va crea ideea că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi normelor
morale.
Progresismul. Istoria este înţeleasă ca o istorie a progresului, chiar dacă ele este neliniar
şi uneori societatea are grave decîderi în materie de libertate individuală, totul depinde de
exercitarea liberă a raţiunii şi creativităţii care să ducă la o societate mai bună.
Universalismul. Natura umană este aceiaşi peste tot şi politic, universalismul are ca
fundament drepturile civile şi politice universale şi egale. Uneori însă această idee a fost
influienţată de gândirea şi practica politică, ierarhii excluderi sau marginalizări date de sex, rasă,
religie, grad de cultură etc.
Pluralismul. Oamenii se diferenţiază după situaţia socială, credinţe, concepţii, condiţia
economiocă, rasă, etc., şi de aici valori şi interese diferita. Pluralismul vine să garanteze că
valorile menţionate nu vor duce la filozofii politice moniste sau totalizante

1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ

Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii.

Controverse privind “dezideologizarea”

Obiective:
•Definirea ideologiei şi a doctrinei politice, precum şi examinarea raportului
dintre acestea şi teorie

•Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor

•Prezentarea unor puncte de vedere care au susţinut “dezideologizarea”

•Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare)

Termeni cheie: doctrină politică, ideologie politică, “sfârşitul ideologiilor”

“Ideologie politică” şi “doctrină politică” sunt concepte similare, în bună măsură, dar deosebirile
sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. De remarcat şi
rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor,
invocându-se, în principal, caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. Deoarece
conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe
măsură.

•Ideologia şi "dezideologizarea"

Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate, dar şi ambiguitate. David McLellan
îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia “Ideologia este
cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan, 1998, p. 24).

Produs al iluminismului, termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, de

către filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele greceşti eidos şi logos, fiindu-i conferit
sensul de “ştiinţă a ideilor”, care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor, de
cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii. Aşadar, o expresie a empirismului anti-
teologic. Treptat, ideologia s-a asociat cu guvernarea de către o elită luminată, mai exact
guvernarea republicană reprezentativă, sens care va câştiga teren. Acestor sensuri iniţiale
pozitive, li s-a adăugat, curând, unul peiorativ. Se consideră că metamorfoza se datorează, în
bună măsură, lui Napoleon, cel care, el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme, le-a reproşat
acestora, după ce a ajuns la putere, că vor să reformeze lumea în capetele lor, fiind incapabili să-
şi pună în practică ideile.
Din considerente istorice, politice, etice, se sdmite c[ ideologiile sunt inevitabile şi chiar
utile în schimbarea politică şi formarea intereselor grupurilor sociale. Pretinsa renunţare la
ideologii se confundă adesea cu triumful unei ideologii

Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea, semnificând

uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi
programatice, atât dimensiuni raţionale cât şi afective, alteori o concepţie deformată, care se
îndepătează de obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, speranţe marcate de subiectivism
(Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 278). Numeroşi autori contemporani îl citează pe Marx, care, în
lucrările din tinereţe, a preluat şi amplificat sensul peiorativ, definind ideologia drept “concepţie
răsturnată” (comparată cu imaginea în camera obscură), pentru ca apoi, la maturitate, să o
considere expresie a intereselor de clasă, a cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de
tipul de interese pe care le exprimă.

Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat, în primele decenii ale secolului XX,
sociologul Karl Mannheim, care deosebea două forme ale ideologiei - ambele diferite de
cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi
conserve puterea; cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal,
imposibil de realizat - o ideologie utopică, în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl
Mannheim, 1936).

Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. Dacă

anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor"
(democratice, fasciste, comuniste), anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului
ideologiilor", a “dezideologizării” (Raymond Aron, Daniel Bell). La baza acesteia s-a
aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi
comunismului, lumea contemporană, aflată într-o etapă a "abundenţei", este tot mai
raţională şi pragmatică, mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice, toate forţele politice
fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei.

Această alternanţă de tip flux - reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat, R. Aron
semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". La finele anilor '80, într-un alt context istoric,
Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore,
anticipând căderea regimurilor comuniste. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate, apoi
în alte lucrări, acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”, ci “victoria liniştită a liberalismului
economic şi social” (Francis Fukuyama, 1994), teză care a determinat una din cele mai ample
dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor.

Alternanţa nu este întâmplătoare, ea dovedind că ideologiile se confruntă acut

îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante;
îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective, pentru a reveni în prim plan cu un
alt conţinut şi o altă formă. O asemenea constatare poate fi utilă în
explicarea situaţiei prezente din zona noastră, unde confruntările ideologice nu au
căzut deloc în desuetudine.

Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări, devenite clasice, în

legătură cu ideologia, precum: ce este ea, de fapt? este doar o "falsă conştiinţă", o
gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate?

Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii,

idealuri, ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri, oferind o anumită
interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri, în
funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. Rezultă, aşadar, că, oricât de
pregnante sunt, în cadrul unei ideologii, preocupările pentru a cunoaşte şi explica în mod obiectiv
realitatea (demers caracteristic teoriei, ştiinţei), aceasta nu se rezumă la cunoaştere, la aspecte de
ordin raţional, ci implică întreg sistemul motivaţional, respectiv aspecte volitive şi afective.
Apoi, ideologia este un produs colectiv, reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea
grupurilor. Ideologia nu doar descrie şi interpretează realitatea, ci şi orientează acţiunea înspre
anumite scopuri, ce rezultă din anumite opţiuni. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit
model societal; în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune, ideologia vizează fie menţinerea
unui sistem politic, fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia.

Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. Ideologia politică, ce

constituie obiectul demersului de faţă, se referă, în principal, la idei, credinţe, atitudini despre
regimul politic şi instituţiile politice, precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi
şi Roy Macridis & Mark Hulliung, 1996, p. 2).

Revenind la întrebările formulate anterior, trebuie să constatăm că cei care

elaborează, susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii şi la
manipularea populaţiei - un asemenea mod de manifestare este propriu atât instituţiilor puterii în
regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile (scrise sau nescrise) ale
desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic. În acest caz, definiţia de "falsă
conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată.

A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească

orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră
dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei
realităţi, care, complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi, nu sunt, de
regulă, evidente.

Prin caracteristicile relevate, ideologia se deosebeşte de teorie, care este o

reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ; asociată cu ştiinţa,
teoria presupune demonstraţie riguroasă, care se sprijină pe date concrete, ce pot fi, de regulă,
verificate empiric. Aşadar, în vreme ce teoria presupune o abordare obiectivă, ideologia este o
abordare din perspectiva unei anumite opţiuni. Apoi, în vreme ce teoria presupune, în principal,
organizarea ideilor şi demonstraţia, ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. Aceste
deosebiri nu înseamnă însă incompatibilitatea ideologie – teorie. Este ştiut faptul că o serie de
teorii s-au transformat în ideologii, de-a lungul timpurilor, cazul cel mai elocvent fiind cel al
liberalismului, mai cu seamă al celui clasic. Cum se poate cu uşurinţă constata, este imposibilă
prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii de referinţă.

•Doctrina politică

Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”, care înseamnă “învăţătură”. Din

perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună
măsură, cu o serie de precizări şi accente. Astfel, când se face trimitere la “doctrina juridică” se
au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte,
demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti –
aşadar, nivelul empiric, practic). Cei ce utilizează formula “doctrină economică” subliniază, de
regulă, că, spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria), aceasta face aprecieri şi indică ce
trebuie sau nu trebuie făcut, cu alte cuvinte, are nu doar o funcţie cognitivă, ci şi una normativă,
respectiv prescriptivă.

Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar şi evaluări foarte
diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice,
alteori se subliniază diferenţele. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”, pe
considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic, alţii o preferă
pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative, ca urmare a utilizării
excesive în fostele regimuri comuniste.

Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt
ilustrative pentru această diversitate de abordare. Un remarcabil teoretician şi om
politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente
constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale, şi un ideal
social.” (Virgil Madgearu, în Petre Dan, ed., 1995, p. 91). Liviu Zăpârţan conferă doctrinei
politice sensuri mai complexe, apreciind că aceasta încorporează deopotrivă teoria, concepţia şi
ideologia: mai întâi, ea trebuie să ofere o imagine teoretică asupra unei societăţi, apoi o concepţie
despre identitatea societăţii respective, precum şi “un set de propoziţii ideologice”, şi, în sfârşit,
“un set de propoziţii prin care se prevăd căile practice, eficiente ale înfăptuirii proiectului său de
societate” (Liviu Petru Zăpârţan, 1994, p. 25).

Este de remarcat faptul că, în mod frecvent, termenul de doctrină politică este
utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor
politice, context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei, opţiuni
valorice, aspiraţii, idealuri, articulate pe baza unor principii unificatoare, implicând şi căile,
măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate.

Cine produce ideologiile? Firesc ele sunt produse de teoreticieni de marcă sau filozofi ai
politicii. Ei au inspirat anumite ideologii sau chiar le-au format. Ca să capete o influienţă mare ei
trebuie să fie intelectuali publici şi să poată folosi un limbaj accesibil şi mobilizator.
De regulă ei sunt scriitori, avocaţi, jurnalişti, activişti civici etc.
Intelectualii politici par să fie deasupra inetereselor unei a sau alteia dintre clase şi par să
slujească interese altruiste faţă de cei nedreptăţiţi, au mai multă libertate de a critica sau chiar să
viseze. Au acces la mass-media, la critica socială şi au influienţăp asupra modului in care
gândesc ooamenii. De cele mai multe ori, ideologiile nu sunt produse de grupuri, de partide ci
mai degrabă de indivizi cu avantajul credibilităţii, după care partidele, grupurile le preiau ideile.
 În prezent propagarea ideiilor este semnificativ modificată. S-a democratizat accesul la
construirea şi propagarea discursului ideologic. Ideile şi mişcările politice se manifestă fără
frontiere ; a crescut gradul de depersonalizare : grupuri şi ONG-uri devin semnificative în
producerea ideologiilor. Accesul la informaţia vizuală duce la mesaje incomparabil cu unm
impact mai mare, mai rapid şi internaţional

2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE

Termeni cheie: liberalism clasic, liberalism social, liberalism neoclasic, libertate

Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice, având o
istorie foarte complexă. Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele nonpolitice,
respectiv sensul foarte larg al cuvântului, care vizează o atitudine deschisă şi cultivarea libertăţii.
Unii apreciază că, după 1989, liberalismul s-a trasformat într-o adevărată “meta-ideologie”,
valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea orientărilor politice.

Liberalismul politic a parcurs mai multe etape.

•Liberalismul clasic - începând cu secolul al XVI-lea; dimensiuni (momente)

esenţiale:
- dimensiunea filosofico-politică, prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”,
“umanismul real”), respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării şi principiul
separaţiei puterilor);

- dimensiunea economică, prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie să joace un rol
minim, asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liberă a pieţei);

- dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea, prin Alexis de

Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii, raportul egalitate –libertate
etc).

•Liberalismul social (Neoliberalismul) - în primele decenii ale secolului XX;

expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29 –
’33

- Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului, a ocupării “depline” a

forţei de muncă etc);
- Programul New Deal, ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american
Roosevelt spre a scoate America din starea de criză.

•Liberalismul neoclasic (“nostalgic”, “conservator”) – cu antecedente în ultimul

pătrar al secolului al XIX-lea, a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70

- Fr. A. Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liberă deţine mecanisme

de autoreglare, fiind în măsură să constituie o “ordine dezvoltată a cooperării
umane”, bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale.

Valorile (principiile) de bază ale liberalismului:

•Libertatea – valoare fundamentală, dar definită în două moduri diferite:

liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”,
în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia
statului); liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”, identificând
libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă
intervenţia statului);

•Egalitatea (ca egalitate în faţa legii, ca egalitate de şanse);

•Individualismul, în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate.

În anul 1859 John Stuart Mill publica “Despre libertate”, un aseu relative scurt dar este
formularea de bază în devenirea liberalismului. Se rezolva problema libertăţii individuale prin
intermediul principiului denumit al vătămării: unicul scop care îndreptăţeşte pe oameni… la
ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a fiecăruia din ei este autoapărarea… acela de a împiedica
vătămarea altora”.
Dar cum se poate măsura riscul de vătămare care să justifice restrângerea libertăţii?
Vătămarea poate fi prin acţiune directă sau cum ? Cum se poate acţiona asupra libertăţii, care
sunt aranjamentele constituţionale ?
Apoi, Cum distingel între acţiunile private de vătămare şi cele ale statului ? Poate statul
să intervină când individul îşi produce singur vătămări ? Poate statul să intervină când acţiune
privată a unui aduce prejudicii unui individ dar îmbunătăţeşte considerabil voeţile altora mai
mulţi ?
Apoi, există scopuri colective mai mari decât fericirea individuală care să justifice
exccepţii de la acest principiu ? Inividul fără mijloace minime de trai dar care nu suferă nici cea
mai mică ingerinţă din partea statului este pe deplin liber ?
Dar din toate aceste problematici se poate concluziona că de fapt ideologia liberală este
destul de greu de definit exhaustiv, pentru că această libertate de care se vorbeşte are şi ea o
conotaţie diferită istoriceşte.
 Liberaşlismul clasic avea ca inamic absolutismul monarhic, privilegiile arbitrare şi
inegalităţile de statut dintre indivizi. În sec XIX drepturile politice sunt câştigate – doar pentru
unii şi anume bărbaţii – iar libertatea este garantată doar formal – libertatea religioasă, de
conştiinţă, de expresie – dar în realitate permanent ameninţată de conformism şi de majorităţi.
Cei învinşi de progresul tehnologic – muncitorii – duc o viaţă departe de idealurile de egalitate
ale ideologiei liberale. Sec. XX a mai atenuat dina ceste inegalităţi dar menţine altele ce vizează
pe imigrant. Cel de culoare, femeia săracă, străinul, şomerul, cetăţenii de categoria a doua etc.
Aşa se face că liberalismul trece de la lupta împotriva absolutismului monarhic din
apusul lumii medii, spre lumea revoluţiei industriale, în special în Anglia, Franţa şi peste ocean.
În sec XIX în Anglia se câştigă pariul revoluţiei industriale şi o societate liberă şi
competitivă cu controlul pieţelor de materii prime şi resurse dar şi al pieţelor de desfacere
confirmă teoriile de progresw dar şi de libertate individuală promovate de liberalismul clasic.
Către sfârşitul secolului îşi face tot mai mult simţită o politică mai socială : învăţământul
elementar general, dreptul de vot în Irlanda, politici sociale care continuă şi în perioade de până
la războiul mondial, prin dreptul la pensie, drepturile copilului şi educaţie, salariul minim,
reglementarea raporturilor de muncă, taxarea diferenţiată a produselor de lux etc.
Deci se cunoaşte o mutaţie semnificativă în gândirea liberală : obstacolul în calea
libertăţii individuale şi a progresului nu mai este acum guvernământul autoritar, ci inegalităţile
sociale şi sărăcia cu posibilul corolar al opresiunii democratice înţelese ca domnie a majorităţii,
pot duce la subminarea demnităţii şi liberei dezvoltări a individului.
Se ajunge astfel ca în 1911, Hobhaus să susţină un « socialism liberal » care să fie în
egală măsură democratic şi individualist. Statul trebuie să asigure nu numai simpla subzistenţă,
care să nu fie înţeleasă ca un act de caritate ci ca o datorie faţă de un cetăţean care cât a fost activ
şi-a adus contribuţia la societatre şi faţă de care statul are anumite obligaţii : un loc de muncă,
politici de asistenţă socială educaţie, asistenţăp medicală etc. O astfel de politică se bazează pe
impozite care nu sunt o violare a proprietăţii private sau a primatului individului pentru că, spune
el, proprietatea nu este niciodată strict iundividuală ci depinde de circumstanţele sociale : de ex.
valoare unor terenuri ultracentrale dintr-o metropolă faţă de cele mărginaşe – şi în plus
impozitarea ne este o abdicare de la individualism pentru că bunăstarea şi demnitatea individuală
sunt singurele obiective legitime ale instituţiilor.
Pe continent, aceleaşi idei de drepturi individuale, libertate şi raţionalitate li se adaugă şi
o tentă naţionalistă în special la germanul Friederich von Naumann dar conceptul de popor este
subsumat aceluia de stat de drept.
După primul război mondial, valorile gândirii liberale, vor fi subminate şi în final vor fi
înlocuite de socialism. Lupta dintre conservatori şi liberali – pe tărâmul ideatic – este tot mai
mult înlocuit cun cea dintre stânga socialistă şi dreapta – conservatoare, creştin- democrată sau
fascistă. Politicile sociale vor fi revendicate atât de dreapta – prin sozialstaat de inspiraţie
bismarckiană – dar şi de social – democraţi.
În America însă situaţia este oarecum diferită şi aici se vede veriga de continuitate cu
epoca postbelică. Aici criza economică ce debutează la 24 oct 1929 duce la haos economic iar în
primă fază administraţia Hoover nu reuşeşte să o stopeze.
Noul preşedinte Roosvelt cu al său New Deal va relansa economia americană printr-o
politică masivă de intervenţionism în economie : tabere de muncă, investiţii masive în
infrastructură, sisteme de asigurare a băncilor, controlul preţurilor agricole, negocieri de cote de
producţie, program de muncă şi nivel minim de salarizare etc.
 Politica intervenţionistă a statuluin va fi susţinută şi de şcoala inaugurată de Keynes care
contestă teza centrală a economiei clasice autoreglării pieţei susţinând că sistemul pur capitalist
nu poate în paralel să ducă la ocupare integrală a forţei de muncă, creşterea productivităţii, a
consumului şi a investiţiilor. Piaţa poate face foarte mulr pe linia transmiterii informaţiei, dar
distribuirea inegală a bogăţiei fac necesară intervenţia statului.
Se sublinia necesitatea intervenţiei statuluiu pornind de la credinţa că trebuie cunoscute
resorturile interne ale economiei şi de a le gestiona cu ajutorul experţilor. El critica capitalismul
clasic nu din vreo convingere revoluţionară sau egalitaristă, el nu susţinea nicidecum
redistribuirea bogăţiei către săraci ci o manipulare a efectelor pieţei de experţii care să
corecxteze deficienţele sistemului. Este deci o cale de mijloc intre ideologiile specifice
capitalismului clasic şi ale etatismului.
După cekl de-al Doilea Război Mondial, în Europa ruinată economic, traumatizată politic
şi moral, divizată între trupele de ocupaţie sovietice şi cele ale aliaţilor occidentali se produc
mari schimbări faţă de epoca anterioară.
Economic este un consens aproape unanim asupra necesităţii planificării : în Franţa şi
Germani este cultul planificării raţioanele a economiei şi producţiei industriale, cu moştenirea
statutului social bismarckian şi serviciile sociale instituite de nazişti, dar şi a serviciilor sociale
din toată Europa interbelică. În Anglia era din perioada interbelică sistemul naţional de sănătate
publică, pensii de stat, alocaţii familiale, ocuparea deplină a forţei de muncă.
Politic, stânga europeană se bucura ne notorietatea dată de rezistenţa în faţa nazismului,
dar nici măcar comuniştii italieni şi francezi, cei mai bine organizaţi nu vor veni cu alternative
viabile de democraţie. După era dictaturilor toate constituţiile europene se vor axa pe tema
centrală a drepturilor omului.
Aşa se face că liberalismul acum este în situaţia de a fi înlăturat din viaţa politică dar
unanim acceptat ca ideologie. Partidele liberale – unde mai există – vor fi sufocate între
conservatori, creştin- democraţi şi socialişti.
Cu toate acestea nucleul valorilor liberale este promovat în toată Europa liberă chiar şi în
timpul fascinaţiei prosovietice din anii 50 a intelectualilor europeni de stânga, mai ales francezi :
nici atunci şi nici în timpul revoltelor din 1968 nu sxe contestă libertatea individuală, egalitatea
cetăţenilor sau pluralismul democratic. Când ameninţările vor fi reale se vor critica atât
manifestările autoritate ale lui De Gaulle, cât şi radicalismul antisistem al revoltelor din 1969
(Raymond Aron în Franţa, dar şi alţii)
În America, în paralel cu intrarea în logică Războiului rece, sub Kennedy, se reiau
reformele sociale şi o dată cu rezolvarea în mare a problemelor condiţiilor materiale ale
cetăţenilor se trece de la « liberalismul cantitativ » la promisiune unui « liberalism calitativ ».
Programul « Noii societăţi » alui Johnson va imprima o nouă energie liberalismului american :
legea salarizării egale, a imigraţiei şi Naţionalităţii, creşterea oportunităţilor de angajare prin
programme de calificare, doar cei cu handicap sever şim mamele singure urmând să beneficieze
de ajutor direct, Legea drepturilor civile, legi împotriva poluării, a educaţiei primare şi
secundare.
Acest proiect la « marii societăţi » va reprezenta vârful liberalismului american postbelic
şi va dura până în epoca lui Reagan

Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice, începând cu primele decenii ale
secolului al XIX-lea. De-a lungul acelui secol, precum şi în primele decenii ale secolului XX
partidele liberale au avut deseori un puternic suport popular, formând guverne majoritare. În
România, PNL s-a consolidat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când a lansat formula „prin noi
înşine”. După al doilea război mondial, atunci când ajung la guvernare în diferite ţări, partidele
liberale se află, de regulă, în formule de coaliţie. Excepţii remarcabile: Japonia, precum şi SUA
(Partidul Democrat are, în esenţă, o orientare liberală, mai apropiată de varianta liberalismului
social). În ciuda performanţelor electorale relativ modeste, multe partide liberale şi-au dovedit
capacitatea de a influenţa politicile publice.
Dacă privim political numai din prisma dihotomiei bine-rău, libertate-sclavie, etc.,
liberalismul poate părea azi ca puţin tentant, ba chiar cam ambiguu. Asta pentru că liberalismul
oscilează pe o scară largă, de la versiunea clasică minimală a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, la versiunea cea mai optimistă a statului bunăstării, de la unuversalismul
drepturilor omului şi până la concepţia conform căreia respectul egal pentru fiecare cetăţean
presupune un tratament preferenţial pentru grupurile defavorizate, de la individualism până la
acceptarea în anumite condiţii a unui proiect comun.
Cine au fost beneficiarii liberalismului?, Evudent în primul rând burghezia în ascensiune
în zorii epocii moderne, apoi clasa mijlocie şi educată în sec XIX, muncitorimea în prima jum a
sec XIX în viziunea politicii statului bunăstării, şi în perioada Războiului Rece lumea liberă, iar
cei excluşi pe diferite criterii de rasă, religie, sex, etc în anii din urmă.
Ca atare, liberalismul este fizolofia politică dominantă a sec. XX dar incapabilă totuşi de
a formula o structură conceptuală convingătoare şi care să nu işte discuţii.
Unii o văd ca fiind prea înclinată spre compromis, dar unită că este de esenţa ei tocmai
ataşamentul la valorile şi demnitatea umană, fiind necesare redefiniri continue în funcţie de
contestările care veneau din orice direcţie.
În principiu liberalismul poate deveni foarte uşor antipatic unor tipuri din cele mai
diferite de oameni: fie un magnat care consideră că dreprul său intangibil de proprietate este mult
mai important decât condiţiile materiale mizere ale unui exclus social pe diferite cxriterii, sau
antiglobalistul care vede politice momentului ca o luptă furioasă de clasă la scară planetară, cel
care vede în orice încercare de a rezolva în comun problemele o în cercare de impunere a
imperialismului occidental, sau elitistul care crede că numai elitele trebuie să aibă vreun cuvânt
în rezolvarea marilor probleme ale omenirii toţi ceilalţii fiind nesemnificativi, sau naţionalistul
care cere instituţiilor să protejeze exclusiv identitatea etnică sau culturală în detrimentul valorilor
de egaliate între cetăţeni.
De aceea adeptul sincer al liberalismului are o cauză permanentă care să-i justifice efortul
de apăra cauza sa.

2.3. Conservatorismul

Orice comunitate are de cele mai multe ori o atitudine tradiţionalistă cu privire la
majoritatea subiectelor ce tinde spre menţinerea nucleului de valori, instituţii sau
comportamente, prin contrapundere cu atitudinea de schimbare, reformistă.
Chiar în interiorul curentelor vom întâlni o atitudine mai « stabilă » şi una mai
« modernă ».
Conservatorii nu sunt adepţii unei identificări prin ideologii, prin seturi de idei
sistematizate ; ei sunt de regulă oameni politici cu înclinaţii literare, deşi se poate decela un st de
idei principii caracteristice.
 Russell Kirk identifică de exemplu şase mari principii conservatoare : limitele raţiunii,
favorizarea tradiţiei, ordinea socială şi stratificarea ei, proprietatea şi libertatea, încrederea în
cutumă şi schimbara graduală..
Alţii vorbesc despre protejarea elementelor intermediare dintre individ şi stat, ca de ex.
familioa şi biserica, reverenţa faţăp de istorie, cutume, autoritate proprietate, etc. Alţii consideră
intelectul nu tocmai de luat în seamă în acest caz şi critică pe cei care ignoră experienţa.
La noi, Adrian Paul Iliescu consideră ca valori tradiţionale ale conservatorismului
tradiţia, libertatea, evoluţia graduală, organică.
Conservatorismul modern apare ca o reacţie la Revoluţia Franceză der şi la procesul de
industrializare. Ei au venit în contrapondere la ideile liberale şi socialiste, cu o cale de mijloc,
acceptând reprezentativitatea ca şi separarea puterilor şi protecţia socială dar prin schimbări
graduale, moderate, prin respectul faţă de tradiţii.
Au apărat principiul proprietăţii private, sacrosante, dar nu cu o atitudine rigidă, fie din
calcule de prestigiu fie pentru că au consideraqt că ordinea socială este ,mai bine apărată dacă
există consimţământul celor guvernaţi.
În SUA, conservatorismul va fi apărat de sudişti pentru a susţine sclavia, au criticat
industrialismul nordului, au militat pentru o ordine în care statele sudiste să poată anula legile pe
care le considerau neconstituţionale împuse de Nord. Lipsa unui consens cu Nordul va duce la
separarea Sudului, Războiul de Secesiune cu eliberarea din sclavie deşi aceasta a mai continuat
totuşi.
În Marea Britanie, coservatorii vor promova totuşi extinderea dreptului de vot pentru âc
lasele de mijloc, dând dovadă de adaptabilitate.
În general au fost adepţii unei opoziţii faţă de drepturile femeiloor, de feminism : le va
face să îşi piardă feminitatea argumentau ei ; alţii că femeile chiar ar fi inferioare etc.
Originile le căutăm în timpul Revoluţiei franceze. Aceasta a universalizat ideile de
libertate şi egalitate, dar nu a reuşit să dea naştere unui regim politic stabil, trezind reacţia
aristocraţiei regaliştilor şi apărătorilor vechiului regim.
Bazele conservatorismului le pune englezul Edmund Burke care, criticând revoluţia
franceză, militează pentru limitarea individualismului, preferiunţa pentru comunitate, guvernare
reprezentativă, schimbare graduală şi cutume. El recunoaşte o „egaliatea morală” între oameni
dar consideră că numai meritocraţia trebuie să conducă, cei educaţi, virtuoşi, deţinători de
proprietăţi, garanţi ai libertpţii politice.
Ideea fundamentală este cea de schimbare graduală alături de socierea dintre libertate şi
tradiţie
Temele majore este problema censului la vot şi împreună cu contestarea inegalităţilor
sociale de după revoluţia indistrială va fi teme principală de discuţii din Anglia epocii. Disraeli
va negocia continuarea reformei electorale şi va deschide drumul partidului spre politica de masă
prin atenţiam cordată problemei angajaţilor.
Conservatorii britanici vor oferi o alternativă centristă criticilor modernizării promovate
de liberali şi socialişti.
Ve deveni foarte adaptabil devenind un partid de masă dintr-o facţiune a aristocraţilor. A
contribuit la stabilitatea politică şi la consolidarea stabilităţii parlamentare în faţa tentaţiilor
radicale
Pe continent se va confunda cu tradiţionalismul distingându-se de varianta britanică prin
scepticismul faţă de libertăţi şi de reprezentare şi prin aderenţa faţă de o ordine politică destul de
rigidă. Apărut tot ca reacţie la Revoluţia franceză, va apăra monarhiile, ierarhiile şi religia. După
1945 vor fi înlocuiţi cu creştin-democraţii nereuşind să ofere o alternativă pe termen lung.
La restaurarea monarhiei în Franţa nu va reuşi să dea naştere unei mişcări politice de
anvergură. Spre sf. sec XIX va fi înlocuit de naţionalismul de dreapta ca formă de opoziţie faţă
de stânga
Conservatorismul german va fi mai etatist cu nuanţe comunitare şi istorice.
Rusia va reprezenta unul din stâlpii legitimismului şi ca membru al Sfintei Alianţe va
coopera la menţinerea formelor de guvernare dinastice şi aristocratice.
În America, conservatorismul este un caz aparte, pentru că statul însuşi nu poate fi
caracterizat în termenii europeni, acolo crezul american este centrat de la început pe statul de
drept, libertate democraţie, idei liberale.
După adoptarea Constituţiei din 1787 una din primele formulări de nuanţă conservatoare
va fi a federaliştilor – James Medison şi Alexander hamilton – preocupaţi ca cetăţenii să
beneficieze de avantajele participării politice evitânmd aspecte negative ca fracţionalismul,
tirania majorităţii, confruntările interne, abuzul libertăţilor. Disting între democraţie în sens de
conducere directă şi republică bazată pe guvernare reprezentativă şi statn de drept.
Facţiunile pot contrazice interesul public, cât şi drepturile individuale îndeosebi când
devin majoritare.
Idei elitiste vom mai întâlni dar până la New Deal de protecţie socială şi stimulare etatistă
a economiei este greu de vorbit de conservatorism american ca doctrină politică sau mişcare de
amploare.
În America principiile politice principale sunt variante de liberalism, favorabile pieţei
libere şi şi descentaralizării.
În principal trebuie spus că prin conservatorism se protejază tradiţia, se moderează
schimbarea funcţionând ca factor de echilibru a efectelor transformărilor din sociatate
La noi – junimiştii cu PP Carp şi cultural cu Titu Maiorescu. Vor proteja marea
proprietate şi ei văd în boierime română declanşatorul proiectului de modernizare şi de obţinere a
autonomiei naţionale.
Doar munca, propriul efort de acumulare este cel care ducă societatea inainte. Teoria
„formă fără fond” a fost nu numai un instrument de critică literară ci şi o concepţie generică
referitoare la ritmul modernizării societăţii româneşti. Altfel ajungem la superficialitate,
promovare mediocrităţii, carierism, cultură artificială ce duce inevitabil la declin etc Nu se
criticau instituţiile vestice ca atare ci modul cum s-au aplicat la noi. Eminescu în Timpul va
îmbina ideile conservatoare cu naţionalismul, cultul muncii şi evoluţionismul
Numai schimbare graduală este de natură să evite conflictele şi dezbinarea
Primul răzbiu şim reforma agrară va duce la declinul formaţiunii

Noul conservatorism
Devine popular după 1980 şi sunt accentuate libertate, proprietate, limitarea puterilor
statului şim unele valori comunitare înaintea elitelor tradiţiei sau autorităţii ca la versiunea
originală
Vor promova politici de privatizare a serviciilor publice, combaterea inflaţiei reducerea
puterii sindicatelor şi inovaţiile. Caz clasic Margareth Theatcher
Se pune acent pe familie ca bază a societăţii cu propunerea de limitare a dreptului de
avort. Atenţie securităţii naţionale prin creşterea cheltuielilor militare, supraveghere internă
pentru combaterea terorismului
 După 1989 se vor intensifica tendinţele menţionate dar apare o mare încredere în
capacitate occidentului de a asigura mare prosperitate într-o lume relativ mai paşnică. Se
instaurează o atitudine de deducere a intervenţiei statului în economie, stimulând iniţiativa
particulară globalizării şi sistemelor de protecţie socială.
Se mincşreazăp taxe , cheltuieli guvernamentale şi cu toate că în timpul crizeim statul
american aintervenit pentru asistenţă financiară dar ideile pieţei libere rămân în actualitate
Unele variante critică secularizeare şi separarea statului de religie criticând unii, măsurile
adoptate pentru promovarea minorităţilor spunând că statul intervine nepermis în viaţa privată.
Rezumând avem de-a face cu politici favorabile pieţei libere, restrângerii intervenţiei
statului în economie, protejarea identităţi,or tradiţionale, a familiei, se opun căsătoriilor de
acelaşi sex. Sunt sceptici faţă de valorile imigraţiei

Termeni cheie: conservatorism moderat, conservatorism reacţionar, neoconservatorism,

Noua Dreaptă

Asemenea liberalismului, şi conservatorismul desemnează, pe de o parte, într-un

sens larg, o atitudine general-umană – în acest caz, orientată spre păstrarea,
conservarea unei stări de fapt, a ideilor şi instituţiilor existente – iar, pe de altă parte, o ideologie
şi practică politică.

Sensurile politice s-au conturat iniţial prin opoziţie cu liberalismul, pentru ca apoi oponenţii
principali să devină socialismul, respectiv comunismul. Ideologia
conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reacţie la Revoluţia
franceză. De la început, a avut cel puţin două variante, care s-au perpetuat în secolul următor.

•Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”, asociat cu tradiţia britanică

inaugurată de Ed. Burke, îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790), în care a
criticat radicalismul revoluţionar, pledând pentru reformă, ca modalitate de schimbare;

•Cealaltă variantă a fost conservatorismul “reacţionar”, de nuanţă teologică, al

cărei protagonist, Joseph de Maistre, a susţinut restaurarea monarhiei absolute,
care să fie temperată însă de aristocraţie, tradiţie şi creştinism.

În secolul XX s-au manifestat două curente în cadrul conservatorismului:

•Unul tradiţionalist, inspirat din opera lui Burke şi a altor conservatori clasici;

•Celălalt, preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare.

“Neoconservatorismul” este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor
conservatorismului din secolul XX, dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna
orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul
“conservator”). I. Kristol, exponent remarcabil al Noii Drepte, stabilea ca principale caracteristici
ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”; respectul pentru piaţă; respectul pentru
valorile şi instituţiile tradiţionale; afirmarea egalităţii şanselor, dar respingerea egalitarismului.
Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. Reagan, în SUA,
respectiv M Thatcher, în Regatul Unit.

Valorile fundamentale ale conservatorismului:

•Criticând atât individualismul cât şi colectivismul, a susţinut solidaritatea ce

decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii
(familie, biserică, naţiune);

•Inegalitatea are rădăcini naturale şi politice;

•Libertatea apare ca un drept legal, în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii.

Partidele conservatoare au apărut după revoluţiile moderne, pe parcursul secolului al XIX-lea

aflându-se între principalii competitori politici. Acum, exceptând
Regatul Unit şi alte câteva ţări, sunt într-o poziţie minoritară. În unele cazuri, au fost absorbite de
partide creştin-democrate. Nu întotdeauna partidele de orientare
conservatoare sunt şi denumite ca atare (de pildă, Partidul Republican din SUA).

2.3. Socialismul şi social-democraţia;

Este deificil de stabilit elementul comun al celor care de-a lungul timpului s-au numit
socialişti.. este mai deghrabă un ansamblu de tradiţii socialiste, cu ramuri ce se suprapun sau se
distanţează.
Socialismul ca ideologie a început să se dezvolte la începutul sec XIX ca răspuns la
industrializare şi la schimbarea condiţiilor sociale. Socialiştii considerau că societatea aceasta
nouă industrială adâncea inegalităţile sociale şi nedreptatea. Se distanţau de liberali şi de
individualism şi accentuau valor ca de ex. comunitatea, cooperarea asocierea, valori puse in
pericol spuneau ei de o societaten ăn care ţăranul sau meşteşugarul este transformat în forţă de
muncă.
Erau adversari ai conservatorilor şi nu acceptau concepţia lor despre importanţa tradiţiei
care după ei agrava inegalităţile
Critica socialistă a fost îndreptată împotriva capitalismului ca sistem social şi politic.
Critică proprietatea privată şi aprecierea pe care aceasta o avea din partea conservatorilor şi
liberalilor.
 Ei spun că un sistem în care proprietatea privată este valoarea centrală conduce la
creşterea inegalităţilor, individualism , izolare. Proprietatea era controlată de puţini, era inegal
distribuită şi deci trebuia pusă sub control social.
Da rcâtă proprietate trebuie controlată, cum să se redistribuie şi cum să se exercite
controlul – se dădeau răspunsuri diferite de diferiţi socialişti.
Din punct de vedere socialist libertatea nu există în abstract ci în relaţie cu ceilalţi şi
depinde de gradul de putere şi de resurse ale fiecărui individ.
Când este inegaliatea socială, individul nu este liber iar discursul despre libertate serveşte
doar la a marca lipsa de putere a celor mulţi.
Soluţiile propuse de socialişti diferă considerabilo des la unui la altul şi la sf. Sec XIX
aceste diferenţe vor marca profund dezvoltarea şi apariţia social-democraţiei.
În viziunea lor oamenii aparţin diferitelor clase şi clasa muncitoare este cea care trebuie
să ăşi conştientizeze poziţia. Deci ei se adresează muncitorilor industriali, care crescuse
semnificativ.
Se miza şi pe faptul că foştii ţărani lucrau acum dezrădăcinaţi şi în condiţii mizeren în
oraşe.
Se trece şi la alte inegalităţi ca de ex. binomul bărba tfemeie, ţărani moşieri etc.
Utopiştii – Saint-Simon, Fourier – se concentrau asupra relaţiilor economice şi
rxplicaţiilor macroeconomice şi vizau efectele asupra individului. Propuneau comunităţi în care
vechile relaţii de exploatare să fie abolite, oamenii trăiau şi munceau în comun.
Anarhiştii – Proudhon, Bakunin – îşi manifestau opoziţia faţă de stat, ba chiar bakunin
critică marxismul pentru că punea accentul pe organizarea unui partid comunist şi puterea prea
mare din mâinile statului.
Marxismul este ramura cea mai elocventă pentru sec XIX. Se elaborează cadrul teoretic
de Marx şi Engels ce va influienţa semnificativ istoria ulterioară a Europei.
Se poziţionează critic faţă de capitalism şi este centrat mai ales pe viaţa economică.
Consideră istoria o luptă ăntre clase definite economic cu accentul pe prprietatea asupra
mijloacelor de producţie. Deci o concepţie materialistă asupra istoriei bazată pe forţele materiale
de producţie şi pe relaţiile sociaşle de producţie.
Lupta dintre cele două clase se dădea pe împărţeala plusvalorii
Mişcarea a câştigat teren la sf. Sec XIX şi ulterior se va separa între social –democraţie şi
comunişti.
Social –democraţia îşi are rădăcinile în teoriile revizioniste ale marxismului : criticau
dimensiunea revoluţionară a marxismului şi necesitatea impunerii prin forţă a comunismului.
Eduard Bernstein contesta materialismul istoric şi lupta de clasă , propunând o tranziţie
democratică, o alternativă bazată pe primatul politicii şi al cooperării dintre clase.
Diferă fundamental de Marx în ce priveşte preluarea puterii de proletariat :marxismul este
presupus a fi numeros, unitar, organizat perfect, dar nu este aşa pentru că proletariatul deşi
numeros este divers, provin din medii diferite, dar nu sunt nici majoritari. În plus asociaţiile
producătoare ale muncitorilor nu se dovediseră întotdeauna chiar bune şi de multe ori se
transformaseră în oligarii producătoare de privilegii ca şi în capitalism. Aşa că o preluare a
puterii de tip revoluţionar şi a mijloaceşlor de producţie de proletariat nu era probabilă dar era
chiar indezirabilă.
El propune ca să se schimbe situaţia muncitorilor prin mijloace democratice şi în
interiorul democraţiei. Fundamental pentru ei era revendicare sufragiului universal, ca alternativă
la violenţă. Sufragiul nu rezolva dar potenţa rezolvarea situaţiei.
 Berstein spune cu privire la liberalism că nu trebuie atacat atât de mult pentru că social-
democraţia este moştenitoare spiritului liberal. Liberalismul a creat valori şi idei la care
socialismul a aderat. Socialiştii urmăreau inclusiv creşterea libertăţii individuale ca şi liberalii, ar
trebui acordată încredere sistemului democratic şi neviolent să sprijine dezvoltarea instituţiilor
care promovează interesele muncitorilor.
Aşa se face că sub aceste idei la sf. Sec XIX socialiştii se concentrează pe organizarea de
sindicate , cooperative etc şi numărul partidelor creşte organizându-se în Internaţionala a II din
1889.
Dar acum se accentuează antagonismul cu comuniştii şi cele două curente vor organiza
congrese separate
Au avut de la început o pronunţată orientarea internaţională, muncitorii se considerau
uniţi dincolo de graniţe.
Cei occidentali au avut rezerve majore faţă de organizarea socială de tip sovietic pe care
nu o considerau socialistă şi de aici disensiuni majore.
S-au distanţat astfel de comuniştii sovietici pe care nu-i agreau în ce priveşte mijloacele
de atingere a unei societăţi socialiste.
Ei doreau o schimbare constituţională în cadrul unui sistem cu partide, mai ales că în
occident avuseseră succes electoral. Revoluţia susţinută de aripa marxistă nu era nici dorită şi
nici necesară.
Trecerea de la revizionism la social-democraţie se face la înc. Sec. XX facilitată de doi
factori :respingerea luptei de clasă şi a materialismul istoric în plan ideologic, dar şi conjunctura
dată de războiul mondial. Acum apare confruntarea partidelor socialiste europene cu
naţionaliosmul, căruia internaţionalismul socialist i se opune mai puţin coerent. Şi asta pentru că
mişcarea s-a scindat în mai multe partide care susţineau efortul statelor lor de război şi în plus
liderii au avut o influienţă prea mică asupra maselo pentru a-i îndepărta de la cauzele
naţionaliste.
Revoluţia rusă din 1917 va scinda şi mai mult pe socialişti. După război se menţine
separarea dintre intarnaţionala comunistă şi cea socialistă dar şi în interiorul socialiştilor. În
unele ţări, mai multe partide socialiste au găsit un teren democratic primitor.
Se reconstituie internaţionala socialistă după război şi au rezultagte electorale notabile şi
vor milita pentru ameliorare condiţiilor muncitorilor, împotriva reacţiunii şi lupta pentru pace.
O dată cu apariţia fascismului şi nazismului, vor avea de făcut alegeri importante. Se vor
menţine separaţi de comunişti dar vor face opoziţie fascismului din Spania de ex. Anii 30 vor fi
ani de destabilizare a internaţionalei socialiste, ca urmare a apariţiei unor partide comuniste la
putere, mişcarea comunistă puternică, trecerea în ilegalitate a unora în contextul nazismului şi
fascismului.
Aderarea la pacifism va scinda şi mai mult mişcarea precum şi scăderea forţei ei în faţa
nfascismului. Asta va împiedica trecerea la organizarea rezistenţei împotriva fascismului.
După război, distrugeriel cer o amplă politică de reconstrucţie : se respinge atât stânga
radicală cât şi liberalismul economic tradiţional. Statele nu sunt nici comuniste dar nici simpli
spectatori ai pieţei libere.
Conceptul central al social-democraţiei de acum este statul bunăstării : drepturi sociale
puternice dublate de garanţii privind piaţa muncii şi care urmau să întărească clasele
muncitoreşti, să mărească solidaritatea să slăbească prerogativele capitalului.
 Mare legătură intre egalitate, drepturi sociale şi eficienţă economică. Importanţă
deosebită asigurării accesului la sistemul medical, sprijin pentru hrană, locuinţă, necesităţile
inime etc.
Pentru ca individul să construiască eficient o societate este nevoie să aibă un standard
minim asiguart. În plus statul este dator să asigure înlăturarea oricăror inegalităţi – minorităţi,
femei emancipare etc.

Termeni cheie: socialism revoluţionar, socialism democratic, social-democraţie,

“a treia cale”, comunism

Socialismul este, asemenea liberalismului şi conservatorismului, un produs al

etapei ce a urmat Revoluţiei franceze. Antecedentele sale au fost identificate în
Utopia lui Thomas Morus, în secolul al XVI-lea. Prima sa expresie a fost aşa-numitul
“socialism utopic” al lui Saint-Simon, Ch. Fourier, R. Owen, care, în primele
decenii ale secolului al XIX-lea, au imaginat proiecte ale unei lumi considerate a fi în
concordanţă cu adevărata natură a omului.

Socialismul a apărut tot ca reacţie la liberalism, dar încă de la început s-au

manifestat două tendinţe majore:

•Varianta radicală, “socialismul revoluţionar”, care şi-a găsit expresia în opera lui Marx, a
respins valorile şi instituţiile liberalismului, criticând capitalismul, şi a militat pentru înlocuirea,
prin revoluţie, a ordinii existente cu societatea socialistă, bazată pe proprietatea socială;
comunismul apărea ca o etapă superioară a acestui nou model de organizare social-politică;

•Cealaltă variantă, moderată, a susţinut păstrarea cadrului oferit de democraţia

liberală, schimbarea fiind realizabilă pe calea reformelor; aceste idei, exprimate
mai cu seamă de Ed. Bernstein (acuzat de marxişti ca fiind “revizionist”), au stat
la baza social-democraţiei de mai târziu.

Revoluţia din 1917 a produs “marea schismă” dintre comunişti, pe de o parte, şi

socialişti, social-democraţi, pe de altă parte. După al doilea război mondial, în Europa de est,
aceştia din urmă au fost absorbiţi, în cele mai multe cazuri, de către partidele comuniste.

În Europa de vest, socialismul şi social-democraţia a avut evoluţii distincte,

traversând importante reconsiderări, pe parcursul a două etape:

•În primele trei decenii, s-au concentrat pe susţinerea intervenţiei statului în

economie şi în protecţia socială; a fost lansată formula “socialism democratic”,
care viza edificarea, în cadrul societăţii capitaliste, a unei “economii mixte”,
bazate pe coexistenţa dintre sectorul public şi cel privat, precum şi dezvoltarea
“statului bunăstării”;
•Începând din anii ’80, în noul context determinat de creşterea preţului la materiile prime,
îmbătrânirea populaţiei, precum şi globalizarea progresivă a economiei, s-au operat schimbări
importante, mai cu seamă în conceperea raportului dintre stat şi piaţă; una din formulele de
referinţă este “a treia cale”, lansată în anii ’90 de “Noul Laburism” al lui Tony Blair (susţinută
teoretic de Anthony Giddens), care îşi propune să meargă dincolo de neoliberalismul dreptei şi
social-democraţia vechii stângi, construind o “nouă economie mixtă” şi un “stat al investiţiei
sociale”.

Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii
socialiste (social-democrate), pot fi relevate anumite caracteristici comune:

•Accentul asupra comunităţii (colectivităţii);

•Egalitatea considerată valoare fundamentală, dar în corelaţie cu libertatea şi

solidaritatea;

•Rolul important conferit statului, cu precizarea însă a unor diferenţe notabile de

abordare de la o etapă la alta.

În prezent, termenii “socialist democratic” şi “social-democrat” sunt deseori

utilizaţi ca interşanjabili, partidele care poartă aceste denumiri făcând parte din
aceeaşi “familie”. Trebuie precizat că, îndeosebi în primele decenii postbelice,
partidele socialiste (socialist-democratice) s-au concentrat pe problemele
proprietăţii, în vreme ce partidele social-democrate au acordat prioritate problemelor privind
redistribuirea.

Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia):

uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice, alteori s-au confruntat de pe poziţii
adverse. Având antecedente încă în antichitate, comunismul a dobândit noi expresii în gândirea
modernă, cu deosebire în opera lui Marx, care l-a identificat cu noul model de societate bazat pe
abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip de relaţii interumane. Partidele comuniste
constituite în Europa de est după 1917 şi practica lor politică au marcat îndepărtarea de idealul
mai mult sau mai puţin utopic şi au condus la instaurarea regimurilor totalitare.

După al doilea război mondial, la sfârşitul anilor ’70, în vestul Europei, s-a afirmat aşa-numitul
“eurocomunism”, care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie, ci prin reforme, excluzând
violenţa şi dictatura proletariatului, presupunând alianţe cu alte forţe politice. Eşecul
comunismului est-european, confirmat de evenimentele din 1989, a avut efecte considerabile şi
asupra partidelor comuniste occidentale, care trec acum printr-o etapă de redefinire a identităţii.
Unele şi-au schimbat chiar denumirea, majoritatea şi-au reconsiderat fundamental ideile,
manifestând deschidere spre colaborarea cu alte partide politice din zona stângii, îndeosebi cu
socialiştii.

2.4. Anarhismul
 Este una din ideologiikle de graniţă între cele pluraliste şi cele moniste alături de
populism. Este o formula stranie cu elemente comune liberalismului individualist şi cu
socialismul collectivist.
Unele abordări ale sale vor anticipa viziuni totalitare ca nazismul ce pare că ar
contzrazice viziunea antietatica a sa.
În fapt ideea pe care o impune – anarhie, haos, dezordine – se potriveşte cu variaţiile sale
de tipologii : ideologie vastă, nestructurată, cu abordări contradictorii.
Este însă de observat că o trăsătură este definitorie constant în abordările anarhiste şi
anume că toate formele de asociere umană trebuie să fie voluntare ; ei refuză orice formă de
impunere a autorităţii politice, constrângeri sociale sau formă de organizare bazată pe ierarhie.
Anarhism vine din grecescul an – fără – şi arhia – conducere.
Deşi divers, se pot disocia ca elemente definitorii: o viziune perticulară asupra naturii
umane, o critică privind ordinea existent, o societate liberă absolut, respingerea legitimităţii
statului şi a guvernării.
E¤ste divizat mai ales în ce priveşte căile de urmat pentru a-şi atinge scopurile –
societatea liberă
Originile sale pot fi găsite în sec XVIII când unii gânditori ca William Godwin afirmă că
dreptul de proprietate în stare naturală îşi găseşte originea în nevoi şi dispare odată cu ele,
nevoile fiind cauza şi scopul proprietăţii. Individul este natural proprietarul tuturor lucrurilor de
care are nevoie şi limita proprietăţii este dispariţia nevoii.
Aşa se face că în această concepţie hoţul care fură din nevoie face un act justificat şi
vinovat – hoţ – este proprietarul care nu-l lasă să ia bunul cere de drept este al celui ce fură
pentru nevoişle sale.. Statul este reflecţia acestei realităţi nedrepte.
Se caută a se formula o viziune liberal-utilitaristă a unei societăţi fără stat şi duce
liberalismul la ultimele sale consecinţe şi anume la abolirea instituţiei statale.
Max Stirner în lucrarea sa Unicul şi proprietatea – 1844 – varespinge lumea socială, ce
pare că indeamnă la concepţia că fiecare individ este duşmanul tuturor şi alianţele dintre oameni
nu pot fi decât temporare bazate pe interesul egoist
După el Dumnezeu este mort şi denunţă moralitatea creştină drept constrângătoare.
Proudhon – 1809-1865 este primul care explicit se identifică ca şi anarhist. Lucrarea sa
Ce este proprietatea ? » va formula celebrele sale dictoane conform cărora « Proprietatea este un
furt », anarhia este ordine, Dumnezeu este rău.
Economic, el atacă proprietatea privatădar nu cere abolirea ai pentru că o consideră
esenţială pentru stimularea muncii a familiei şi a progresului. Propune în schimb mutualismul
bazat pe reciprocitatea serviciilor.
Politic el consideră ca principala sursă a problemelor existenţa statului şi distribuţia
inegală a proprietăţii şi propune alternativă din proiectul anarhic şi anume anarhia adică absenţa
unui conducător. Se va creas astfel o societate care se va baza pe autodirijarea morală, pentru că
fără autoritate fiecare se va dirija după principiul « fă altuia ce şi ţie ai doris ă-ţi facă »
Ruptura cu Marx va duce la ruptura dintre socialismul libertarian – anarhiştii – şi cel
autoritar – marxişti, dar şi prima critică dură la adresa marxismului.
Poziţiile anarhiste vor fi apărate în faţa marxismul de Mihail Bakunin 1814-1876. Prieten
al lui Prouhdon şi descendent al nobilimii ruse, el va orienta anarhismul pe direcţia colectivistă şi
revoluţionară, libertatea este doar în cadrul existenţei sociale a individului nu individual, şi va
duce tezele mutualismului lui proudhon la ultimele sale consecinţe şi anume posesia comună
asupra bunurilor fondând astfel direcţia comunistă a anarhismului- el o numea colectivistă.
 Va fi un revoluţionar în continuă mişcare, dedicat susţinerii oprimaţilor, va adopta
materialismul dialectic marxiast şi teoriile sale vor alimenta inclusiv teoriile anarhismu,lui
terorist ale lui Neceaev
Urmează Kropotkin 1842-1921 care propune o idee comunalistă bazată pe propria
revizuire a teoriei lui Darwin şi anume că evoluţia nu presupune cu necesitate supravieţuirea a
celui mai puternic şi doar a celui ce cooperează cel mai eficient
Până în 1989 vom găsi o tipologie diversă a anarhismului :cel comunist, colectivist,
anarho-sindical, individualist, anarho-capitalismul (libertanianismul)de sorginte americană. Mai
recent anarhismul pacifist sau ecoanarhismul sau anarhofeminismul
Este adevărat că în ciuda diversităţii de tipologii, anarhismul în variatele sale forme nu a
depăşit stadiul teoriei şi dimensiune autopică
În sec XIX cel mai important moment pentru anarhişti va fi Comuna din Paris – martie-
mai 1871 când sub infleuienţa lui Prouhdon se va redacta Manifestul Comunei ce proclama
« autonomia absolută a Comunei la toate localităţile Franţei asigurând fiecăreia drepturi integrale
şi fiecărui francez întreaga capacitate a aptitudinilor sale »
La Londra la 1881 se va crea InternaţionalaNeagră ce va marca punctul de pornire al
mişcării anarho-sindicale moderne
Între 1918-1922 în Ucraina se va instaura un regim anarho-comunist cu liderul Nestor
Mahno ce va fonda mişcarea mahnovistă. Muncitorii au ocupat fabricile organizaţi în soviete fără
autoritATE CENTRALĂ CARE SĂŢI COORDONEZE.
Armata lor sub steagul negru va învinge la un moment da tatât pe albii lui Vranghel dar şi
armata bolşevică a Moscovei, dar în 1921 sunt înfrânţi de bolşevici şi mahno fuge prin România
în Franţa.
Cel mai însemnat moment al anarhismului secXX este cel al războiului civil spaniol când
Confederaţia Naţională a muncii şi Federaţia Anarhistă Iberică vor chema la colectivizarea
pământului şi a fabricilor. Se ajunge la preluarea controlului a fabricilor , infrastructurii,
educaţie sănătate, etc de anarhişti, sindicatele lor devin adunări populare inclid femei şi copii,
camitetele administrative alese erau responsabile direct în faţa acestor adunări.
Principiul ce se aplica era al « autorităţii voluntare » nimeni nu era obligat să se alăture
sau să rămână membru al colectivităţii
Oamenii erau îndemnaţi să se alăture de bună voie, nimeni obligat – un ţăran nu era
obligat dacă nu voia să intre cu pământul său în colectivitate. La fel la oraşe. Femeile sunt egale
şi luptă la fel ca bărbaţii
Dată fiind situaţia dificilă de pe front, revoluţia va fi oprită prin decizia CNT-FAI de a se
alătura guvernului central al socialiştilor
În Cubă va avea succes în prima jum a sec XX cu Confederaţia Muncitorilor Ciubanezi –
una din cele mai mari sindicate anarhiste din lume ; aici nu s-a bazat doar pe muncitori şi pe
mobilizarea sclavilor. Vor mai fi în America latina ca cea zapatistă din Mexic
În SUA vor fi două curente : unul provenind din Europa de sorginte bakuninistă, şi una
autohtonă, de sorginte individualistă şi care va duce la formule stranii ca primitiviştii, ce se va
manifesta până înn zilele noastre sub forma hippy din anii 60 sau vor da personaje ce se izola u şi
luptau contra statuluiprin bombe odată cu întoarcerea în lumea idilică a naturii
Vom identifica aici şi mişcările din Franţa anului 1968, sau provocare violenţei statale
prin acţiuni sponate şi nonviolente ca de ex. celebrele atentate cu prăjituri asupra figurilor
marcante ale politicii
 Ecoanarhismul susţine că dominarea naturii trebuie să înceteze eradicarea autorităţii fiind
extinsă şi la regnul anumal. Trebuie păstrat echilibrul prin îâdiversitate, a egalităţii prin
recunoaşterea diferenţelor
Anarhofeminismul va critica statul şi patriarhatul înţeles ca fiind strâns legate, criticând
existenţa cotidiană, şi va pune întrebarea dacă dispariţia statului va duce la dispariţia opresiunii
de gen. Propun soluţii legate de autonomie : dacă femeile nu au acces la decizie în mode gal nu
vor avea autonomie şi atunci propun parteneriate între femei şi bărbaţi în care puterea de decizie
să fie împărţite în mode gal
După 1989, odată cu dispariţia comunismuliui anarhismul revine în prim plan, oferind o
alternativă ideologică în care se exclude o posibilă derivă totalitară
Ia amploare o dată cu amploare globalizării, a intzernetului, ascensiunea corporaţiilor
transnaţionale, astfel că ajunge la un progres pe care nu lţ-a mai avut din anii 30
Sunt o reţea globală, cu reţea densă de indivizi ce comunică şi se coordonează, liantul lor
fiind internetul şi reţelele de socializare. Devine astfel posibilă organizarea de proteste ample
anticapitaşliste ce urmăresc forumurile G8, FMI,NATO etc
Se vor poziţiona tot mai mult pe proteste şi rezistenţă, renunţând la insurecţii şi rezistenţa
armată. Resping în continuare democraţia parlementară, boicotează algerile, favorizând
democraţia directă
La noi, sporadic şi mai ales prin influienţa din afară ca de exemplu la protestul antiNATO
din 2008

Crea astfel o societate care se va baza pe principiul auto

Termeni cheie: anarhism individualist, anarhism mutualist, anarhism colectivist,

anarhism comunist, anarho-sindicalism

Cu antecedente în iluminism, anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar, având şi el

diferite variante, unele mai apropiate de socialism, altele de liberalism.

•Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin, care a iniţiat

“anarhismul individualist”, imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat
să sacrifice propria sa independenţă de judecată.

•Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon, care, la mijlocul

secolului al XIX-lea, a inaugurat “anarhismul mutualist”, pledând pentru o
societate fără stat, bazată pe libertate ca valoare supremă, pe suprimarea
proprietăţii private, considerate a fi “furt”, precum şi pe respectul mutual între
membrii săi.

•Punctul maxim a fost atins la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului

XX, când mişcarea anarhistă a îmbrăcat forme violente, organizând atentate şi alte
acţiuni criminale. În plan ideologic, s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii
ruse, Mihail Bakunin, considerat exponentul “anarhismului colectivist”, şi Piotr
Kropotkin, identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul, susţinând
abolirea lui, au afirmat libertatea ca valoare supremă, dar şi solidaritatea între
oameni, au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente, cu
caracter de masă.

•În preajma primului război mondial, s-a conturat “anarho-sindicalismul”, avându-l

ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de
schimbare socială, precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi, forma pe care ar fi
urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală.

•Anarhismul a fost implicat, într-o anumită măsură, în Revoluţia din Rusia, ca şi în

Războiul Civil din Spania.

•În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultură” a

tineretului, asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural, lipsit de orice constrângere.

•În ultimele decenii, fără să beneficieze de construcţii ideologice consistente, a

îmbrăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să
dispară pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice;
“ecologismul radical”, care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe
baze anarhiste; manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de
protest împotriva globalizării.

Caracterizare generală

•Dintre valorile fundamentale, anarhismul situează în prim plan libertatea;

egalitatea este şi ea invocată, dar în mod diferit de către “individualişti” şi
“colectivişti”; şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante.

•Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl constituie în
primul rând instituţiile guvernamentale, dar şi toate celelalte instituţii şi, mai mult, toate
mijloacele specifice regimului democratic; în societatea “fără guvern coercitiv” ordinea ar urma
să fie asigurată prin respectarea regulilor morale.

Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului,
s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică. Caracterul anti-democratc şi
susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului, în cele mai multe cazuri,
în zona extremismului.

Populismul
 Este o ideologie care în ultimii ani a reuşit să mobilizeze milţi susţinători în Europa şi nu
numai, data fiind adaptabilitatea şi flexibilitatea sa. De multe ori cei ce-l sumă se reclamă de fapt
de alte ideologii.
Îşi are originile în mişcarea din Rusia anilor 1850-1870 Narodnicestvo – populism – şi în
partidul populist din SUA din 1887. L.a ruşi a fost iniţiată de socialişti.
Se viza respingerea competiţiei pentru obţinerea puterii şi opoziţia faţă de
anticonstituţionalism adică se opuneau limitării puterii politice prin legi.
Se vor transforma în Rusia în Partidul Socialist Revoluţionar în 1901, aceştia vor accepta
să participle la alegeri şi deci admit jocul democratice.
Se raportează la “popor”, şi vor valorizarea simplităţii creştine : vizau abandonarea
Occidentului şi a valorilor sale şi promovarea modului de viaţă al ţăranilor ruşi.
Deci întoarcerea la popor dar din perspectiva ortodoxismului rus cu nobleţea, bunătatea,
dsreptatea sa. Deci simplitate şi simplificare modului de viaţă.
Şi înn America dar şi în Germani sf de sec XIX se proslăveşte modul de viaţă simplu,
rurală.
Vizează de asemenea schimbarea normelor stabilite de elite şi de aici un
antiestabilishment caracteristic. Criticând pe cei care deţin puterea se constată la ei un
antielitism, elitele fiind demonizate capabile de tot răul. Acest discurs este folosit pentru a-şi
construi şi legitima discursul.
În A,merica pe fondul pauperizării unei părţi a fermierilor la sf sec XIX vor militan
pentru înfiinţarea de cooperative ca modalitate de întrajutorare.
Şi în SUA cât şi în Germania în acest moment, ei nu vor avea atitudini antirasiste făţişe.
Vorbind despre conceptul de populism se constată că este destul de ambiguu. El se
concentrează pe conceptul de popor, definit în moduri diferite dar considerat ca fiind suveran,
autoritATEA SUPREMĂ.
Vizavi de popor este « celălalt » care poate fi oricine : eltă, străin, emigrant etc. şi deci nu
are drepturi. Deci populismul intră în contradicţie cu pluralismul caracteristic democraţiei
Altă caracteristică este poziţia sa împotriva starilor de lucruri existente : el crede că
învingând cadrul instituţional existent învinge pec el care a asuprit poporul, dar nu promovează
violenţa pentru asta. Aşa cum face extrema dreaptă.
Populismul contestăm putera în ansamblul ei şi susţine democraţia directă, referendumul
respingând instituţiile ce se interpun între popor şi voinţa sa – parlamentul de ex.
El este favorizat de situaţii de criză, când instituţiile nu asigură cetăţenilor suficientă
stabilitate şi ordine, sau când creşterea economică nu este urmată de echitate în repartizarea
bogăţiilor.
O altă cauză pentru apariţia sa, pe lângă factorii economici eeste şi denigrarea partidelor
politice, acuzate de corupţie şi ei vor folosi politica antipoliticii negând că ei ar fi politicieni
Uneori, scăderea influienţelor elitelor ca urmare a modernizării şi dezvoltării se pot
constitui ca şi condiţii favorizante pentru apariţia sa : vezi cazul lui Fujimori din Peru. Alteori se
mizează pe bunul simţ AL OAMENILOR CE-I FACE SUPERIORI ALTORA, mizând deci pe
sentimente de anxietate şi de trezireb la realitate a lor.
Dar şi schimbarea formelor de comunicare poate favoriza populismul : de ex.
introducerea radioului în America Latină prin 1930 a dus la primulm val de populism acolo.
Deci antielitismul cu antagonismul popor şi ceilalţi ; antiestabilischmentul,
anticonstituţionalismul şi apelul la o formă directă de democraţie sunt caracteristicile lui.
 După 1989 partidele trec prin crize de identitate în lumea occidentală şi în plus trebuiau
să facă faţă globalizării, corupţia elitelor, imigranţi et,
În societăţile în criză simpatia faţă de populism creşte şi este un răspuns la problemele
economice şi demografice. Se adaugă incapacitatea instituţiillor de a răspunde la noi provocări
Elementen populisten se găsesc atât la partide de stânga cât şi la cele de dreapta.
Trasăturiel sale esenţiale rămân totuşi apelulm la popor şi antielitismul. Liderii vor apela la un
discurs simplificator ce oferă o anumkită raţionalizare a societăţii. De asemenea este un discurs
flexibil pentru a depăşi diferenţe ideologice, de clasă şi să vizeze pe toţi cetăţenii. In plus în
discursul săun se face appel la o pseudoparticipare a poporului la luarea deciziilor.

Populismul se întâlneşte în Australia, Canada, America Latină.

În Europa, elemente populiste sunt atât la cele de stânga cât şi la cfele de dreapta. Dar în
Europa occidentală el este mai prezent la cele de dreapta pe când în Europa de centru şi est la
partidele de stânga, date fiind diferenţele de problematică din cele două zone.
În occident se pun probleme legate de postindustrialism : care să fie rolul statului îăn
economie ? cum să fie redisgtribuite resursele în statele dezvoltate ? În plus apar probleme
social-culturale date de imigranţi, poate fi urmat modelul de multiculturalism pentru aceştia ?
Speculează fragmentarea socială şi competiţoia economică ce au provocat un egoism
regional şi duc la cereri politice de identitate regională ca Liga Nordului în Italia sau Partidul
LIbertăţii din Austria.
Caracteristică este situaţia din Franţa, Olanda sau Italia, unde caracteristicile
populismului analizate mai sus sunt foarte evidente.
În Franţa Coabitarea dreapta-stânga a creat confuzie în electorat de care a beneficiat
Frontul Naţional: ce valori apărîă stânga ş ice valori apără dreaptă dacă ambele sunt la
conducere?
FN are primul succes pe tema emigranţilor consideraţi responsabili de şomaj şi de
atacarea valorilor franceze : noi suntem poporul, ceilalţi sunt leneşi, violenţi etc. În ultimul timp
se disociază de extreme dreaptă. Are un discurs antiliberal şi antiemigraţie. Îb raport cu UE se
critică « caracterul totalitar al UE » şi se marşează pe suveranitatea poporului.
FN poate fi caracterizat şi ca un partid de extremă dreapta dar şi ca un partid populist,
prin apelarea la « popor » în opoziţie cu ceilalţi.
În Italia populismul este reprezentat de Liga Nordului pentru Independenţa Padaniei din
1979 şipartid din 1984. Are o poziţie antielitism şi antisistem. Elitele au ca opoziţie poporul
virtuos înţeles ca poporul lombard. Opoziţia dintre noi şi ei.
Nu are legătură cu extrema dreaptă - Alianţa Naţională sau Mişcarea Socială Flacăra
Tricoloră. Susţin împărţirea ţăprii în trei regiuni – nord, centru şi sud- din raţiuni economce decât
de prezervarea identităţii nordului. Accentul pus pe regionalism deosebeşte LN de partidele
fasciste şi în plus discursul său este diferit de cele fasciste.
Propune un program neoliberal cu iniţiativa privată în prim plan înn defavoarea
corporaţiilor. Nu este de acord cu homosexualitatea critică feminismul.
Elemente populiste se găsesc şi în partidul Forţa Italia al lui Berlusconi – Popollo de la
Liberta din 2008. Se considerăm partid al oamenilor liberi cu valori : egaliatetea, libertatea,
responsabilitatea, dreoptatea etc, Temperat în discursuri, este un partid populist şi este considera
partidul personal al lui Berlusconi.
În Olanda este partidul Lista lui Pim Fortuyn., din 2002. Va atrage cu un discurs moderat
pe mulţi nehotărâţi.
 În estul Europei se manifestă un entuziasm popular faţă de posibilitatea de a perticipa la
luarea deciziilor. Populiştii de aici nu se opun democraţiei considerându-se voce a apoporului –
ci liberalismului mai degrabă. Întâlnim antielitismul văzute ca urmaşele comunismului şi
estabilischementul trebuie schimbat.
Semnificativă este revoluţia portocaşlie din Ucraina care nu a fost una împotriva
comunismului şi anticorupţie.
În România unde revoluţia a fos violentă populiştii ar găsi uşor sprijin. La noi elemente
de populis găsim la PRM, PNG şi PPDD.
PRM foloseşte sloganuri naţionalis-populiste : Jos Mafia Sus patria, SOS Poporul
Român. Pentru minorităţi – atac sau toeranţă alternativ.Renunţă cu timpul la discursul violentr
din 90
După 200 se poate vorbi de un neopopulism cu reprezentanţă George Becali şi Traian
Băsescu ca lideri ai PNG şi PDL.
ŞLa debut Becali s-a inspirat în discursul săun de Codreanu dar antisemitismul nu este o
dimensiune majoră a discursului. Văzân dezavantajele unui asemenea discurs becali a pretins că
este opera lui Lis de la care a cumpărat partidul. Deci se observă lipsa unei coerenţe ideologice –
pot schimba direcţie foarte uşor, importante sunt voturile. Pentru asta se sprijină înclusiv pe
fotbal.
Declaraţii homofobe, antifeminism.
Populismul lui Becali – de jos în sus – a adus beneficii unui populism de alt fel – de sus
în jos – reprezentat de Traian Băsescu şi PDL. El declarase că va fi – şi a fos – un preşedinte
jucător uneri chiar peste Constituţie – şi tema campaniei sale a fostb tema corupţiei dar mai mult
faptele adversarilor .
Se conturează deci antiestabilischementul populiştilor români dar şi antielitismul cu ţintă
elitele de până atunci. La fel se apelează la bunul-simţ ca dimensiune reală a populismuluin şi se
apelează – atacând subtil principiul reprezentativităţii – la omul de rând trecând peste
reprezentanţii legali.
Duşmanii poporului sunt : mogulii, oligarhii, presa, opoziţia. Se identifică cu omul
simplu, de pe staradă. Fără aliaţi politici – singur în faşţa altora- şi poporul înşelat, simplu nu are
decât alianţa cu preşedintele ca omulm providenţial
Dan Diaconescu – face propuneri bizare ca anularea de taxe şi impozite, lipsa ratelor – un
populism fără cap şi coadă adresat celor mai neinstruiţi sau frustraţi din cetăţeni, dornici de vreo
revanşă sau de spectacol ieftin.
Ca o concluzie, este de o flexibilitate uriaşă, cu aspecte atât de dreapta cât şi de stânga,
dar permanent se raportează la «  popor”, - cei din aceeaşi etnie, cultură, clasă socială – care se
opune „elitei politice”, care acţionează împotriva poporului. Populismul favorizează democraţia
directă, blamând cadrul instituţional al statului. Motorul modificării solicitate de ei, este un lider
carismatic pe care se bazează întregul partid. Dar realitatea este mult mai complexă.

2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate

Termeni cheie: naţionalism, ultranaţionalism, dreapta, extrema dreaptă

Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă, alteori ca dimensiune a

altor ideologii. Deoarece a suscitat şi suscită controverse, se subliniază deseori
ambivalenţa termenului, făcându-se distincţia între naţionalism “ofensiv” şi
“defensiv”, “democratic” - “antidemocratic”, naţionalism - neonaţionalism şi mai ales
naţionalism – ultranaţionalism. Ca urmare, mai mult chiar decât în cazul altor
ideologii, formula de plural, “naţionalisme”, apare necesară.

Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar

de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. A parcurs
patru etape (unii le numesc “valuri”), fiecare urmând unor procese revoluţionare sau
căderii unor imperii.

•După Revoluţia franceză, în legătură cu susţinerea afirmării naţiunilor şi a statelor naţionale;

•După primul război mondial, mai întâi ca urmare a dispariţiei Imperiului austroungar, iar apoi,
după marea criză din anii ’30, sub forma fascismului;

•După al doilea război mondial, în condiţiile dezagregării imperiilor coloniale, iar

mai apoi în legătură cu procesul integrării europene;

•După 1989, ca urmare a dezintegrării “imperiului” sovietic, precum şi a

conglomeratului iugoslav, respectiv a extinderii şi aprofundării procesului de
integrare europeană.

Deşi deseori se afirmă că, în contextul globalizării, naţionalismul are un caracter

desuet şi chiar periculos, abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora dintre
expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi, subliniind însă
nocivitatea ultranaţionalismului, ca atitudine excesivă, de respingere a valorilor proprii altora.

Acelaşi spirit de echilibru obligă la constatarea faptului că naţionalismul şi

ultranaţionalismul generează controverse nu doar în ţările subdezvoltate, ci şi în cele dezvoltate,
mai cu seamă în spaţiul Europei occidentale. Partide ultranaţionaliste, precum Frontul Naţional
din Franţa, condus de Jean-Marie Le Pen, care reuşesc să atragă o pondere relativ însemnată a
populaţiei, exploatând temerile legate de integrarea europeană şi procesul globalizării, provoacă
îngrijorare cu privire la pericolul ascensiunii extremei drepte.

Bibliografie

Raul Girardet, Naţionalism şi naţiune, Iaşi, Institutul European, 2003.

Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa, Inst. European, 1997.

N. Iorga, “Doctrina naţionalistă”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed.
“Garamond”, 1995, pp. 40-63.
Paul Sabourin, Naţionalismele europene, Iaşi, Institutul European, 1999.

“Naţionalismul: trecut, prezent şi viitor”, în POLIS, nr. 2, 1994.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994.

2.6. Fascismul şi neofascismul, extrema dreaptă

Alăruri de comunism este una din ideologiile moniste. Apare în Europa după Primul
Război Mondial o dată cu cristalizarea unui curent ultranaţionalist ce respingea democraţia
liberală, conservatorismul, socialismul şio comunismul precum şi individualismul pacifismul şi
intelectualismul.
Mussolini este cel care fondează în 1919 la Milano Fascia de Combatimento – grupul de
luptă- marşând pe ideea de tărie prin unitate
Războiul adusese o uriaşă dezamăgire în toată Europa iar regimurile conservatoare se vor
confrunta cu valuri de proteste atât de la dreapta cât şi de la stânga.
În opoziţie cu internaţionalismul declarat la dreptei, naţionalismul va oferi platformă de
acţiune extremei drepte şi teama de bolşevism care era deja aplicat la Moscova va îndrepta spere
extreme dreaptă milioane de europeni. Ultranaţionalismul, refuzul democraţiei, totalitarismul şi
folosirea violenţei sunt văzute ca un rău necesar pentru eliminarea pericolului de stânga .
În 1922 Mussolini este adus la guvernare pentru a evita un război civil
În 1932 succesul extremei drepte în Germania : este adus la putere în urma alegerilor din
acest an Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani şi varianta sa de fascism denumit
nazism obsedat de puritatea rasei devine realitate.
Fascismul , iniţial nu a avut un program ideologic coerent şi el va fi explicat de Mussolini
abia în 1932 în Enciclopedia Italiana – text semnat de Mussolini dar redactat de filozoful
Giovani Gentile.Se susţine statul totalitar unde nu există sferă privată sau organizaţii
independente ; respinge doctrina liberală a drepturilor omprescriptibile omului, propune un stat
naţiune organic unde individul aparţine statului necondiţionat şi unde interesele individului pot fi
sacrificate pentru binele colectiv.
Autonomia fiecăruia este negată şi indivizii dispar în mase care îşi pun încrederea în
liderul carismatic, excepţional, unic
Doresc o revoluţie care să ducă la renaşterea din cenuşă a naţiunii, la înlăturarea
vechiuliui, decadent : deci este nevoie de un individ integrat complet în comunitate gata pentru
supunere, credinţă şi sacrificiu de sine pentru un singur popor şi un singur conducător ; voinţa
liderului este singura doctrrină politică.
Mussolini vedea scopul în aceea de se realiza renaşterea Italiei sub forma unui stat
totalitar ; Hitler vede în totalitarism instrumentul pentru îndeplinirea viziunii mistice
asupremaţiei super rasei exterminarea degeneraţilor – homosexualii şi cei cu dizabilităţi fizice
sau psihice – distrugerea raselor inferioare – ţigani, evrei slavi
În Mein Kampf Hitler răstălmăceşte evoluţionismul şi egalizează specia cu rasa : rasa ţine
de sânge şi este mai puternică cu cât el este mai curat. Identifică tot răul în evrei şi prezintă
înfrângerea Germaniei în complotul « iudeo-bolşevic ».
 Proclamă identitatea dintre rasă şi poporul german, poporul trebuie să se supună
conducătorului cu acelaşi devotament cu care conducătorul se sacrifică pentru ninele naţiunii.
Cultul personalităţii devine ca « o religie politică » marcată de ritualuri sacre ca de ex procesiuni,
uniforme saluturi sloganuri pe fond de mizică de fanfară, scandări ritmate etc.
Liderul este prezenmtat ca un om providenţial, cei căzuţi în luptă sunt nişte martiri,
însemnele de partid se substituie celor religioase : zvastica înlocuieşte crucea iar salutul roman
este omniprezent
Fascismul german a proclamat ca ţel suprem, comunitatea poporului şi obţinerea de
spaţiu vital şi purificare etnică este proclamată ca o necesitate absolută. Este un balans între
pseudoştinţă şi m itologie bazat pe antisemitism, evreii find văzuţi ca inamicii speciei umane.
Aceste idei se vor regăsi în politica de stat germană.
Legat de fascism , acesta a fost definit ca o mişcare revoluţionară ultranaţionalistă ce
propune mobilizarea energiilor considerate de ei sănătoase spre a opri decadenţa societăţii,
regenerarea societăţii prin regenerarea culturii politice a celei sociale şi etice.nazismul este o
variantă particulară promovată în Germania.
Se ridică semne de întrebare asupra unor regimuri considerate fasciste din perioada
interbelică. Acolo, mişcările fasciste locale fie au fost asimilate fie reprimate brutal când au
ameninţat elitele conservatoare de la putere. Vezi cazul lui Franco ce devine dictator cu sprijinul
armatei al falangelor fasciste şi catolicismuluio. Ele acondus fără o ideologie coerentă dar
inspirând-se pe moment după realiotăţi pentru a-şi menţine putera şi la un moment da tse apropie
de catolicism fapte ce îi va trage dispreţul lui Hitler.
La fel în Japonia unde din dec II elita cosidera pe japonezi o rasă superioară ; inflienţaţi
de Hitler vor prelua modelul nazist

La noi în perioada interbelică Liga Apărării Naţional Creştine, apoi Legiunea

Arhanghelului Mihail, ultima cu cea mai puternică orientare religioasă din epocă. Întoarcerea
lam ortodoxie legat direct de identitatea naţională- teorie susţinută de Nichifor Crainic şi Nae
Ionescu da rşi alţii Legiounea este o şcoală de muncă şi jertfă care să pregătească popotul pec
alea moralei creştine şi a purificării naţionale ; moartea este o virtute în lupta cu evreii vinovaţi
de corupţia societăţii şi cu politicienii trădători. Cultul personalităţii lui Codreanu pe cal alb în
costum popular…
După război, dreapta radivcală este asociată cu Mussolini şi Hitler şi în ţările comuniste
erau crime împotriva regimului.
În Occident va trebui să lipte pentru supravieţuire, ignorată de electorat şi de factorii
politic.
Ideologii mişcării în aceste condiţii vor pune ultima conflagraţie pe seama
naţionalismului excesiv al celor doi care ar făcut imposibilă stoparea comunismului şi
americanismului. Este curentul eurofascismului prin scrierile lui Maurice Bardeche şi Alain de
Benoist şi care au ca grup ţintă nu atât masele refractare la fascism, cât elitele şi vor propune o
viziune alterantivă la materialism şi egalitarismul liberal şi socialist
Europa are misiunea să devină o forţă unită şi independentă politic faţă de Washington şi
Moscova, care să edifice o cultură europenă eliberată pe principiile egalitariste şi iluministe
Se naşte mişcarea filizofoco-intelectuală a « Noi Drepte ». Numită uneori şi franceză,
aceasta maschează ideile rasiste şi extremiste sub critica la adresa liberalismului şi
egalitarismului văzut ca principala problemă a lumii moderne : subminează diversitatea şi ar
încuraja ideologii materialiste şin decadente – liberalism, socialism, socialdemocraţie comunism.
 Se subliniază importanţa diferenţierii : fiecare cultură să îşi stabilească normele pe baza
propriei specificităţi : culturi omogene într-o lume eterogenă.
Aceste idei vor fi preluate de grupuri neofaasciste, ultranaţionaliste ce vor invoca dreptul
la diferenţă în apărarea specificului naţional, limitând dfrepturiel emigranţilor pentru a evita
contaminarea. Nu susţin ca fascismul clasic distrugerea democraţiei ca precondiţie pentru
succesul ideilor lor ci doar omogenizarea etnică a democraţiei în favoarea naţiunii majoritare.
Au avut ca ţintă prdilectă comunismul şi liberalismul dar şi opohziţia faţă de emigranţi,
minorităţi, feminism, multiculturalism, perţial şi cu antisemismul te,mperat da rşi cu negarea
holocaustului. Puţini adepţi.
Se găsea şi în ustralia şi Africa mai ales în timpul apartheidului.
După 1990, vor beneficia de pe urma compromiterii stângii şi faptul că partidele
socialiste au migrat spre centru renunţând la lupta de clasă.
Se apasă pedala populismului de partidele de centru dreapta şi conservatoare pentru a
păstra distanţa şi aşa se face că discursul dreptei conservatoare va căpăta accente naţionaliste,
xenofobe chiar care însă au legitimat dreapta radicală.
Creşte deci influienţa extremei drepte asupra electoratului datorită posibilităţii lor de a
exploata oportunităţi politice şi nile electorale, dar şi datorită disponibilităţii lor de a folosi un
nou cadru ideologic care să-i elibereze de imaginile negative anterioare.
Cel mai elocvent este Noua Dreaptă franceză, c are se va apropia ideologic de stânga,
respingând victoria capitalismului liberal ; vor acuza că principala plagă a lumii moderne este
mondialismulm bazat pe uniformizarea culturală după specificul american ca şi imigraţia şi idea
de societăţi multiculturale. Ei propun un capitalism comunitar în cadrul unei societăţi închise
etnic. Ei nu vorbesc de rasism ci de diferenţiere culturală dar de fapt un nou tip de exclusivism
În 2000 publică un manifest în care se vorbeşte de o Europă federală în care au loc doar
culturile albe şi în care diversitatea etnică este permisă doar europenilir nu şi altora proveniţi din
alte continente. Pentru emigranţi se sugerează disocierea cetăţeniei de naţionalitate şi
apartenenşţa la popor se bazează pe criteriul etnic – dar este cam acelaşi lucru cu legile lui
Mussolini sau cu cele ale lui Petain.
Profitând de căderea comunismului unele partide de orientare fascistă ca de ex. Mişcarea
Socială Italiană vor cşlama începutul unei noi ere – postfascistă - pentru a construi un partid
conservator de dreapta pro catolic. Intră în guvernul lui Berlusconi în 1994 şi chiar dacă îşi
schimbă numele în Alianţa Naţională ideile rămân ale dreptei dar se deplasează deci mai spre
centru. Cu toate acestea Umberto Bosi vine tot vu idei ale extremei drepte care cere separarea
nordului, susţine că Uniunea Europoeană este condusă de pedofili şi să tragă cu tunul în vasele
de emigranţi ce încearcă să ajun gă în Italia.
Se vor stigmatiza emigranţii români şi bulgari – vezi Alessandra Mussolini –
« încălcarea legii a devenit un mod de viaţă pentru români »
În Marea Britanie partidul Naţional Britanic va rata mişcarea spere centru aşa cum a făcut
cel din Italia şi nu a reuşit să abandoneze extremismul de dreapta. Poziţia conservatorilor
britanici mai ales margaret Teacher va bloca alunecarea spre extrema dreaptă a votanţilor.
În Germani este partidul Naţional Democratic – legal – dar şi iolegale multe grupuleţe
fără ierarhie formală dar active la nivel local sau regional
Apare în Europa Occidentală mai ales după 2011 islamofobia ca o mişcare ce pretinde
apărarea valorilor creştine, mai ales în contextual candidaturii Turciei la UE
La noi se acceptă că PRM este de această orientare dar şi PUNR, unii cu o tentă de
apărarea românismului alţii mai mult spre apărarea dinspre maghiarism
Termeni cheie: fascism, nazism, corporatism, neofascism

Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum, fascismul a apărut abia
în perioada interbelică, în contextul generat de primul război mondial, iar apoi de
criza economică din anii ’30, dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.

Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate, fascismul şi-a propus să realizeze

o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. Naţionalismul a fost implicat în
ipostaza sa extremistă, fiind asociat, în varianta germană, cu rasismul (“naţionalism
organic”), iar socialismul anti-marxist, auto-proclamat “adevăratul socialism”, afirma
posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea faţă de stat
şi mai ales faţă de conducătorul suprem.

Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg, spre a defini un fenomen paneuropean (şi nu
numai), alteori, într-un sens particular, cu referire la prima din
variantele sale, cea italiană, numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format, imediat după primul
război mondial, grupări numite “fascii”.

•Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini, conducătorul şi

principalul ideolog al acestuia. Fraza sa “Totul în stat, nimic împotriva statului,
nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”, care a
determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi
profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale), prin
subordonarea lor faţă de guvern. Spre a-şi realiza obiectivele, mai cu seamă cele
vizând renaşterea marelui Imperiu Roman, Mussolini a orchestrat un adevărat cult
al conducătorului, a glorificat violenţa şi teroarea.

•“Nazismul” este varianta germană, cea mai spectaculară şi cea mai agresivă,
numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o:
Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, partid în fruntea căruia s-a
afirmat Hitler. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi
concepţii care circulau deja în epocă: rasismul, anti-semitismul, darwinismul
social, geopolitica. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate Mein Kampf,
care va deveni un adevărat program politic, iar apoi în politica pe care a practicat-o în fruntea
regimului totalitar pe care l-a instaurat.

•Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de “neofascism”, ca

expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia, mişcarea şi regimul
politic în cauză. În deceniile care au urmat războiului, în condiţiile în care
majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste şi a
propagandei acestora, neofascismul este susţinut nu atât de partide politice, cât îndeosebi de
grupuri mai mult sau mai puţin clandestine.

Caracterizare generală

•În legătură cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată

biologic; libertatea este realizabilă numai în stat, în naţiune; solidaritatea este
dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigură subordonarea tuturor în raport
cu un centru unic de putere;

•Criticând sistemul democraţiei parlamentare, fascismul a conferit un rol major

statului bazat pe forţă, a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea
conducătorului.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp
179-200.

Francois Furet, Trecutul unei iluzii, Bucureşti, Humanitas, 1996.

F. A. Hayek, Drumul către servitute, Bucureşti, Humanitas, 1993.

A. Hitler, Mein Kampf, Editura, Beladi, 1994.

Jean-Claude Lescure, Fascismul şi nazismul, Iaşi, Institutul European, 2002.

Eugen Weber, Dreapta românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.

2.7. Democraţia creştină

În sec. XIX trei forţeacţionau pe scena politică: liberalismul, conservatorii şi socialismul

care se prefigure ca al treilea factor important.
Primele grupări creştin-democrate apar ca o alternative la conservatori – vechii
privilegiaţi- liberali – seculari şi modernişti – şi ulterior socialişti. Se conturau ca o alternative
moderată, un mod de a împăca nevoia de reforme cu vechile tradiţii.
Nu avea un discurs despre clase sociale, nu era conflictuală şi tindea mai degrabă spre
partide populare.
Aborda problema dreptăţii din perspectiva unei doctrine social creştine.
 Primele partide sunt confesionale, fie catolice fie protestante, la început cu mari diferenţe
naţionale.
Partidele confesionale nu s-au unificat în jurul unei concepţii comune, din cauze
confesional e dar mai ales naţionale.
Diferenţele confesionale vor fi date de diferneţe dintre catolici şi protestanţi, mai marcate
în unele ţări ca de ex în Germania lui Bismark unde în cadrul Kulturkampf-ului lupta pentru
secularizare şi modernism se da împotriva unui catolicism tradiţionalist şi antimodernist.
Protestanţii erau împărţiţi între conservatori care acceptau catolicismul îăn locul
ateismului şi liberali ce susţineau piaţa liberă şi capitalismul. Deci aici se găseşte pe de o parte un
catolicism tradiţionalist şi conservator pe de altă parte un protentantism divizat.
Asta va face ca pertidele catolice şi protestante săp rămână separate.
Schimbarea apare o dată ci 15 mai 1891 când papa Leon XIII publică enciclica Rerum
Novarum în care catolicismul răspunde pozitiv democraţiei, liberalismului şi socialismului ; se
preocupă de clasa muncitoare şi arată că relaţiile dintre patroni şi miuncitori trebuie să stea sub
semnul respectării demnităţii umane.
Catolicismul prin ea începe să dezvolte o doctrină socială, nu susţine dezvoltarea
democratică ci doar afirmă unele principii pe batza cărora ulterior catolicii vor reconciilia
credinţa cu practica democratică.
Se permite astfel legitimarea unei abordări social eşi se atrage atenţia asupra pericolului
pierderii sprijinului clasei muncitoare, mai ales la concurenţă cu socialismul.
Grupul ţintă sunt muncitorii şi se îndreaptă împotriva socialismului considerat mai
periculos decât liberalismul, socialismul fiind denunţat pentru că se folosea de « invidia săracilor
faţă de bogaţi » pentru a propune desfiinţarea proprietăţii private considerată factorul ce
deosebea pe om de animale.
Muncitorii prin muncă pot ajunge proprietari şi socialiştii luptând împotriva proprietăţii
private îi privau pe muncitori de acest drept.
În prima jum a sec. XX creştin-democraţia se prezintă cay un conclomerat neomogen,
între biserica catolică confuză încă, sindicate, asociaţii muncitoreşti, dintre partied confesionale
şi mişcări laice .
Cu Rerum Novarum, asociaţiile fermierilor, sindicate şi organizaţii muncitoreşti vor fi
legitimate clerical şi vor fi susţinute pentru a se dezvolta.
În perioada interbelică partidele catolice încep a se dezvolta şi participa la viaţa politică
în mod viguros.
Susţion ideea unei fortăreţe ridicate în faţa unei lumi confuze, corupte, se sublinia
solidaritatea în jurul bisericii, da rtrebuia să facăfaţă diviziunilor sociale crescânde între
muncitori şi patronate dar şi între diferite categorii de muncitori
Apare enciclica lui Pius XI – Quadragesimo Anno – la 40 de ani de la precedenta - ce
consolida poziţia bisericii catolice şi sublinia pericole din două părţi :capitalismul fără restricţii şi
comunismul totalitar şi oferea ca alternativă solidaritatea şi subsidiaritatea.
Partidele catolice europene se dezvoltă diferit în funcţie de statutul catolicismului din
fiecare stat, poziţia faţă de democraţie, dezvoltarea naţionalismului şi lipsa coalizării
transnaţionale.
Se dezvoltă sindicatele catolice dar şi moşcări laice catolice. Luigi Sturzo şi alţii vor
contribui la conturarea catolicismului social şi ideologiei creştin-democrate. Filozofia laică
emblematică este personalismul : fiecare individ are responsabilitate personală în context istoric
chiar dacă scopul ultim al vieţii este transcendenţa ; mişcarea pentru drepturile indivizilor şi
dreptate socială trebuie să fie înrădăcinată în respectul pentrun valoarea personală afiecărui om,
civilizaţia personalistă vizează împlinirea personală, persoana fiind centrul organizării
sociale ;omul este fiinţă spirituală şi trebuie să-şi îndeplinească vocaţia proprie în contextulm
uneimierarhii de valori la care aderă liber.
Era o concepţie în contratimp cu alte curente : dreapta creştină îl acuza de marxism şi
renunţate la tradiţii, creştin democraţii francezi îi reproşeau că uită de importanţa centrala a
clasei burgheze, cumuniştii francezi o reprobau de asemenea
Se va dezvolta şi în ţări necatolice şi neprotestante. Şi în România : partidulŢărănesc şi
Partidul Naţional Romîn vor avea ccente de creştin democraţie
După al doilea război mondial – pe fondul războiului rece şi a distrugerilor provocaten
democraţia creştină se va unifica ideologic şi ea devine un simbol al reconcilierii dintre catolici,
socialiştii şi liberalii din occident.
În Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Austria apar partede cu identitate creştiân-
democrată . Şi în America Latină, Portugalia, Spania. Paradoxal pentru că biserica catolică era în
neclaritate până la Conciliul vatican II, conservatorii pierd teren, viitorulpărea socialist dar
aceştia se centrau pe ideea de clasă şi nu convingea clasa de mijloc.
Se raporta la comunităţi, nu la indivizi, ; la subsidiaritate în favoarea acelioraşi
comunităţi şi la solidaritate în cadrul acestora. Subsidiaritatea se referă la luarea deciziilor cât
mai aproape de cetăţean : cât mai multe decizii la nivel local nu naţional.
În prezent acest principiu este de bază în Uniunea Europeană : pe cât posibil la nivelm
naţional, regional sau local în locul celui european
Favorizează autonomia comunităţilor dar nu şi a indivizilor unde preocuparea este
scăzută şi dacă este conflict între individ şi comunitate ei vor favoriza comunitatea.
Se identifică cu trei doctrine : personalismul, solidarismul şi pluralismul. Personalismul
accentua responsabilitatea persoanei, solidarismul recunoştea interdependenţa, iar pluralismul nu
era cel liberal ci unul al comunităţilor care au dreptul să-şi conserve specificitatea
Era un mesaj câştigător într-o Europă distrusă de război acela în care se marşa pe
reconciliere, solidaritate, familie, rolul comunităţilor.
Personalităţi : Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Robert Schuman, emblematic
partidul Uniunea Creştin –Democrată din Germania
După 1989 rămâne o ideologie în curs de extindere şi dezvoltare. În contextul economiei
de piaţă şi a situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare ce doreau dezvoltarea dar erau cuprinse de
întinderea culturală vestică, partidele creştin democrate se vâd situate între alternativa socialistă
şi noul avânt neoliberal şi atunci optează pentrun calea de mijloc şi anum e cea a unei economii
sociale de piaţă combinată cu protecţia socială.
În prezent des află prinse între două concepte : conservatorism şi socialism.Internaţionala
creştin democrată în 2001 se transformă în Internaşionala centristă : discursul este de inspiraţie
personalistă
În Europa occidentală după 1990 pare să-şi fi pierdut sprijinul popular. Se bazau pe
rolulmedierii în rezolvarea diferitelor probleme, dar se bazau pe aspecte religioase şi continua
referire la creştinism va deveni tot mai problematică pe măsură ce electoratul era tot mai puţin
sensibil la religie.Se eroda deci legătura cu electoratul tradiţional şi vârstnic.
Dar anul 200o este anul revitalizării creştin democraţiei pentru că acum dezbaterile
europene vor aduce în prim plan discursuri tradiţionale creştin democrate şi elocventă este cea
referitoare la Constituţia Uniunii Europene şi referirea la tradiţiile creştine, deşi introducerea
caracterului creştin alUniunii Europene în Constituţie a fost refuzat de unii.
 În plus erau în avantaj electoral faţă de situaţia anterioară
Emblematic la nivel eurpopean este Uniunea creştin democrată germană care va face şi
reunificarea Germaniei. Rămânedin 2011 cel mai important membru al partidului Popular
European. Afirmă importanţa valorilor creştine, poziţionarea la centru şi importanţa economiei
de piaţă ; securitate socială bazată pe solidaritate şi coeziune socială
PPE este reprezentantul creştin democraţiei în parlamentul European şi cel mai puternic
grup politic la nivelul Uniounii Europene
Noua strategie a PPE este pe lângă valorile tradiţionale şi crearea unei Europe a valorilor,
a creşteriki şi a ocupării forţei de muncă, o Europă mai sigură, mai solidară. Ne se referă în nici
un fel la o Europă a valorilor creştine ; dimpotrivă apără laicitatea statului, ca o laicitate pozitivă
ce apără libertatea religioasă în spirit de cooperare şi de respect reciproc.
Familia este în continuare o preocupare centrală a popularilor europeni, respectarea
demnităţii umane, promovarea conceptului de muncă decentă : crearea de locuri de muncă,
garantarea lor, extinderea treptată a protecţiei sociale şi promovarea dialogului pentru frezolvarea
conflictelor sociale
Relaţia PPE şi creştin democraţie din punct de vedere ideologic este ambiguă pentru că
partidele membre ale PPE sunt creştin democrate dar şi conservatoare sau ale minorităţilor. În
ultimul timp se constată mai degrabă înclinaţii către conservatorism decât spre creştin democraţie
În România după 1990 se manifestă cu această orientare PNŢCD, UDMR, PDL

Termeni cheie: democraţie, valori creştine, economie socială de piaţă

Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al

XIX-lea, ca o reacţie la individualism şi anticlericanism. A îmbinat concepţia catolică despre
justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice, apropiindu-se şi de
conservatorism, prin susţinerea valorilor tradiţionale. Un rol important în apariţia sa l-a avut papa
Leon al XIII-lea, prin elaborarea concepţiei sociale a catolicismului, care a vizat înnoirea
bisericii şi deschiderea ei spre societate.

Democraţia creştină va câştiga teren abia după al doilea război mondial, când se
va afirma în numeroase ţări europene, precum şi în câteva ţări latino-americane. În
Europa, a parcurs trei etape:

•Anii ’40 –’50 au însemnat afirmare în forţă, ascensiunea fiind explicabilă în

condiţiile în care dreapta fusese discreditată de fascism, stânga de stalinism, iar
ideologiile şi partidele tradiţionale erau blamate pentru incapacitatea de a se opune
extremismelor şi dezastrelor pe care acestea le-au provocat. Partidele creştin-democrate s-au
consolidat o dată cu intensificarea războiului rece, pentru că erau considerate principalul bastion
împotriva comunismului. Pe măsură ce se făceau
paşi în integrarea europeană aceste partide se afirmau ca principali susţinători ai
procesului.

•Anii ‘60- începutul anilor ’70 au marcat un oarecare declin, în condiţiile în care
comunismul sovietic apărea a fi mai puţin ameninţător, iar socialiştii occidentali
câştigau teren, atrăgând şi sindicate care anterior se aflaseră sub influenţa creştina a democraţiei.
La acestea se adaugă afirmarea unei subculturi a tineretului care îl îndepărta de valorile
tradiţionale.

•Din a doua jumătate a anilor ’70 se produce o adevărată renaştere a creştin-democraţiei,

explicabilă prin preocupările pentru problemele sociale, dar şi pentru
aprofundarea şi extinderea procesului de integrare europeană. Coordonate majore (aşa cum au
fost relevate de Wilfried Martens, lider al democraţiei creştine europene):

•Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin “personalismul comunitar

sau social” de inspiraţie creştină, la baza căruia se află două principii
fundamentale: persoana umană este esenţială; societatea trebuie să se caracterizeze prin
comuniune şi fraternitate; scopul statului fiind acela de a asigura binele tuturor;

•Conceptul “economie socială de piaţă”, lansat în Germania imediat după război,

îşi păstrează valabilitatea, vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia
socială a individului;

•Partidul Popular European, primul partid transnaţional, (înfiinţat în 1979, a

câştigat cele mai multe locuri în Parlamentul European la alegerile din 1999 şi,
respectiv, 2004), ce reuneşte “democrat-creştinii şi cei apropiaţi lor”, este
susţinător al unei Constituţii europene care să se inspire din trei principii
fundamentale: subsidiarităţii, federalist şi democratic.

Aceste caracteristici îndreptăţesc amplasarea ideologiei creştin-democrate şi a

partidelor care o susţin în zona de centru a spectrului politic.

Bibliografie

Jean-Dominique Durand, Europa democraţiei creştine, Iaşi, Institutul European,

2004.

Wilfried Martens, O Europă şi cealaltă, Bucureşti, Editura Metropol, 1995.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994,
pp.299-341.

Enyedi Zsolt, “Creştin-democraţia”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine

politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 145-165.

2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)

Termeni cheie: agrarianism, ţărănism, “stat ţărănesc”

Tratat deseori în contextul conservatorismului, agrarianismul (ţărănismul) s-a

afirmat ca ideologie în primele decenii ale secolului XX, vizând susţinerea intereselor
producătorilor agricoli şi, în general, ale populaţiei din mediul rural. Partidele agrariene
(ţărăneşti) au apărut mai întâi în Europa occidentală şi în America de Nord; au cunoscut o
înflorire efemeră în Europa de Est, în perioada dintre cele două războaie mondiale; au constituit
un fenomen politic durabil doar în ţările scandinave.

Agrarianismul este, în principal, produsul clivajului urban – rural care s-a

amplificat la începutul secolului XX, mai ales pe temeiuri economice: producătorii de
hrană vor un profit cât mai mare din munca lor, iar consumatorii vor să aibă produse
alimentare cât mai ieftine.

•În ţările occidentale, iniţiativa de a forma partide agrariene a aparţinut, de regulă, unor asociaţii
de fermieri nemulţumiţi de modul în care interesele lor erau
susţinute de partidele liberale sau conservatoare, ce aveau o conducere predominant urbană. Pe
de o parte, aceste partide apără proprietatea privată; pe de altă parte, cer asistenţă
guvernamentală pentru agricultură.

•În ţările Europei de Est, mai puţin dezvoltate, partidele agrariene au apărut în
condiţiile în care, independenţa naţională fiind recent obţinută, problema
proprietăţii asupra pământului a fost tocmai rezolvată. Totodată, extinderea
dreptului de vot a permis manifestarea politică a ţărănimii. Numite, de regulă
partide “ţărăneşti”, acestea au dat ideologiilor lor o coloratură morală, urmărind să
apere mica gospodărie ţărănească de efectele negative ale economiei de piaţă. În
România, de pildă, Virgil Madgearu, principalul teoretician al ţărănismului, a
susţinut ideea “statului ţărănesc” (agrar), ca formă de guvernare preponderent
dirijistă a unui popor alcătuit în majoritate din ţărani cu gospodării individuale; a
susţinut cooperaţia ca soluţie pentru modernizarea agriculturii, dar în condiţiile
păstrării proprietăţii private asupra pământului.

Partidele agrariene sunt amplasate, de regulă, în zona centrului, fiind dispuse să

realizeze alianţe atât cu partidele de dreapta cât şi cu cele de stânga. Nu acordă o
importanţă prea mare dimensiunii ideologice, ci au un caracter pragmatic, vizând
prioritar susţinerea intereselor unei categorii profesionale. În condiţiile în care
urbanizarea a progresat, iar agricultura angajează tot mai puţini oameni, partidele
agrariene se confruntă cu serioase probleme, ce afectează însăşi raţiunea lor de a fi.

Cele care vor să evite declinul sunt nevoite să-şi lărgească adresabilitatea electorală, să-şi
modifice programele, astfel încât să realizeze deschidere spre alte forţe politice, manifestând
disponibilitate pentru diferite formule de colaborare.

Bibliografie

V. Madgearu, “Doctrina ţărănistă”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti,
Ed. “Garamond”, 1995, pp. 91-123.

Liviu Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994, pp. 207-212.
2.9. Ecologismul – verzii

Este un current ideologic particular care se conturează în anii 60 cu idei noi şi cu o

atitudine nouă rezultate din conştientizarea impactului negative al omului aasupra mediului în
general, asupra naturii, animalelor, omului ca atare sau societăţii.
Revoluţia industarială a dat capacitatea oamenilor de a exploata dar şi de a deteriora
mediul într-o măsură fără precedent şi fără nici o limitarea din partea ideologiilor politice care în
ansamblul lor justificau dominarea, exploatarea şi transformarea naturii de către om, glorificarea
producţiei şi consumului.
Ideologia lor este în strânsă legătură cu problemele generate de activitatea umană prin
procesul de industrializare: pesticide în agricultură, proliferarea armamentului nuclear, apariţia
superputerilor nucleare în anii 60-70, ploi acide şi accidente industrial petroliere, nucleare sau
chimice, distrugerea stratului de ozon, defrişarea masivă, şi mai recent schimbările climatice,
încălzirea globală, organisme modificate genetic etc.
Susţion poziţii critice faţă de alte ideologii fie de dreapta fie de stânga, în măszra înn care
aceste ideologii justifică sau fac posibile problemele de alterare a mediului.
Este dificil de analizat această ideologie pentru că este recentă şi nici măcar numele nu-i
este unanim acceptat. Unii o numesc ecologism, alţii ideologie verde iar englezii o numesc
environmentalism – ambientalism – care complică şi mai mult spectrul semnatic.
Nici clasificare ei nu este simplă : unii o văd ca pe o mişcare nouă ideatică şi socială ;
unii ca asimilabile stângii politice, alţii ca aparţinând nici stângii nici dreptei. Uneori a fost
văzută ca o manifestare târzie a unei democraţioi radicale, sau a mişcărilor de eliberare sau
anticapitaliste ale sec XIX sau o nouă faţă a conservatorismului.
Unii le-au catalogat ca simple proteste faţă de probleme punctuale de mediu.
Nu formează un bloc unitar ci sunt mai degrabă o familie ideologică cu variaţii ideatice
ce pot merge până la contradicţii şi rupturi. Se pote însă decela elemente centrale care să
definească un corp ideologic ecologist.
Dar nu orice abordare a unei probleme de mediu este şi o poziţie neapărat ecologistă.
Preocuparea centrală a ecologismului este regândirea modului în care omul se raporteaza
la natură, la mediu şi animale. Se constituie dintr-un corp de discursuri, mişcări politice şi sociale
care pornind de la realităţile noi, ale descoperirilor ştiinţifice, valori şi principii morale încearcă
să protejeze calitatea mediului prin limitarea dacă nu chiar schimbarea acţiunilor umane
negative, distructive.
Perioada de apariţie a ecologismului – anii 60 – este o perioadă dominată de
semntimentul unei crize profunde, o viziune pesimistă cu accente uneori apocaliptice şi de
convingerea că pe termen lung planeta are perspective sumbre.
Se observau efectele negative ale pesticidelor şi în 1962 se publică lucrarea « Primăvara
mută » a biologului Rachel Carson, care convinge pe preşedintele Kennedy să ordone
investigaţii cu rezultatul înfiiunţării Agenţiei SUA de Protecţie a Mediului în 1970 ce interzice
folosirea DDT ca pesticid. Exemplul Americii este urmat în întreaga liume.
În 1979 se publică şicrarea lui James Lovelok « Gaia : o nouă perspectivă asupra vieţii pe
Pământ » în care influienţat şi de munca autorului la NASA este lansată ipăteza conform căreia
Pământul poate fi înţeles ca o entitate complexă, un singur organism cu mecanisme
interdependente de asigurare a echilibrului şi de perpetuare a vieţii ; funcţionarea Pământului nu
este una conştientă de sine ci doar ca un superorganism cu sisteme de autoreglare ce manţin
constante anumite condiţii climaterice, proporţia de oxigen, salinitatea oceanelor, cu capacitatea
de a se autoregla şi de a menţine viaţa.
În 1972 Clubul de la Roma cere şi obţine un studiu de la Massachusetts Institute of
Technology ce readuce în discuţie îngrijorările pe aceeaşi temă.
Gândirea ecologistă deci derivă din afirmarea unei necesităţi şi a unei noi atitudini faţă de
lumea naturală, o regândire a valorilor legate de natură şi mediul înconjurător, şi care în epoca
imediat următoare va duce la apariţia unor diversităţi de mişcări ecologiste, organizaţii
guvernamentale sau neguvernamentale dar şi a partidelor verzilor.
Ideile ecologiste pot fi grupate în două categorii după modul în care abordează raportul
om-natură : cel antropocentic în care omul are o poziţie privilegiată şi cel biocentric –
ecocentrism – în care accentul cade pe tot ce este viu şi deci care include şi pep om alături de alte
forme de viaţă.
Din categoria celui antropocentric poate fi considerat cel timpuriu, cel apocaliptic al
anilor 60 sau cel al bunăstării umane care ste preocupat de creşterea bunăstării oamenilor prin
limitarea degradării mediului şi promovarea de soluţii practice de reciclare sau energii
nepoluante. Ei nu se preocupă de efectele negative aale activităţilor umane le au asupra mediului
decât prin prisma efectelor pen care aceste schimbări le au asupra intereselor şi nivelului de
viaţă al oamenilor. Mediul din această perspectivă nu are valoare în sine ci este doar un
instrument pentru atingerea scopurilor umanhe de îmbunătăţire a standardului de viaţă.
Cel ecocentric este cel care poate fi caracterizat strict c atare deoarece el afirmă că doar
înţewlegerea locului nostru în natură printre alte fiinţe vii va determina cea mai bună abordare a
organizării sociale şi politice a comunităţilor umane. Cel antriopocentic care nu propune o
regândire a organizării politice, sociale şi economice existente ci doar o bună gestionare a
resurselor existente nu presupun neapărat articularea unui discurs ecologic ci doar strategii de
mediu ce se pot justifica de poziţii ideologice tradiţionale de stânga sau de dreapta.
Abordările biocentrice critică antropocentrismul ecologic şi arată că natura are valoare în
sine şi nu sunt doar mijloace ale omuluk de a-şi atinge scopurile şi ca atare este de datoria omului
să protejeze natura animalele plantele etc
Dar chiar abordarea unei a sau alteia dintre aceste laturi este prin ea însăşi o abordare
ideologică de vreme ce ne este imposibil de stabilit dacă natura este sau nu prin ea însăşi om
valoare intrinsecă : în lipsa omului nu mai rămîâne nimic din valoarea intrinsecă a naturii.
Există şi o ecologie socială care susţine că problemele de mediu cu care ne confruntăm
îşi au rădăcinile în modul în care este organizată societatea, pe ierarhii sociale şi politice şi
relaţiile generate de acestea, logica maximizăriim profitului şi consumului vor avea consecinţe
dezastruoase.
Există şi un ecologism de profunzime care critică ecologismul de suprafaţă preocupat
doar de poluare sau epuizarea resurselor şi afirmă că trebuie să ne preocupe mai mult un
egalitarism biologic pentru care toate formele de viaţă au valoare intrinsecă independent de
utilitatea lor de către oameni. Omul nu este radical diferit de late forme de viaţp şi este şi el
membru al unei comunităţi biologice.
Există şi un ecofeminism care priveşte din punct de vedere particular relaţia dintre om şi
Natură introducând în relaţie şi factorul gen. Se puna ici în evidenţă legătura istorică dintre
dominarea naturii sau a animalelor şi a femeilor în societăţile patriarhale. Se pune accentul pe
problema naturalizării femeilor şi pe feminizarea naturii. Dihotomiile maasculin-feminin se
suprapune pe cea dintre om şi natură, femeile fiiund identificate în relaţie cu natura iar
dominarea naturii de om este în strânsă legătură cu oprimarea femeilor.
Ecofeminismul îmbină ideea stimei de sine pentru faptul de a fi femei – feminismul
radical – cu lipsa de reţinere ce drivă din faptul că nu suntem doar membrii ai comunităţii umane
ci şi ai comunităţii boitice. Dominarea naturii şi a femeilor sunt – spun aceştia – legate şi de aici
decurge şi dominarea şi a altor grupuri mai apropiate de natură : indigeni, rase de culoare, culturi
considerate necivilizate, categorii ca sclavii etc. Conceptele de feminizare şi de naturalizare sunt
esenţiale în înţelegerea mecanismelor de construcţie socială, a ierarhiilor sociale şi în această
viziune suprapopulaţia de ex. nu este explicată ca rezultat mecanic al sărăciei ci a organizării
sociale tradiţionaliste care nu permit femeilor ce nu permit femeilor să-şi controleze propriile
capacităţi reproductive.
Specific abordării biocentrice este modul în care se tratează drepturile animalelor, văzute
ca tratate cu cruzime, văzute doar ca obiecte, mijloace sau proprietate. Milioane sunt exploatate,
sacrificate, torturate etc. în vreme ce alte milioane în SUA primesc cadouri de sărbători, li se
celebrează ziua de naştere. mApoi creşterea consumului de carne la nivel mondial are consecinţe
asupra defrişărilor cu creşterea nivelului de gaze cu efect de seră etc
Cresc deci apelurile pentru regândirea relaţiei om – animal.
Unii merg pe linia unei consideraţii ce trebuie acordată animalelor pentru că sunt capabile
de suferinţă – nu înzestrarea cu raţiune sau neînzestrarea cu raţiune trebuie să fie prioritară în
apreciere ci capacitatea de a suferi.
Alţii susţin drepturiel animalelor pentru simplul fapt că au viaţă proprie : abordare
deontologică sau alta aboliţionistă, ultima susţinând că statutul de proprietate asupra animalelor
trebuie respins şi anumalele au un singur drept şi anume acela de a nu fi tratate ca proprietate de
unde şi imperativul moral de a a adopta un stil de viaţă vegetarian exclusiv.
Anii 60-70 sunt perioada în care se internaţionalizează preocupările pentru problemele
ecologice. Acum se formează mişcări ca de ex. Greenpeace dar şi altele.
Greenpeace este o organizaţie independentă ce ia naştere în 1970 ca o mişcare pentru
pace. Are o abordare confruntaţională şi nonconformist pentru a obstrucţiona anumkite activităţi
sau pentru a atrage atenţia asupra practicilor ce disterug sau ameninţă animale sau ecososteme
întregi şi biodiversitate, viaţă marina, despădurire energie nucleară.
În India mişcareaChipko este adepta rezistenţei nonviolente a lui Mahatma Gandi: în
1974 pentru a nu permite defrişarea unei păduri un grup de femei s-au legat de copaci.
Ca atare în ţări dezvoltate ei acţionează de regulă pentru schimbarea politicilor de
guvernare, iar în ţările în curs de dezvoltarea mai ales pentru emancipare, democratizare,
drepturile omului, combaterea sărăciei etc.
La nivel internaţional pe linia promovării politicilor de mediu se intzernaţionalizează din
anii 70 Samituriel Pământului iniţiat de naţiunile bogate ale ONU unde tot mai mult se
analizează decalajul tot mai mare dintre bogaţi şi ţările sărace
În 1983 se înfiinţează Comisia Mondială ONU pentru Mediu şi Dezvoltare, ce va publica
un raport despre dezvoltarea durabilă.
Spre anii 90 sunt înregistrate şi eşecuri : deşi de ex. micşorarea stratului de ozon este
luată în consideerare şi de conservatori ca Teacher sau Reagan care înţeleg că dicolo de piuterea
militară sau politică, chestiunile de mediu trebuie puse pe lista de priorităţi pentru că nu mai este
o problemă regională sau locală ci mondială.
 Din anii 90 o nouă problemă capătă atenţie şi anume ce a încălzirii globale, problemă
care în perioada următoare va canaliza toată atenţia şi toate preocupările privind protecţia
mediului
În 1997 se adoptă Protocolul de la Kyoto semnat de 191 state prin care statele cu excepţia
notabilă a SUA se angajază să reducă emisiile de gaze cu efect de seră. China şi SUA sunt însă
reticente.
Şi la nivel europoean tema este de mare atenţie fiind pe agenda Consiliului Europei şi a
parlamentului European, cetăţenii europeni fiind interesaţi de problematică. Creşterea preţului la
petrol şi dependenţa de Rusia fac ca politicile de securitate energetică să fie regândite în
concordanţă ce sele de securitate climatică
Primele partide verzi apar în 1970 : primul în Noua zeelandă apoi Pertidul Ecologist din
Marea Britanie în 1973., Poi Elveţia, Belgia dar cel cu succesul cel mai mare este cel din
Germania şi care adoptă prima dată numele de verde. Au ca dimensiuni (docgtrina lor politică) :
ecologie, dreptate socială, nonviolenţă, democraţie participativă. Le cel american pe lângă aceste
coordonate se adaugă şi descentralizarea, respectul pentru diversitate, responsabilitate globală,
economie bazată pe comunităţi, feminism şi preocuparea pentru viitor.
Apar partide verzi pe toate continentele şi care se întăresc inclusiv electoral dar şi prin
alianţe, inclusiv internaţionale.
Cer guvernelor ţărilor industrializate să îşi asume celem petrecute cu natura în cei 500 de
ani de industraializare şi se sugerează : reducerea emisiilor de carbon cu taxarea suplimentară
pentru energie din cărbuni fosili nerecuperabili, surse de energie regewnerabilă şi nepoluantă
limitarea defrişărilor şi protecţia pădurilor prin moratoriu asupra comerţului internaţional cu
lemn, intarzicere a exporturioor de deşeuri şi ay atestelor nucleare
Se pare că în Europa au avut totuşi cel mai mare succes cu victorii repetate la alegeri şi cu
naşterea Partidului Verde European
Ecologismul radical – desemnează ideologia unor mişcări radicale ecologiste
nemulţumite de perspectivele managementului de mediu, faţă de lipsa de voinţă politică a
guvernelor de a rezolva problemele de mediu.
Poate cea mai cunoscută organizaţie ecologică considerată radicală este Greenpeace :
internaţională cu filiale în peste 40 de ţări şi cu sediul cenztral la Amsterdam
Scopul ei este de a susţine viaţa în toată complexitatea ei prin acţiuni directe, loby şi
cercetare în problemele ecologice globale :schimbări climatice, probleme nucleare, defrişare,
organisme modificate genetic, boidiversitate. Ca şi căi de acţiune foloseşte deseori pe cea de
apune publicul larg în postura de a fi martor direct la abuzuri sau catastrofe biologice, pentru a
potenţa stări emoţionale şi sewnsibilităţi morale legate de responsabilitatea politică
Altă organizaţie considerată ca bradicală este People for the Ethical Treatament of
Animals – PETA – Oamenii pentru tratamentul etic al Animalelor : Animalele nu sunt ale
noastre pentru a le mânca, să ne îmbrăcăm sau pentru amuzamentul nostrum. Ca atare
promovează vegetarianismul şi veganismul ca stiluri de viaţă ecologice pline de compasiune faţă
de animale. Arată că fermele de animale sunt cele mai mari contributori la gazele cu efect de seră
şi promovează dieta vegetariană. Este totuşi criticată că nu este destul de radicală
Altă organizaţie este Animal Liberaţion Front – ALF- cu reprezenjtanţe în peste 40 de
ţări : practic orice persoană vegetariană sau vegană care respectă principii ca : producerea de
prejudicii şi pagube celor care fac profituri de pe urma exploatării animalelor, eliberarea
animalelor şi plasarea lor în adăposturi,. Demascare atrocităţilor faţă de animale, să facă aşa ca n
ici un anumal uman sau nonuman să nu fierănit vreodată – se poate considera membru al ALF.
Ei iau animalele din locul unde sunt exploatate şi distrug acele locuri iar animalele le duc în
adăposturi : nu considera nici furt de animal şi nici distrugere de proprietate acţiunea lor, pentru
că anikmalele nu sunt proprietatea cuiva. Sunt deci idei aboliţioniste la baza ideologiei lor-
nimeni nu poate fi proprietarul lor.
Sora mai tânără a ALF este Eart Liberation Front – ELF – care este acuzată de
ecoterorist : incendiază dezvoltările imobiliare şi magazinele, introduc bare de metal în copaci
pentru a distruge instrumentele de tăierea a cestora şi a scădea valoare comercială a lemnului. În
final s-a renunţat la aceste practici pentru că periclita viaţa muncitorilor forestieri.
S-a ajuns la condamnarea penală a unor activişti acuzaţi de aceste practici.
La noi până în 1990 nu a existat această mişcare. După 1990 se înfiinţează multe partide
de această orientare – MER, PER, Paertidul Ecologic Umanist, Partidul naţional Ecologic,
Federaţia Ecologiştilor din România. Succes la început dar de scurtă durată. Eru mai degrabă
liberali decât ecologişti.
Intră şi în parlament şi în 1992 şi în 1996. Din 2006 se înfiinţează Partidul Verde cu
puţină vizibilitate până în 2009 când îl desemnează pe Remus Cernea candidat la preşedinţie :
personaj insolit, nonconformist dar care nu reuşeşte decât un procent subunitar la alegeri.
Nu este deci conturată în politica romîânească clar dar este reprezentată relativ bine la
nivel de ONG-uri, toate cu retorică similară de genul Salvaţi Roşia Montană, Salvaţi Sighişoara,
Salvaţi Delta Dunării , Salvaţi…. Etc. La noisunt foarte bine reprezentate şi variate Greenpeace
sau Fondul Mondial pentru Natură
Avem organizaţii internaţionale idependente dar şi altele, mai grupări de voluntariat
pentru diverse activităţi : acţiuni de eliminare a gunoaielor intr-o zi din anumite locuri

Termeni cheie: ecologism, protecţia mediului, dezvoltare durabilă

Au fost exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu începuturile

ecologismului. În vreme ce unii consideră că este o ideologie veche de când lumea,
alţii apreciază că începuturile se află în romantismul secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea, care a
fost o reacţie la industrializarea rapidă, preocupările pentru restabilirea echilibrului dintre
societate şi natură dobândind caracter ştiinţific prin opera lui E. Haeckel, cel ce a utilizat pentru
prima oară termenul “ecologie”.

De remarcat că ecologismul e singura ideologie a cărei denumire provine din cea a unei ştiinţe.

Majoritatea analiştilor consideră că ecologismul este un produs al secolului XX: începând cu anii
’60 –’70 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii
industriale, a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem finit sub
raportul resurselor, pentru ca, la sfârşitul anilor ’80 să se intensifice semnalele de alarmă în
legătură cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau încălzirea globală. Ecologismul ca
ideologie s-a cristalizat începând cu anii ’70, mai întâi în legătură cu activitatea unor grupuri de
interes constituite în scopul protecţiei mediului, a unor specii, sau a protestului împotriva testelor
nucleare. Tot în anii ’70 au început să apară primele partide ecologiste.
Iniţial, ecologismul s-a afirmat ca o “contra-ideologie”, prin critica altor
ideologii, cărora le reproşează viziunea antropocentrică faţă de natură, ca şi prin
critica societăţii industriale moderne, mai cu seamă din ţările dezvoltate, unde ratele foarte înalte
ale producţiei şi consumului au ajuns în contradicţie cu natura finită a planetei.

Modelul societal propus de ecologism:

•Viziunea biocentrică, bazată pe ideea că toate formele de viaţă au valoare; între

om şi mediu există o complexă reţea de interacţiuni şi dependenţe reciproce.

•Dezvoltarea „sustenabilă” (sustainable development), în sensul de dezvoltare

durabilă, raţională, pe termen lung, vizând satisfacerea nevoilor vitale ale unei
comunităţi fără a fi prejudiciată posibilitatea generaţiilor viitoare de a face acelaşi lucru.

•Descentralizarea politică, astfel încât oamenii care iau decizii să fie cât mai
aproape de efectele acestora şi să asigure valorificarea în cât mai mare măsură a
resurselor locale.

Deşi are multe elemente comune, ecologismul nu este unitar, ci se manifestă în

diferite variante:

•Unele favorizează măsuri radicale pentru a stopa dezvoltarea, asociindu-se chiar

cu anarhismul sau terorismul (nuanţe “verde închis”);

•Altele cultivă acţiunea democratică, concentrându-se asupra adoptării unor legi şi

politici publice favorabile obiectivelor urmărite (nuanţe “verde deschis”).

Dacă iniţial partidele ecologiste (numite deseori şi “partidele verzilor”) au

manifestat prudenţă în legătură cu participarea la alegeri, acum majoritatea se
angajează în cursa electorală şi au devenit forţe politice de referinţă în multe ţări.

Apărute în perimetrul stângii, partidele ecologiste sunt deseori asociate acesteia, dar amplasarea
în spectrul politic depinde de context, situarea în zona centrului fiind de asemenea frecvent
invocată.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi,

Polirom,2000, pp. 227-238.
Marcian Bleahu, “Ecologia politică – doctrina secolului XXI”, în Alina Mungiu-
Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 231-251.
Allan M. Winkler, Trecutul apropiat: Eseuri şi documente despre America de după
cel de al doilea război mondial, Cluj-Napoca, Dacia, 1996, pp. 320-355.
2.10. Feminismul

Termeni cheie: feminism liberal, feminism socialist, feminism “welfare”,

descriminare pozitivă

Spre deosebire de ideologiile tradiţionale, feminismul consideră că situaţia femeilor şi

inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. O altă particularitate
rezidă în faptul că, deşi această problematică se află pe agenda a numeroase partide politice, nu
există partide feministe; se poate vorbi însă despre o mişcare feministă, care a avut momente de
manifestare pregnantă.

•Prima manifestare a fost aceea a feminismului liberal timpuriu. Deşi termenul

“feminist” a început să fie utilizat abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, originea
feminismului este identificată, de obicei, în perioada imediat următoare Revoluţiei
franceze, în Anglia, în opera lui Mary Wollstonecraft, care, respingând credinţa
în inferioritatea femeii, dominantă la vremea respectivă, a susţinut că femeile sunt
fiinţe raţionale, asemenea bărbaţilor, şi, ca urmare, trebuie să aibă drepturi egale.
Aceste idei au avut un puternic ecou în SUA, unde industrializarea şi modernizarea rapidă au
stimulat manifestarea independentă a femeilor. Prima dezbatere de amploare pe probleme
precum sclavia sau dreptul de vot s-a desfăşurat în 1848, când Convenţia de la Seneca Falls a
adoptat o “Declaraţie de independenţă alternativă”, parafrazând punct cu punct Declaraţia de
independenţă din 1776, dar încorporând referirile la femei.

•Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepţia socialismului utopic

potrivit căreia relaţiile dintre bărbaţi şi femei trebuie înţelese ca parte a societăţii capitaliste, care
produce şi întreţine subordonarea femeii; schimbarea acestei stări de lucruri se poate realiza pe
calea reformelor. Feminismul marxist a reluat, în parte, aceste idei, susţinînd însă că soluţia
pentru schimbare este revoluţia.

•La sfârşitul secolului al XIX-lea femeile din ţări dezvoltate precum Anglia sau
SUA beneficiau de un grad considerabil de independenţă, respectiv de acces la
educaţie şi muncă, dar li se refuza dreptul de vot. Atunci s-a dezvoltat campania
pentru dreptul de vot, care a atins punctul culminant la începutul secolului XX.

A fost, în principal, o continuare a ideilor feministe liberale, dar a avut diferite

variante. ”Sufragetele” au fost exponentele aripii militante, foarte active în
perioada premergătoare primului război mondial. Majoritatea ţărilor dezvoltate au
consacrat, după război, dreptul de vot al femeilor.

•În perioada interbelică, feminismul a intrat într-un oarecare declin. În anii marii
crize, s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a
protecţiei sociale a femeilor (“feminismul welfare”).

•În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, primul moment
semnificativ a fost acela al publicării cărţii lui Simone de Beauvoir, Al doilea sex (1949),
expresie a respingerii rolului tradiţional al femeii. În anii ‘60 s-a conturat un nou val de
feminism, îndeosebi în SUA, graţie unor militante precum ziarista Betty Friedan, care a pledat
pentru combinarea responsabilităţilor casnice ale femeii cu preocupările pentru carieră. Începând
din acei ani femeile americane au
beneficiat, asemenea populaţiei de culoare („afro-americanilor”), de aşa-numitele
programe affirmative action (“discriminare pozitivă”, în sensul unor măsuri şi acţiuni
favorizante, care să înlăture consecinţele discriminării trecute). Ultimele decenii au cunoscut şi
expresii ale feminismului radical, ale “anarhofeminismului” chiar, care îndeamnă la nesupunere
faţă de “legile opresive”.

Feminismul post-modernist a cultivat o serie de exigenţe privitoare la limbaj,

astfel încât acesta să reflecte corect participarea şi posibilităţile de participare ale femeilor la
viaţa publică (aşa-numita political correctness).

În prezent, feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă, dar multe dintre

obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei publice, ca şi al
unor forţe politice. Deşi s-au făcut progrese considerabile în privinţa participării femeilor pe
piaţa muncii, precum şi în viaţa politică (feminismul având, fără îndoială, o contribuţie în această
privinţă), egalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii rămâne o problemă de actualitate pe agenda
publică.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp.
208-211.

Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucureşti, Editura Univers, 1998.

Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002.
„Feminism”, în Sfera politicii, 71-72, 1999.

Mihaela Miroiu, “Feminismul ca politică a modernizării”, în Alina Mungiu-Pippidi

(coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp 252-274.

Mary Lyndon Shanley, Uma Narayan, Reconstrucţia teoriei politice, Polirom, 2001.

3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ.

Evoluţie şi sensuri actuale

Obiective:
•Examinarea evoluţiei diferenţierii dintre dreapta şi stânga politică
•Argumentarea actualităţii diferenţierii, cu sublinierea dimensiunilor politice şi
economice
•Încadrarea doctrinelor partidelor politice în spectrul politic

Termeni cheie: dreapta şi stânga politică, dreapta şi stânga economică, centru,

extremism

Aplicate la ideologie, "dreapta" şi "stânga" se referă la două seturi de idei,

convingeri, atitudini politice, aflate în relaţii de contradicţie, având deseori o
încărcătură emoţională şi neepuizând gama alternativelor politice aşa cum sunt ele
exprimate atât în programele partidelor, cât şi în orientările valorice existente la
nivelul opiniei publice. Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni a
condus la formularea a numeroase obiecţii în legătură cu relevanţa lor
pentru compararea şi clasificarea ideologiilor şi partidelor politice. Şi totuşi, ei
continuă să fie invocaţi de către cercetători, oameni politici sau, pur şi simplu de către cei ce
doresc să definească, la modul generic, un anume tip de atitudine politică.

Iniţial, dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de principiile Revoluţiei

franceze. Mai exact, la o şedinţă a Adunării constituante din 1789, reprezentanţii
naţiunii, divizaţi în privinţa problemei dreptului de veto al regelui, s-au împărţit
topografic în sala de şedinţă, partizanii unui veto nelimitat aşezându-se în dreapta
preşedintelui adunării. Aşadar, opoziţia dintre cele două orientări se referea la
principiile guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică sau preferinţă pentru
un guvern ales; ataşament faţă de trecut sau dorinţă de schimbare revoluţionară.

Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea, chiar dacă se foloseau rar termenii de

"dreapta" şi "stânga", confruntarea desfăşurându-se îndeosebi între monarhişti şi
republicani: primii susţineau "tronul şi altarul", adică un regim monarhic autoritar,
sprijinit de valorile bisericii; ceilalţi, o poziţie anti-clericală şi republicană, bazată pe ideea
suveranităţii poporului.

Treptat, poziţia în legătură cu forma de guvernământ şi-a pierdut forţa de

diferenţiere între atitudinile politice fundamentale. Pe măsură ce efectele revoluţiei industriale
asupra structurii sociale se făceau tot mai mult simţite, aspectelor politice implicate în
confruntarea dintre orientările de dreapta şi cele de stânga li se adaugă criterii economico-
sociale. Astfel, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, stânga începe să indice o atitudine
favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul muncii, iar dreapta - deţinătorilor de
capital privat.

Secolul XX va cunoaşte o serie de metamorfoze ale sensurilor celor doi termeni. Prima ipostază
semnificativă a fost aceea a extremismului. Este de notat că, atunci când au intrat în Parlamentul
italian, fasciştii au ocupat locurile din extrema sa dreaptă. Acest extremism, considerat de
dreapta, pentru că, în numele unei noi ordini, exalta deschis forţa, violenţa, teroarea, s-a opus
unui alt extremism - comunismul lui Stalin - considerat de stânga, pentru că exercita dictatura în
numele valorilor democratice, asociate cu deosebire clasei proletariatul industrial şi partidului
care se declara exponentul său.

După al doilea război mondial, în forme şi cu amplori diferite, s-au succedat, atât în Europa, cât
şi în America, "valuri" de stânga, respectiv de dreapta.

Primul moment de referinţă l-a constituit apariţia, în anii '60, a ceea ce s-a
numit "Noua Stângă", o ideologie eclectică ce şi-a propus să revitalizeze gândirea de
stânga, punând sub semnul întrebării unele idei marxiste (apreciau însă scrierile
umaniste ale tânărului Marx, pe care le contrapuneau celor din perioada de
maturitate), criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale,
exprimând totodată neîncredere în politica de partid convenţională, în sistemul
democratic tradiţional - de unde o oarecare turnură anarhistă. Ca urmare,
reprezentanţii săi sunt apreciaţi în primul rând în calitate de critici sociali. În perioada respectivă
Noua Stângă a exercitat o influenţă considerabilă, determinând constituirea unor mişcări care,
neîncrezătoare în potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare (idee susţinută de vechea stângă),
atribuiau rolul esenţial în schimbarea socială intelectualilor şi grupurilor marginale (incluzând
aici şi tineretul).

Aceste idei ce s-au dovedit deosebit de penetrante mai cu seamă datorită lui Herbert Marcuse,
considerat mentorul spiritual al acestei orientări. Mişcările aferente Noii Stângi au zdruncinat
universităţile occidentale la sfârşitul anilor '60 şi au mobilizat opinia publică americană
împotriva războiului din Vietnam, dar, lipsindu-le structura organizată şi programul articulat, au
rămas la nivelul unor tendinţe politice.

Replica la ideile Noii Stângi a fost dată de ceea ce s-a numit "Noua Dreaptă",
afirmată în anii '70 şi '80, ca mişcare ideologică asociată cu renaşterea
conservatorismului - de altfel, Irving Kristol, unul din teoreticienii de marcă ai
neoconservatorismului american, fusese numit "sfântul patron al Noii Drepte".
Apărută pe fondul dificultăţilor economice ce au marcat perioada în cauză, această
mişcare (lipsită, e adevărat de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile socialiste - şi, în
general cele proprii stângii - susţinând, ca obiectiv esenţial, limitarea rolului statului în aproape
toate domeniile. Deşi se consideră că Noua Dreaptă s-a manifestat cu mai mare forţă în SUA şi
Marea Britanie, unde doi lideri politici (R. Reagan şi M. Thatcher) au fost asociaţi acestei
mişcări, în fapt, ea a avut expresii semnificative în numeroase alte ţări. În Franţa, de pildă, Noua
Dreaptă s-a concentrat spre critica ideii de egalitate, în principal pe considerentul că aceasta
determină uniformizarea şi nivelarea socială (dintr-o asemenea perspectivă sunt puse pe acelaşi
plan creştinismul, marxismul şi cultura americană - de notat că aceasta din urmă apare ca o
adevărată ameninţare pentru cultura europeană tradiţională).

Ultimele decenii au relevat o tendinţă de atenuare a confruntărilor între

ideologii şi implicit, de atenuare a diferenţierilor între dreapta şi stânga. Încă la
începutul anilor '80, Naisbitt afirma sentenţios: "Stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte:
aproape totul vine acum de la un centru radical" (John Naisbitt, 1989, p. 237).

Şi totuşi, diferenţierea între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. În Franţa, de pildă, se

consideră că "opoziţia stânga/dreapta, departe de a fi depăşită, rămâne încă criteriul major de
diviziune, nu numai pentru analiştii şi oamenii politici, ci pentru însăşi opinia publică" (Alain
Monchablon, 1991, p. 146). Desigur, nu trebuie pierdute din vedere unele diferenţe specifice
între spaţiul politic american şi cel european, acesta din urmă fiind, în mod tradiţional, marcat
mai pregnant de factorul ideologic.

Este notabil că, abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce

particularizează partidele politice în perioada postbelică, Arend Lijphart nominalizează pe primul
loc ceea ce numeşte "dimensiunea socioeconomică", prin care vizează tocmai diferenţierea între
stânga şi dreapta. El precizează că, spre deosebire de guvernările de dreapta, cele de stânga s-au
caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei,
bugete centrale mai mari, o mai pronunţată egalizare a veniturilor, eforturi sporite pentru
reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie, asistenţă medicală
şi asistenţă socială (Arend Lijphart, 2000, p. 88).

Spre a realiza un plus de concreteţe şi de nuanţare, unele abordări diferenţiază

între dreapta şi stânga politică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, între dreapta şi stînga
economică(Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 324), precizând:

- Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a

oamenilor, în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă
politică; o atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie; preocuparea pentru
maximizarea libertăţilor civile, pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea suveranităţii
poporului; preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism; afirmarea superiorităţii
raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase.

- Dreapta politică este mai sceptică în legătură cu posibilitatea îmbunătăţirii

naturii umane prin influenţă politică; e ataşată menţinerii ordinii sociale, politice şi morale; vede
anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină naţionalismul; apelează
deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale, incluzând cele religioase, şi afirmă moralitatea
tradiţională a familiei.

- Stânga economică urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ţăranului, susţine intervenţia

statului în mecanismul pieţei, alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi.

- Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi

favorizează o economie liberă de piaţă, cu o minimă intervenţie a statului; are rezerve faţă de
sistemele de securitate socială organizate de stat.

Fără a considera că trăsăturile menţionate sunt criterii de diferenţiere cu

valoare absolută, să precizăm că aceste seturi de atitudini se pot combina în moduri
diferite, rezultând ideologii sau programe politice specifice. Problema este, desigur, care anume
set de atitudini se situează în prim-plan. Cu alte cuvinte, este necesară precizarea criteriilor
esenţiale în funcţie de care se face încadrarea într-o zonă sau alta a spectrului politic, cu atât mai
mult cu cât dreapta şi stânga au şi o puternică încărcătură extra-politică: nu numai economică,
dar şi culturală.

A câştigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani

potrivit căruia ceea ce în prezent diferenţiază dreapta de stânga este mai cu seamă
gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi în viaţa socială. Acest criteriu
pragmatic şi - să recunoaştem - operaţional nu exclude însă raportarea la valorile politice, pentru
că implică unele aspecte privind sensurile şi scopurile intervenţiei statului: orice intervenţie
presupune o anumită limitare a libertăţii - problema este: în favoarea cărei valori (egalităţii,
solidarităţii, ordinii etc).

Norberto Bobbio, în remarcabila sa lucrare Dreapta şi stînga, formulează

drept criteriu principal de diferenţiere tocmai raportarea la valori, mai exact la
principiul egalităţii: în vreme ce stânga urmăreşte cu prioritate să reducă inegalitatea, dreapta
consideră inegalitatea o stare firească (Norberto Bobbio, 1999)
Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreapta - stânga implică
o serie de dificultăţi, determinate atât de evoluţii uneori contradictorii, cu pendulări între cele
două poziţii, cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide ce îşi au sorgintea în
aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid, precum şi de faptul că, uneori, există o
considerabilă distanţă între modul de auto-definire a unui partid şi încadrarea ce rezultă din
examinarea obiectivă a programului şi politicii sale.

În cazul partidelor liberale - purtătoarele celei mai vechi dintre ideologiile

contemporane - este de remarcat că acestea au reprezentat stânga politică în Europa
secolului al XIX-lea, poziţia lor definindu-se iniţial în opoziţie cu tradiţionalismul conservator.
Dar evoluţia lor ulterioară, tot mai mult marcată (în spaţiul european) de opoziţia faţă de
partidele socialiste, a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta (în funcţie şi de
ceilalţi oponenţi), îndeosebi sub aspect economic, pentru că, sub raport politic, ele continuă să
susţină ideea de libertate şi drepturile omului. De precizat că, în SUA, liberalismul nu numai că
este amplasat, de regulă, în zona stângii, ci, mai mult chiar, sensul său este deseori unul larg,
acoperind tot ceea ce se află la stânga conservatorismului.

Partidele conservatoare sunt mai uşor încadrabile în spectrul politic, deşi este
mai dificil, în cazul lor, să se generalizeze asupra principiilor programatice, deoarece oamenii
politici de această orientare se declară în mod frecvent adversari ai teoriilor abstracte, preferând
să exprime în termeni concreţi ceea ce vor să conserve (şi aceasta diferă, sub multe aspecte, de la
o ţară la alta). Totuşi, consecvenţa în susţinerea tradiţiilor şi a ordinii sociale, în apărarea
proprietăţii private şi limitarea intervenţiei statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona
dreptei, atât sub dimensiunea politică, precum şi sub cea economică.

Socialismul democratic occidental (social-democraţia), născut în zona stângii,

repudiat şi catalogat ca fiind de dreapta de către comunismul dictatorial, nu numai că este
recunoscut acum ca fiind de stânga, ci, în condiţiile schimbărilor fundamentale din Europa
Centrală şi de Est, este considerat principal exponent al acestei orientări, alături de care îşi găsesc
sau îşi pot găsi locul şi alte partide: comuniştii (cu o ideologie reînnoită), ecologiştii etc (Maurice
Duverger, 1991). O asemenea situare nu exclude însă diferenţierea internă a social-democraţiei,
care, ea însăşi, cuprinde variante de stânga, de centru şi chiar de dreapta.

Aceste referiri la amplasarea partidelor în spaţiul ideologiilor politice implică

şi o altă problemă: ce înseamnă "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative:
ar fi expresia compromisului, a carenţelor în consistenţă şi coerenţă, a insuficientei clarificări în
legătură cu opţiunile fundamentale, a evitării acestora, a oportunismului. Dar, dincolo de acestea,
i se recunosc o serie de calităţi, în sensul că exprimă moderaţia, echilibrul, refuzul poziţiilor
radicale.
În zona centrului sunt frecvent amplasate democraţia-creştină şi agrarianismul.
Partidele creştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă,
din perspectiva catolicismului, deşi nu în mod exclusiv) cu cele
conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale, precum şi cu cele
liberale privitoare la democraţia politică, susţinând intervenţionismul economic şi
politicile sociale. În general, se situează în zona centrului atât pentru că îmbină aceste tendinţe,
cât şi pentru că identifică scopul organizării politice cu asigurarea unor "echilibre între individ şi
colectivitate" (Fr. Chatelet, E. Pisier, 1994, p. 83). În funcţie de obiectivele aduse în prim-plan,
uneori se îndepărtează de centru, deplasându-se spre dreapta sau spre stânga.

Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX, cu scopul susţinerii

intereselor producătorilor agricoli şi, mai general, ale sectorului rural. Poziţia lor de centru
rezultă din faptul că apără proprietatea privată, dar cer, în acelaşi timp, intervenţia guvernului
pentru sprijinirea agriculturii, fiind dispuse să realizeze alianţe politice atât cu partidele situate în
stânga lor, cât şi cu cele din dreapta, în schimbul susţinerii politicii lor economice.

O altă problemă controversată în legătură cu diferenţierea între dreapta şi stânga se referă la

manifestările extremiste, considerate uneori ca fiind de domeniul
patologiei sociale. Problema are relevanţă deoarece atât ştiinţele politice, cât şi opinia publică,
atunci când operează încadrări în spectrul politic, au în vedere mai cu seamă deosebirile
tranşante, cele care marchează îndepărtarea de centru. Se înscriu în această sferă atitudini, poziţii
rigide, ireconciliabile, care favorizează ceea ce Sartori numea "forţă centrifugă" în viaţa politică,
reprezentând o certă ameninţare pentru democraţie.

Începută în perioada interbelică, prin opoziţia dintre fascism şi comunism, istoria

extremismului a continuat după al doilea război mondial îndeosebi sub forma
terorismului neofascist ("negru"), dar şi a terorismului săvârşit în numele stângii (mai cunoscute
fiind "Brigăzile roşii", ce s-au declarat alternativa radicală la stânga tradiţională). S-a consacrat
formula "extremele se ating", pentru a descrie convergenţa acestora în refuzul democraţiei (chiar
dacă pe temeiuri diferite) şi în utilizarea violenţei ca formă a luptei politice. De fapt,
diferenţierea între terorismul "de dreapta" şi cel "de stânga" nu are prea mare relevanţă: prin
mijloacele utilizate, atât terorismul intern cât şi cel internaţional, atât cel de drept comun, cât şi
cel politic, se situează în sfera criminalităţii.

Dincolo de abordările diferite, relativitatea distincţiei dintre dreapta şi stânga a

devenit tot mai evidentă în ultimele decenii. La accentuarea acestei relativităţi a
contribuit, fără îndoială, şi constituirea “familiilor” europene de partide, ce reunesc forţe politice
cu tradiţii şi priorităţi specifice fiecărei ţări. Ca urmare, majoritatea grupurilor constituite în
cadrul Parlamentului European şi-au asumat o orientare de centru, centru-dreapta sau centru-
stânga, în concordanţă cu diversitatea internă. Este chiar cazul celui mai numeros grup, începând
din 1999, Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni, care, potrivit
prezentării de pe propriul site, “uneşte forţele creştin democrate, conservatoare, şi alte forţe
politice de centru şi centru-dreapta”. Următorul, ca pondere, Grupul Socialiştilor în Parlamentul
European, deşi focalizat pe obiective specifice stângii, este marcat de opţiunile de centru-stânga,
ca urmare a orientării unor partide de referinţă din componenţa sa. Cel de-al treilea plasat,
Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, şi-a asumat orientarea de centru, chiar
daca unele partide ce-l alcătuiesc au optat pentru zona dreptei sau a centrului-dreapta.

Diferenţierea dintre dreapta şi stânga se manifestă în mod specific în condiţiile

României de după 1989. Atitudinea faţă de intervenţia statutului şi protecţia socială s-a conturat
în contextul poziţiei faţă de trecerea la economia de piaţă: dreapta susţine dezvoltarea rapidă a
sectorului privat şi minima intervenţie a statului, protecţia socială fiind subordonată acestui
obiectiv prioritar; stânga - trecerea graduală, în care, prin intervenţia statului, să se asigure
echilibrul între evoluţia economică şi protecţia socială. Pe fondul acestei diferenţieri de principiu,
s-a ajuns la un larg evantai al denumirilor, dar şi la o preferinţă evidentă a partidelor pentru
autodefinirea poziţiei ca fiind de centru, centru-stânga sau centru-dreapta. O asemenea amplasare
poate fi interpretată, desigur, din perspectiva strategiei electorale: o opinie publică insuficient
edificată asupra diferenţierilor ideologice şi a implicaţiilor practice ale acestora este
previzibil că va opta pentru forţe politice cărora li se poate asocia o imagine de
echilibru şi moderaţie. Dar preferinţa pentru centru este explicabilă şi prin faptul că orice etapă
de tranziţie necesită o serie de clarificări ideologice succesive. Evident, aderarea României la
Uniunea Europeană a determinat şi va determina, în continuare, reconsiderarea amplasării unor
partide în spectrul politic.

Bibliografie

Norberto Bobbio, Dreapta şi stînga, Bucureşti, Humanitas, 1999.

Vernon Bogdanor, ed., The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions, Oxford,
New York, Blackwell Reference, 1987.
François Châtelet, Eveline Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti,
Humanitas, 1994.
Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapres, 1991.
Anthony Giddens, A treia cale:renaşterea social-democraţiei, Iaşi, Polirom, 2001.
Arend Lijphart, Modele ale democraţiei, Iaşi, Polirom, 2000.
Alain Monchablon, Cartea cetăţeanului, Bucureşti, Humanitas, 1991.
Liliana Mihuţ, Dilemele ştiinţei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.
John Naisbitt, Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Bucureşti,
Editura Politică, 1989.
Parlamentul European, http://www.europarl.europa.eu/groups/