storia Materiilor

mele Materii
ORI CARE FAVORIZEAZĂ UN PARCURS ŞCOLAR POZITIV

Cuprins

Limba română___________________________________3
Româna pe Internet_________________________________6
Româna ca a doua limbă și ca limbă străină________________7
Matematica_____________________________________8
Etimologie_______________________________________12
Ecuație_________________________________________13
Limba engleză_________________________________15
Formarea Englezei Vechi (Old English)__________________17
Geografia_____________________________________18
Istoric__________________________________________19
Istoria________________________________________21
Limba română

Limba română
Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul
oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea
după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și
italienei. Din motive de diferen țiere tipologică, limba română mai este numită
în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De
asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în
Republica Moldova, unde circa 75% din popula ție o consideră limbă
maternă.
Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane,
dintre care cca. 24 de milioane o au ca limbă maternă. Din numărul total de
vorbitori, peste 17 milioane se află în România, unde româna (dialectul
dacoromân) este limbă oficială și, conform recensământului popula ției din
2011, este limbă maternă pentru peste 90% din popula ție. Limba română
este una dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina
(Serbia). De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva
comunități și organizații internaționale, precum Uniunea Latină sau Uniunea
Europeană (de la 1 ianuarie 2007).
În puținele ore de istorie a limbii române predate la școală se înva ță că limba
română provine din latină. Nu se prea explică însă cum s-au petrecut
lucrurile. Despre modul cum a ajuns latina în Dacia se știu mai multe de la
orele de istorie: în urma războaielor dintre Decebal și Traian, Dacia a fost
cucerită, în anul 106 d.H., și a fost transformată în provincie romană.
Imperiul Roman era, la acea vreme, un stat unitar, în care limba latină
servea drept mijloc de comunicare între to ți locuitorii Imperiului.

pag. 2
Limba română

Latina s-a instalat și în noua provincie, odată cu administra ția și cu armata

romană. La fel ca în celelalte provincii cucerite, într-o primă fază, dacii au
fost siliți de nevoile practice ale vie ții să adopte latina ca limbă secundară,
folosind- o în relațiile lor cu administra ția, cu armata și cu coloni știi romani.
Se știe din scrierile latinești că în Gallia, de exemplu, cei care au adoptat la
început limba latină au fost nobilii și comercian ții. Primii și-au trimis copiii la
școli romane pentru că numai astfel puteau promova în magistratura
Imperiului. Comercianții aveau și ei interes să o înve țe, fiindcă latina era
limba comerțului din întregul Imperiu.
În a doua fază, latina a devenit mijlocul de comunicare principal; vechile
populații și-au abandonat limba maternă, a cărei sferă de utilizare s-a
restrâns din ce în ce mai mult (mai era folosită, probabil, ca limbă de
conversație în familie). Acest proces de adoptare a limbii latine și de
părăsire a limbii materne se numește romanizare și a avut loc în toate
regiunile cucerite de romani. Latina introdusă în Dacia, vorbită de locuitorii
acestei provincii, s-a modificat, cum s-a întâmplat și în celelalte provincii
romane; după destrămarea Imperiului (secolul 4), latina s-a dezvoltat în
varietăți ce devin, cu timpul, limbile romanice.
Timp de câteva secole a avut loc o evolu ție lentă, care a făcut ca latina să
sufere schimbări așa de mari încât în secolul 8 se poate vorbi de apari ția
limbii române, în urma unui proces îndelungat de transformare a limbii latine.
Elementele care dovedesc că în toate provinciile romane se dezvoltă limbi
noi (fapte fonetice, forme gramaticale sau cuvinte diferite de cele din latina
clasică) apar în textele latinești din Occident încă din secolul 6, ele fiind mai
numeroase în tot cursul secolului 7 și la începutul secolului 8: latina din
aceste texte nu mai este latină, dar nu este încă nici limbă romanică
(română, franceză, italiană, spaniolă).
Într-o excelentă lucrare, Latina dunăreană, I. Fischer a arătat că postularea
unei faze romanice, de tranziție între latină și limbile romanice

pag. 3
Limba română

individualizate, are un echivalent în logică, citând în acest sens forma dată

celebrului tip de raționament antic numit sorit de filozoful grec Chrysippos:
care e momentul când firele de nisip devin prin acumulare o grămadă de
nisip?
Pentru a determina momentul când acumularea cantitativă a firelor de nisip
devine o nouă calitate, grămada, filozoful stoic propune o perioadă de
„repaus”, de abținere de la o afirmație; după acest „repaus”, se poate
constata neîndoielnic apariția „grămezii”. Or, perioada de „repaus” între
limba latină și fiecare dintre limbile romanice individualizate corespunde
fazei latinei romanice din fiecare provincie.

pag. 4
Limba română

Româna pe Internet
Chiar dacă limba engleză rămâne predominantă pe Internet, statisticile arată
un progres constant al principalelor limbi neolatine (franceza, italiana,
portugheza, româna și spaniola) în rețea. Un studiu realizat de Funda ția
Rețele și Dezvoltare (Funredes) în colaborare cu Uniunea Latină[19], arată
că între 1998 și 2005, prezența limbilor neolatine pe Internet aproape s-a
dublat, în timp ce engleza a scăzut de la 75% la 45%. În anul 1998, prezen ța
limbii române pe Internet era cotată la 0,15%. Tendin ța limbii române a avut
un parcurs neregulat, înregistrând o scădere dramatică de la 0,21% în 2000
la 0,11% în 2003 (acest fapt se datorează și anumitor schimbări operate în
metodologia de realizare a studiului). Conform statisticii, între luna februarie
a anului 2003 și mai a anului 2007, prezen ța limbii române pe Internet
aproape s-a triplat atingând cota de 0,28%. Situa ția celorlalte limbi romanice
este prin comparație mai bună: prezența spaniolei în Internet este de 3,80 la
sută, a francezei de 4,41 la sută, a italienei de 2,66 la sută și a portughezei
de 1,39 la sută.

pag. 5
Limba română

Româna ca a doua limbă și ca limbă străină

Folosirea românei ca a doua limbă este întâlnită între minorită țile etnice din
România și Republica Moldova. În cadrul recensământului din 1979,
desfășurat în RSS Moldovenească, aproximativ 4% din popula ție a indicat
româna/moldoveneasca ca a doua limbă. Rezultatele eurobarometrului de
opinie 64.3/2005, desfășurat în perioada noiembrie-decembrie 2005, arată
că 4% dintre cetățenii români vorbesc limba română ca limbă străină.
Același sondaj arată că 1% din responden ții bulgari și ciprio ți, și 3% din cei
maghiari sunt capabili să desfășoare o conversa ție în limba română
Româna este studiată și predată în unele țări est-europene, în care există
comunități semnificative românești, cum ar fi Serbia (Voivodina), Bulgaria,
Ucraina și Ungaria. Institutul Cultural Român (ICR) organizează încă din
1992 cursuri de vară pentru perfecționarea cadrelor didactice care predau
limba română în aceste țări . În unele școli bilingve, înva ță și membri ai altor
comunități etnice decât cea română, studiind româna ca limbă străină (de
exemplu Liceul "Nicolae Bălcescu" din Gyula, Ungaria).

pag. 6
Matematica

Matematica
Matematica este în general definită ca știin ța ce studiază rela țiile cantitative,
modelele de structură, de schimbare și de spa țiu. În sens modern,
matematica este investigarea structurilor abstracte definite în mod axiomatic
folosind logica formală.
Structurile anume investigate de matematică î și au deseori rădăcinile în
științele naturale, cel mai adesea în fizică. Matematica define ște și
investighează și structuri și teorii proprii, în special pentru a sintetiza și
unifica multiple câmpuri matematice sub o teorie unică, o metodă ce
facilitează în general metode generice de calcul. Ocazional, matematicienii
studiază unele domenii ale matematicii strict pentru interesul abstract
exercitat de acestea, ceea ce le transformă într-o abordare mai degrabă
legată de artă decât de știință.
Din punct de vedere istoric, ramurile majore ale matematicii au derivat din
necesitatea de a face calcule comerciale, de a măsura terenuri și de a
predetermina evenimente astronomice cu scopuri agriculturale. Aceste
domenii specifice pot fi folosite pentru a delimita în mod generic tendin țele
matematicii până în ziua de astăzi, în sensul delimitării a trei tendin țe
specifice: studiul structurii, spațiului și al schimbărilor.
În zilele noastre, toate științele utilizează rezultatele muncii matematicienilor
și multe alte domenii sunt generate de matematica însă și. De exemplu,
fizicianul Richard Feynman, a inventat formularea mecanicii cuantice sub
forma integralelor de drum folosind o combina ție între descoperiri de natură
matematică, intuiții fizice și teoria stringurilor, o teorie știin țifică încă în
dezvoltare care încearcă să unifice cele 4 for țe fundamentale din natură,
continuând să inspire noi ramuri ale matematicii. Unele ramuri ale
matematicii sunt singurele relevante pentru domeniile pe care le-au inspirat
și se aplică în continuare pentru rezolvarea problemelor viitoare. Adeseori
însă, matematica inspirată de către un domeniu s-a dovedit utilă în multe
altele și a reunit problematica generală a conceptelor matematice. Faptul
pag. 7
Matematica

remarcabil că chiar și matematica pură se reflectă în aplica ții practice este

redat de ceea ce Eugene Wigner a numit "eficien ța ira țională a matematicii".

Ca în multe alte domenii, explozia de informa ții din știin ță a dus la

specializări în matematică. O diferență majoră este între matematica pură și
matematica aplicată: cei mai mulți matematicieni î și fac cercetările separat
într-unul din aceste domenii iar alegerea finală este făcută odată cu
terminarea studiilor. Câteva domenii din matematica aplicată au fuzionat cu
domenii care prin tradiție erau din afara ei și au devenit astfel discipline noi,
cum ar fi statistica, cercetarea operațională, și știin ța calculatoarelor.

Cei care au înclinații spre matematică găsesc adesea aspecte estetice în

multe domenii din matematică. Mulți matematicieni vorbesc despre elegan ța
matematicii, despre o estetică intrinsecă și o frumuse țe ascunsă. Sunt
apreciate simplitatea și generalizarea. Se poate vorbi de frumuse țea și
eleganța unei demonstrații, cum ar fi cazul demonstra ției lui Euclid asupra
infinității numerelor prime, a metodei numerice de calcul rapid ca în cazul
transformatei rapide Fourier. G. H. Hardy, în „A Mathematician's Apology” î și
exprima credința că aceste considerații estetice sunt, în ele însele, suficiente
pentru a justifica studiul matematicii pure. După Paul Erdős, care ar fi vrut să
afle „Cartea” în care Dumnezeu a notat demonstra țiile lui favorite,
matematicienii năzuiesc adeseori să găsească demonstra ții ale teoremelor
care sunt, în special, elegante Popularitatea matematicii distractive este un
alt indiciu al plăcerii găsite în rezolvarea problemelor de matematică.
Colaborarea între matematicieni și alte tipuri de speciali ști este afectată și de
faptul că numeroși intelectuali au despre matematică o imagine deformată și
simplificatoare, viziune care a provocat multe daune colaborării
interdisciplinare, matematicienii fiind privi ți cu suspiciune de anumite tipuri
de intelectuali. Această imagine deformată este rezultatul anumitor
prezentări didactice înguste, a unei viziuni dogmatice asupra matematicii.
pag. 8
Matematica

Pentru majoritatea oamenilor matematica constituie cea mai neplăcută

amintire din timpul școlii, in loc de a fi o mare desfătare. Introducerea
neadecvată din punct de vedere pedagogic a unor concepte matematice
propuse spre studiu de programele școlare, printr-un context insuficient,
creează o puternică impresie elevilor că respectivele no țiuni au fost create
pentru a chinui pe elevi.

Formarea gândirii matematice a celor care studiază și motivarea lor să simtă

o reală bucurie în efectuarea de investiga ții și cercetări necesită din partea
profesorilor o mai redusă importanță acordată succesului vizibil al unor
reacții stereotipe la examene școlare (de exemplu opera ții de calcul
executate mecanic, teoreme și formule redate pe dinafară), complexitatea
situației de învățare nelăsând loc interven ției unei proiectări detaliate
dinainte, ca intr-o lecție model tradi țională
Matematica folosește un limbaj propriu. Anumi ți termeni din limbajul curent,
cum ar fi grup, inel sau corp pot avea un în țeles diferit în limbajul matematic.
Mai des însă, termenii sunt inventați și introdu și în func ție de necesită ți:
izomorfism, topologie, iterație etc. Numărul relativ mare al termenilor noi sau
cu înțeles schimbat face ca înțelegerea matematicilor avansate de către
nespecialiști să fie dificilă.

Limbajul matematic se bazează și pe formule. Acestea con țin anumite

simboluri, unele împrumutate din calculul propozi țional, cum ar fi implica ția
logică sau operatorul pentru negație altele în legătură cu calcul cu predicate
(simbolurile pentru „oricare ar fi” și „există”). Cea mai mare parte din
notațiile folosite în prezent au fost introduse după secolul al XVI-lea.
Motivul principal pentru care au fost introduse simbolurile și termenii noi îl
reprezintă necesitatea exprimării cât mai exacte a ideilor (o caracteristică

pag. 9
Matematica

comună științelor exacte, numită rigoare). Rigoarea este necesară pentru a

evita teoremele false, generate de interpretări gre șite.

Trebuie subliniat faptul că există și un limbaj matematic (metalimbaj) ce

descrie matematica însăși. Acest limbaj este logica.

pag. 10
Matematica

Etimologie
Cuvântul matematică își are originea în cuvântul grecesc μάθημα máthēma,
care însemna „învățare”, „studiu”, „știință”, la rândul lui provenind din verbul
manthanein, „a învăța”. Termenul mathema a căpătat încă din perioada
clasică și sensul precis de „studiu matematic”. Adjectivul corespunzător este
μαθηματικός mathēmatikós, însemnând „legat de învă țare” sau „studios”, iar
mai târziu, „matematic”. Din greacă, termenii au fost prelua ți în latină, unde
științele matematice, numite în grecește μαθηματικ ὴ τέχνη mathēmatikḗ
tékhnē, au fost denumite cu pluralul ars mathematica.

Din latină, termenul mathematica a fost preluat în forme asemănătoare în

toate limbile europene moderne. Forma aparentă de plural din engleză, ca și
pluralul franțuzesc les mathématiques, au revenit în latină sub forma
pluralului neutru mathematica (Cicero), pornind de la pluralul grecesc τα
μαθηματικά ta mathēmatiká, acesta fiind utilizat de Aristotel cu sensul de
„toate lucrurile matematice”.

pag. 11
Matematica

Ecuație
În matematică, o ecuație este o propozi ție matematică ce afirmă că două
expresii matematice sunt egale (o identitate) doar pentru anumite valori ale
variabilelor implicate în acestea (sau chiar pentru nici o valoare). Valorile
variabilelor pentru care egalitatea este adevărată poartă numele de solu ții.
Propozițiile matematice care definesc ecua țiile pot fi adevărate (dacă au cel
puțin o soluție) sau false (dacă nu au solu ție).
De exemplu:

( x +1)2 =x2 +2 x+1

este o identitate, care este adevărată pentru orice valoare a variabilei x, în
timp ce

x 2−5 x+ 6=0
este o ecuație algebrică (fiind simultan și una polinomială) de grad doi
(întrucât necunoscuta sau variabila este la puterea a doua), ale cărei solu ții
sunt x = 2 și x = 3.
Soluțiile unei astfel de ecuații, care se nume ște ecua ție de gradul doi, se pot
obține utilizând formula standard de rezolvare a unei astfel de ecua ții.
Ecuația se rezolvă cu ajutorul formulei:

−b ± √ b2−4 ac
x 1,2=
2a
La ecuaţiile cu o necunoscută, elevii trebuie să se rezolve foarte multe
ecuaţii simple, care nu conţin calcule intermediare, după care se poate trece
la ecuaţii mai complicate.
Schema după care se rezolvă ecuaţiile în gimnaziu (se elimină numitorii, se
desfac parantezele, se separă termenii, se reduc termenii asemenea, se află
necunoscuta) nu trebuie impusă elevilor, ea trebuie să reprezinte o descriere

pag. 12
Matematica

a modului de lucru, trebuie să rezulte în urma discutării mai multor exemple

în clasă. De asemenea considerăm că nu este indicat să se apeleze la
schema rezolvării ecuaţiilor în permanenţă, ci se pot aplica şi alte metode în
funcţie de ecuaţia dată (care uneori se rezolvă mai uşor prin alte metode).

Nu este necesar să se dea în şcoala generală o mare extindere rezolvării

ecuaţiilor cu parametru. Rezolvarea unei astfel de ecuaţii implică totdeauna
o discuţie, care este destul de grea pentru şcoala generală, iar dacă se
rezolvă ecuaţia fără a se face discuţia, elevii se obişnuiesc să împartă printr-
o expresie algebrică fără să se asigure că acea expresie este diferită de
zero. Este necesar, totuşi, să se rezolve unele ecuaţii literale mai simple, să
se reia unele formule pe care elevii le cunosc din clasele anterioare şi să
rezolve ecuaţiile în raport cu toate literele.

pag. 13
Limba engleză

Limba engleză
Limba engleză este o limbă vest germanică avându- și originile în Anglia, și
care este în prezent limba maternă pentru majoritatea locuitorilor Australiei,
Canadei, Commonwealth-ului Caraibean, Irlandei, Noii Zeelande, Regatului
Unit și Statelor Unite ale Americii (cunoscute de asemenea drept
„Anglosfera”). Este o limbă folosită intensiv ca limbă secundară sau ca limbă
oficială de-a lungul lumii, în special în țări din Commonwealth precum India,
Sri Lanka, Pakistan, sau Africa de Sud, precum și în multe organiza ții
internaționale.
Engleza modernă este denumită adeseori „lingua franca” globală. Engleza
este limba dominantă pe plan interna țional în domeniile comunica ției, știin ței,
afacerilor, aviației, divertismentului, radioului și diploma ției. Influen ța
Imperiului Britanic este motivul principal pentru răspândirea ini țială a limbii
mult dincolo de limitele Arhipelagului Britanic. În urma celui de-al Doilea
Război Mondial, influența economică și culturală crescândă a Statelor Unite
a accelerat profund răspândirea acestei limbi. Într-o zi obi șnuită de școală,
aproximativ un miliard de oameni înva ță, într-o formă sau alta, limba
engleză.
Cunoașterea limbii engleze este necesară pentru angajarea în anumite
domenii, profesii sau ocupații. Rezultatul acestei necesită ți este că peste un
miliard de oameni din întreaga lume vorbesc engleza măcar la un nivel de
bază. Engleza este de asemenea una din cele șase limbi oficiale ale
Națiunilor Unite.
În izvoarele istorice se găsesc referiri la o limbă străină, mult mai veche
decât limba engleză, care circula în zona Insulei Britanice încă din Epoca
Bronzului. Aceasta făcea parte din grupul de limbi proto-celtice (sau
„common celtic”). Acest grup de limbi antice reprezintă un vechi strămo ș al
limbilor celtice (grup de limbi ce au circulat în zona de nord a Europei).

pag. 14
Limba engleză

Limbile proto-celtice erau vorbite în zona Insulei Britanice și făceau parte din
pachetul de limbi proto-indo-europene. Ele au fost vorbite în această zonă
până la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr. și au fost reprezentative pentru
Epoca Bronzului în zona Insulei Britanice. După sfâr șitul secolului secolului
al VIII-lea î.Hr. a dispărut Epoca Bronzului, iar acest grup de limbi a evoluat
în grupul de limbi celtice.
Într-o lume dominată de internet şi tehnologie – care avansează mai repede
decât putem noi ţine pasul – limba engleză se dovedeşte a fi o necesitate,
nu un avantaj. Dacă acum doar două decenii cunoştinţele de limba engleză,
franceză, germană etc ne ofereau un important avantaj competitiv pe piaţă
muncii şi în viaţă, în general, în ziua de astăzi a devenit « normalitate » să
cunoaştem limba engleză şi un avantaj cunoaşterea unei alte limbi străine.
Cine şi-ar fi imaginat acum 20 de ani că limba engleză va acapara lumea în
detrimentul altor limbi de “cultură” cum ar fi franceză, italiană, spaniolă? Cine
şi-ar fi imaginat ce amploare va lua această limba de origine germanică
după ce secole de-a rândul lumea a fost condusă de popoare vorbitoare de
limbi de origine latină?

pag. 15
Limba engleză

Formarea Englezei Vechi (Old English)

Engleza este o limbă anglo-frizonă. Popoare vorbitoare de limbi germanice
din nord-vestul Germaniei (angli și saxoni) și din Iutlanda (iu ți) au invadat
ceea ce astăzi este partea de est a Angliei, în jurul secolului V d. Hr. Încă se
dezbate dacă vechea engleză s-a răspândit prin dispersarea vechii popula ții
sau dacă celții nativi au adoptat gradual limba și cultura clasei dominante,
nefiind exclusă nicio combinație a acestor două procese.
Inscripții în engleza veche pe cadranul solar de la Kirkdale, North Yorkshire
Indiferent de origini, aceste dialecte germanice s-au unit până la un punct
(încă mai rămăseseră variațiuni geografice) și au format ceea ce astăzi se
numește vechea engleză. Vechea engleză se aseamănă cu unele dialecte
de pe coasta de nord-vest a Germaniei și Olandei de astăzi. De-a lungul
istoriei scrise a vechii engleze, aceasta și-a păstrat o structură sintetică mai
degrabă apropiată de cea a limbii proto-indo-europene, adoptând conven țiile
saxonei de vest, în timp ce engleza orală a devenit din ce în ce mai analitică
în natura sa, pierzând sistemul complex al cazurilor și bazându-se mai mult
pe prepoziții și ordine fixă a cuvintelor pentru a transmite sensurile.

pag. 16
Geografia

Geografia
Geografia este știința care studiază relieful, terenurile, trăsăturile, locuitorii și
fenomenele Pământului. O traducere literală ar fi „să descrii sau să scrii
despre Pământ”. Prima persoană care a folosit cuvântul „geografie” a fost
Eratosthenes (276—194 î.Hr.). Patru direcții tradi ționale ale cercetării în
domeniul geografiei sunt analiza spa țială a fenomenelor naturale și umane
(geografia ca un studiu al distribu ției), studiul fizic (al locurilor și regiunilor),
studiul relației dintre om și uscat și cercetarea în domeniul știin țelor
Pământului. Cu toate acestea, geografia modernă este o disciplină
cuprinzătoare care încearcă să înțeleagă Pământul cu toate complexită țile
sale naturale și artificiale — nu doar unde sunt obiectele, dar și cum au fost
create și cum vor fi. Ca „legătură dintre om și știin țele fizice”, geografia este
divizată în două mari ramuri, geografia umană și geografia fizică. Geografia
umană se ocupă cu studiul oamenilor, comunită ților, culturilor, economiei,
precum și studiul interacțiunilor oamenilor cu mediul.
Geografia ca disciplină poate fi împăr țită în două mari ramuri: geografia
umană și geografia fizică. Prima se concentrează asupra influen ței omului
asupra mediului și a spațiului în care locuie ște. Cea de a doua studiază
mediul natural și cum clima, vegetația, solurile, apa și formele de relief există
sau/și sunt produse. Ca un rezultat al rela țiilor dintre geografia fizică și
geografia umană a rezultat o a treia ramură a geografiei, care se nume ște
geografia mediului. Geografia mediului combină geografia fizică cu cea
umană studiind interacțiunile dintre om și mediu.

pag. 17
Geografia

Istoric
Anaximandru din Milet (cca. 610 î.Hr. – cca. 545 î.Hr.), se pare că este
menționat de către istoricii greci ca fiind adevăratul fondator al geografiei. Se
consideră că Anaximandru este inventatorul unui instrument, cu care grecii
puteau să măsoare latitudinea. De asemenea se crede că Anaximandru este
primul om care a prezis eclipsa de soare.
Tot grecii au fost cei care pentru prima oară au explorat geografia atât ca
știință cât și ca artă, acest lucru realizându-se prin intermediul cartografiei,
filosofiei, literaturii sau chiar al matematicii. În privin ța primei persoane care
a afirmat că forma Pământului este sferică există semne de întrebare,
crezându-se că primul care a făcut-o ar fi Parmenides sau Pitagora. Primul
om care a demonstrat într-adevăr că Pământul este sferic a fost
Anaxagoras, demonstrând acest lucru prin intermediul fenomenului de
eclipsă. Totuși el încă a continuat să creadă că Pământul este doar un disc
plat, ca mulți dintre contemporanii săi. Prima estimare a mărimii razei
Pământului a fost făcută de către filozoful grec Eratostene.
Primul sistem riguros de linii latitudinale și longitudinale a fost facută de
catre Hipparchus. El a creat un sistem sexazecimal derivat din matematica
babiloniană. Paralelele și meridianele erau divizate în 360°, fiecare grad
având distanța de 60′ (minute). Din secolul al treilea, metodele chineze ști de
studiere și scriere a geografiei literare au devenit mult mai complexe decât
cele europene mult mai târziu scrise (de prin secolul 13). Geografii chinezi
ca Liu An, Pei Xiu, Jia Dan, Shen Kuo, Fan Chengda și Xu Xiake au scris
pagini importante. Perioada evului mediu a fost de asemenea importantă,
cele mai însemnate dezvoltări și de mare impact făcându-se în secolele 16
și 17, atunci când exploratori precum Cristofor Columb, Marco Polo și James
Cook au descoperit multe teritorii noi (Lumea Nouă). În secolele 18 și 19
geografia a fost recunoscută ca disciplina academică și a devenit una dintre
disciplinele de bază ale curicumurilor universită ților. De asemenea în secolul
19 au apărut multe societăți geografice ca "Société de Géographie" în 1821,
"The Royal Geographical Society" în 1830, "Russian Geographical Society"
pag. 18
Geografia

în 1845, "American Geographical Society" în 1851 și "National Geographic

Society" în 1888. Influența lui Immanuel Kant, Alexander von Humboldt, Carl
Ritter și Paul Vidal de la Blache poate fi vüzută ca un punct plecare al
geografiei de la filozofie la un subiect academic. Odată cu modernizarea
tehnologiilor, geografia s-a dezvoltat, divizându-se în mai multe categorii,
încercând să înțeleagă și să cuprindă totalitatea fenomenelor întâlnite în
natură sau produse de activitatea omului.

pag. 19
Istoria

Istoria
Istoria este știința care studiază evolu ția societă ții omene ști din trecut până
în prezent. Obiectul istoriei nu se limitează doar la evenimentele politice,
cum ar fi de exemplu bătăliile sau faptele conducătorilor. El cuprinde și
aspectele economice, sociale și culturale (uneltele, ocupa țiile și organizarea
oamenilor, creațiile artistice și credin țele religioase, via ța de zi cu zi etc.).
Istoria este o relatare, o construcție a unei imagini a trecutului făcută de
oameni (i.e. istorici) care încearcă să descrie, să explice sau să facă
perceptibile timpurile care s-au scurs. Indiferent de epoci sau de metode și
oricare ar fi scopul subiacent al muncii istoricului, istoria este întotdeauna o
construcție umană, înscrisă în epoca în care este scrisă.
Spre deosebire de povestirea ficțională, specia de povestire numită istorie
nu este construită prin intuiție intelectuală, ci pornind de la surse: documente
scrise, istorie orală, obiecte etc. Prin interpretarea totalită ții acestor surse,
istoria își propune să reconstituie diversele fa țete ale trecutului. De-a lungul
timpului, istoricii și-au schimbat foarte mult felul de a interpreta trecutul și
perspectiva asupra faptelor sau a evenimentelor trecute, și-au reevaluat
sursele și maniera de a aborda respectivele surse.
Istoria, care nu este doar o reflecție asupra trecutului, se construie ște în
funcție de regulile unei metode știin țifice. Aceasta a evoluat de-a lungul
timpului, iar evoluția acestei metode știin țifice poartă numele de istoriografie
(cuvânt compus pornind de la niște etimoane grece ști; în traducere directă

pag. 20
Istoria
înseamnă „istoria scrierii istoriei”). Metoda de cercetare a istoriei se sprijină
pe un ansamblu de științe auxiliare care îl ajută pe istoric să î și construiască
povestirea.
Istoria este și o practică socială: prin felul în care este scrisă, istoria se
înscrie în mod fundamental în epoca în care este scrisă și joacă un rol de
primă importanță în epoca scrierii ei deoarece, fiind luată drept dovadă și /
sau garanție a judecății acțiunilor omului, ea determină interpretările,
interacțiunile și comportamentele sociale prezente și viitoare ale indivizilor.

Historia, o alegorie a istoriei Pictură de Nikolaos Gysis (1892)

pag. 21
“WE NOW ACCEPT THE FACT
THAT LEARNING IS A LIFELONG
PROCESS OF KEEPING ABREAST
OF CHANGE. AND THE MOST
PRESSING TASK IS TO TEACH
PEOPLE HOW TO LEARN.” – Peter
Drucker