PARTEA I

FILOSOFIA
CULTURII
 OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI CULTURII

1. Obiectul filosofiei culturii.

Bogăţia spirituală a omului contemporan care-şi făureşte con-

ştient propria sa istorie conferă o deosebită importanţă şi semnificaţie
problemelor culturii. Factorul cultural, sub numeroasele şi variatele
lui aspecte, constituie un mobil mereu activ şi stimulator.
Dezvoltarea contemporană a culturii face necesar ca proble-
mele privind filosofia culturii - disciplină filosofică, relativ de sine
stătătoare, - aşa cum sunt etica, estetica etc. în cadrul şi pe baza filo-
sofiei generale, să fie supuse unei analize şi dezvoltări sistematice.
Problematica unei asemenea discipline este vastă şi variată.
Filosofia culturii se găseşte la un nivel de generalizare mult
mai ridicat decât ştiinţele culturale speciale (etnografia, istoria, socio-
logia etc). Ea generalizează asupra rezultatelor pe care le oferă
disciplinele speciale ale culturii în acelaşi mod în care filosofia naturii
generalizează asupra materialului pe care îl oferă ansamblul ştiinţelor
particulare ale naturii.
Obiectul şi problematica filosofiei culturii cuprind:
- procesul creaţiei umane şi rezultatul specific al acestui
proces - fenomenul cultural în multidimensionalitatea sa;
- generalizarea maximă a elementelor structurale ale
procesului istoric (economice, social-politice, ideologice, practico-
tehnice, meşteşugăreşti, ştiinţifice, artistice, morale, religioase,
mitolologice, filosofice, naţional-populare, de trai etc), stabilirea
interacţiunii acestor elemente structurale şi raportul lor cu diferite
tipuri de cultură şi culturi;
- legile genezei şi dezvoltării culturii;
- definirea genetică, structurală şi funcţională a
fenomenului cultural;
- filosofia valorii - axiologia; definirea, structura şi
funcţionarea valorilor, clasificarea acestora;
- raportul dintre cultură şi civilizaţie;
- condiţiile creaţiei de excepţie;
- statutul uman şi cultura etc.

2. Conceptul de cultură.
 a) Definirea culturii.

O definiţie universală a culturii nu există. Sunt posibile diverse

descrieri funcţionale din domeniul culturii, formulate de fiecare dată
în funcţie de scopurile concrete ale cercetării (istorice, sociologice,
etnografice, axiologice, semiotice, etice, estetice etc), însă o definiţie
integrală, esenţială a culturii, care ar căpăta o răspândire unanim
recunoscută nu există, deşi volumul semantic al acestei noţiuni este
considerat ca fiind intuitiv clar.
Definirea conceptului de cultură se impune cu atât mai mult cu
cât el circulă în limba cotidiană şi chiar, în cea ştiinţifică, având sensuri
variate. Culturologii americani A.Kroeber şi C.Kluckholn au analizat
164 de definiţii a noţiunii de "cultură", propunând-o pe-a 165-a
(Cultura constă din modele implicite şi explicite ale comportării şi
pentru comportare, accumulate şi transmise prin simboluri incluzând
şi realizarea lor în unelte. Miezul esenţial al culturii constă din idei
tradiţionale apărute şi selecţionate istoric şi în special din valorile ce
li se atribuie. Sistemele de cultură pot fi cosiderate, pe de o parte, ca
produse ale acţiunii şi, pe de altă parte, ca elemente ce condiţionează
acţiunea viitoare), un alt specialist în problemele culturii A. Moles a
înregistrat înjur de 250, iar R. Robin - 500 de definiţii.
Etimologic, noţiunea cultură vine din limba latină cu rădăcina
care a derivat de la verbul colere ce înseamnă, în primul rând, a
cultiva anumite lucruri, cu înţelesul de a le îngriji spre a le ameliora
calitatea sau a le spori productivitatea.
La început noţiunea de cultură prevedea influienţa utilă a
omului asupra naturii (cultivarea, prelucrarea pământului etc), la fel
educaţia şi instruirea omului. Horaţius îl folosea cu sensul de
cultivare a spiritului, iar Cicero punea în discuţie cultura agrorum şi
cultura animi, prin aceasta din urmă înţelegând un efort educaţional cu
mare efect în rodirea sufletului ce însumează atât procesul de
învăţământ, cât şi experienţa personală a fiecărui individ.
Cu toate că noţiunea de cultură e folosită pe larg şi în sens
ştiinţific din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea de către savanţii
europeni, închipuiri asemănătoare pot fi evidenţiate la treptele timpurii
de dezvoltare a diferitelor civilizaţii atât din Orient, cât şi din
Occident: în cultura chineză e folosit termenul jăni, în cea indiană
–dharma, la greci - paideie. Elinii vedeau în paideie educaţia aleasă,
principala lor deosebire de la barbarii fără de cultură.
În Evul mediu se îmbogăţeşte conţinutul acestei noţiuni, care e
legat de modul de viaţă orăşenesc şi se apropie de conţinutul noţiunii de
civilizaţie ce apare mai târziu. Cuvântul cultură se asociază cu
nivelul desăvârşirii personalităţii. În epoca Renaşterii desăvârşirea
culturală e înţeleasă în corespundere cu idealul umanist al omului, iar
mai târziu - cu idealul iluminiştilor.
Reprezentanţii epocii iluminismului (secolul XVIII) Voltaire,
J.-J. Rousseau, Condorsier etc. acordă atenţie deosebită problemelor
culturii. Aflându-se pe poziţiile raţionalismului, înţelegând prin cultură
înţelepciunea umană, autodezvoltarea spirituală a societăţii şi omului,
care se manifestă în astfel de domenii ale vieţii spirituale, cum sunt:
arta, morala, religia, ştiinţa etc.
Voltaire afirma, că cultura e nemijlocit legată de procesul de
dezvoltare a raţiunii umane. Nivelul de cultura şi civilizaţie a unei
naţiuni sau ţări depinde de caracterul raţional, de rezonabilitatea
acestor societăţi, de structurile politice, de nivelul de dezvoltare a
ştiinţei şi artei. Iar scopul culturii corespunde menirii "raţiunii" - ca toţi
oamenii să fie fericiţi, să trăiască în conformitate cu necesităţile fireşti.
J.-J. Rousseau supune unei critici cultura şi civilizaţia
umană ca o mărturie a decăderii moravurilor. Popoarele civilizate
au o morală stricată, în descompunere, desfrânată. El opune acestei
morale curăţenia şi naturaleţea moravurilor societăţii patriarhale
(primitive). Tendinţele iluminiştilor în tratarea şi fundamentarea
noţiunii de cultură în continuare se păstrează.
Filosoful german I.Kant afirmă, că cea mai amplă dezvoltare
a spiritului omenesc are loc într-o astfel de sferă a culturii cum este
morala, iar G.W.F.Hegel consideră că la acest rol pretinde
filosofia.
Schimbările profunde ce s-au produs în epoca modernă au
influenţat şi sensul, şi semnificaţia conceptului de cultură. S-a creat
astfel premiza înţelegerii culturii ca proces şi stare de cultivare în
lumina unui ideal de perfecţiune sau ca ansamblu de opere, urmare a
unei intense munci intelectuale şi afective.
Un rol important în îmbogăţirea sensurilor culturii 1-a avut
mişcarea romantică, prin extinderea valorii culturii populare, a
tradiţiei artelor şi obiceiurilor distinctive ale popoarelor ce vor alcătui
cu timpul autentice nuclee ale culturilor naţionale, ca manifestări
specifice şi originale ale spiritualităţii umane.
În mare măsură a contribuit la înţelegerea culturii şi
J.G.Herder. Au trecut peste două secole de când Herder deplângea
faptul că "nimic nu este mai vag decât cuvântul "cultură". El a
insistat asupra faptului că termenul "cultură" ar putea avea un destin
filosofic în măsura în care ar viza totalitatea obiceiurilor, moravurilor,
formelor de gândire şi modalităţilor de acţiune caracteristice unei
societăţi particulare şi în măsura să-i asigure acesteia participarea la
ideea mai pătrunzătoare de humanitas (umanitate ).
Împrumutând termenul de cultură de la Herder, neobositul
etnograf şi antropolog englez E.Tylor (1832-1917) 1-a introdus în
registrul ştiinţific al antropologiei culturale. În cuvântul introductiv la
tratatul "Cultura primitivă" (1871) el descria cultura ca ansamblu al
 achiziţiilor (unelte, cunoştinţe, obiceiuri etc). S-a deschis astfel drum
diverselor abordări non-filosofice ale culturii din secolul nostru.
Filosofia culturii nu poate însă rezuma cultura doar la ceea ce
inteligenţa şi înţelepciunea umană au realizat de-a lungul secolelor:
unelte, simboluri, mituri, limbaje, arte, ştiinţe, moravuri, sisteme de
legi, concepţii filosofice, religii, instituţii etc. Dacă s-ar opri aici, ar
apărea riscul de a trata cultura ca o totalitate de componente nea-
cordate între ele. O filosofie a culturii presupune că universul
culturii nu e o simplă aglomerare de componente separate. Punctul
ei de plecare şi ipoteza ei de lucru rezidă în convingerea că
multiplele şi aparent împrăştiatele-i componente pot fi adunate şi
readuse la un focar comun.
Tipurile de definire a culturii în perioada contemporană
-discriptiviste, istoriste, psihologiste, normativiste, sociologiste,
structuraliste, naturaliste, organiciste, pozitiviste etc. - care circulă în
lucrări de antropologie culturală, sociologie, psihologie, etnografie,
culturologie etc, fiind lipsite de o viziune filosofică integratoare,
oscilează între extreme. Extind sfera culturii (în cazul definiţiilor
istorice, care - subsumându-i tot ceea ce este un produs al "eredităţii"
sociale, non-biologice - ajung să identifice cultura cu socialul) sau o
îngustează în limitele expresiilor ei simbolice - prescriptive (în cazul
definiţiilor normative). Deplasează accentul spre momentul subiectiv
al culturii (în definiţiile psihologice) sau deschid drumul spre
construirea unor modele apte să surprindă (în definiţiile structurale)
momentul ei obiectiv. Apelează la definiţii enumerativ-discriptive,
frecvente în etnologie (E. Tylor), desemnând prin cultură tot ce ar
contura o stare caracteristică modului de viaţă al unei societăţi, sau
recurg la definiţii genetice şi întrevăd în cultură un ideal al
perfectibilităţii socio-umane.

Ganditori romani cu privire la conceptul de cultura.

Dimitrie Gusti -; sociolog roman, fondatorul scolii monografice
de la Bucuresti, se referea la cultura in 3 sensuri:
- cultura obiectiva pe care o definea ca fiind sistemul de bunuri
culturale care formeaza stilul unei epoci. De exemplu: un cod
legislativ – Codul lui Abudali; o poezie - Luceafarul lui Eminescu;
o melodie - Desteapta-te romane; o descoperire stiintifica- Teoria
relativitatii a lui Einstein; un sistem filosofic - sistemul kantian.
- cultura institutionala care cuprinde totalitatea regulilor pe care
institutiile sociale le instituie la un anumit moment dat. Exemplu:
regulile instituite de stat, de biserica, de obiceiuri, de traditii.
- - cultura personala care este definita ca “proces de vesnica
- miscare si devenire, atitudinea persoanelor fata de opera de cultura,
- adica raportul trait - viu de activitate intre persoanele de cultivat si
- valoarea de cultura”.
Procesul de cultura personala consta in indrumarea individului
in sfera valorilor culturale a unui timp si in eliberarea sa din aceasta
sfera prin creatii noi de valori.
Marele nostru Poet National, Mihai Eminescu, apreciaza printr-
un set de deferente deosebirea care exista intre cultura si civilizatie.
In conceptia poetului, civilizatia unui popor se exprima prin realizarile
sale tehnice-industriale, progresul material, progresul cultural prin
care se asigura dezvoltarea omnilaterala a tuturor facultatilor si
aptitudinilor umane, a tuturor valorilor spirituale. Precizand continutul
conceptului de civilizatie, Eminescu spune: “Gradul de civilizatie al
unui popor nu se masoara dupa numarul botinelor lustruite, a frazelor
frantuzesti si a gazetelor, ci dupa aptitudinea lui de a supune puterile
oarbe ale naturii scopurilor omului. Cu cat omul este stapan pe vant,
pe apa, pe abur si-si face din ele slugi muncitoare, cu atat civilizatia
este mai inalta, cu cat omul stapaneste mai mult asupra omului, cu
atat barbaria este mai mare”.
Civilizatia adevarata il are in centrul preocuparilor pe om, pentru ca
toate aptitudinile fizice si morale ale omului sa se dezvolte prin munca,
inteligenta si combinata. Este vorba ca toate aptitudine unui popor sa se
dezvolte, nu sa degenereze si sa condamne poporul intreg la un singur
soi de munca.
Civilizatia reprezinta opera prin care omul se poate dezvolta, se
poate perfectiona, isi poate afirma mai deplin si mai eficient resursele
creative si isi mareste domeniul manifestarii libertatii sale. Masura
civilizatiei unui popor este “dibacia sa de a substitui fortei musculare
agenti naturali, de a crea si intrebuinta masini”. Eminescu atragea
atentia asupra pericolului pe care il prezinta importul de civilizatie.
Adevarata civilizatie a unui popor, sustine el, nu poate fi o civilizatie
de imprumut, nu se poate baza pe adoptarea necritica, mecanica de
legi, forme, institutii, independent de nevoile, aptitudinile si telurile
proprii ale poporului nostru.
Civilizatia autentica prin continutul sau este aceea care se bazeaza pe criterii de
valoare raportata la idealul dezvoltarii depline a omului si “consista in dezvoltarea
naturala, organica a propriilor puteri, a propriilor facultati ale sale. Nu exista o
civilizatie umana generala accesibila tuturor oamenilor in acelasi grad si in acelasi
chip, ci fiecare popor isi are civilizatia sa proprie, desi in ea intra o multime de
elemente comune si altor popoare”.
Eminescu este adeptul producerii civilizatiei proprii prin efort propriu, dar nu adopta
o atitudine exclusivista fata de civilizatia si cultura altor popoare. El considera ca
fiind absolut necesara insusirea culturii si civilizatiei universale, este de acord si
sustine transferul de valori din alte culturi spre cultura noastra, dar cu conditia ca
toate acestea sa aiba loc intr-un proces de asimilare organica si nu printr-o atitudine
de altoire cu orice pret a unor valori care nu satisfac interesele si idealurile proprii.
Eminescu a subliniat rolul hotarator al economicului in dezvoltarea civilizatiei
 proprii. Astfel el spunea “conditia civilizatiei statului este civilizatia economica, a
introduce formele unei civilizatii straine fara sa existe corelativul economic, e curat
munca zadarnica”.
Civilizatia si cultura au un caracter cumulativ, fiecare operatie se foloseste de
rezultatele dobandite de generatiile anterioare, dar apropierea aceasta este posibila
numai printr-o noua munca.
Civilizatia omeneasca, sustinea Eminescu, incepe oarecum din nou si din fundament
orice generatie noua, care trebuie sa-si castige prin propria memorie si judecata atat
cunostintele anterioare cat si sa le creeze pe cele noi. Continutul unei civilizatii,
spune Eminescu, nu poate fi decat rezultatul muncii prestate de societate: “nici ziare,
nici legi, nici academii, nici o organizatie asemanatoare cu cele de mai sus nu sunt in
stare de a inlocui munca si o stare de lucruri care nu se intemeiaza pe ea, o
fanstamagorie care va dura mai mult sau mai putin, dar se va face fum la suflarea
rece-i realitati”. Munca este izvorul, baza libertatii, culturii, civilizatiei.
In aceasta privinta, Eminescu spunea: “cine crede ca prin profesarea unei serii de
fraze a inlocuit munca, deci libertatea si cultura, acela se prenumera fara sa stie
printre parazitii societatii”. In viziunea poetului, civilizatia este o conditie necesara,
sinegvalom a oricarei propasiri sociale si de binefacerile ei trebuie sa se bucure
intreaga societate nu doar o minoritate privilegiata: “Civilizatia unui popor consta cu
deosebire in dezvoltarea acelor aplicatii umane, in genere, care sunt neaparate tuturor
oamenilor care trebuie sa constituie fundamentul, directiva a toata viata si a toata
activitatea omeneasca, caci clasa inteligenta numai nu constituie o civilizatie care e si
trebuie sa fie comuna tuturor paturilor natiunii”. Eminescu considera asadar,
civilizatia, rodul activitatilor comune pe care le desfasoara o populatie intr-un anumit
moment al evolutiei sale si din care rezulta supunerea fortelor naturii si satisfacerea
intereselor comunitatii care depind de nivelul cultural in ultima instanta.
La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea unul dintre cei mai
mari carturari romani, istoricul A.D. Xenopol, a fost preocupat de definirea
elementelor nationale care compun cultura, limba, dreptul si moravurile, literatura si
traditiile, artele frumoase.
Deci, o cultura nationala presupune in conceptia istoricului roman, prezenta si
perfectionarea limbii, dezvoltarea stiintei dreptului, existenta unei morale constituite
dar perfectibile, crearea unei literaturii proprii nationale, dezvoltarea artelor
frumoase: muzica, pictura, arhitectura, sculptura, cultivarea traditiilor. “Cultura
nationala a unui popor consta mai intai de toate, in pastrarea, dezvoltarea si
cultivarea limbii sale, apoi in regularea raporturilor indivizilor sai, atat a celor de
drept cat si a celor de moravuri dupa formele ce sufletul sau a dezvoltat pentru
implinirea lor in cercetarea trecutului sau ca popor cu existenta particulara in asta
lume pentru a intelege prezentul si a intrevede viitorul in fine in cultivarea artelor si
literaturii, ca tot ce este frumos si original in sufletul sau sa se rezolve si sa se
produca in lumea exterioara. Deci importanta nemijlocita a culturii nationale este sa
mentina si sa dezvolte pe un popor la constiinta de sine la viata nationala”.
Conceptia despre cultura nationala a lui Xenopol se articuleaza pe urmatoarele idei
verificate istoric:
1.Popoarele au o existenta specifica. Aceasta existenta genereaza idealuri, aspiratii,
 scopuri specifice din care rezulta identitatea unui popor.
2.Cultura nationala trebuie sa reflecte trecutul specific al poporului din eforturile
caruia a fost zamislita cultura. In trecutul istoric al unui popor se regasesc germenii
prezentului si viitorului sau.
3.Specificitatea existentei unui popor este continua, este permanenta, de aceea
urmeaza sa fie cultivata in literatura, arta, traditie, morala.
Cultura nationala este expresia constiintei de sine a unui popor. Prin elementele de
cultura nationala, un popor se adreseaza prin glas propriu universalitatii. Cultura
nationala ajuta comunitatea sa dialogheze cu culturile si cu valorile create de celelalte
popoare. In secolul nostru dezbaterile despre cultura si sensul civilizatiei au avut ca
axa orientatoare, ideea care enunta un continut inedit “Gradul de civilizatie a unui
popor se masoara prin capacitatea omului de supunere a fortelor naturii prin
dezvoltarea aptitudinilor si fortelor creatoare omenesti.”
In istoria civilizatiei romane moderne, Eugen Lovinescu descifreaza sensul si
directia necesara a evolutiei Romaniei moderne. Eugen Lovinescu critica
romantismul antiorasenesc, traditionalismul inteles ca un curent de idei diversificat
dar refractar fata de dezvoltarea civilizatiei. Eugen Loviescu critica acele atitudini
exprimate de o parte a intelectualitatii romanesti si a politicienilor din vremea sa care
considerau
viata orasului ca decadenta, degeneratoare a spiritului de moralitate a poporului
roman si preamareau virtutiile satului romanesc considerat un fel de bastion de
citadela a romanismului pur si moralitatii desavarsite.
Civilizatia noastra, sustine Eugen Lovinescu, s-a dezvoltat in concordanta cu
civilizatia occidentala. El considera ca factor de regres si stagnare tot ce tine de
cultura bizantina, de ortodoxism si de traditii orientale. In schimb, Lovinescu exprima
parerea ca orice progres al culturii romane este un produs al contactului cu apusul
incepand cu influenta cusita (pusita) din secolul XV, cea care ne-a dat primele
traduceri religioase in limba romana; continuand cu influenta kalvina din secolul
XVI, care avea sa ne dea cele dintai tiparituri romanesti, cu influenta culturii polone,
considerate a fi de extractie apuseana pentru ca este catolica, nu ortodoxa si pana la
influentele apusene sub forma curentului latinist din secolul XVIII sau a constiintei
nationale din secolul XIX.
Secolul XIX este considerat secolul “descatusarii depline a poporului roman de sub
robia influentelor rasaritene.” Pregatirea descatusarii s-a facut de secolele anterioare
care au reprezentat o revolutie culturala, nationala si a revolutiei morala in teritoriile
carpato-dunarene. In explicatiile sale Lovinescu, recurge la 2 principii:
-principiul interdependentei;
-principiul imitatiei.
Cu ajutorul acestor 2 principii isi sustine teza sa fundamentala “civilizatia romana
moderna este creatia influentelor apusene”. Imitatia si difuziunea imitatiei au fost
principiul formativ al institutiilor noastre ca si a altor popoare si natiuni. Am imitat
institutia regalitatii, institutia parlamentara, constitutia, codul legislativ apusean. Deci
cultura romaneasca nu este decat reflexul imitatiei culturii apusene. Imitatia se afla la
baza tuturor civilizatiilor, dar in mod inegal. In unele epoci are un caracter integral,
global, pe cand in altele are un caracter de culegere si fixare a imitatiilor introduse pe
 cale revolutionara.
Intrand in polemica desfasurata in secolul XX cu privire la continutul notiunilor de
cultura si civilizatie, Lovinescu spunea: “si pentru noi civilizatia reprezinta
totalitatea conditiilor materiale dintre care lumina electrica, sina de cale ferata,
sarma de telegraf, politie, regim juridic, economie, instructie obligatorie, vot
universal si deci regim politic, pe cand cultura reprezinta totalitatea bunurilor
sufletesti fie ele foarte morale si religioase produse ale veacurilor trecute, fie
deprinderi sufletesti dobandite mai de curand “.
Lovinescu face distinctie neta intre civilizatie si cultura, neintroducand in conceptul
de cultura valorile materiale create de un popor. In viziunea sa, realizarile materiale
ale unei comunitatii fac parte din civilizatie. In legatura cu raportul cultura-civilizatie,
Lovinescu mentiona: “Drumul de la cultura la civilizatie nu este ireversibil, devenind
conditiile vietii noastre, aceste bunuri materiale intra in deprinderi si se prefac cu
timpul prin adaptare in valori sufletesti, cu alte cuvinte, civilizatia se transforma in
cultura.”
Tezele lui Lovinescu au fost contestate in vremea aceea de catre conservatori si
traditionalisti si mai ales de revista “Gandirea” care a fost condusa si la care a
colaborat mult timp un reprezentant de seama al filosofiei romanesti, Nichifor
Crainic. Teza sincronizarii noastre cu apusul a fost denuntata ca un atentat impotriva
specificului national, iar sustinatorii ei drept corupatori ai tinerelor generatii
romanesti.
Lovinescu a fost denumit in epoca teoreticianul maimutei imitatoare. La fel este
considerata deficitara conceptia sa prin care minimaliza rolul factorului bizantin
rasaritean in morfologia de creare a spiritualitatii romanesti asezata exclusiv sub
semnul latinitatii.
Constantin Radulescu-Motru unul dintre cei mai de seama filosofi romani din
perioada interbelica, privea cultura nu in lumina unui imobil si misterios specific
national rupt de realitatile nationale si sociale concrete ci din perspectiva ei
civilizatoare si umanizatoare. Cultura este considerata ca fiind capacitatea omului de
a stapani natura, modul in care omul continua umanizarea “Istoria inaintarii si
raspandirii omului asupra naturii determina in genere gradul de cultura sociala, prin
mijlocirea instrumentelor omul se elibereaza de sub tirania mediului cosmic,
facandu-si munca mai spornica si mai usoara”.
Cultura are, deci, o functie practica, in sensul, ca prin realizarile sale omul stapaneste
si transforma natura, isi realizeaza interesele si aspiratiile. Mai departe Radulescu
Motru atragea atentia, ca dezvoltarea inteligentei nu se poate concepe fara
dezvoltarea tehnologiei, precum nici dezvoltarea culturii unui popor fara dependenta
intima intre evolutia constiintei sale sociale si transformarea lumii materiale.
Motru a sesizat functiile culturi:
a.Cultura este conditie fundamentala pentru iesirea popoarelor din barbarie.
b.Prin cultura faptele omenesti dobandesc un inteles mai inalt, devin istorice.
c.Lipsite de cultura popoarele sunt lipsite de istorie fiindca nu au un criteriu care sa
stabileasca valoarea evenimentelor petrecute.
d.Prin cultura societatea dobandeste constiinta rostului sauin istorie si se
diferentiaza de celelalte societati.
 Filosoful considera ca problema de fond a civilizatiei consta in cunoasterea
conditiilor detasarii omului de viata animata, utilizarii rationale a bogatiilor mediului
cosmic, in selectarea tendintelor afective si atractia spre incercarile originale si
imaginare ale ratiunii. Cultura exclude uniformizarea si mai ales uniformizarea din
productie. Un popor care ar produce pe acelasi tipar in vecii vecilor, acela nu s-ar
putea numi un popor ,cultura incepe de cand se asigura un plus de viata ideala, adica
de originalitate.
Motru considera ca un popor cult este acela care reuseste sa diferentieze si sa varieze
productia. Un popor care isi orienteaza productia spre cateva domenii este un popor
predestinat inculturii. Treptele culturii sunt trepte ale umanizarii. Productia,
activitatea economica este un element important al culturii. Nivelul de cultura al unui
popor este exprimat si de originalitatea culturii sale prezenta si in activitatea de
productie. Un popor cult este acela care creeaza noi domenii ale activitatii de
productie.
Conceptia lui C.R.Motru asupra culturii si civilizatiei cuprinde o serie intreaga de
elemente valabile si in constructia culturala contemporana in care este angajat
poporul roman. Civilizatia adevarata il are in centrul preocuparilor pe om, pentru ca
toate aptitudinile fizice si morale ale omului sa se dezvolte prin munca, inteligenta si
combinata. Este vorba ca toate aptitudine unui popor sa se dezvolte, nu sa degenereze
si sa condamne poporul intreg la un singur soi de munca. Civilizatia reprezinta opera
prin care omul se poate dezvolta, se poate perfectiona, isi poate afirma mai deplin si
mai eficient resursele creative si isi mareste domeniul manifestarii libertatii sale.
Masura civilizatiei unui popor este “dibacia sa de a substitui fortei musculare agenti
naturali, de a crea si intrebuinta masini”.

Ieşirea în afara acestor alternative o poate oferi, numai trecerea

de la tipurile de definiţii non-filosofice la determinaţia filosofică a
culturii, în cadrele categoriale ale unei ontologii a umanului axio-
centrice, care va apela la virtuţiile metodologice ale conceptului de
valoare.
Dintr-o astfel de perspectivă, în sens larg, cultura cuprinde
totalitatea valorilor materiale şi spirituale în atât de dramaticul pro-
ces istoric de afirmare a omului ca om, proces care evidenţiază pro-
gresul omenirii în cunoaşterea, transformarea şi stăpânirea naturii,
a societăţii şi a cunoaşterii însăşi (I. Bâtlan).
Fără a subaprecia aceste eforturi, avem ca premiză realizările
celor doi cercetători americani – A.Kroeber şi C.Kluckholn - care,
încercând să desluşească specificul culturii, cer ca aceasta să fie
analizată într-o triplă relaţie:
- raportul dintre cultură şi natură;
- raportul dintre cultură şi societate;
- raportul dintre cultură şi valoare.
În literatura de specialitate se vorbeşte despre o structură
specifică a culturii, ca şi despre tipologii specifice culturale.
În primul caz se are în vedere o structură ce ar cuprinde dome-
niile mari ce alcătuiesc sfera culturii: domeniul valorilor materiale şi
spirituale, domeniul mijloacelor comunicaţiilor de masă (teatru, cine-
matografie, televiziune, presă, biblioteci, muzee etc), adică ceea ce e
numit mass-media, instituşiile culturale, cât şi relaţiile dintre acestea.
Clasificarea tipurilor de cultură se face în funcţie de
următoarele criterii:
- criteriul temporal, istoric, ne dă posibilitatea de a vorbi
de o cultură antică, medievală, renascentistă, modernă,
contemporană;
- criteriul spaţial-geografic ajută la împărţirea culturii în
culturi Orientală şi Occidentală, cultură egipteană, cultură greacă etc;
- criteriul tipologic, care împarte culturile în: primitivă, ar-
haică, evoluată.
Tipul de cultură prezintă un sistem de relaţii al tuturor com-
ponenţilor procesului istoric (economici, politico-sociali, ideologici,
tehnici, ştiinţifici, artistici, morali, religioşi, filosofici etc.) dintr-o anu-
mită perioadă istorică şi spaţiu geografic. Acest sistem e un întreg, un
aliaj cu o structură specifică ce exprimă esenţa lui materială şi
spirituală.

b) Raportul dintre cultură şi natură.

Istoria culturii universale ne aduce dovezi că în raportul

cultură-om-natură a existat o legătură permanentă. Apariţia,
dezvoltarea şi înflorirea multor civilizaţii au depins în mod direct de
condiţiile climaterice, peisaj şi de atitudinea omului faţă de natură (ca
stăpân al naturii - cum e în civilizaţiile europene sau ca copil al
naturii divinizate - cum e în civilizaţiile Orientale (China, Japonia)).
Omul e o fiinţă biosocială. În acelaşi timp e o parte a naturii şi
subiect şi obiect al culturii. Omul are două începuturi: natural şi
cultural. Istoriceşte raportul dintre aceste două începuturi erau privite
în mod diferit.
În gândirea mitologică naturalul şi culturalul nu se contra-
puneau. În antichitate, unde mitologia privea raportul dintre corporal
şi cultural ca o armonie, începutul cultural în om, cu toate că era
recunoscută însemnătatea lui, era plasat pe planul doi faţă de cel
cultural. Cosmosul material era înţeles ca ceva absolut perfect în
comparaţie cu corporalul omenesc, care nu totdeauna e perfect. Pentru
elini cultura e acel mijloc cu ajutorul căruia se poate aduce starea
corporală la nivelul perfecţiunii. În Evul mediu, invers, culturalul
(spiritualul) e înţeles nu ca un mijloc de înnobilare a corporalului, ci
ca un scop în sine. Corporalul e pus mult mai jos decât spiritualul şi se
transformă într-un simbol al răului. Umaniştii epocii Renaşterii
reabilitează armonia dintre începuturile cultural şi natural în om. Dar,
începând cu epoca modernă şi până în zilele noastre, epoci pline de
dramatism şi de colizii tragice, raportul dintre aceste două începuturi
se complică, adeseori se ajunge la conflicte şi, corespunzător, apar
noi concepte referitoare la problema dată.
Dacă ne vom referi nemijlocit la problema raportului dintre
cultură şi natură, apoi putem evidenţia momente de unitate şi momente
distinctive.
Analiza comparativă a naturii şi culturii, după cum menţio
nează savantul român I. Bâtlan, dezvăluie o serie de particularităţi în
baza cărora este posibilă o determinare a lor în plan conceptual.
Una din aceste particularităţi constă în faptul că în timp ce
obiectele şi procesele din natură fiinţează şi se manifestă numai
spontan, relaţiile domeniului cultural presupun cu necesitate prezenţa
factorului conştient. Cultura este existenţa conştientizată sau
conştiinţa finalizată în existenţă. Natura este existenţa obiectivă, adică
ea fiinţează în sine, în afară şi independent de om şi conştiinţa umană.
O altă particularitate constă în faptul că natura este supusă în
integralitatea ei determinismului obiectiv. Ea se supune unor cauze,
unor legi, necesităţi sau întâmplări obiective. Domeniul culturii apare
ca o expresie a libertăţii umane. Orice act de libertate umană este un
act de cultură şi invers, orice creaţie culturală este un pas în spaţiul
libertăţii. Cultura este tocmai rezultatul efortului uman în supunerea
realităţii brute, a naturii, a societăţii.
Dacă abordăm natura şi cultura din punct de vedere al deve-
nirii lor se evidenţiază o altă particularitate. In cadrul proceselor natu-
rale predomină repetabilitatea, în timp ce fenomenul cultural evo-
luează numai prin creaţie. In domeniul naturii se manifestă circuitul
veşnic al materiei; mişcarea se realizează ca dezvoltare prin mulţimea
tendinţelor întâmplătoare. Prin cultură omul depăşeşte relaţiile
externe, lăsând în urma sa o lume nouă, care se adaugă peste cea
naturală. Cultura reprezintă tocmai acele relaţii pe care oamenii
creatori le adaugă naturii, relaţii la care natura nu ar fi ajuns în baza
legităţilor sale. Graniţa dintre natură şi cultură se găseşte acolo unde
subiectul uman prelucrează naturalul, transformându-1 în cultural.
Unitatea dintre cultură şi natură apare în primul rând prin
faptul că relaţiile culturale sunt prelungiri ale naturii. Orice construcţie
culturală are la bază un element natural deşi acest lucru nu apare cu
evidenţă şi mai ales pentru toţi oamenii. Mijloacele de muncă ca
domeniu cultural sunt create de oameni prin prelucrarea materiilor
prime ce ni le oferă natura. Chiar şi în domeniile dintre cele mai
îndepărtate de natură, cum sunt valorile spirituale, elementul natural
nu dispare.
Pe de altă parte, cultura care pare şi chiar este o prelungire a
naturii îşi extinde domeniul, pătrunde în sfera naturii. Podurile sau
numeroasele tuneluri sau viaducte ce fac drumul accesibil pot fi
exemple în acest sens. Natura devine prin acţiune umană conştientă o
natură cultivată.
Suntem de acord cu părerea susţinută de savanţii români
T.Vianu, A. Tănase, I. Bîtlan precum că principala determinare dis-
tinctivă a culturii în raport cu natura trebuie să fie umanizarea.
Prin cultură, omul supune procesual lumea exterioară, o
transformă într-o lume a sa, pe măsura propriei sale esenţe. Procesul
umanizării, ca dimensiune fundamentală a culturii, se realizează
direct, în raport cu natura, cu viaţa socială, cu individualitatea umană
însăşi. Prin cultivare, "natura naturală" devine natură umanizată, o
treaptă a istoriei sociale se transformă în alta, mai umană, omul
devine mai om.

c) Raportul dintre cultură şi societate.

Realitatea culturii nu poate fi concepută în afara cadrului

social, pentru că făuritorul valorilor culturale, omul, este un podus
social. în esenţă omul e o fiinţă socială. El crează cultura în această
calitate exprimând idealuri, aspiraţii sociale, confruntându-se prin
creaţia sa cu năzuinţele celorlalţi oameni sau chiar ale întregii
umanităţi.
Făurirea valorilor culturale într-un domeniu sau altul are loc în
condiţii social determinate, care îşi lasă urmă pe natura, structura,
funcţiile valorilor. Tocmai de aceea, vorbim de cultura unei anumite
societăţi sau alteia, dintr-o epocă istorică sau alta.
Evoluţia, destinul culturii sunt în funcţie de dezvoltarea
societăţilor. Ea înfloreşte şi se dezvoltă pe anumite direcţii, stagnează
sau regresează într-un raport determinat cu societatea în care fiinţează.
Orice realitate culturală este totodată o realitate socială, dar
nu se poate spune că orice realitate socială este în acelaşi timp şi
fenomen cultural. Există fenomene sociale cu caracter acultural (cum
ar fi relaţiile social-economice) sau anticultural (cum ar fi războaiele
sau politica de tip totalitar).

d) Raportul dintre valoare şi cultură.

Departe de a fi numai o componentă a ei, filosofia este instanţa

privelegiată a culturii, prin care aceasta - scrutând universul valorilor -
prinde ştire de sine şi îşi întreţine conştiinţa vocaţiei umaniste. Mai
mult de două milenii de căutări au condus filosofia, în a doua
jumătate a sec. al XlX-lea, la dezvăluirea unui univers al valorilor,
ireductibil la universul fizic sau biologic. Constituirea axiologiei şi
detectarea unei lumi a valorilor a deschis o pagină nouă în explorarea
modului specific de a fi a omului, ca fiinţă care crează valorile şi se
crează prin valori.
în sens restrâns, aşa cum am văzut, cultura este definită ca
ansamblul valorilor existente la un moment dat în societate. În
continuare ne vom referi la domeniul valorilor, pentru a elucida o
parte din problematica ce o implică.
Condiţia primordială a întregii existenţe rezidă în activitatea
specific omenească de creare, cunoaştere şi receptare a valorilor. For-
ma supremă de obiectivare a esenţei umane, actul producerii şi trans-
miterii valorilor marcheză împlinirea deplină a forţelor demiurgice ale
omului, realizarea posibilităţilor sale mereu sporite de stăpânire şi
transformare a naturii. Valorile măsoară nivelurile de civilizaţie ale
societăţii, dimensionează capacităţile creatoare ale omului, dau sens şi
finalitate acţiunilor sale, concretizând în realitatea practică scopurile,
intenţiile, proiectele, dorinţele şi idealurile prezente în orice tip de
atitudine umană.
Omul trăieşte, se formează şi se afirmă într-un climat de valori,
oferind umanităţii rodul energiilor sale fizice şi intelectuale preschim-
bate în diverse forme valorice. Dacă vrei să te bucuri de propria ta
valoare, atunci conferă o valoare lumii (Goethe),
Preocupare dintre cele mai timpurii - primele reflexii se întâl-
nesc în vechea filosofie chineză şi indiană, dezvoltate de cugetarea
greacă, de concepţiile Evului mediu şi Renaşterii - problematica axio-
logică ocupă un loc central în gândirea modernă (Locke, Descartes,
Pascal, Diderot, Leibniz, Spinoza, Kant etc.), pentru a fi reluată sub
raport genetic în filosofia contemporană (Lotze, care utilizează primul
termenul de valoare dedus din latinescul valor - valoris, Şcoala de la
Baden, Dewey, Durkheim, Morris, de structuralişti, existenţialişti
etc).
În cultura română preocupări notabile de filosofia valorilor au
avut A.Xenopol, V.Parvan, L.Blaga, M.Florian, T.Vianu, M.
Ralea, L. Grunberg ş.a.
Geneza şi natura valorilor. Valorile îşi au originea în procesul
muncii, în acţiunea social-istorică de procurare a celor necesare
traiului, de umanizare a mediului înconjurător. Adăugând calităţilor
primare (mecanice, fizice, chimice, biologice) ale lucrurilor
existente obiectiv, concret, neutru, o parte tot mai însemnată de
creativitate, omul a reuşit să-şi făurească un cadru existenţial nou,
populat de bunuri, înnobilate cu însuşiri suplimentare, de largă
semnificaţie, purtătoare de valori, capabile să satisfacă cerinţele
comunităţii umane, să asigure mersul ascendent al societăţii.
Existenţa valorii este, astfel, condiţionată de prezenţa conco-
mitentă a obiectului, cu suma însuşirilor ce-i aparţin intrinsec, şi a
subiectului în stare să le preţuiască, folosindu-le potrivit multiplelor
sale nevoi. Ştiinţa valorilor, axiologia insistă asupra naturii particulare
a realităţii axiologice provenită din contactul activ al subiectului
valorizator cu obiectul valorizat. Fenomene raţionale, valorile nu exis-
tă în sine şi nici pentru sine, nereducându-se, ca atare, nici la sub-
stanţialitatea ontologică a lumii sensibile, nici la idealitatea trăirilor
subiective, ci fiinţează ca unitate a amândoura, ca simbioză dialectică
a ceva preţuit de către cineva apt să poată aprecia. Esenţa referenţială a
valorii se distinge atât pe planul valorificării elementelor naturale
preumane, cât şi în sfera estimării bunurilor create de mintea şi mâna
omului. Valorile reprezintă sinteze sublimate ale calităţilor şi însu-
şirilor subiectului uman răsfrânte asupra lucrurilor şi bunurilor, cu
care se află în permanente raporturi pe temeiurile furnizate de pro-
prietăţile caracteristice de care dispun obiectele şi fenomenele înseşi.
Valoarea, după cum menţionează I. Bâtlan, reprezintă un raport
între un obiect în genere (un bun material, o creaţie spirituală, un
principiu, o idee, un comportament) şi un subiect care apreciază
obiectul respectiv. Valoarea este valoarea unui obiect pentru un
subiect, pentru omul care evaluează, apreciază, năzuieşte către aceste
determinări calitative pe care le posedă un obiect, un fenomen, o
idee.
Obiectul devine obiect al valorizării în virtutea calităţilor pe
care le are. Subiectul apreciază aceste calităţi în măsura în care ele îi
satisfac anumite necesităţi, de ordin material sau spiritual.
Raportul dintre obiect şi subiect în cadrul valorii se stabileşte
într-un context socio-uman determinat. Subiectul realizează actul de
valorizare în virtutea unor criterii care variază de la o epocă la alta, de
la un grup social la altul. Actul de conservare al valorilor aparţine
colectivităţilor umane şi nu indivizilor izolaţi. Un bun material, o idee,
în principiu devin valori numai când sunt recunoscute ca atare de o
colectivitate, iar individul apreciază lumea din jurul său cu ajutorul
unor criterii pe care le oferă societatea.
O problemă mult dezbătută şi controversată este cea legată de
natura valorilor. Ce sunt valorile? Există ele obiectiv sau sunt proiecţia
dorinţei mele?
Filosofii s-au ferit să declare că valorile sunt existenţă obiec-
tivă sau subiectivă. Şi aceasta pentru că este o relaţie între subiect şi
obiect, după cum afirmă I. Bâtlan. Ea nu este o existenţă anume, ci o
coexistenţă şi anume o coexistenţă obiectiv subiectivă.
Dacă am încerca o definiţie, am adera la cea dată de L.
Grunberg: "Valorea este acea relaţie între subiect şi obiect în care,
prin polarităţi şi ierarhie, se exprimă preţuirea acordată (de o
persoană sau o colectivitate umană) unor însuşiri sau fapte
(naturale, sociale, psihologice) în virtutea capacităţii acestora de a
satisface trebuinţe, necesităţi, aspiraţii umane istoriceşte
determinate”1.
1
L.Grunberg. Axiologia şi condiţia umană. Buc, 1972, p.77.
 Clasificarea valorilor. Registrul valorilor cuprinde practic în-
treaga existenţă, ceea ce impune clasificarea lor cât mai riguroasă. Cri-
teriile şi perspectivele de selectare, ordonare şi ierarhizare axiologică
au evoluat în timp şi spaţiu, disputându-şi întâietatea, completându-se
ori negându-se reciproc.
Clasificarea în valori materiale şi spirituale aproape unanim
acceptată a suscitat îndelungi dispute şi contestări pe planul relaţiilor
şi influenţelor dintre ele.
Numeroase şcoli şi orientări au susţinut că valorile emană de
la un subiect transcedental (fenomenologia), că simbolizează
libertatea absolută (existenţialismul), că provin din trăiri refulate,
atemporale (psihanaliza), sau că indică un "comportament
preferenţial", o atitudine specifică etc. Viziunile raţionaliste au
evidenţiat dependenţa valorilor culturale de primordialitatea celor
economice, sociale, dar şi relativa lor autonomie.
La fel de discutată s-a dovedit şi clasificarea după obiectul,
respectiv domeniul fiinţării lor, în valori politice, filosofice, ştiinţifice,
etice, estetice, sub raportul corelaţiilor reciproce, a faptului că deşi dis-
tincte, cu individualitate şi funcţionalitate ireductibile, valorile for-
mează o suită neîntreruptă de interacţiuni şi intercondiţionări. Este-
tismul, de exemplu, propovăduia o detaşare absolută a artei, contra-
punând-o celorlalte valori, operaţie prin care "înseşi valorile estetice
par înjosite" (T. Vianu).
Estetica ştiinţifică subliniază unitatea, strânsa conlucrare a
tuturor valorilor, legăturile indisolubile dintre ele, fără a ignora spe-
cificitatea, determinată de faptul că fiecare specie de valori răspunde
anumitor cerinţe ale omului.
Clasificările în valori ideale, cele care anticipează o realizare
umană şi valori reale, concretizări ale activităţii creatoare; în valori
ale lucrurilor şi valori ale persoanelor, individuale sau socio-
culturale; în valori relative şi absolute, obiective şi subiective;
pozitive sau negative; în valori care se adresează raţiunii,
sensibilităţii sau voinţei; în valori fundamentale şi derivate, alături de
multe altele, sugerează complexitatea axiologicului, multitudinea
punctelor de referinţă într-o atare întreprindere. Enumerarea trebuie
completată cu împărţirea în valori-mijloc şi valori-scop, respectiv, în
valori dorite pentru serviciul ce-1 poate aduce în dobândirea altora şi
valori permanente, precum adevărul, binele şi frumosul ce se
regăsesc pe parcursul întregii istorii şi asigură dimensiunile
fundamentale ale lizaţiei, coordonatele de durată ale omenirii.
Sistemul axiologic, ca ansamblu de ordonări şi ierarhizări de
norme şi interrelaţii, deşi comportă unele priorităţi temporare, se poate
alcătui numai în interiorul aceleiaşi clase de valori, deoarece origi-
nalitatea şi ireductibilitatea valorilor nu admite superiorităţi de rang.
Între valoare şi nonvaloare se cuprinde o întreagă gamă de valori mai
înalte şi mai joase. Polaritatea valorilor: adevăr - neadevăr, bine - rău,
frumos - urât etc, funcţionează ca un important criteriu în delimitarea
valorilor autentice, reale de pseudovalori.

e) Momentele definitorii ale culturii.

Pe baza unor realizări ale cercetărilor filosofice româneşti (A.

Tănase, I. Bâtlan) vom încerca să determinăm spectrul fenomenelor
culturale.
Cultura, ca ansamblu de produse cumulative ale cunoaşterii şi
practicii umane, cuprinde următoarele momente constitutive într-o
succesiune logico-istorică ce reflectă însăşi dialectica practicii sociale:
Cunoaşterea (momentul cognitiv): reflectarea mai mult sau
mai puţin adevărată a unor legi, fapte sau procese naturale sau
sociale obiective sau subiective. Inainte de a fi întruchipare valorică ce
implică judecată de valoare, apreciere critică, cultura este un act de
cunoaştere.
Valoarea (momentul axiologic): raportarea rezultatelor cu-
noaşterii la nevoile, trebuinţele sau aspiraţiile omului, aprecierea lor
critică în funcţie de interesele social-umane. Viabilitatea şi perenitatea
unei valori culturale sunt condiţionate de cantitatea şi calitatea de
cunoaştere pe care o întruchipează. Valoarea este un moment central
şi esenţial al culturii, dar nu unicul. Ea se referă la finalizarea umană a
culturii, este o rezultantă sintetică a activităţii de cunoaştere. Cele
două momente se implică reciproc: valoarea e condiţionată şi pre-
cedată de cunoaştere; în creaţia ştiinţifică, ca şi în cea artistică, cu-
noaşterea obiectului supus investigaţiei, a faptelor şi proceselor din
natură şi societate sau din viaţa personală a oamenilor preced şi
condiţionează făurirea unor valori culturale. La rândul ei, cunoaşterea
pleacă de la rezultate valorice deja dobândite de societate şi duce cu
necesitate la făurirea unor valori noi.
Creaţia (momentul creator): este factorul cel mai dinamic al
procesului cultural. Creaţia este momentul de salt calitativ de la un
fapt natural sau social, individual sau colectiv, de la un act psihic
sau cognitiv la un fapt de cultură. Valorile culturale potenţiale pe
care le cuprinde întreaga existenţă şi conştiinţă umană, împrejurările
externe ca şi universul spiritual intern al omului devin valori
culturale active, reale, tocmai prin intermediul actului creator. Din
cultură face parte deci nu numai ansamblul constituit al valorilor
finite, ci şi însuşi procesul creator prin care iau naştere aceste valori.
Generalizarea socială şi asimilarea critică a valorilor culturale
(momentul praxiologic): integrarea culturii în totalitatea praxisului
social, realizarea funcţiei sale sociale, a rosturilor sale umane. Prin
acest proces se dezvoltă conştiinţa şi sensibilitatea oamenilor,
receptivitatea lor culturală, dar se îmbogăţesc totodată înseşi valorile
culturale, în funcţie de nivelul de dezvoltare culturală a societăţii şi
criteriile sale de valorificare, de exigenţele culturale ale epocii.
Momentele actului cultural au fost prezentate în mod izolat şi
într-o anumită succesiune. în realitate ele se interpătrund, coexistă, îşi
schimbă ordinea. Generalizarea valorilor nou create nu este numai un
act final în care celelalte momente fiinţează doar ca rezultat, ci
presupune cunoaşterea valorii, aprecierea ei, recrearea ei de către
comunităţile umane care le asimilează şi le fac să trăiască.
Dacă ţinem seama de unitatea acestor aspecte prezente atât în
cazul fenomenelor culturale, cât şi a celor sociale apare ca evidentă
dificultatea trasării unei linii de demarcare netă între cultural şi social.
Ţinând cont de momentele actului cultural putem acum să avem un
argument în plus în favoarea tezei ce susţine că nu orice act social este
şi act cultural. Argumentul vizează faptul că în urma analizei actelor
sociale nu la toate găsim cele patru momente analizate mai sus:
cunoaşterea, valorizarea , creaţia şi generalizarea.
Totuşi, cultura nu este corp aparte, distinct al societăţii, ci
societatea într-o ipostază anume, pe direcţia creativităţii sale. Cultura
reprezintă, după cum afirmă I. Bâtlan, efortul omenirii desfăşurat în
cadrul vieţii sociale, este depăşirea nivelului de existenţă dată (natu-
rală, socială, individuală) în domenii particulare (ştiinţific, politic,
moral, filosofic, juridic etc.) sau pe ansamblu, cultura fiind "creasta
valului" prin care societatea avansează în istorie.

f) Funcţiile culturii.

Omul e în acelaşi timp şi subiect şi obiect al culturii. Cultura

întotdeauna e orientată spre subiect. Ea este legată de dezvoltarea
subiectului, a individului uman. Toate valorile spirituale, toate
bunurile create de societate, doar atunci devin cultură când acestea
sunt valorificate de individ, devin o avuţie personală a acestuia. Pentru
a deveni cultură, valorile create de societate trebuie să capete forme
strict individuale şi personale de existenţă. Asimilând cultura creată
anterior, omul o transformă într-o premiză a activităţii sale şi el însuşi
făureşte, creând noi valori, materializând capacităţile sale, cunoştinţele
şi iscusinţa. Numai în baza acestui principiu se lărgeşte orizontul
omului, se manifestă dinamismul culturii.
Problematica omului, a destinului său, a sensului existenţei
sale a fost şi rămâne cea mai înălţătoare problematică din câte a
abordat gândirea filosofică de-a lungul istoriei sale.
Din toate cele relatate până acum despre cultură, apare ideea
că în confruntarea dintre lumea subiectivă şi cea obiectivă ia naştere o
nouă realitate. în actul de cultură subiectul se dăruieşte obiectului,
realizându-se în valoare, se deposedează pe sine, renunţă la atributele
sale şi le atribuie realităţii nou create.
Care sunt factorii ce fac omul să capete statut existenţial aparte,
să fie existenţă demiurgică (creatoare), autoexistenţă?
Unul dintre aceşti factori importanţi este cultura, instanţă majoră
care prin funcţiile ei crează mutaţii ontologice de mare importanţă.
Fără a neglija şi alţi factori, considerăm că omul este Om şi poate
deveni superior în plan uman dacă este şi se face, conştient,
beneficiarul funcţiilor modelatoare ale culturii.
Din mulţimea funcţiilor pe care le îndeplineşte cultura ne vom
referi la câteva.
Funcţia de cunoaştere. Cultura îndeplineşte, în primul rând,
funcţia de cunoaştere. Accesul la ea oferă omului posibilitatea de a
recepta şi înţelege esenţa profundă a lucrurilor, a proceselor şi
evenimentelor naturale şi sociale şi, nu în ultimul rând, de a se
cunoaşte pe sine ca om.
Funcţia axiologică.Cunoaşterea şi înţelegerea oferă
posibilitatea omului să se raporteze corect şi eficient la realitate, şă
aprecieze, corespunzător unor criterii valorice superioare, acţiunile,
evenimentele, relaţiile sociale sau interumane şi să opteze
corespunzător acestor criterii pentru ca viaţa lui să capete temeiuri
puternice. Cu alte cuvinte, cultura îşi dovedeşte prin aceasta şi o
importantă funcţie axiologică.
Funcţia socializatoare Prin cunoaşterea autentică şi
aprecierea justă, atât a potenţialităţi lor proprii cât şi a naturii
relaţiilor sociale, cultura îl poate ajuta pe om să se încadreze în social,
şă-şi optimeze activitatea, şă ocolească pe cât posibil obstacole,
greutăţi, fenomene de înstrăinare umană, conflicte interumane. Toate
acestea ţin de importanta funcţie socializatoare a culturii, care asigură
efectiv realizarea omului în ceea ce are el ca trăsătură definitorie,
sociabilitatea, acea trăsătură de esenţă fără de care omul n-ar putea fi
om.
Fîncţia transformatoare.Una dintre cele mai importante funcţii
ale culturii este fîncţia transformatoare. În plan natural ea, datorită
existenţelor nou create, altele decât cele pe care le-a zămislit natura,
adaugă "peste natura naturală" o nouă existenţă, transformând-o pe
aceasta dintr-o natură pentru sine într-o natură pentru om. O
semnificativă influienţă transformatoare o are cultura în plan social.
Cultura, după cum am menţionat mai sus, se manifestă ca un fel de
"creastă a valului", ce contribuie decisiv la transformarea socialului.
Cea mai importantă influienţă transformatoare a culturii e asupra
omului.
Funcţia umanizatoare Şlefuirea interiorităţii, modelarea
personalităţii noastre, potenţierea în plan superior a valenţelor umaniste,
cizelarea sensibilităţii şi rezonanţei omeniei noastre la umanul de lângă
noi este de fapt funcţia umanizatoare a culturii, care înalţă umanul din
noi la cote calitativ superioare.

3.Raportul dintre cultură şi civilizaţie.

În continuare e necesar să ne referim la conţinutul noţiunii

civilizaţie, care se utilizeaza în filosofîa culturii de rând cu termenul
cultură, în următoarele sensuri:
- de sinonim al culturii, uneori de sinonim al culturii
materiale;
- de nivel, treaptă a dezvoltării sociale, dezvoltării
materiale şi spirituale (civilizaţia antică, civilizaţia egipteană etc);
- de treaptă a dezvoltării societăţii, ce urmează după
sălbăticie şi barbarie (L. Morgan, B. Tylor);
- de etapă finală a dezvoltării culturii în stadiul de
degradare a acesteia (O. Spengler).
Termenul de civilizaţie nu există în limba latină, nici în
antichitatea clasică şi nici în evul mediu. El apare târziu, către sfârşitul
Renaşterii şi începutul timpurilor moderne, când majoritatea gândi-
torilor utilizau limba latină de circulaţie internaţională pentru a
facilita relaţiile dintre ei şi, în special, pentru comunicarea reciprocă a
cercetătorilor.
Termenul de civilizaţie apare din vechile rădăcini latine: civis
şi civitas, civilis şi civilitas. Termenul "civis" (cetăţean) desemna la
romani un om care nu trăia izolat precum un pustnic, ci în interiorul
unei comunităţi umane cu o astfel de organizare care să favorizeze
viaţa lor în comun, adică într-o "civitas" (cetate, stat). Cuvântul roman
"civilis" semnifica sentimentele pe care ar trebui să le posede un
cetăţean pentru a merita să poarte acest nume. Aceste sentimente
trebuiau să-1 facă a fi în raport cu semenii săi modest, moderat,
simplu, amabil etc. "Civilitas" desemna, deci, amabilitatea, bunătatea,
simplitatea purtării, blândeţea, dar şi "ştiinţa guvernării". Cu timpul
prin evoluţia sensului şi semnificaţiei au apărut din rădăcina "civilic"
verbul "civilizare" şi substantivul "civilizaţie".
Făcând abstracţie atât de accepţiunea etnografică a conceptului
de civilizaţie (care desemnează particularităţile unei colectivităţi
determinate, în virtutea cărora vorbim despre civilizaţia aztecă, etruscă
sau daco-getică), cât şi de accepţiunea istorică (vizând un stadiu
evoluat atins în dezvoltarea umanităţii, deosebit de sălbăticie şi
barbarie prin apariţia scrisului, a oraşelor şi creşterea complexităţii
organizării vieţii sociale), filosofia culturii conferă un alt sens
conceptului de civilizaţie, desemnând universul valorilor înscrise în
orizontul satisfacerii trebuinţelor materiale. Din acest ultim punct de
vedere, în sfera civilizaţiei sunt incluse componente prin excelenţă de
natură utilitară: tehnică şi tehnologie, locuinţe, alimentaţia, îmbrăcă-
mintea, construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, activităţile
economice şi administrative, organizarea social-politică, militară şi
juridică, mediul artificial care asigură gradul de confort al vieţii
cotidiene etc.
Dincolo de unele conotaţii semantice distincte în diverse limbi
romanice şi germanice, precum şi de unele concepţii speciale conferite
de cutare sau cutare autor, conceptul de cultură este utilizat în
dezbaterea filosofică la care ne referim punându-se între-paranteze
sensul larg, axiologic (cultura - totalitatea valorilor materiale şi
spirituale), pentru a se apela la un sens îngust al conceptului, spre
a desemna numai acele valori care slujesc trebuinţei de organ
spiritual (descoperirea necunoscutului, căutarea unui ideal de
viaţă, revelarea de sine, căutarea şi regăsirea în celălalt, setea
de absolut, contemplarea frumosului, exercitarea liberă a
creativităţii etc). Din acest ultim punct de vedere, sferei
culturii îi aparţin doar valori spirituale, obiectivate în datini şi
obiceiuri, credinţe şi practici religioase, opere ştiinţifice şi filosofice,
literatură şi muzică, arhitectură, pictură, sculptură şi arte
decorative sau aplicate. O asemenea conceptualizare sugerată de
scrierile lui Nietzsche şi sprijinită de direcţia netă a civilizaţiei, ca
ansamblu al valorilor materiale, de cultură, ca ansamblu al valorilor
spirituale, a condus în cele din urmă, prin lucrările lui Weber,
Spengler, Toynbee, la teza opoziţiei ireconciliabile dintre cultură şi
civilizaţie. Această teză a fost sintetizată în 1918 de filosoful german
O.Spengler în Declinul Occidentului. El susţinea, că accentul pus
pe valorile strict utilitare, tehnico-economice, are efect negativ în
plan spiritual (criza morală, neîncrederea în idealurile democratice şi
umaniste, marginalizarea filosofiei şi artei etc), astfel încât civilizaţia
ar marca "amurgul culturilor", faza lor de degenerare şi declin. Sub
influienţa lui Spengler şi Toynbee, în ultimul deceniu este promovată
de filosoful şi sociologul american Osborn ideea unei fatale
"rămâneri în urmă a culturii", într-un raport invers proporţional cu
progresul civilizaţiei. Ca o reacţie la acest punct de vedere au apărut
concepţii filosofice (H. Marcuse. Scrieri filosofice, Buc, 1977), care
ridică un imn de slavă societăţilor guvernate de o raţionalitate
tehnologică şi o mentalitate consumatoristă, utilitaristă, considerând
progresul culturii realizabil prin aplatizarea orizontului spiritual. In
ambele concepţii - fie că privelegiază cultura din perspectivă
spiritualistă, fie că o depreciază din perspectiva tehnocratică - există
un moment esenţial comun: civilizaţia este privită ca o entitate ce s-ar
opune culturii. Ori, pe de o parte, delimitarea strictă a valorilor
materiale de cele spirituale are semnificaţie doar în anumite contexte
(când dorim să evidenţiem că valorile materiale sunt valori-mijloc şi
numai valorile spirituale pot aspira îndreptăţit la rangul de valori-
scop), rezistând oricărei tentative de absolutizare. Pe de altă parte,
distincţia între civilizaţie (materială) şi cultură (spirituală) nu implică
un conflict decât în societăţi bolnave: efectele negative ale
tehnocratismului, alergia regimurilor totaliltare faţă de valorile
culturii spirituale.
Dacă suntem consecvenţi cu înţelegerea filosofico-axeologică a
culturii, în sens larg, ca ansamblu al valorilor materiale şi spirituale
structurate în cursul istoriei, după cum menţionează L. Grunberg,
conceptul de civilizaţie - aşa cum este angajat în dialogul filosofic
contemporan - nu vizează ceva exterior şi opus culturii, ci se referă
tot la cultură, dar la o cultură parţială, definită exclusiv prin valorile
materiale, care au o finalitate practic-utilitară.
De aceea, cum remarcă T. Vianu, nu trebuie să dorim distru-
gerea civilizaţiei pentru a obţine cultura; trebuie cel mult să dorim
completarea ei, iar când recunoaştem că într-un anumit mediu
valorile civilizaţiei propriu-zise au crescut, trebuie să ne întrebăm
numai dacă cultivarea exclusivă a acestor ţinte este suficientă şi dacă
nu cumva ea trebuie completată cu urmărirea celorlalte finalităţi
culturale ale omenirii. Cu alte cuvinte, civilizaţia nu trebuie să fie
desconsiderată pentru a salva cultura, ci se cere a fi dezvoltată şi
întregită. Avem nevoie de o cultură integrală, în care toate formele
sale autonome să evolueze într-o conexiune firească.
Riscul conflictului apare atunci când se desconsideră diferen-
ţierea valorilor-scop (inerente culturii spirituale) de valorile-mijloc
(caracteristice civilizaţiei materiale), transformându-se aberant valori-
le utilitare, tehnico-economice sau politice din mijloace eficiente pen-
tru împlinirea umană în scopuri în sine.
G. Călinescu afirmă cu siguranţă, că civilizaţia e strâns împletită
cu cultura, până într-acolo că e greu a le separa. Singura distincţie
legitimă este aceea că în unele valori accentul cade asupra utilului
universal, iar în altele asupra gratuitului specific.
Un alt culturolog român, I. Bâtlan, afirmă, că luând naştere pe
terenul vieţii sociale, realizările frontului cultural se "reîntorc" la
acestea, structurându-se şi funcţionând ca civilizaţie. Orice valoare
culturală, devenită în procesul generalizării şi asimilării fapt social,
este un bun al civilizaţiei. Între cultură şi civilizaţie nu există o
identitate deplină, după cum, şi invers, ele nu pot fi despărţite în mod
absolut. Cultura este civilizaţia în construcţie, civilizaţie virtuală şi în
acest sens ea poate apărea ca fiind contradictorie în raport cu treapta
de civilizaţie premergătoare. Dintr-o altă perspectivă, ea formează o
unitate cu civilizaţia care se construieşte în baza ei şi^ca o prelungire a
ei. Civilizaţia, la rândul ei, este cultura în acţiune, devenită viaţă
socială cotidiană, trăită de oameni într-un fel anumit, în structurile lor
 sociale, în stare de funcţionare etc. Cultura se "depozitează" în
civilizaţie. Civilizaţia nu este numai rezultatul efortului culturii, ci si
baza de pornire si realizare a oricarei culturi.
Literatura selectivă la temă.

Drimba Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Voi. 1,

Bucureşti,1986.
Bâtlan Ion. Introducere în istoria şi filosofia culturii. Bucureşti,
1995.
Culda L. Omul, valorile şi axiologia. Bucureşti, 1982.
Grunberg L. Axiologia şi condiţia umană. Bucureşti, 1972.
Gulian C. Axiologie şi istorie. Bucureşti, 1987.
Gulian C. Bazele istoriei şi teoriei culturii. Bucureşti, 1975.
Gulian C. Originile umanismului şi ale culturii. Bucureşti, 1967.
Marian Vasile. Disocieri în teoria culturii şi artei moderne,
Bucureşti, 1975.
Negulescu P. Geneza formelor culturii: priviri critice asupra
factorilor ei determinanţi. Bucureşti, 1984.
Radu G. Ideea de progres cultural în lumea contemporană,
Iaşi,1981.
Radu Florian. Metamorfoza culturii în secolul al XX-lea.
Bucureşti,1988.
Ralea M. Prelegeri de estetică. Bucureşti, 1984.
Smeu G. Sensuri ale frumosului în estetica românescă,
Bucureşti,1969.
Tănase Al. Cultură şi civilizaţie. Bucureşti, 1977.
Tănase Al. Cultură şi umanism. Iaşi, 1973.
Tănase Al. Introducere în filosofia culturii. Bucureşti, 1968.
Vianu Tudor. Studii de filosofia culturii. Bucureşti, 1982.
PARTEA II

ISTORIA

CULTURII

UNIVERSALE
 CULTURA
EPOCILOR PREISTORICE

1. Cronologia şi periodizarea culturii epocilor preistorice.

Orice criterii n-ar fi puse la baza periodizării societăţii umane

(formaţiile social-economice sau alte criterii) este clar că în istoria
omenirii a existat o perioadă îndelungată - epoca preistorică.
Unele compartimente ale istoriei culturii au la bază studierea
diferitor manuscrise, iar cultura epocilor preistorice nu dispune de
asemenea surse. Reconstituirea ei reprezintă rezultatul sintezei datelor
a mai multor ştiinţe, în primul rând a etnografiei, arheologiei,
lingvisticii etc.
Studierea acestei perioade vizează un şir de probleme, actuale
şi în prezent: Cum a apărut omul pe pământ - ca rezultat al dezvoltării
evoluţioniste sau ca rezultat al intervenţiei unor fiinţe extraterestre sau
divine? Cum a apărut cultura materială: uneltele de muncă, locuinţele,
îmbrăcămintea? Cum a apărut cultura spirituală: morala, arta, religia?
Ce a determinat apariţia familiei monogame şi a proprietăţii private?
Cum a decurs prima diviziune a muncii?
Luând în considerare faptul că multe popoare din Asia, Africa
şi America Latină, Oceania până nu demult s-au aflat (şi continuă să
se afle) la diferite niveluri de dezvoltare a societăţii primitive,
interesul faţă de aceste probleme creşte, deoarece cultura primitivă se
contopeşte cu cultura contemporană a acestor popoare.
Societatea primitivă a fost, ca durată, cea mai îndelungată
perioadă din istoria omenirii. Aprecierea celei mai timpurii perioade
nu este deloc uşoară. Conform datelor arheologice, unii savanţi afirmă
că omul străvechi a apărut cu 1,5 - 2 mln. de ani în urmă. însă hotarele
trecerii de la orânduirea primitivă la societatea cu clase pe diferite
continente e diferită. In Asia şi Africa primele societăţi şi state cu clase
se formează la frontiera mileniilor 4 si 3 până la e.n., în alte regiuni şi
mai târziu.
Există diferite criterii care stau la baza periodizării societăţii
primitive. Pentru noi prezintă un interes deosebit periodizarea arheo-
logică la baza căreia sunt puse deosebirile dintre materialele şi tehnica
confecţionării uneltelor de muncă. Periodizarea istoriei străvechi în
trei epoci - de piatră, de bronz, de fier, cunoscută deja de către
filosofii antici chinezi şi romani, a căpătat fundamentare ştiinţifică în
sec. XIX-XX:

I. Epoca de piatră - 2,5mln-4-3 mii ani

1. Perioada paleolitică – 2,5mln - 12-10 mii ani
- paleoliticul inferior - 2,5 mln. - 100-80 mii ani;
- paleoliticul mediu -100-80 - 45-30 mii ani;
- paleoliticul superior - 45-40 mii ani - 12-10 mii ani.
2. Perioada mezolitică - 12-7 mii ani.
3. Perioada neolitică - 7-6 - 4 mii ani.
4. Perioada eneolitică - 4-3 mii ani.
II. Epoca de bronz - 3-2 mii ani.
III. Epoca de fier - 2-1 mii ani până la e.n.
şi durează până în ziua de astăzi.

Această periodizare, care, de altfel, nu e lipsită de deficienţe

(ea nu este universală), a fost o descoperire ştiinţifică destul de impor-
tantă. Ea a dat posibilitatea de a se judeca despre dezvoltarea uneltelor
de muncă, iar în legătură cu aceasta, şi despre relaţiile sociale.
Pentru noi reprezintă interes periodizarea ce se bazează atât pe
datele etnografice, cât şi pe cele arheologice. Savantul american
L.Morgan porneşte de la cercetările istoricilor din sec. al XVIII-lea, ce
împart procesul istoric în etapa sălbăticiei, barbariei şi a civilizaţiei şi
care se bazează în principiu pe nivelul dezvoltării forţelor de
producţie, evidenţiind în fiecare dintre ele stadiile inferior, mediu şi
superior. Stadiul inferior al sălbăticiei începe cu apariţia omului şi a
limbii ca mijloc de comunicare între oameni, cel mediu - cu apariţia
pescuitului şi a folosirii focului, cel superior - cu inventarea arcului şi
a săgeţilor. Trecerea la stadiul inferior al barbariei e legată de apariţia
ceramicii, la cel mediu - de însuşirea agriculturii şi a creşterii
animalelor, la cel superior - de folosirea fierului. Odată cu inventarea
scrisului ieroglifîc şi a celui alfabetic începe epoca civilizaţiei. Epoca
sălbăticiei e legată mai mult cu economia de consum, iar a barbariei
-cu economia de producţie. Pe aceleaşi poziţii se află şi vestitul savant
englez al sec. al XlX-lea A.Taylor.
Istoricii contemporani încearcă să pună la baza periodizării
modul de organizare socială a oamenilor. Această periodizare e în
legătură directă cu periodizarea arheologică:
 Epoca când oamenii trăiau în turme - corespunde paleoliticului
inferior şi mediu.
 Epoca comunităţii primitive gentilic - corespunde paleoliticului
superior şi mezoliticului. Aceeaşi se referă şi la stadiul inferior
al neoliticului.
 Epoca apariţiei claselor - corespunde neoliticului
târziu, eneoliticului.
 Pe aceste periodizări luate în ansamblu ne vom baza, când
vom analiza geneza culturii materiale, cât şi cultura spirituală a
societăţii primitive.

2. Originea culturii materiale.

E logic de a începe tratarea acestei teme cu problema originii

omului, deoarece omul e creatorul culturii. Experienţa de viaţă
materială şi spirituală, valorile create în timpul activităţii omului devin
nucleul culturii umane. Aceasta e o problemă ce trebuie să fie studiată
aparte.
Noi tindem să parcurgem calea ce a parcurs-o omul, făcând
primii paşi în viaţă, şi să dăm răspuns la un şir de chestiuni legate de
geneza culturii.
Oare cultura omenească începe să apară cu confecţionarea
primelor unelte de muncă? Credem că da. După cum ne demonstrează
datele arheologice, primele unelte de muncă au fost confecţionate
aproximativ 1 mln. de ani în urmă. Aceasta e perioada paleolitică
inferioară, când omul trăieşte în turme şi numai ce s-a separat de
lumea animală.
Turma umană se deosebeşte de turma animalelor. Pentru a
supravieţui este nevoie de o muncă colectivă, de educaţia colectivă a
urmaşilor. în legătură cu dificultăţile pe care le întâlnea omul în
obţinerea bunurilor pentru existenţă, în mod individual sau chiar în
perechi familiare n-ar fi putut exista. Ei puteau să supravieţuiască şi să-
şi continuie neamul numai în colectivul aşa-numit turmă, unde lipseau
familiile monogame. Spre deosebire de turmele de animale, în care un
mascul stă în fruntea turmei, în turma de oameni toţi bărbaţii erau egali
în drepturi, iar lipsa sentimentului de gelozie a fost una dintre
condiţiile păstrării atât de îndelungate a acestor grupuri de oameni.
Familia poligamă e prima formă a căsniciei. Relaţiile sexuale se
rezolvau în mod paşnic. Sentimentul de gelozie însă apare mult mai
târziu.
In perioada aceasta atât de îndelungată a convieţuirii oamenilor
în turme s-a înregistrat un progres tehnico-cultural, s-a dezvoltat
industria de confecţionare a uneltelor de muncă, începând cu uneltele
cele mai simple şi terminând cu cele mai complicate: cuţite din piatră,
bâte, ş.a. Descoperirea secretului de dobândire a focului şi folosirea lui
în pregătirea hranei şi în timpul vânătorii e nespus de important (focul
începe să fie folosit aproximativ 500 mii ani în urmă de către omul
sinantrop).
Multe evenimente s-au petrecut pe pământ în perioada cât
omul a trăit în turme ( 2 mln. ani): de nenumărate ori s-a schimbat
configuraţia continentelor, mărilor şi râurilor, de câteva ori s-a
schimbat clima (încălzindu-se sau răcindu-se), au apărut şi au dispărut
de pe faţa pământului multe specii de animale (mamuţii, tigrii cu dinţii-
sabie, ursul de peşteră etc).
Şi totuşi, omul - fiinţă mult mai slabă - a rămas să supravie-
ţuiască şi s-a răspândit pe toate continentele. Apariţia omului constituie
un eveniment epocal în dezvoltarea vieţii pe pământ. Dacă majoritatea
organismelor vii se acomodează doar la mediul în care vieţuiesc,
atunci omul şi schimbă acest mediu prin munca sa. Datorită muncii
sale, omul crează un mediu artificial care îl apără de influenţa directă a
mediului natural. Mediul artificial nu este altceva decât omosfera în
afara căreia omul nu poate să existe. Exclus din omosferă, omul
sălbăticeşte, se transformă într-un animal homoferus.
Cu toate că turmele animalelor şi turma umană au ceva comun
între ele (de exemplu, ajutorul acordat în caz de primejdie), totuşi ele
diferă esenţial. Conform datelor etnografice, turma oamenilor primitivi
consta din 20 - 30 de indivizi: conducătorii turmei fiind 3-5 bărbaţi,
femei în turmă erau 3-5, oameni în vârstă 2-3, restul erau copii; durata
vieţii era în mediu de 30 ani. Bărbaţii se îndeletniceau cu vânătoarea, iar
femeile cu culesul seminţelor, pomuşoarelor, creşterea şi educaţia
copiilor, ele fiind şi ocrotitoarele focului; bătrânii confecţionau arme de
vânătoare şi se ocupau de educaţia copiilor, transmiţându-le experienţa
de viaţă. Astfel munca îi organiza şi disciplina pe oamenii din aceste
grupuri.
Deja în paleoliticul mediu între membrii turmei apar relaţii,
care pot fi interpretate drept un început de relaţii umane. Au fost găsite
morminte ale omului neandertal, care au mai mult de 100 mii ani.
Faptul că individul decedat nu era aruncat şi nici nu este mâncat, ci
îngropat, ne demonstrează că omul începea să simtă grijă faţă de
aproapele său. Deseori în fundul gropilor era pus lut roşu, oase vopsite
în culoare roşie. Se presupune că ele erau puse cu scopul de a prelungi
viaţa răposatului. în această perioadă găsim primele semne ale genezei
artei, moralei, religiei.
Cele menţionate se referă la homo habilis (omul care putea
lucra, confecţiona obiecte de muncă), în continuare însă vom relata
despre o perioadă mult mai rodnică în istoria orânduirii primitive
-paleoliticul superior, când în locul turmei apare comunitatea gentilică,
iar odată cu apariţia omului dotat cu conştiinţă (homo sapiens) se for-
mează condiţii pentru crearea culturii spirituale (moralei, artei, reli-
giei, mitologiei).
Această perioadă ţine de epoca matriarhatului, trăsătura carac-
teristică a căreia constă în rolul predominant al femeii în comunitatea
gentilică ca prima formă stabilită de organizare social-economică.
In perioadele precedente grupurile de oameni ce convieţuiau
în turme apăreau şi dispăreau spontan; legăturile dintre indivizi nu
erau stabile, multe grupuri dispărând tară urmă. Şi totuşi, grupurile ce
s-au păstrat, s-au unit în ginţi. Astfel apăreau noi colective bazate pe
legături de rudenii, unite între ele, organizate şi stabile. Bineînţeles, pe
rudenia de sânge se bazau şi turmele omeneşti, însă această rudenie nu
era recunoscută ca atare. Au trecut multe mii de ani până când rudenia
de sânge a devenit o normă a vieţii spirituale a strămoşilor noştri.
Însuşi faptul că în ginta primitivă legăturile de rudenii se sta-
bileau pe linia mamei are temeiuri obiective.
Pe primul plan trebuie pus rolul femeii în gospodărie. Cu toate
că bărbaţii se ocupau cu vânătoarea, de cele mai multe ori ei se
întorceau cu mâinile goale. Şi atunci principale deveneau proviziile
acumulate de femei, adolescenţi şi bătrâni. Pe lângă aceasta femeia
mai întreţinea şi focul.
Mamele erau în centrul atenţiei colectivelor. Gradul de rudenie
se socotea după mamă, deoarece în urma legăturilor sexuale haotice
nu se ştia cine e tatăl.
Totodată femeia este şi autorul a mai multor invenţii în cultura
materială: acul şi aţa, dispozitivele pentru ţesut, încălţămintea şi
îmbrăcămintea, vasele din lut, coşurile împletite.
Îmblânzirea animalelor şi domesticirea lor e un merit tot al
femeii. Femeia mai creştea şi educa copiii. Tot ea acumula cunoştin-
ţele legate de tratarea bolilor. Şi în genere ea era generatorul forţei
spirituale şi morale.
În dezvoltarea matriarhatului pot fi evidenţiate două stadii:
timpurie şi târzie. Pentru primul stadiu – timpurie - este
caracteristică gospodăria de consum (folosirea produselor de-a gata)
bazată pe vânătoare, pescuit, cules. Familia în această perioadă era
poligamă. Bărbaţii dintr-o gintă convieţuiau cu femeile din altă gintă,
căsătoriile în sânul gintei fiind categoric interzise. Membrii familiei
trăiau izolat: bărbaţii în ginta lor, iar femeile într-a lor. Doar spre
sfârşitul acestui stadiu apar familiile monogame. Exista o egalitate în
sfera de producere şi în cea a distribuirii bunurilor materiale; distribuirea
hranei era totuşi în funcţie de munca depusă. Bărbaţii se ocupau cu
vânătoarea, cheltuind mai multă energie, primeau mai multă hrană
decât femeile, copiii şi bătrânii.
Al doilea stadiu – târzie - al matriarhatului ţine de perioada
mezolitică şi începutul perioadei neolitice, când îndeletnicirile de bază
erau agricultura, creşterea animalelor de casă, vânătoarea şi
pescuitul. Inalta productivitate a lor se baza, în primul rând, pe
inventarea arcului ca armă de vânătoare la distanţă şi perfecţionarea
uneltelor de muncă. Familia monogamă treptat devine dominantă,
bărbatul fiind ales de către femeie şi trece cu traiul în ginta ei. Are loc
destrămarea treptată a matriarhatului.
 4. Originea culturii spirituale: moralei, artei,religiei.

În această perioadă (paleoliticul superior) apare morala, arta,

religia. Ce necesităţi umane au condus la apariţia acestor forme ale
conştiinţei sociale? Ce condiţii au fost necesare pentru ca ele să apară?
În ce mod aceste forme ale conştiinţei sociale s-au manifestat în
contextul vieţii spirituale a comunităţii primitive?

Originea moralei. Judecând după datele pe care ni le furni-

zează o serie de ştiinţe, în etapele timpurii ale dezvoltării sale omul
avea o conştiinţă arhaică, ce constituia o unitate indestructibilă, în care
încă nu se diferenţiase atitudinea cognitivă, morală, artistică faţă de
lume. Numai în orânduirea gentilică iau naştere procesele de diferen-
ţiere a formelor conştiinţei sociale. Iată de ce referitor la cele mai în-
depărtate epoci ale istoriei umane nu poate fi pusă decât problema
apariţiei unor germeni ai moralei în cadrul acestei conştiinţe nedez-
membrabile (sincretice).
În literatura modernă din domeniul eticii au o largă
răspândire două concepte în legătură cu originea moralei. Primul se
reduce la aceea că morala ar fi apărut odată cu primele acţiuni
colective de muncă care asigură reglementarea lor (A. Şişkin, E.
Fedorenko, S. Utkin). Adepţii celui de al doilea (A. Guseinov, O.
Drobniţkii) consideră, că morala apare nu odată cu separarea omului
de lumea animală, ci numai la o etapă mult mai avansată în istoria
formării omului, odată cu primele diferenţieri sociale în cadrul tribului.
Munca este prima forţă motrică a dezvoltării sociale. Ea semnifică
apariţia unei noi forme de transmitere şi acumulare a experienţei,
formă ce se deosebea de acomodarea biologică la mediu şi de selecţia
naturală, formă cu o puternică sursă de autodezvoltare - perfecţionarea
uneltelor. în procesul muncii se constituiau de asemenea cele mai
elementare relaţii sociale.
Productivitatea extraordinar de redusă a primilor germeni ai
activităţii de muncă determină şi o serie de particularităţi ce trezesc
protest în conştiinţa omului contemporan. în turmele preumane, în
etapele timpurii ale evoluţiei lor, oamenii îi ucideau şi îi mâncau nu
numai pe duşmani din hoardele străine, ci şi pe conveţuitorii bătrâni,
bolnavi din propriul lor grup. Atare fenomen era o consecinţă a unei
foamete crunte care putea pune în pericol însăşi existenţa întregii
comunităţi umane. Canibalismul, prin urmare, n-a fost nici o mani-
festare a amoralismului, nici o virtute a omului primitiv. El nu se înca-
drează în sfera reglementării morale, fiind o rămăşiţă specifică a
acomodării animalelor la mediu. Odată cu creşterea eficienţei activi-
tăţii de muncă, cu consolidarea relaţiilor sociale, canibalismul treptat
dispare - la început în cadrul tribului, iar apoi şi în relaţiile dintre
triburi.
Coordonarea activităţii de muncă a oamenilor primitivi n-a
putut fi realizată de la început pe calea reglementării morale. Iniţial ea
era realizată pe calea executării unor cerinţe naturale şi de producţie.
Aceste cerinţe organic necesare nu aveau nevoie de asigurare morală
specială atâta timp cât oamenii nu erau în stare să producă mai mult
decât era necesar pentru existenţa lor fizică. Omul primitiv nu era pus
în situaţia de a-şi alege ocupaţia. El încă nu dispunea de posibilitatea de
a face o alegere individuală, iar acţiunile lui erau subordonate
intereselor tribului în mod firesc. Numai odată cu dezvoltarea relaţiilor
sociale - diviziunea muncii în funcţie de sex şi vârstă, separarea
ginţilor în cadrul triburilor, reglementarea relaţiilor sexuale -- apare
necesitatea reglementării morale conştiente, consfinţirii morale a unor
anumite relaţii sociale, reglementării contradicţiilor sociale care luau
naştere. In modul acesta, munca predetermină dezvoltarea tuturor
relaţiilor, iar prin intermediul lor - apariţia moralei.
Orânduirea gentilică constituie fundamentul real al dezvoltării
istorice ulterioare a societăţii. Aici se pune temelia culturii materiale şi
spirituale a omenirii, se dezvoltă conştiinţa şi vorbirea umană. Una
dintre cele mai importante realizări ale culturii spirituale din perioada
respectivă poate fi considerată formarea şi dezvoltarea principiilor
vieţii morale a oamenilor de cele mai elementare reguli de contact, a
sentimentelor de comunitate, ajutor reciproc ş.a. Ulterior, după ce s-au
transformat în deprinderi, ele sunt concepute ca ceva de la sine înţeles,
pe care se bazează întreaga morală. Relaţiile morale ce se formau la
început capătă întâi de toate semnificaţia de înţelegere a rudeniei de
sânge, a unităţii tuturor membrilor unui trib. Colectivizmul primitiv
este leagănul dezvoltării moralei.
La început relaţiile morale dintre oamenii primitivi aveau un
caracter concret-senzorial, nefiind concepute în formă abstractă. Pri-
mele prescripţii morale, deprinderi erau transmise nu atât prin legende
orale (mituri, fabule), cât mai ales direct în timpul acţiunilor comune.
Drept mărturie a acestui fapt serveşte un astfel de obicei specific
orânduirii gentilice cum sunt iniţierile. în timpul pregătirilor legate de
iniţierea tineretului în chestiunile vitale, acesta însuşea deprinderi
practice privind vânatul, pescuitul, în aceste condiţii călindu-se voinţa lui
şi forţa lui fizică. Tinerii membri ai tribului erau iniţiaţi în ceea ce priveşte
împărţirea egală a prăzii, perceperea diferenţierilor de neam şi de sex,
care s-au constituit în cadrul tribului ca fapte incontestabile. în timpul
iniţierii tinerii îsi demonstrau abilitatea, forţa, răbdarea. La iniţiere ei
primeau nume noi, luau cunoştinţă de legendele şi "tainele" tribului.
Conţinutul moralizator al acestor legende se reducea la consfinţirea
necesităţii de ajutorare reciprocă, de supunere în faţa celor mai în vârstă ş.
a. Ritualurile constituiau un mijloc practic concret de consfinţire a
relaţiilor de rudenie, de sânge în interiorul tribului.
Generalizarea concret-sensorială constituită în cadrul tribului a
jucat în această etapă rolul care mai târziu va reveni abstracţiilor
purtătoare de semnificaţii morale (normelor, principiilor, aprecierilor).
Dat fiind că conştiinţa morală a individului nu era încă dezvoltată, o
importanţă deosebită în viaţa practică o aveau restricţiile. Morala se fixa
în conştiinţa oamenilor prin intermediul legendelor, miturilor,
cântecelor, ritualurilor ş. a. Atitudinea artistică faţă de lume conţinea
nemijlocit momentul moralizator. Moravurile orânduirii gentilice
consolidau cea mai importantă regulă a vieţii din perioada respectivă
-egalitatea. Aici toţi munceau în mod egal, dispunând în mod egal de
rezultatele muncii, consfinţite în obiceiuri, tabuuri (interdicţii) ş. a. în
opoziţia dintre "bine şi rău" omul primitiv a găsit un model deja
existent de apreciere a diferitor fenomene înconjurătoare, a relaţiilor
sale cu alţi oameni. înţelegerea acestei contradicţii este o mărturie a unui
progres calitativ în conştiinţa morală.
O trăsătură deosebită a conştiinţei morale primitive o constituie
extinderea aprecierilor morale asupra fenomenelor naturii. Aceasta este
una dintre manifestările unităţii omului şi a naturii: el încă nu se opune
naturii de parcă ar trăi în lumea stihiilor, obiceiurilor, animalelor şi
fenomenelor "bune şi rele".
Gândirea omului primitiv era, în genere, orientată asupra lumii
exterioare; conştiinţa de sine, autoaprecierea abia se năşteau. După cum
menţionează etnografii, în triburile primitive condamnarea sau
justificarea întotdeauna se referea la ceva "din afară": la "spiritul
strămoşilor", la tradiţii şi obiceiuri, interdicţii magice. Chiar remuş-
cările, acest intim reglator al conduitei, erau concepute ca urmare a
acţiunii forţelor din afară. Tabuurile care jucau un mare rol în
reglementarea conduitei omului, erau nişte imperative incontestabile
pur exterioare, ce nu necesitau nici un fel de motivare sau
argumentare. Orientarea conştiinţei morale "spre exterior" era depăşită
anevoios, menţinându-se intr-o anumită măsură chiar şi în orânduirea
sclavilor şi în cea feudală.
Aşadar, reglementarea morală a comportării omului se înfap-
tuia prin intermediul obiceiurilor, tradiţiilor, ritualurilor de producţie ş.a
. Caracterul obligatoriu general, simpleţeâ şi forţa prescripţiilor morale
ale orânduirii gentilice nu erau consecinţa unei alegeri morale în
semnificaţia actuală a cuvântului. Caracterul dezvoltat al omului nu era
ca personalitate, ci în corespundere cu procedeele elementare,
înapoiate, de reglementare a conduitei lui.
Conştiinţa morală a omului primitiv avea un caracter relativ
noncontradictoriu: cerinţele şi comportarea, aprecierile şi acţiunile
încă nu erau diferenţiate unele de altele, ci se manifestau în unitatea lor
primară /'naturală". în epocile istorice următoare conştiinţa morală îsi
pierde această trăsătură specifică.

Originea artei. Pentru cultura societăţii primitive un eveniment

destul de însemnat îl constituia apariţia artei. Arta, la fel ca şi morala,
apare în perioada paleolitică superioară, aproximativ 40-50 mii de ani
în urmă.
În această perioadă când deja s-a format omul cu conştiinţă,
putem vorbi despre viaţa spirituală a acestei societăţi, care este destul de
bogată. Se dezvoltă gândirea şi conştiinţa socială, se formează bogăţia
sentimentelor umane (sentimentelor morale, simţurilor estetice şi
religioase). Apare necesitatea de a păstra, dezvolta şi transmite această
experienţă spirituală. însă modalităţile de transmitere a cestor informaţii
sunt relativ limitate.
Este ştiut că în această perioadă nu exista încă ştiinţa, iar
cunoştinţele despre lume se transmiteau ca o informaţie empirică.
Limba nu era dezvoltată, un cuvânt avea o mulţime de sensuri. De
aceea chiar şi experienţa vânătorii, diferite deprinderi de muncă erau
transmise de la o generaţie la alta numai în mod direct - prin instruire.
Lumea spirituală se manifestă în simţurile şi sentimentele sociale, în
viziunea lumii, care la rândul lor trebuiau transmise de la o gerneraţie
la alta. în afară de acest "canal viu" de transmitere a informaţiei spiri-
tuale destul de complicate, altele nici nu existau. Cultura spirituală se
păstra numai ca experienţa vie a unui colectiv în sfera activităţii şi a
contactelor nemijlocite.
Pe măsura dezvoltării individului ca o celulă socială, el în-
cearcă să găsească anumite canale de comunicare a acestei bogate
experienţe spirituale. Arta apare ca un fenomen firesc şi legitim pentru
a satisface aceste necesităţi. Fără artă societatea nu putea să-şi păstreze
în mod deplin natura socială, lumea sa spirituală. Arta e mijlocul de
păstrare a experienţei materiale şi spirituale a societăţii.
Pentru ca să apară arta, omenirea trebuia nu pur şi simplu să
se înveţe a mânui anumite instrumente (unelte) şi cu ajutorul lor să
deseneze anumite imagini pe pereţii peşterelor, să emită sunete, ea
trebuia să capete (să-şi dezvolte) capacitatea de a gândi şi a percepe
lumea prin imagini artistice. Această capacitate nu-i este dată omului
de la natură. Conceperea artistică a lumii e rezultatul procesului
complicat de prelucrare a senzaţiilor de către conştiinţa omului. Chiar şi
cele mai simple desene, sculpturi nu sunt o copie a obiectelor con-
crete, dar reflectă o închipuire generalizată, care redă trăsăturile cele
mai esenţiale ale unui bizon, cerb, mamut. Gândirea prin imagini
artistice apare cu mult înaintea gândirii logico-abstracte. De aceea arta
e unicul mijloc de concepere spirituală a lumii.
În centrul cunoaşterii artistice se află acele obiecte ce repre-
zintă o valoare pentru om şi anume, valoarea existenţei este obiectul
cunoaşterii artistice. Nu întâmplător arta plastică primitivă se bazează
pe stilul animalic. Desenele ce reprezintă animale, scene de vânătoare
sunt legate nemijlocit de modul de viaţă şi aspiraţiile omului primitiv.
Reprezintă o enigmă pentru savanţi venerele paleolitice găsite
în multe ţări, începând cu Franţa şi până în Siberia Răsăriteană. Cu toate
că se deosebesc prin dimensiuni, materialul din care sunt confecţionate,
stil, aceste figuri plastice au şi multe momente comune: în primul rând,
corpul femeii este nud, proporţiile corpului sunt hipertrofiate (sânii,
burta, bazinul mare, nu sunt redate trăsăturile feţei ş.a.). Este foarte
curios faptul că nu întâlnim nici într-un muzeu al lumii sculpturi cu
chip de bărbat.
Probabil, că şi pe atunci femeia era o enigmă, şi anume, cum
naşte ea? Această taină a fost descifrată mult mai târziu. în vremurile
străvechi se considera că tot aşa cum pământul rodeşte tot aşa şi
femeia naşte. Se presupune că aceste figuri sunt legate de "cultul
fertilităţii" şi aceste proporţii hipertrofiate ne vorbesc despre menirea
socială a femeii - de a continua neamul omenesc. Deci, în perioada
matriarhatului în gintă femeia era figura centrală: ea era păstrătoarea şi
stăpâna vetrei casnice, interpretătoarea ritualurilor vânătoreşti. Ea era
stimată şi chiar divinizată de către membrii tribului. Puterea ei era
nelimitată, femeia putea să scoată penele de pe capul conducătorului
de trib şi să-1 prefacă în ostaş de rând.
Dansul magic din ajunul vânătoarei ne demonstrează că apar
şi alte ramuri ale artei. Treptat se formează arta cuvântului, arta
muzicală, arta coreografîcă şi cea decorativ aplicată. Dansul magic
reprezintă o sinteză a conştiinţei morale, artistice şi religioase.
Destinul lui este de al face pe om să devină Om.
Începând din timpurile cele mai străvechi, arta este nu numai
un mijloc de comunicare a informaţiei acumulate, dar şi un mijloc de
cunoaştere a lumii, apreciere şi educaţie a oamenilor.

Originea religiei. Problema aceasta este foarte complicată şi

nu putem s-o reducem la felul cum este ea înţeleasă în marxism, adică
religia ar fi o reflectare fantastică în conştiinţa oamenilor a celor forţe
exterioare ce predomină asupra lor în viaţa cotidiană, cum că credinţa în
supranatural apare în urma neputinţei omului în faţa forţelor naturii şi ale
societăţii.
Această afirmaţie se referă nu numai la religiile mondiale, dar
şi la formele de manifestare a religiei în societatea primitivă.
Nemaivorbind despre diferite culturi (cultul naturii, cultul cerului,
cultul apei, cultul focului ş.a.), dar şi despre animism, magie, fetişism
etc.
Ce este totuşi animismul? Animismul este credinţa în spirite şi
suflet, în fiinţe nemateriale, spirituale. Dar animismul, credinţa în spirit
şi suflete este un moment component nu numai al religiilor primitive,
ci şi al religiilor mondiale (creştinismului, islamului, bud-dhismului,
iudaismului). Cu atât mai mult că în creştinism şi bud-dhism
animismul este cu mult mai perfect: ideea că sufletul omului este
imaterial, închipuirile despre îngeri şi demoni ş.a.
Din cele menţionate mai sus nu rezultă că animismul este o
formă a religiei. Dimpotrivă, animismul este o parte componentă şi
integră a oricărei religii. Cu atât mai mult, după cum ne demonstrează
cercetările entnografice, imaginile animiste ale diferitor popoare erau
legate de diferite sfere ale vieţii omului, de diferite forme ale relaţiilor
sociale;- rădăcinile diferitelor închipuiri animiste, de asemenea, sunt
diverse (spiritul şamanilor); frica faţă de fenomenele naturii crează
prin intermediul fanteziei aşa imagini, cum sunt spiritele munţilor,
muma pădurilor ş.a. Este clar că aceste imagini ale fanteziei religioase
au origini diferite.
Cam aceeaşi caracteristică poate fi dată şi noţiunii de magie.
Ca şi animismul, magia este legată de anumite ritualuri şi închipuiri.
Aceste ritualuri şi închipuiri se deosebesc nu numai după conţinut, ci şi
după origine: ritualurile de vrăciuire sunt legate cu medicina populară,
ritualurile magiei militare - cu ostilitatea diferitor triburi ş.a. Magia, de
asemenea, devine o parte componentă a religiilor de mai târziu.
Materialul factologic ne demonstrează că există magii care au apărut
în timpurile cele mai străvechi şi magii care au apărut mai târziu.
Fetişismul se aseamănă cu animismul şi magia. Ca şi ani-
mismul şi magia, fetişismul era privit de către unii savanţi ca formă a
religiei (dintre cele mai timpurii). Dar ce este totuşi fetişismul? Feti-
şismul este atribuirea calităţilor supranaturale obiectelor neînsufleţite
(uneori şi însufleţite) şi închinarea în faţa lor. Dar în ce religii nu putem
observa astfel de ritualuri? Ele sunt în toate religiile şi la toate
popoarele. începând cu cele mai primitive şi terminând cu cele din
zilele noastre. Aceleaşi icoane făcătoare de minuni şi relicve sunt
fetise.
Originea religiilor şi a anumitor forme ale ei este legată nu
de un oarecare spaţiu abstract, ci de anumite fenomene concrete, relaţii şi
mod de viaţă. Credinţele religioase sunt, în primul rând, legate între ele
într-un anumit mod, în al doilea rând, ele sunt legate, de regulă, de
anumite ritualuri, culturi şi magii practice, în al treilea rând, sunt
legate totdeauna de anumite aspecte ale actuvităţii omului şi de
anumite tipuri de relaţii sociale. în afara acestor relaţii concrete
credinţele nu există şi nici nu pot exista.
Aceste relaţii ce sunt legate cu existenţa socială pot fi reflec-
tate în conştiinţa religioasă (ca formă a conştiinţei sociale) în mod
schimonosit sau chiar fantastic.
Dacă vom lua una dintre cele mai vechi forme de
manifestare a religiei - totemismul, apoi, fără doar şi poate, că la
origine el are specificul său. Prin totemism se obişnuieşte a înţelege
credinţa în legătura de rudenie supranaturală, care ar exista între un
grup de oameni şi oarecare obiecte materiale, cel mai des animale şi
mai rar plante. Acest grup de oameni fie că e un trib, fie că e o gintă.
Tribul poartă numele unui animal (plantă): acesta e totemul său.
Membrii tribului se consideră în legătură de rudenie cu totemul, care e
considerat drept "tata" sau "fratele mai mare". Animalul-totem nu
poate fi omorât sau folosit în hrană. Se consideră că între membrii
colectivului şi totem există o legătură magică. In mituri se povesteşte
despre originea tribului de la totem.
Totemismul reflectă relaţiile dintre oameni şi psihologia lor,
dintre om şi natură, modul de viaţă şi conceptul despre lume. Acesta e
terenul material şi psihologic pe care apar credinţele totemice.
Magia, de asemenea, apare pentru a satisface anumite nece-
sităţi ale omului primitiv, şi anume, de a influenţa prin mijloace supra-
naturale (vrăji) asupra obiectelor şi fenomenelor din lumea încon-
jurătoare. Ea apare din necesitatea practic nesatisfacută - de a influen-
ţa asupra naturii.
Ce reprezintă mitologia? Nu vom găsi în sfera spirituală un
alt fenomen în jurul căruia s-ar fi purtat şi se poartă atâtea discuţii ca în
jurul mitologiei. Unii autori o identifică cu relegia, alţii o contrapun
religiei. Unii confundă mitologia cu legendele şi poveştile populare,
alţii le deosebesc. Unii consideră că mitologia e un factor negativ în
dezvoltarea vieţii spirituale, alţii, invers, că e un factor pozitiv. Şi
totuşi ce este mitologia? Care este legătura ei cu folclorul? Când şi de
ce apare?
Pentru a înţelege esenţa mitologiei mai întâi de toate vom
încerca să constatăm ce atitudine are ea faţă de legende, poveşti, cre-
dinţe religioase.
Mitul şi legenda nu este uşor să le deosebim. De regulă, le-
gendele sunt operele creaţiei populare, la baza cărora sunt puse anu-
mite evenimente istorice: legendele despre originea oraşului Roma,
despre războaie, despre oameni de vază. Prin mituri se înţeleg poves-
tirile ce sunt lipsite de o bază istorică: conţinutul, de regulă, este legat
de anumite fenomene ale naturii, şi nu de evenimente istorice.
Deosebirea aceasta este convenţională. Dacă analizăm mito-
logia greacă, observăm că în componenţa ei intră povestiri despre
formarea oraşelor, războiul cu Troia. însă stabilirea unor hotare dis-
tincte este dificilă, deoarece în aceste evenimente istorice ce au loc
participă zei şi alte fiinţe supranaturale. Cu atât mai mult, că nu dis-
punem de surse, ce ne-ar demonstra că Heracle, Ahil, Odiseu au trăit
într-adevăr pe pământ sau au fost inventaţi.
Mitul şi povestea sunt şi mai dificil de a le deosebi, deoarece
mitul este o poveste care dă răspuns la întrebarea: de ce? In ce mod?
Mitul e prima încercare a conştiinţei omului de a găsi legătura cauzală
dintre fenomene. Mitul este o "filosofie primitivă, ştiinţă, imagine ar-
tistică". Mitul apare ca o lege, ca un mijloc de concepere spirituală a
lumii, în timp ce povestea, spre deosebire de mit, într-o măsură mai
mică este legată de ritualuri, culte, ea reflectă tendinţele, visurile
omului.
Între mit şi poveste este comun faptul că ambele personifică
fenomenele naturii sau calităţile omeneşti. Şi în poveste, şi în mit fe-
monenele naturii, animalele, obiectele au chipuri de om şi se comportă
ca şi oamenii. În acelaşi timp povestea are drept scop de a-1 distra pe
om, a-i da poveţe morale, însă nu explică nimic, în timp ce mitul în-
cearcă să explice existenţa umană. Acest interes pentru a găsi cauzele
anumitor fenomene este legat de faptul că omul, prin esenţă , este o
fiinţă curioasă. Şi cu cât omul se ridică pe o treaptă de dezvoltare
intelectuală mai înaltă, cu atât relaţiile de producţie sunt mai perfecte, şi
gradul de curiozitate creşte. Aşadar, dezvoltarea curiozităţii şi a
mitologiei ce o satisface se află în legături directe cu producerea
materială, cu nivelul dezvoltării forţelor de producţie.
Din cele expuse mai sus este clar că mitul reprezintă expli-
carea unui fenomen prin personificarea lui. Această trăsătură, după
cum am văzut, este caracteristică şi pentru poveste şi totuşi perso-
nificarea mitologică diferă de cea poetică (în poveşti) esenţial. în
primul rând, pentru că în mit oamenii cred, însă povestea este con-
siderată de povestitori o născocire, invenţie. În al doilea rând, perso-
nificarea mitologică totdeauna e legată cu o sferă (trăsătură) a mediu-
lui ce îl înconjoară pe om şi reprezintă o încercare naivă de a explica
această sferă, fapt ce nu se înâlneşte în poveste. Şi, în sfârşit, mai este o
trăsătură specifică a personificării mitologice, fanteziei mitologice ce
deosebeşte mutul de poveste. Această trăsătură poate fi lămurită prin
noţiunea "timp mitologic". în orice mit tipic evenimentele mitologice au
loc în timpurile cele mai străvechi.
Problemele interacţiunii mitologiei şi religiei sunt mai
complicate. Prin originea sa mitologia nu este legată de religie, ea are
rădăcini şi e legată de curiozitatea elementară a omului primitiv, ce
creşte pe măsura sporirii experienţei de muncă. Însă de la bun început
mitologia în mod organic este legată de ritualurile magice şi reli-
gioase, ea parţial serveşte drept bază spirituală. În felul acesta mito-
logia devine parte componentă a credinţelor religioase. Conţinutul
miturilor devine conţinutul religiei, şi acest fapt este mult mai evident
atunci când religia începe să-şi îndeplinească rolul său principal - de
supunere a majorităţii de către minorităţi. Miturile îi ajută religiei să
îndeplinească această funcţie, devenind astfel dogme religioase.
Însă fantezia mitologică poate să păstreze şi o oarecare
independenţă faţă de religie. Cu toate că mitologia joacă un rol de
seamă în istoria religiei (ca conţinut al credinţelor religioase), ea nu
constituie aspectul cel mai important al religiei. în religiile străvechi
esenţialul nu erau credinţele, dogmele, ci ritualurile la care trebuiau să
participe toţi membrii comunităţii.
În multe religii aspectul mitologic se află pe planul doi. De
exemplu, în religia greacă, unde mitologia a atins un nivel destul de
dezvoltat, miturile nu reprezintă conţinutul esenţial al religiei. Nimeni
nu era impus să creadă în mituri. Mulţi oameni culţi chiar luau în
derâdere miturile şi nicidecum nu erau învinuiţi de necredinţă, atât
timp cât ei stimau zeităţile şi participau la ritualurile religioase. Sunt
cunoscute religii în care începutul mitologic e destul de neînsemnat.
Aşa a fost religia romană până când romanii n-au împrumutat de la
greci mitologia destul de bogată. Aproape că lipseşte aspectul
mitologic în religia confuciană.
În sfârşit, putem constata că mitologia reprezintă operele fan-
teziei populare, care reflectă în sine lămurirea personificată, naivă a
factorilor lumii reale. Miturile apar din curiozitatea firească a con-
ştiinţei omeneşti în etapele cele mai timpurii ale dezvoltării ei pe baza
experienţei de muncă.
Din punct de vedere teoretic este posibil de a face o analiză a
diferitor sfere ale vieţii spirituale a societăţii primitive. Realitatea însă
era cu mult mai complicată, deoarece morala, arta, religia, mitologia
în cultura societăţii primitive reprezentau o sinteză organică, un
sincretism. Acest sincretism se destramă cu mult mai târziu, odată cu
apariţia primelor civilizaţii.
Spre sfârşitul perioadei mezolitice şi începutul perioadei
neolitice au loc schimbări esenţiale în toate sferele vieţii sociale a
societăţii primitive. Are loc trecerea de la economia de consum la
economia de producere, trecerea de la matriarhat la patriarhat, prima
diviziune a muncii (apar agricultorii şi crescătorii de vite), se
stabileşte familia monogamă, apare proprietatea privată. Se crează
condiţiile pentru apariţia primelor civilizaţii în Mesopotamia şi Egipt. Dar
cum are loc procesul de trecere de la societatea primitivă la primele
civilizaţii antice, care sunt căile şi specificul civilizaţiilor orientale şi
occidentale e o altă problemă, ce o vom studia în prelegerile
următoare.

Literatura selectivă la temă.

Drimba Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei, Voi. 1,

Bucureşti,1986.
Eliade, Mircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Voi. 1,
Chişinău, 1993.
Kernbach Victor. Dicţionar de mitologie generală. Bucureşti,
1995.
Mihăilescu P. Arta primitivă. Bucureşti, 1970.
Faure Elie. Istoria artei. Arta antică, Bucureşti, 1970.
Pârvan Vasile. Getica, Chişinău,1992.

CULTURA MESOPOTAMIEI ANTICE

1. CARACTERISTICA GENERALĂ

Orientul Antic este leagănul primelor civilizaţii. În cele mai

vechi timpuri în valea fluviilor apar primele localităţi omeneşti. Fluviile
Orientului Antic — Tigru, Eufrat, Nil, Indus şi Galben, nu numai că au
asigurat oamenii cu hrană, dar au devenit leagăne de cultură şi civilizaţie.
în valea acestor fluvii au luptat pentru dreptul de a locui sute de
generaţii ale popoarelor ce au dezvoltat civilizaţiile şi mai ales culturile
mesopo-tamiană, egipteană, indiană şi chineză. în jurul civilizaţiilor mari,
stabile apăreau temporar civilizaţii mai mici, numite de savanţi satelite.
Printre acestea pot fi menţionate: civilizaţiile ebraică, feniciană, persană
etc. Civilizaţiile satelite se dezvoltau în contact şi sub influenţa
civilizaţiilor mari.
Până la începutul secolului al XlX-lea informaţiile noastre
despre culturile Orientului Antic erau foarte limitate şi în multe cazuri
haotice, contradictorii. Săpăturile arheologice începute în anul 1877 au
scos la iveală peste 30000 de tăbliţe de lut cu texte cuneiforme. După
ce neamţul Georg Friedrich Grotefend (1775-1853) a descifrat, în
1802, semnele cuneiforme mesopotamiene, iar francezul Gean
Francois Shampollion (1790-1832) a pătruns, în 1822, în tainele
ieroglifelor egiptene, a fost posibilă citirea documentelor găsite până
atunci. în această perioadă au fost descoperite oraşele ebraice din
Palestina, cunoscute numai din Biblie, oraşul Ninive din
Mesopotamia, unde a fost găsită biblioteca regelui asirian Aşurbanipal
(669-626 î.e.n.), în care s-au păstrat 25 mii de tăbliţe de argilă arsă cu
inscripţii cuneiforme. în această bibliotecă se păstra corespondenţa
diplomatică, tratate, rugăciuni, mituri religioase ce datează din mileniile
IV-III î.e.n. Cele mai valoroase lucrări — Epopeea lui Ghilgalmeş,
descoperită în 1850 de către arheologii englezi A.H.Layard (1817-
1894) şi H.Rassam (1826-1910) în biblioteca regelui Aşurbanipal,
poemul cosmogonic sumero-babilonian Enuma-eliş, Codul de legi al
regelui babilonian Hammurabi (1792-1750 î.e.n.) redactat în 1750-
1690 î.e.n.; Almanahul plugarului ce datează de la începutul mileniului
al II-lea î.e.n. — descriu viaţa de toate zilele, problemele cu care se
confruntau, viziunea asupra diferitelor fenomene ale popoarelor ce au
populat Orientul Antic. Descoperirile arheologice şi cercetările
efectuate în secolele XIX şi XX au relevat, că cultura europeană s-a
inspirat, s-a dezvoltat din creaţia popoarelor Orientului Antic.
Mesopotamia sau, cum au numit-o grecii, Ţara dintre fluvii
constituie una dintre cele mai vechi şi mai dezvoltate civilizaţii şi culturi
din lumea antică. Civilizaţia mesopotamiană sintetizează creaţia a trei
popoare — sumerienii, akadenienii şi asirienii.
Sumerienii populează sudul Mesopotamiei la sfârşitul mileniului
IV î. e. n.. Sunt un neam de origine indo-europeană, ce vorbesc o
limbă aglutinară, asemănătoare celei turce vechi.
Akadenienii, de origine semită, ocupă teritoriul de mijloc al
Mesopotamiei în mileniul al III-lea î.e.n.
Asirienii, care sunt rezultatul asimilării de către triburile semite
din sud-vest a populaţiilor autohtone, locuiau pe o porţiune nu prea
întinsă din Nordul Mesopotamiei, unde la sfârşitul mileniului al III-lea
au construit o serie de oraşe-state dintre care se impune Assur,
dedicată zeităţii lor supreme.
Din mileniul al IV-lea î.e.n. sumerienii practică agricultura,
cresc animale (domesticiseră deja oaia, capra, porcul), cunosc ţesutul şi
olăritul, folosesc unelte de piatră, dar se întâlnesc şi obiecte mici din
aramă. Sumerienii şi akadenienii au dus mai multe războaie pentru
dominaţie care s-au succedat cu victorii alternative, până când regele
Sargon I (2371-2315 î.e.n.) supune Sumerul, unifică întregul teritoriu
dintre Tigru şi Eufrat şi întemeiază statul akadian-babilonian.
Unificarea celor două mari state a adus la amplificarea
sistemului canalelor de irigaţie, sistem fundamental pentru economia
ţării.
— intensificarea relaţiilor comerciale cu alte ţări;
— înfiinţarea unei armate permanente de 5400 de soldaţi. După
cum menţionează A.Toynbee(1889-1917), reputat istoric englez, pe
parcursul a două milenii de afirmaţie sumerienii au reuşit să creeze un
nou tip de societate, ale cărei inovaţii au fost: producţia unui
surplus de mărfuri, diviziunea în clase sociale, aşezările urbane,
sistemul de scriere cuneiformi şi organizarea militară.
Temelia civilizaţiei şi a economiei mesopotamiene o constituie
agricultura. De aceea controlul, întreţinerea şi dezvoltarea continuă a
reţelei de canale de irigaţie era obiectivul principal al statului. între
cerealele cultivate primul loc îl ocupă orzul, apoi grâul, susanul.
Despre cunoştinţele agrare ale mesopotamienilor ne povesteşte
Almanahul plugarului, tradus de către cunoscutul asirolog american
S.Kramer (1897-1990) şi inclus în lucrarea sa Istoria începe la Sumer.
Cele 108 rânduri de text conţin sfaturile unui plugar către fiul său, în care îi
atrage atenţia la toate fazele muncii câmpului, începând cu aratul şi încheind
cu treieratul. Din această lucrare aflăm, că la acea dată mesopotamienii
arau şi însămânţau pământul concomitent, ataşând plugului un dispozitiv care,
dintr-un vas rezervor şi printr-o pâlnie, lăsa să cadă sămânţa în brazdă.
Un loc important în agricultura mesopotamiană îl ocupă grădinăritul
şi pomicultura. Pentru a-şi proteja grădinile de zarzavat de vânturile mari şi de
arşiţă sumero-babioriienii sădeau în jurul lor sălcii, numite de savanţi perdele de
protecţie. Dintre pomi prioritate se dădea curmalului, numit de ei copac
sfânt sau copacul vieţii datorită produselor pe care le obţineau din el.
Strabon (64/63 î.e.n.— 23/26 e.n.) geograf şi istoric grec eriumără
aproximativ 370 de produse — vin, oţet, fibre textile, hranăJ pentru animale,
combustibil pentru cuptorul olarului etc.
Mesopotamienii se ocupau şi cu creşterea animalelor domestice.!
Bovinele erau ţinute pe lângă casă şi furajate. în jurul anului 1800 î.e.n. este
adus calulV care era folosit numai la carele de luptă şi crescut în grajdurile
regale.
Mesopotamia avea lemn puţin, era săracă în piatră şi metale. De
aceea meşteşugurile legate de prelucrarea lemnului, a pietrei şi a;
metalelor, în sudul şi centrul Mesopotamiei, nu sunt dezvoltate. Un
meşteşug important era cel legat de exploatarea stufului, a trestiei, de
prelucrare a pieilor. Cel mai apreciat de mesopotamieni era totuşi, olăritul.
înalt preţuite în ţările vecine erau ţesăturile din Sumer şi din Akkad, mai ales
cele din in, cânepă şi lână. Olarii şi ceramiştii mesopotamieni au atins un
înalt nivel de măiestrie, fapt atestat de frumuseţea şi varietatea de forme ale
vaselor, de basoreliefuri şi de statuete care s-au păstrat.
Dezvoltarea agriculturii şi a meşteşugurilor a adus la apariţia surplu-
sului de producţie, care este comercializat de negustorii ambulanţi. Pentru
mărfurile importate (cereale, ulei, lână) preţurile erau stabilite după un tarif
maximal. Legea obliga ca orice operaţie comerciala mai importantă să facă
neapărat obiectul unui act oficial de yânzare-cumpărare. în afară mărfurile
erau exportate de diferite expediţii comerciale, care puteau dura până la un
an. Pe itinerarile, stabilite; din timpuri vechi, ale caravanelor de asini se
creaseră locuri fixe de întâlnire între negustori. Mai mult practicate erau
transporturile pe calea apei— a fluviilor, a reţelei de canale, iar mai târziu
de-a lungul coastei Golfului Persic.
Dezvoltarea economică influenţează şi intensifică diferenţierea
populaţiei în anumite pături sociale. Până la sfârşitul mileniului al IV-lea
î.e.n. în structura societăţii sumeriene dominau relaţiile gentilice. Iniţial
pământul era o proprietate a statului şi era prelucrat de ţăranii liberi,
care erau organizaţi în comunităţi, în obşti săteşti, conduse de un sfat de
bătrâni. Ei puteau să-şi ia pământ în posesiune. Comunităţile săteşti şi
templele trebuiau să plătească statului biruri şi felurite impozite. în
natură sub forma «tributului regal». De asemenea erau obligaţi la prestaţii
pentru construcţia canalelor, a digurilor, a altor lucrări publice —
fortificaţii, palate, temple, drumuri etc.
Marele proprietar funciar era regele. El îşi valorifica produsele
prin toate mijloacele, inclusiv şi prin cele proprii tipului de activitate
bancară. Mai bogat decât palatul regal era Marele Templu, care poseda
terenuri, edificii, turme, exploatări comerciale şi meşteşugăreşti. Acest
volum considerabil de bunuri era sporit de dijme, de donaţii, de
ofrande, de venituri realizate din diferite operaţii financiare. în
Mesopotamia templul era principala forţă economică. Cu timpul s-au
constituit mari proprietăţi funciare ale aristocraţiei. în mileniul al III-lea
se stabilise o structură socială compusă din — familia regală, nobilime,
ce provine din aristocraţia tribală şi oamenii liberi. Sclavii sumero-
babilonienilor şi asirienilor proveneau din rândurile prizonierilor de
război, membrilor de familie vânduţi de capul familiei şi copiilor
adoptaţi.
Cele mai vechi formaţiuni politice sumeriene, apărute în
mileniul al IV-lea î.e.n., au fost oraşele-state, fiecare cu teritoriul său
rural. Oraşele-state erau conduse de rege sau de guvernator, fiind
centrele administrative, culturale şi religioase. Regele era conducătorul
suprem absolut — politic, militar şi administrativ. Începând cu mileniul
al III-lea aceste funcţii regale le împarte cu preoţii, judecătorii,
funcţionarii superiori. Monarhia avea un caracter absolut şi era puternic
centralizată. Administraţia statului era sub controlul unui înalt dregător cu
funcţia de prim-ministru.
Sumero-babilonienii sunt autorii primului cod de legi din
istoria omenirii. Codul de legi al lui Hammurabi a fost redactat în
secolul al XVIII-lea î.e.n. şi reprezintă o culegere de 282 de precepte,
de sentinţe, de norme de drept civil şi penal, de drept administrativ,
comercial, al familiei etc. Dreptul era considerat de către sumero-
babilonieni ca având un caracter divin. Sumerienii aveau o zeiţă a
dreptului — Nanshe, iar la babilonieni dreptul era garantat de însuşi
zeul soarelui şi al justiţiei — Shamash. Adevăratul legislator era
divinitatea.Regele nu făcea decât să transforme dorinţa ei, să transmită
oamenilor normele juridice. Marele Preot al Sumerului era în acelaşi timp
şi Marele Judecător.
Încă din epoca sumeriană s-a stabilit o anumită procedură
judiciară bazată pe declaraţiile martorilor, pe jurământul părţilor în
cauză. Jurământul trebuia să fie făcut în temple — pentru valabilitatea
deplină. Se încheia judecata prin redactarea unui proces verbal.
Pedepsele variau după condiţia socială a inculpatului sau a părţii lezate.
Ca să fie pedepsit inculpatul trebuie să săvârşească infracţiunea în mod
premeditat. Dreptul asirian cunoaşte pedeapsa cu moartea — prin
înecare, ardere, tragere în ţeapă. Erau şi alte pedepse, cum ar fi de
exemplu mutilările corporale, bătaia cu vergile, munca forţată, iar la
asirieni şi violarea homosexuală. Pentru un delict răspundea întreaga
familie, oraşul sau clanul căruia îi aparţinea inculpatul. în Asiria
moartea putea fi răscumpărată, dar dacă nu se înţelegeau părţile se
executa sentinţa. Pedeapsa capitală se folosea şi pentru tâlhari şi pentru
cei care cumpărau obiectele furate. Pedepse severe se practicau şi
pentru adulter — încălcarea fidelităţii conjugale.
Civilizaţia Mesopotamiei a creat condiţiile necesare pentru
dezvoltarea tuturor formelor culturii.

2. MITOLOGIA DIN MESOPOTAMIA

Civilizaţiile dezvoltate între Tigru şi Eufrat şi-au împrumutat

unele altora principalele mituri aşa că se poate vorbi de o mitologie a
Mesopotamiei comună. Rădăcinile acestor mituri se află în tradiţiile
timpurii ale culturii sumeriene. S. Kramer conchide, că primele
informaţii privind numeroasele concepţii mitologico-religioase s-au păstrat
în textele sumeriene. Este vorba despre primele mărturii scrise care ne
duc până în îndepărtatul mileniu al treilea. Aceste texte reflectă munca
de clasificare şi de sistematizare efectuată de către preoţi.
Organizat ierarhic, după modul omenesc, panteonul sumerian
avea în primul rând o aristocraţie, în care erau incluşi 4 zei creatori, 7
zei supremi şi 50 de zei mari. Filosofii Sumerului au fost nevoiţi, cum
a observat şi S. N. Kramer, să explice activitatea acestui numeros
panteon printr-o teorie răspândită apoi în tot Orientul Apropiat Antic
— teoria forţei creatoare a verbului divin.
În concepţia sumeriană, din marea primordială Nammu, ce
simbolizează substanţa maternă universală, se naşte perechea unită
An (cerul) şi Ki (pământul) — elementul masculin şi cel feminin —
păstrându-se în îmbrăţişare până când Enlil, primul copil din cei şapte ai
cuplului An-Ki , îşi desparte părinţii.
Enlil (stăpânul cerului) este zeul atmosferei, apoi şi al
pământului, care separă şi totodată uneşte pământul cu cerul şi
împreunându-se cu mama sa Ki dă naştere universului, precum şi vieţii
vegetale, animale şi umane. în Sumerul arhaic era venerat ca demiurg
(orice constructor divin al lumii) şi zeu antropogonic, în nuanţe
diferenţiate de la o cetate la alta. Mai târziu, sumerienii îl adoră ca zeu
suprem binefăcător, inventator al plugului şi al cazmalei, zeu al
aerului, al zorilor, al creşterii plantelor şi partizanul ocrotitor şi milos
al neamului omenesc.
O divinitate sumeriană complexă a fost şi Enki — zeu
sapienţial, creatorul omenirii şi civilizaţiei. Venerat mai întâi în
Sumerul sudic ca stăpân al pământului, ocrotitor al apelor dulci şi
păstrător al înţelepciunii şi cunoaşterii, iar mai târziu ca divinitate
oceanică, dar şi ca marele creator şi protector al civilizaţiei, Enki era cel
care înfaptuia cu inegalabilă agerime toate proiectele şi planurile zeului
Enlil. În mitologia babiloniană era identificat cu zeul Ea zeu al
înţelepciunii şi cunoaşterii, creatorul primilor oameni,organizatorul şi
binefăcătorul omenirii.
Ninhursag — zeiţa ocrotitoare a solului terestru, a
pământului cultivabil, a fertilităţii şi a dragostei, era ultima din cei
patru zei fundamentali ai panteonului sumerian. Ninhursag era
considerată şi mama tuturor fiinţelor.
Aceşti patru zei de bază — An, Enlil, Enki şi Nunhursag,
care sunt ca diriguitori şi supraveghetori ai cosmosului, simbolizează
şi cele patru elemente ale lui: cerul, pământul, aerul şi apa.
O divinitate importantă în mitologia Mesopotamiei a fost
Shamash — zeu babilonian complex. în epoca de ascensiune a statului
său, legată de statornicirea economiei agrare în Mesopotamia, Shamash
este adorat ca divinitate a soarelui binefăcător. Condiţia populaţiei
stabilizate în satul agricol a impus o justiţie întemeiată pe o legislaţie
riguroasă. Cum soarele este acum factorul central al noului mod de
existenţă, zeul său, Shamash e investit şi cu atributul de legislator
divin. Astfel, el capătă epitetul Beldini (Domnul Judecăţii), iar templul
său se numeşte Casa Judecătorului Ţării. Mult timp cultul originar al
lui Shamash fusese un cult de importanţă secundară. Importanţa lui
Shamash creşte cu dezvoltarea agriculturii. Sanctuarul lui din oraşul
babilonian Sippar e numit E-Barra (Casa strălucitoare). Momentul
marchează ascensiunea sa culturală: i se clădesc mari temple în
Babilon, Ur, Ninive, iar teologii îl investesc cu atribute plurale: el este
Zeu-Soare, e şi zeu al divinităţii, zeu oracular, zeu al fulgerului, dar
mai ales devine zeul justiţiei (înlăturând întunericul, făcând lumină, el
luminează adevărul şi face dreptate) şi al echităţii; vestitul Cod de legi
al lui Hammurabi se declară inspirat sau revelat direct de Shamash.
Shamash era reprezentat de obicei şezând pe tron şi înmânându-i sulul
legislativ regelui Hammu-rabi, care stă în picioare. Emblema sa era un
disc solar ridicându-se dintre doi munţi.
O zeiţă de prim rang în Babilon, precum şi în Akkad, devine
Ishtar (la sumerieni Inanna). Stăpâna feminină a cerului,
protectoarea dragostei şi maternităţii, Ishtar este o divinitate
universală şi e răspândită sub diverse nume aproape în tot bazinul dintre
Tigru şi Eufrat. Considerată fiica zeului selenar Siu şi sora zeului solar
Shamash, la un moment dat, împreună cu Siu şi Shamash, alcătuieşte
triada divină superioară, care simbolizează cele trei mari forţe ale
naturii: forţa vitală a Pământului, Luna şi Soarele. Atributele zeiţei
Ishtar, ca zeiţă de prim rang în toată Mesopotamia sunt complexe:
a) zeiţă virilă a bătăliilor, însetată de luptă şi de sânge,
ţinând un leu în lesă şi purtând în spate 2 table cu săgeţi şi o sabie la
şold, sub Hainmurabi era numită Doamna Bătăliilor;
 b) zeiţă sapienţială, simbolizând atotputernicia înţelepciunii: în
acest sens stăpână peste oameni, regi şi zei, le dă monarhiilor sceptrul,
tronul şi însemnele regale;
c) zeiţă a dragostei sub toate aspectele: amantă, soţie, soră,
mamă a mai multor zei, născătoare universală; e simbolul suprem al
frumuseţii feminine; e şi dintre primele zeiţe din istoria mitologiei
universale reprezentată figurativ complet goală, adesea susţinându-şi
sânii cu palmele. Era socotită amantă ideală, care se delecta erotic,
neocolind nici pe muritori, nici pe zei;
d) zeiţă astrală, fiind identificată, într-o epocă mai târzie, cu
planeta Venus (Steaua Dimineţii) întrucât este cea mai strălucitoare dar
şi cu Luceafărul de seară; semnul ei astral este o stea cu 6, 8 sau 16
raze, înscrisă într-un cerc.
O reformă teologică efectuată de Hammurabi ridică la rangul
de zeu suprem pe Marduk, cunoscut în Biblie sub numele de Bel-
Merodakh. Marduk devine zeul total, căruia i se atribuie 50 de nume.
Printre măsurile stării de urgenţă ale lui Marduk este un potop
universal purificator. Apoi zeul ucide pe Tiamat, zeiţa haosului acvatic
primordial, personificată mai târziu într-un dragon monstruos din a cărei
trup Marduk efectuează a doua cosmogonie (crearea lumii, prima fiind
din unirea lui Apsu, zeul apelor dulci fluviale şi lacustre, cusoţia sa
Tiamat). Devenind astfel stăpânul absolut şi protectorul tuturor
celorlalţi zei, aceştia îi jură credinţă şi respect.
Teologii babilonieni şi regele Hammurabi au întreprins această
reformă religioasă în primul rând ca pe una din măsurile politice de
consacrare regală şi de consolidare a statului, după modelul divin
(printre alte măsuri fiind şi celebrul cod juridic). Atributele sale
cumulau aproape toate specialităţile imaginabile în lumea babiloniană,
Marduk devenind unul dintre cei mai cumularzi zei din mitologia lumii.
în cinstea lui, de fiecare An Nou, marele preot recita integral poemul
cosmogonic Enuma elish, în templul E-Saggiba din Babilon. Intenţia
reformei de sub Hammurabi se prea poate să fi urmărit impunerea unui
singur zeu cu 50 de ipostaze, eventual în vederea elaborării unui
monoteism totalitar. Dar în aria mitologiei atât de fluctuantă a
Mesopotamiei, acest act teologic radical a fost imposibil.
O altă zeitate marcantă, dar de acum în Asiria şi puţin mai
târziu, este Assur, care dintr-un vechi zeu tribal asirian devine zeul
războiului şi divinitatea supremă, ocrotind Asiria. Atributele originare
ale lui Asur erau completate de atributele lui Marduk, fără a-1 detrona
pe zeul babilonian. Regele asirian Assurbanipal (669-626 î.e.n.), deşi
se consideră strănepotul hii Assur, din motive de diplomaţie politică,
restaurează templul E-Saggira al lui Marduk.
După Hammurabi, mitologia, moştenită de la sumerieni şi
reformulată de preoţii babilonieni în mai multe etape, trece printr-o fază
de astrali-zare: Sin (Luna) şi Shamash (Soarele) sunt continuaţi prin
identificarea celorlalţi zei de prim rang cu planetele principale:
Marduk (Jupiter), Ishtar (Venus), Nergal — zeul infernului (Mărie),
Nebo, zeiţa înţelepciunii şi cunoaşterii (Mercur), Nimb (Saturn) —
poate şi sub influenţa vechii mitologii greceşti retransmise de helenism.

4. ARTA MESOPOTAMIANĂ

Forma dominantă a artei mesopotamiene este arhitectura.

Despre arhitectura mesopotamiană ne povestesc oraşele sumero-
babiloniene, care ne impresionează prin dimensiunile enorme ale
construcţiilor. Oraşele erau fortificate cu ziduri de incintă de proporţii
nemaivăzute până atunci. Oraşul sumerian Uruk era înconjurat cu un
zid dublu, construit în jurul anului 2300 î.e.n. Zidul avea o lungime de
peste 9 km., o grosime de 5 m., o înălţime de 6 m. şi 800 turnuri de
apărare. în secolul al VUI-lea au fost construite zidurile Khorsabadului,
care aveau 7 porţi de apărare şi 7 bastioane care ajungeau până la
înălţimea de 20 m. Zidul exterior al Babilonului avea grosimea de 7,8
m., iar cel interior de 7,12 m.
Capodopere ale arhitecturii mesopotamiene pot fi numite palatele
şi templele. Palatele construite din cărămizi nearse erau înconjurate
de ziduri înalte. Palatele erau construite pe terase artificiale aflate la
înălţimea de 12-15 m., aveau accesul doar pe scări şi rampe. Intrarea în
palat se făcea prin norţi străjuite de turnuri. Planul palatului avea formă
dreptunghiulară. încăperile recepţiilor oficiale, camerele de locuit erau
grupate în jurul unor curţi interioare care asigurau iluminarea totodată
a încăperilor lipsite de ferestre. în interiorul palatului existau două
construcţii importante: templul şi ziguratul.
Templul este un edificiu sacru. De obicei se construiau pe terase
înalte de circa 13 m. Exemplu caracteristic al templului mesopotamian
rămâne Templul-Alb.
Ziguratul avea forma unei suprapuneri de prisme din ce în ce mai
mici. De obicei se construiau 7 prisme, fiecare fiind dedicată unui astru.
Exteriorul fiecărei prisme era colorat diferit, cu plăci ceramice cores-
punzând simbolicii mistice, proprii popoarelor din zonă. Ziguratul servea
şi că centru astrologie.
Fiecare oraş avea ziguratul său ce se ridica lângă sanctuarul
principal. De la planul dreptunghiular s-a trecut la cel pătrat, fiind orientat
către cele patru puncte cardinale. Calea de acces este rampa continue
în spirală, scări perpendiculare pe laturi amenajate în masa edificiului.
Funcţia ziguratelpr era legată nu numai de observaţiile astronomice, ci şi
de sărbătorile Anului Nou.
Marele Palat al lui Nabucodonosor al II-lea (630-562 î.e.n.)
din Babilon avea dimensiuni uriaşe: 330 m. pe 200 m. Ziguratul
principal al templului din Babilon Entemenaki, ridicat de
Nabucodonosor al II-lea în cinstea zeului Marduk-Bel era cel pe care
evreii din captivitate l-au numit Turnul Babei. Acest monument
faimos este descris de Herodot (484-425 î.e.n.). Latura bazei pătrate avea
180 m., iar înălţimea (calculată astăzi de arheologi) era de 91 m. Turnul
Babei avea 7 etaje, pe ultima terasă era construită o încăpere, menirea
căreia este controversată de istorici. în viziunea lui Strabon încăperea
servea drept mormânt regal; după afirmaţiile lui Herodot — era o capelă
mobilată cu un pat şi o masă de aur ca altar, capelă în care regele oficia
în calitatea sa de mare preot, la o anumită sărbătoare a anului; iar Diodor
din Sicilia (80-21 î.e.n.) vede în această încăpere un observator
astrologie. Ziguratul din Babilon era numit şi punte între pământ şi
cer, din vârful căruia oficia păstorul popoarelor.
În apropierea palatului din Babilon erau construite grădinile sus-
pendate, amenajate pe terase susţinute de coloane şi arcade masive.
Textele scriitorilor antici, investigaţiile arheologilor ne mărturisesc
că grădinile din Babilon se prezentau astfel: pe o colină înaltă cu
înălţimea de 15 m., 625 de stâlpi din cărămizi arse, legaţi cu asfalt, înalţi
de 11-12 m., susţineau prima terasă, pătrată, cu latura de 243 m.
Fiecare stâlp (umplut cu pământ) cu secţiunea pătrată, şi latura de 7
m., era aşezat la o distanţă de 3 m. unul de altul. Terasa era alcătuită
din lespezi de piatră, lungi de 5 m., peste care era un strat de trestii
îmbibate cu asfalt, acoperit cu plăci de plumb (pentru a împiedica
infiltrarea apei în fundaţii), iar de asupra un strat gros de pământ.
Celelalte trei terase suprapuse erau construite la fel, dar mai mici.
Terasele erau unite prin scări de piatră. Terasa a doua era susţinută de
441 de stâlpi, terasa a treia de 299 de stâlpi, iar a patra se sprijinea pe
169 de stâlpi şi avea latura pătrată de 123 m. înălţimea totală a
grădinilor suspendate era de 77 m. în centrul acestui edificiu era
construit un stâlp gigant gol, prin care sclavii ziua şi noaptea pompau
apă din Eufrat, necesară plantelor din grădinile suspendate.
Frumuseţea acestui monument construit de Nabucodonosar al II-lea
pentru soţia sa Tamara, originară din Media, care tânjea după munţii
ţării natale, i-a impresionat profund pe greci, fapt atestat de includerea
lui în cele 7 minuni ale lumii. în literatura şi istoria artei universale
rămâne ca unul din cele mai frumoase monumente dedicate femeii,
dragostei şi poartă numele de Grădinile Semiramidei.
Sculptura în Mesopotamia este mai puţin reprezentată. Puţine statui
au fost dedicate zeilor. Acestea erau plasate în temple. Printre statuile
unor persoane neoficiale, celebre sunt cele din diorit negru, de la sfârşitul
mileniului III î.e.n. ale lui Gudea (2144-2124 î.e.n.), cârmuitor (ensi)
al oraşului-stat Lagaş din Sumer. Prezentat în picioare sau stând pe tron
Gudea are uneori pe genunchi un plan, probabil proiectul oraşului sau al
unei construcţii. Veşmântul descoperă un umăr gol şi coboară cu fustă
lungă până la glezne. Pe partea interioară a hainei sunt incizate inscripţii.
Capul este acoperit cu o pălărie cu borul întors.
Reliefurile datând din mileniul al IH-lea î.e.n., prezintă mai
degrabă, o valoare documentară decât artistică. Cele mai vechi
Stindardul din Ur, Stela regelui Eannatum (numită şi Stela
vulturilor sau Stela victoriei, descoperită la Tello-Lagasch) şi Stela lui
Naram-Sin — pre-zintă compoziţii cu stilizări antropomorfe şi
zoomorfe.
Stindardul din Ur este un relief decorativ, descoperit într-unui din
mormintele regale din Ur. Panoul este decorat pe ambele feţe, fiecăreia
corespunzându-i câte o temă războinică. Una este o scenă de luptă cu
un grup de prizonieri, cealaltă prezintă sărbătorirea victoriei la care
participă regele şi demnitarii, soldaţi prezentând ofrande de război.
În Stela regelui Eunnatum sau Stela vulturilor este prezentată
simbolic cucerirea oraşului Umma de către regele oraşului-stat Lagaş
Eannatum I (c. 2460 î.e.n.)din Sumer şi armata sa. Relieful sumerian
prezintă, pe o faţetă a stelei, victoria regelui. Acesta are în mâna stângă plasa
cu grupul învinşilor, dominată de vultur, iar în mâna dreaptă fine sceptrul.
Pe cealaltă faţetă, infanteria grea sumeriană avansează, orânduită în
falange, cu suliţe îndreptate înainte, soldaţii fiind apăraţi de coifuri şi scuturi
imense concepute ca o platoşă continuă.
Stela lui Naram-Sin (2291-2254 î.e.n.) suveran al Imperiului
Akadiani monument de artă akkadeniană, ce narează un moment
victorios, o cucerire războinică. Prinţul ce a obţinut victoria este reprezentat în
vârful muntelui, urmat de armata sa, infanteria uşoară, soldaţii mergând răzleţi,
fără scut, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, cu suliţe, cu halebarde şi apăraţi de
coifuri.
Stela de diorit ce poartă Codul lui Hammurabi a fost găsită la Susa.
Toate legile cuprinse în acest cod se prezintă sub un aspect cazuistic,
codurile nefiind altceva decât colecţii de cazuri particulare şi concrete.
Relieful, situat în partea de sus a stelei îl prezintă pe Hammurabi în faţa zeului
Shamash, aflat pe tron, care-i înmânează regelui codul de legi. Cei doi se află
într-un moment ceremonial solemn care stabileşte relaţia de subordonare a
regelui faţă de zeu. în picioare, Hammurabi, aflat în faţa zeului Shamash
aşteaptă respectuos comunicarea oficială a acestuia. îmbrăcat în mantie
lungă cu pliuri, regele are capul acoperit cu o calotă, poartă barbă ca şi zeul.
Shamash are pieptul acoperit cu o barbă lungă, foarte îngrijită, iar pe cap
poartă tiară înaltă, având forma asemănătoare unui turban. Veşmântul
elegant, cu volane, coboară până la glezne.
La începutul mileniului I î.e.n. Asiria devine un mare centru de artă.
Zidurile palatelor erau acoperite cu suprafeţe mari de basoreliefuri, de o
calitate artistică înaltă. Temele basoreliefului asirian sunt dominate de
caracterul războinic al poporului, mai răspândite fiind scene de bătălie,
masacre, şiruri de care de război, soldaţi, călăreţi şi pedestraşi, convoaie de
prizonieri, populaţii duse în captivitate, popoarele supuse aducând tributul
învingătorilor. Artistul plastic nu era preocupat să redea adevărul istoric, ci să
compună un subiect, care să fie un elogiu adus puterii, vitejiei şi iscusinţei
regale în conducerea războiului şi organizarea vânătorii. Marea cantitate de
basoreliefuri, dimensiunile lor, execuţia lor desăvârşită ca tehnică, atestă, că
compoziţia preferată a artiştilor era friza, desfăşurarea subiectului, a
naraţiunii pe suprafeţe impunătoare.

4. SCRIEREA ŞI LITERATURA SUMERIANĂ,

BABILONIANĂ ŞI ASIRIANĂ

Scrierea cea mai veche din lume apare în prima jumătate a secolului al
Vl-lea al mileniului al IV-lea î.e.n. prin stilizarea unor semne pictogra-fice,
semne care desemnau diferite obiecte şi fiinţe. Iniţial pictograma avea
valoarea de substantiv. Apoi a fost compus verbul, prin alăturarea a două
pictograme, de pildă: picior şi drum, ceea ce însemna a merge; stea = cer;
apă - a ploua... Ulterior, când pictograma a căpătat o valoare fonetică,
figura n-a mai reprezentatrespectivul obiect sau fiinţă, ci a ajuns să exprime
un sunet sau o silabă. în faza următoare a evoluării ei, figura sugera nu un
sunet sau o silabă, ci o idee. Din acest moment pictograma a devenit o
ideogramă. Prin schematizarea extremă a figurilor desemnate de
pictograme şi a grupării lor, s-a ajuns (din necesitatea de a scrie mai rapid)
la semne arbitrare, gravate pe tăbliţe de argilă proaspătă cu ajutorul unui
stilet de trestie cu capătul tăiat oblic, i- care lăsa pe tăbliţă o urmă
asemănătoare celei de cui. De la cunus = cui provine şi numele primei
scrieri - cuneiformă, ce datează din anul 3500 î.e.n. Scrierea cuneiformă
este o realizare a poporului sumerian, dar a fost răspândită în Egipt şi în Asia
Mică, aproape la toate popoarele din Orientul Antic.
Scribii mesopotamieni au inventat şi «plicul». Tăbliţa scrisă şi
semnată era înfăşurată într-o foaie subţire de lut, pe care scribul repeta textul
de pe tăbliţă, precum şi semnăturile martorilor şi ale părţilor contractante.
Dificila scriere cuneiformă se învaţă în şcoli. Existenţa acestora este
documentată, începând cu mileniul III î.e.n. La început Şcolile erau
deschise pe lângă temple, curţi regale, iar mai târziu erau nişte instituţii laice,
în care obiectul principal de studiu era scrierea. După scriere au fost
introduse în sistemul de învăţământ matematica, geografia, metrologia,
geodezia, iar începând cu mileniul al II-lea î.e.n. în şcoli se învăţa, şi limba
sumeriană. în mileniul al II î.e.n. limba sumeriană va dispare ca limbă
vorbită, locul ei îl ocupă limba semitică a akadenienilor. În ultimul mileniu
î.e.n. în Orientul Apropiat predomină până la începutul epocii eleniste limba
arameică, care va înlocui sistemul silabic din scrierea cuneiformă cu sistemul
alfabetic împrumutat de la fenicieni. Tăbliţelei de argilă au fost înlocuite cu
timpul de cerneală, papirus şi pergament. Şcolile sumero-babiloniene erau
adevărate centre ale culturii. începând cu secolul al XVIII-lea î.e.n. acestor
şcoli le-au fost anexate biblioteci,| bine dotate şi organizate. Şcolile în care îşi
desfăşurau activitatea scribii, ce proveneau din familiile bogate, nu se
limitau la instruirea copiilor, la copierea şi redactarea diferitelor texte,
ci în cadrul lor se dezvolta o intensă activitate literară. Capodoperele
literaturii mesopotamiene sunt Poemul cosmogonic Enuma-elish,
Coborârea zeiţei Ishtar în infern, Epopeea lui Ghilgalmesh etc.
Poemul cosmogonic Enuma-elish explica teza creaţionistă, formu-
lează ideea unităţii lumii, încearcă să explice unele probleme ale
existenţei umane. Prin unitatea lumii mesopotamienii înţeleg că:
a) ceea ce există constituie un Tot congruent,
b) omul este şi el o parte a acestui Tot,
a) omul beneficiază de funcţionarea normală a întregului Tot,
aceasta se exprimă prin rodnicia ogoarelor.
Existenţa omului depinde de funcţia biologică a universului unitar.
Aceste teze formulate în diferite scrieri cu conţinut magic, astronomic
şi în poemul cosmogonic ne sugerează ideea că mesopotamienii au
observat relaţia între unitatea cosmică şi caracterul comunitar al existenţei
sociale a omului.
Problema omului în prefilosofia mesopotamiană apare sub trei
aspecte: originea omului; semnificaţia morţii; natura organismului
uman.
Originea omului este explicată diferit, predomină scrierile cu
caracter creaţionist, în care creaţia este explicată în stil meşteşugăresc. în
textul ; numit Muntele cerului şi pământul se povesteşte despre acea
stare a l universului, când existau deja zeii, cerul şi pământul precum şi
un fel de : fiinţe omeneşti preumane. Atât în Enuma-elish, cât şi în
Muntele \ cerului şi pământul este descrisă existenţa diferitelor vietăţi
înainte de i apariţia oamenilor propriu-zişi, aşa-numiţii — oameni-
animale.
Enuma-elish abordează şi problema morţii, povestind o
versiune întâlnită des în lumea antică despre credinţa în lumea de
dincolo, aşa-numita ţară fără întoarcere, care se află sub pământ şi în
care sufletul continuă existenţa după moartea individului. La finele
mileniului al II-lea î.e.n. este redactat Dialogul între stăpân şi sluga
sa, în care se pomeneşte despre faptul că în Mesopotamia era
răspândită încrederea în existenţa unei singure realităţi — vieţii
pământeşti.
Tezele despre organismul uman atestă înţelegerea acestuia ca o
simplă entitate biologică, un fragment din Totul cosmic, compus din
misterioase forţe el asigură echilibrul unitar supranatural al naturii şi
societăţii. Orice anomalie în comportarea individului pe plan familial,
statal, religios — sau în funcţionarea contactului invizibil care-1 leagă
de armonia cosmică — provoacă reacţia violentă a Totului, reacţia
generatoare de suferinţe fizice. În aşa fel mitul creaţiei Enuma-elish
anunţă dintru început un triumfal ordinii asupra haosului.
Un poem frumos, ce confirmă dragostea de viaţă a mesopotamienilor,
dragostea faţă de semenii săi şi zei este Coborârea zeiţei Ishtar în
infern. Eroii acestui poem - Tammuz, zeiţa Ishtar şi poporul - sunt
martorii unei scene misterioase. Ishtar s-a îndrăgostit de frumosul păstor
Tammuz, pe care-1 ucide un mistreţ. Îndurerată zeiţa coboară în împărăţia
întunericului pentru a-1 aduce pe Tammuz, dar este întemniţată de zeiţa
infernului Ereshkigal, geloasă pe frumuseţea zeiţei Ishtar. Lipsa zeiţei
Ishtar s-a simţit pe pământ, fiind urmată de o secetă distrugătoare, de o
foamete. Poporul se roagă la zei să le salveze viaţa. Poemul deplânge
soarta celor doi îndrăgostiţi şi a întregii lumi. Zeii au intervenit şi Ishtar cu
logodnicul ei se întorc pe pământ. Finalul optimist al poemului confirmă
încrederea sumerienilor în iubire care este mai puternică decât moartea.
Sub imnul iubirii natura renaşte la o nouă viaţă, pământul din nou
asigură existenţa oamenilor. Acest poem era cântat la sărbătorile
primăverii ca text de spectacol dramatic sacru.
Epopeea lui Ghilgalmesh este un poem de excepţie prin explorarea
emoţională a sensului vieţii. Din cele cinci povestiri sumeriene, relativ
complete, ce ne-au parvenit, două au un conţinut istoric, documentar,
care ne povestesc despre regele Urukului din prima parte a mileniului
al III-lea î.e.n. şi trei cu caracter literar, mitic. În una din povestirile
sumeriene Ghilgalmesh şi Agga-.se povesteşte despre modul de a plăti
tributul, despre tradiţia respectată de rege, sfetnici şi cetăţenii liberi ai
Urukului, care au ajuns să decidă, să adopte o hotărâre politică — să
plătească sau nu tribut regelui din Kish. Această povestire serveşte ca
un document despre viaţa de la curte, un document al protocolului
administrativ şi politic, al aparatului de stat al vremii respective.
Altă povestire sumeriană despre moartea lui Ghilgalmesh şi fune-
rarele lui, prin descrierile amănunţite devine un important document al
cultelor de înmormântare ce se efectuau pentru regi şi nobilime.
Povestirile cu caracter literar, printre care este şi Ghilgalmesh în
ţara celor vii narează lupta celor doi prieteni: Ghilgalmesh şi Enkidu
cu gigantul Humbaba (Huwawa) în pădurea de cedri, epizodul pierderii
tobei şi a betelor de către Ghilgalmesh în regatul morţii şi cel al detenţiunii
lui Enkidu în lumea umbrelor.
Ghilgalmesh, regele Urukului, îşi stăpânea cetatea asemenea unui
tiran, unui taur sălbatic, unei fiare. Forţa lui extraordinară avea nevoie
de o contra pondere, conform legilor dualismului dominant în concepţia
sumeriană. Oamenii simt nevoia unei contrabalanţe, a unei forţe de care
Ghilgalmesh s-ar teme şi oarecum s-ar îmblânzi, dar nu pot decide şi
nici zămisli o fiinţă potrivită. Ei apelează la ajutorul zeilor, care decid
plăsmuirea unui egal. Zeiţa Aruru — zeiţa creatoare a oamenilor îl
creează în pustiu pe omul primitiv, pe Enkidu, care nu cunoaşte civilizaţia
umană. Contrastul dintre natură şi cultură prin apariţia lui Enkidu, opus
lui Ghilgalmesh, este deosebit de semnificativ: favorizând inversarea
poziţiilor şi opunerea lor pentru a explica relaţiile dintre cei doi eroi.
După părerea lui S. Kramer, prima parte a epopeii— tirania lui
Ghilgalmesh, crearea şi civilizarea lui Enkidu —' este de origine sume-
riană, iar povestea morţii lui Enkidu este adaosul babilonian. Enkidu este
creat în deşert, iar Ghilgalmesh locuieşte în cetate; Enkidu este acoperit
cu păr asemeni animalelor şi locuieşte împreună cu acestea, dar are şi
instinctual porniri opuse lor, deoarece găseşte şi rupe cursele vânătorilor.
Enkidu e om, dar în acelaşi timp opus omului.
îmblânzirea sălbaticului are loc prin femeie, care îl iniţiază în dra-
gostea fizică, pe care o practică şi animalele, oferindu-i în acelaşi timp
binefacerile civilizaţiei — adăpostul, îmbrăcămintea, mâncarea pregă-
tită, societatea, băuturile alcoolice. Stabilind contactul cu civilizaţia Enkidu
este refuzat de natură, deşi vrea să se întoarcă la animale, acestea fug
de el. Dovedind că le-a uitat acesta pune mâna pe arme, goneşte şi
vânează pe vechii lui prieteni de odinioară — leii şi lupii — pentru a
asigura liniştea oamenilor din rândul cărora face parte.
Dorind să-i aline durerea, motivată de pierderea suferită
(îndepărtarea de natură), curtezana îi povesteşte despre măreţia lui
Ghilgalmesh. Enkidu simte nevoia acestui prieten, fiindcă bănuieşte în
el un egal, ceva din sălbăticia sa latentă şi pierdută. Poemul ne pune din
nou în faţa unui schimb de roluri în cadrul raportului natură-cultură:
omul deşertului, Enkidu, a renunţat la prietenii săi — animalele,
devenind ca un zeu, pe când în oraş, Ghilgalmesh, care e rege şi ar
trebui să fie înţelept şi să aibă puterea unui zeu, se comportă asemeni
unei fiare. înfruntarea celor doi se sfârşeşte cu biruinţa lui Ghilgalmesh, iar
Enkidu primeşte cu lacrimi în ochi asimilarea sa de cultură, fiind
conştient de slăbiciunea căreia i-a căzut victimă. Ochii i se umplură de
lacrimi. într-atât îl duru inima că gemu îndurerat.
Poemul declară învingerea sălbăticiei de către civilizaţie, care este
reprezentată de către curtezană şi Ghilgalmesh. Ca şi deşertul, pădurea
4e cedri reprezintă sălbăticia, natura virgină, dincolo de lumea civilizată,
în versiunea sumeriană ea se numeşte Ţara celor nemuritori, teritoriu
ce aparţine lui Humbaba. Pentru a-şi crea faimă, un renume statornic,
Ghilgalmesh părăseşte Urukul. îl învinge pe sălbaticul Humbaba, şi obţine
triumful asupra morţii. După uciderea monstrului Humbaba, prin care
într-o formă alegorică se ascunde triumful asupra morţii, Ghilgalmesh
se întoarce la civilizaţie. Concilierea momentană a extremelor (a morţii
şi vieţii) pe care a realizat-o Ghilgalmesh îi conferă măreţie şi o frumu-
seţe neobişnuită, fapt pentru care zeiţa Ishtar, zeiţa fecundităţii şi a
dragostei, îi cere să o ia de soţie. Respingându-i dragostea Ghilgalmesh
îi aduce câteva argumente deosebite învinuind-o pentru modul brutal prin
care a smuls pe foştii săi iubiţi din mediul natural, supus celui cultural.
Refuzul lui Ghilgalmesh de a se lăsa convertit de către Ishtar provoacă
1 mânia acesteia ce se transformă într-o pedeapsă cumplită pe care o
va ispăşi deocamdată Enkidu: boala şi moartea. El, sălbaticul convertit
la civilizaţie, învinge taurul ceresc, simbol al naturii divine, al sacrului
şi sfidează pe Ishtar, ameninţând-o. Este prea multă îndrăzneală pentru
un muritor de rând, de aceea Enkidu se îmbolnăveşte şi în faţa morţii
blestemă trei lucruri, care au conlucrat la distrugerea sa —poarta,
vânătorul şi curtezana. Ghilgalmesh refuză să accepte moartea lui
Enkidu drept un fapt real, îl înveşmântează ca pe o mireasă, cum se
obişnuieşte să se facă morţilor tineri, necăsătoriţi, îl jeleşte şi trece
apoi în lumea naturii, respingând cu furie civilizaţia. Gestul acesta
poate fi interpretat ca un doliu.
Acţiunile lui Ghilgalmesh sunt expresia disperării şi epopeea
insistă în mod deosebit asupra acestei crize existenţiale. După
înmormântarea lui Enkidu, Ghilgalmesh cutreieră deşertul, îmbrăcat în
piei de animale şi îşi jeleşte Prietenul. Apoi urmează întâlnirea lui cu
Uitnapishtim, care-i povesteşte cum şi-a salvat familia în timpul
potopului. în aşa fel cu I cincisprezece secole înainte de tălmăcirea
biblică întâlnim în Epopeea I lui Ghilgalmesh mitul despre potop.
I Privit în totalitatea sa poemul despre Ghilgalmesh depăşeşte
condiţiile I acumulării narative a informaţiilor despre mediul fizic şi
social, despre 1 viaţă şi moarte şi caută să depisteze şi să explice unele
raporturi I fundamentale, cum ar fi: natură-cultură, resemnare-
disperare, boală-I moarte, durere-nebunie. în permanenţă polarităţile sunt
confruntate, fiind I căutată posibilitatea împăcării extremelor, dar nu se
ajunge la răspunsuri I categorice, ci la evaluări ambigue şi emoţionale.
I Aşadar, literatura mesopotamiană conţine mai multe genuri de texte,
I grupate în: texte de rugăciuni şi imnuri, scrieri morale şi mituri, 1
poeme epice. Majoritatea lucrărilor scrise sunt pătrunse de ideile I
mitologice, de ideologia religioasă. Un loc deosebit în literatură îl
ocupă I corespondenţa diplomatică, tratatele ştiinţifice.

5. ŞTIINŢA MESOPOTAMIEI
Despre o ştiinţă propriu-zisa nu poate fi vorba în epoca istorică pe
care o" studiem, dar ideile acumulate în acest domeniu ne surprind prin
complexitatea şi originalitatea lor.
Sute de mii de tăbliţe din lut cuprind diferite feluri de calcule şi
operaţii aritmetice. Sumerienii foloseau două sisteme de numeraţie:
zecimal şi hexazecimal. Sistemul hexazecimal este folosit şi astăzi de
unele popoare, fiindcă este foarte comod, toate numerele sale se împart
fără rest la 2,3,4. Folosind acest sistem babilonienii pentru prima oară
în lume împart cercul în 360 de grade, gradul în 60 de minute, minutul
în 60 de secunde, iar anul în 360 de zile.
Mesopotamienii alcătuiseră diferite tabele de calcul: de ridicare la
pătrat, la cub, tabele de rădăcini pătrate şi cubice, tabele de serii, relaţii
exponenţiale şi logaritmice. Foloseau cu o mie de ani înainte de Pitagora
renumita lui teoremă. Sumerienii sunt consideraţi inventatorii algebrei,
ei rezolvau ecuaţii de gradul I şi II* cu una sau mai multe necunoscute.
Sumero-babilonienii cunoşteau formula suprafeţei pătratului, a dreptun-
ghiului, a triunghiului dreptunghic. în anii 2200-2000 î.e.n. babilonienii
ştiau să măsoare volumul unui paralelepiped rectangular, a unui
cilindru, a unui trunchi de con şi a unei piramide pătrate.
Asiro-babilonienii dezvoltă astronomia, pe care o considerau nu o
ştiinţă de observaţie, dar o ştiinţă teoretică. Observaţiile le efectuau cu
ajutorul unor instrumente de observaţii astronomice, despre care se spune
că nu cedau celor folosite de greci mai târziu, iar rezultatele le înregistrau
în tabelele de calcule matematice. Ei pentru prima oară debsebes©
steaua de planetă, împart ecliptica în douăsprezece semne zodiacale, în
secolul al XX-lea î.e.n. întocmesc harta bolţii cereşti, notând, cu mare
exactitate pentru acele timpuri, orbitele, conjuncţiile şi eclipsele planetelor.
Din timpuri străvechi sumerienii grupează stelele în constelaţii.
Clasarea constelaţiilor în raport cu răsăritul soarelui le-a servit la
întocmirea calendarului. Calendarul sumero-babilonian la început lunar,
apoi luni-solar era compus din 12 luni şi 354 de zile. Diferenţa dintre
calendarul folosit şi cel astronomic a fost curând observată şi a fost
inclusă în a treisprezecea lună a fiecărui al III-lea an.
Ştiinţa mesopotamiană este dominată de empirism: observaţii,
constatări, descrieri, calcule. Mesopotamienii nu încearcă să formuleze
anumite teorii, să enunţe principii, să indice anumite metode. în domeniul
matematicii se formulau probleme, ce indicau operaţiile ce trebuiau
efectuate, se găseau soluţii aproape exacte, dar nu se demonstra, nu-se
formulau noi teze. Ştiinţa se dezvolta în limitele necesităţii practicii
sociale.
Acestor necesităţi practice corespund şi cunoştinţele medicale
mesopotamiene. Codul de legi al lui Hammurabi demonstrează că în
societatea mesopotamiană medicul se bucura de o înaltă consideraţie.
Medicii asirieni recunoşteau importanţa dietei şi a uncţiilor, a băilor locale
şi a cataplasmelor, pansamentelor şi bandajelor. Tratamentul era însoţit
de amulete tradiţionale, de rugăciuni. In textele medicale este descris
examenul clinic al bolnavului, metoda diagnosticului, se vorbeşte despre
tratament şi prognostic.
Unul din numeroasele îndreptare terapeutice descoperite, redactat
la sfârşitul mileniului al III-lea î.e.n. descrie caracteristicile, indicaţiile,
modul de pregătire şi administrare a 150 de medicamente. Un amplu
tratat din mileniul următor ne indică principalele domenii de practică
medicală delimitate cu precizie: simptomatologia, etiologia, diagnosticul
şi prognosticul. Un tratat de otologie descrie otitele cu respectiva
simptomatologie, indicând tratamente cu instalaţii, insuflaţii şi tampoane
uleioase.
Farmacologia mesopotamiană este întemeiată pe plante şi minereuri.
Medicii dovedesc o cunoaştere corectă a proprietăţilor curative a
plantelor, a unor săruri, a părţilor componente ale organismelor unor
insecte. Mesopotamienii au avut o concepţie medicală originală şi prin
faptul, că considerau medicina o ştiinţă exactă, bazată pe observaţii şi pe
analiza simptoamelor, dădeau o mare importanţă tabloului clinic şi
evoluţiei bolii. Medicul prefera să nu fie confundat cu vraciul sau cu
magul. Vraciul şi medicul în practica terapeutică erau foarte diferiţi,
fiecare îşi avea părerea, metodele de tratare a anumitor boli. Dar şi
tratamentul medical nu este lipsit de un anumit mister, de folosirea
diferitelor surse magice cum ar fi amuleta, afumatul, stropirea etc. Aceste
măsuri trebuiau să cureţe corpul de influenţa forţelor rele, iar medicul
trebuia să trateze corpul dezechilibrat de ele.
Cultura mesopotamiană — bogată prin conţinut şi variată prin mani-
festările sale — constituie temelia culturii umane. Aici au fost scrise
primele texte, a fost formulată o cunoaştere ştiinţifică în domeniul
matematicii, astronomiei, cartografiei, medicinei, au fost redactate primele
legi, conform cărora era organizată viaţa social-politică. în cultura
mesopotamiană mitul şi acumularea datelor prin observaţie sunt alături
în tratatele filosofice şi ştiinţifice, în poemele epice. în epoca de
dominaţie a mitologiei mesopotamienii încearcă să deschidă căile
realismului, pe alocuri şi a concepţiilor umaniste. Arta, deşi este dominată
de ideologia religioasă, totuşi are funcţii practice, îl slujeşte pe monarh,
ajutându-1 să-şi afirme autoritatea, măreţia. Dorinţa suveranilor asiro-
babilonieni şi sumerieni de a fi neîntrecuţi în construcţia cetăţilor, a
palatelor şi a diferitelor edificii de cult constituie motivul principal al
dezvoltării intense a arhitecturii mesopotamiene şi explică dimensiunile
gigante ale capodoperelor acestui gen.
Atât în plan social-economic şi politico-juridic, cât şi în sferele de
afirmare a culturii spirituale, mesopotamienii sunt primii deschizători de
drumuri. Cultura, moştenirea artistică creată de cele trei popoare, trebuie
apreciată din punct de vedere istoric, al condiţiilor existenţiale de atunci.
Pentru acele timpuri sumero-babilonienii şi asirienii au înscris rezultate
remarcabile în dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei umane.

CULTURA EGIPTULUI ANTIC

1. CARACTERISTICA GENERALĂ
Egiptul este ţara care prin măreţia şi misterul său constituie izvorul
viu al civilizaţiilor clasice. în antichitate Egiptul constituie un ansamblu
unic de ţinuturi net delimitate de deserturi, de mări, un ansamblu de
ţinuturi grupate în jurul Nilului. Clima umedă crea condiţiile necesare,
pentru o floră şi o faună bogată în valea întinsă şi mlăştinoasă unde
creşteau papiruşi de aproximativ 6 m. înălţime, printre care îşi găseau
adăpost tauri sălbatici, urşi, mistreţi şi porci, hipopotami şi crocodili, şerpi
şi reptile de tot soiul. în apele Nilului înotau diferite soiuri de peşti, iar
în umbra papiruşilor se ascundeau cuiburile păsărilor flamingo,
pescăruşilor obişnuiţi şi verzi, prepeliţelor, nagâţilor, vrăbiilor, coţofenelor şi
a altor păsări. Bogăţia acestei văi ademenea grupurile nomazilor, care
cutreierau întinderi nesfârşite în căutarea hranei. Cu timpul nomazii au
populat întreaga fâşie a Nilului, care avea o lungime de un kilometru şi
o lăţime de 10-15 kilometri, ce se "ntindea de la prima cataractă pânâl
la vărsarea în Marea Mediterană.
Modificările climaterice de la sfârşitul paleoliticului şi din cursul I
mezoliticului, care au transformat regiunile de la vest de Nil în deşert,!
au obligat triburile de vânători să se retragă spre zona Nilului. Epoca 1
preistorică a civilizaţiei Egiptului antic, culturile de la sfârşitul neoliticu-
1 lui — Badari şi Naqadah I — atestă sate bine organizate, cu o
populaţie 1 sedentară preocupată de creşterea animalelor şi cultivarea
cerealelor. 1
Egiptul este un dar al Nilului, scrie Herodot, care ne povesteşte I
cum egiptenii aşteptau, în luna iulie a fiecărui an, ieşirea din matcă al
apelor fluviului, bogate în mâl roditor. După ce în octombrie Nilul îşi!
strângea apele, oamenii aruncau seminţele şi apoi făceau să treacă pefl
deasupra ogoarelor turme mari. Frământând pământul cu copitele lor,
I animalele îngropau seminţele. Egiptenii aşteptau să crească şi să se
coacă 1 recoltele, apoi cu ajutorul animalelor treierau spicele şi adunau
boabele I de grâu. Această cultivare, aparent simplă, numită de S.
Kramerj agricultură în liman s-a aflat la baza civilizaţiei Egiptului
antic timp de trei milenii. Printr-o strădanie plină de isteţime şi răbdare
egiptenii au învăţat cu timpul să stăpânească revărsările, care inundau
vara câmpiile prea joase. Au săpat canale care brăzdau nisipurile
sterpe, îngăduind Nilului să-şi aştearnă mâlul bogat mai departe şi mai cu
folos. Principalele culturi cultivate erau orzul şi două specii de grâu.
După cereale al doilea loc îl ocupă inul, care era întrebuinţat pentru
confecţionarea ţesăturilor. începând cu mileniul al III-lea aici se
dezvoltă pomicultura, viticultura şi grădinăritul. în grădinile permanente
se cultivau bobul şi lintea, fasolea şi mazărea, ceapa şi usturoiul, pepenii
şi dovlecii. Dintre fructe — smochinele şi curmalele, rodiile, nuca de
cocos. Viţa de vie a fost adusă în Egipt din Asia Mică în mileniul ăl IV-
lea î.e.n.
Încă din mileniul al V-lea egiptenii aveau lângă casă găini, porci, oi,
boi, vaci. în mileniul al II-lea î.e.n. ei au domesticit antilopa, gazela, ţapul
sălbatic şi hiena, care fiind scăpate la libertate imediat sălbătăceau, fapt,
care i-a determinat pe egipteni să renunţe la ele în timpul Regatului
Mijlociu. Creşterea vitelor era răspândită mai mult în deltă.
Dezvoltarea agriculturii şi creşterii animalelor influenţează apariţia
meşteşugurilor. Oamenii îşi făceau pâinea din grâu, berea din orz pentru
hrana zilnică, îşi confecţionau haine din in, prelucrau metalele, din care
creau arme şi bijuterii.
Locuitorii Egiptului se adună în sate, care la rândul lor se asociază,
creând din timpurile preistorice două regate, care corespund celor două
regiuni naturale ale ţării:
Regatul Egiptului de Sus, care se aşterne pe un teritoriu cu
lungimea de 800 kilometri de la Assuan la Memfis; Regatul Egiptului
de Jos, la nord, coincide cu delta Nilului până la ţărmul Mediteranei.
Istoria Egiptului antic începe cu faraonul Narmer, pe care grecii îl
vor numi Menes (c.3100 î.e.n.), iar prosperitatea ţării savanţii o leagă de
apariţia monarhiei. Originar din Sud, probabil din Hierakonpolis, Menes îşi
instalează capitala la Tinis, pe malul stâng al Nilului, la 100 km la sud de
Teba şi îşi aşează pe creştet aşa-numitul pşent (coroana dublă) care unea
mitra albă, înaltă, din Egiptul de Sus, cu coroana roşie a Egiptului de
Jos, simbol durabil al suveranităţii asupra pământului egiptean. Este
răspândită opinia că Menes prin cultura sa politică şi mintea sa ageră
ar fi pus temelia oraşului Memfis, numit mai târziu balanţa dublei ţări,
deoarece era aşezat la hotarul dintre Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos, în
vârful Deltei.
Menes introduce primele elemente ale gestiunii politice. Egiptul este
împărţit în nome, circumscripţii delimitate artificial în funcţie de necesităţile
irigaţiilor şi randamentului agricol. Administraţia centrală, orientată spre
nevoile diverse ale economiei agrare grupa mai multe «case» regale:
casa ogoarelor, care se ocupa de recolte şi de depozitarea grânelor,
provenite de pe pământurile regale;
casa apelor, care coordona diferite observaţii nilometrice efectuate
de-a lungul fluviului şi planifica irigaţiile;
casa albă — administra finanţele suveranului;
casa roşie se ocupa, în acele vremuri, de cultul funerar regal;
serviciul de intendenţă al armatei şi cel al arhivelor.
Administraţia provincială îi cuprindea pe nomarhi, adevăraţi prefecţi,
care aveau îndatorirea, pe teritoriile lor respective, să vegheze întreţinerea
canalelor şi amenajarea lor pentru a asigura randamentul optim al
pământurilor cultivate, erau datori să alcătuiască situaţia aurului şi
ogoarelor, adică a bunurilor imobile şi mobile. Litigiile juridice erau
reglementate în capitala fiecărei nome de către un tribunal denumit djadjat
Cu timpul a fost elaborată o teorie a monarhiei. Regele de esenţă
divină, este mijlocitor între divinităţi şi oameni. Sfinxul din Gizeh reprezintă
imaginea magistrală a acestui concept: cu trupul său din leu şi având
chipul neted şi arogant al lui Kefren, mândrul paznic regal al necropolei
îşi impune divina maiestate între deşertul roşietic şi cer.
Titularea regală stabilită la sfârşitul mileniului al III-lea î.e.n. şi care
va rămâne neschimbată până la ultimul dintre cezari, este revelatoare
pentru caracterul universal al monarhului divin. Ea conţine cinci titluri,
însoţite de cinci nume dintre care unele sunt acordate în momentul
încoronării:
— Horus — îl aşează
pe suveran sub protecţia păsării sacre, 1 patroană a oraşului
Hierakonpolis, stând drept cu ghearele întinse, j pasărea divină
ocroteşte primul nume al regelui, înscris într-o repre- J zentare, în
manieră egipteană, din incinta palatului regal;
 — Nebty, «cele două Stăpâne» — îl plasează pe monarh sub
tutela ( celor două zeiţe care patronează regatele de început: Nehbet
(zeiţa-vultur, care a devenit zeiţa tutelară a sudului, imaginea
vulturului intră i simbolic în pieptănătura suveranului) şiUto (zeiţa-
cobră a Egiptului de ; Jos);
— Horus de aur (este introdus de Cheops), care leagă persoana
regelui de cea a lui Horus solar şi ceresc;
— Nesut-bit, «cel ce aparţine trestiei şi albinei», sau «Regele
Egiptului de Sus şi de Jos», -— îl asimilează pe suveranul Egiptului
antic cu flora şi fauna simbolică ale celor două părţi constitutive ale
regatului;
— Fiu al lui Re — îl leagă direct pe suveran (începând cu Ghefren)
de marea forţă cosmică a universului, al cărui cult se răspândeşte atunci
în toată ţara.
Monarhia şi religia se vor afla mereu într-o strânsă legătură în
sistemul faraonic. Aici nu este vorba despre dreptul divin: Faraonul, fiu
de zeu, este el însuşi zeu, participând la forţa dătătoare de viaţă, a cerului şi
ajrâmântului.
începând cu dinastia a IV a lui Snefru (aproximativ anul 2613 î.e.n.)
reşele îşi delegă o parte din funcţii unui funcţionar numit tjati ceea ce
înseamnă «vizir». Vizirul reprezenta «voinţa stăpânului», «urechile şi
ochii» suveranului, el era şeful justiţiei şi conducea cele mai importante
servicii ale statului— grânarul şi visteria, deţinea controlul asupra
armatei, supraveghea lucrările publice şi transporturile fluviale. Era numit
in funcţie de rege şi rămânea omul său de încredere.
Fiecare «casă regală» era împărţită în două, fapt motivat de existenţa
celor două regiuni divizate natural. Rămâne indisolubilă doar «casa
apelor». Toate funcţiile administrative, conducătorii diferitelor departa-
mente sunt uniţi în «Consiliul celor zece» — organ administrativ
superior. La temelia organismului administrativ egiptean sunt micile
comunităţi săteşti, conduse de un sfat de bătrâni, care aveau funcţii
administrative, fiscale şi judecătoreşti. Mai târziu aceste funcţii sunt
obligaţiile scribului, care era reprezentantul organismului administrativ
al guvernatorilor provinciilor, al templelor şi al faraonului.
O putere centrală bine articulată a făcut posibilă asigurarea unei
adevărate politici economice; să fie şi mai bine stăpânite revărsările
fluviului, coordonându-se observaţiile nilometrice, fiind mobilizaţi mii de
sclavi, care cu câte o săpăligă şi o traistă în spinare, întreţin reţeaua
canalelor. Dacă geografia Egiptului este cea care determină în mod
firesc viaţa economica şi socială, ea reclamă totodată existenţa unui
anume sistem politic. Când regii sunt puternici ţara prosperă, iar când
pe tron se urcă un suveran slab, se instalează declinul economic şi
foametea. Din cele 31 de dinastii pe care le-a ştiut istoria Egiptului antic
au fost şi dinastii puternice şi mai puţin, care atestă veridicitatea tezei
despre dependenţa modului de viaţă a populaţiei de capacitatea farao-
nului de a conduce cu ţara.
Egiptenii sunt o populaţie de origine hamito-semită. Oameni din cele
patru zări au venit spre Nil, care îi ademenea prin bogăţia şi frumuseţea
sa: africani din Nubia, Sudan şi Libia, semiţi din Asia. Aceştia s-au
amestecat între ei timp de milenii. Această fuziune umană a dat naştere
tipului egiptean, care poate fi descris după numeroasele chipuri cioplite
ce sunt cunoscute astăzi. E cunoscută întâmplarea trăită de un grup de
oameni, care au fost angajaţi să lucreze într-o mastabaua. Pătrunzând în l
mastabaua lui Ka-aper (a trăit prin anul 2500 î.e.n.) au rupt-o la fugă
îngroziţi, strigând: «Eprimarul satului!». Statuia cu trăsături greoaie, nasul
uşor coroiat, ochii încrustaţi şi deci strălucitori, trupul obez, având o
atitudine mândră şi demnă, le amintise bieţilor oameni figura magistrului
local, încât au crezut că-1 văd acolo. Egiptenii au fost o rasă puternică.
Studierea limbii vorbite în Egiptul Antic ne oferă posibilitatea să
distingem rolul Africii şi cel al Asiei în constituirea poporului egiptean.
Limba egipteană are o sintaxă semitică, asemănătoare limbilor asiro-
babi-loniene, canaene, aramaică (limbii moarte), arabă sau ebraică (limbii
vii): j; aceeaşi lipsă a vocalelor în limba scrisă; aceeaşi înşiruire de
consoane,v aceeaşi nedeterminare m timp, îndeosebi în cazul verbelor.
Vocabularul f; este în mare parte de origine semitică. Pot fi identificate
peste trei sute \ de rădăcini comune cu diversele limbi ale acestui grup.
O sută de .• rădăcini sunt comune cu limbile africane din grupul
libiano-berber şi se J constată totodată unele înrudiri cu limbile din
sud, galla sau somali. Gândirea vechiului Egipt este turnată într-un
«tipar» semit, sintaxa.
Din diferitele aporturi umane s-a născut un popor cu puternice ,
caracteristici etnice, cu trăsături durabile, care s-a definit prin modul
său
de viaţă şi mai mult prin spiritul său. Egiptenii erau fizic puternici, dar şi
mai mult ca puterea fizică de care dispuneau le plăcea viaţa. Legendele
şi imnurile, descoperite în temple, piramide şi alte morminte funerare,
alături de basoreliefuri şi picturi ne povestesc despre existenţa cotidiană
şi caracterul lor vesel, fericit, înclinat spre glumă. Poporul egiptean era
prin excelenţă optimist, duşman al dezordinii şi al exceselor, iubitor al
măsurii, idealul său este legat de viaţa de familie, care se supune regulii
respectul faţă de aproapele său. Dintre toate popoarele semitice ale
antichităţii, el este singurul care n-a practicat sacrificii omeneşti.
Structura socială a Egiptului antic este formată din trei categorii:
ţăranii, meşteşugarii şi sclavii care constituie baza ierarhiei sociale,
iar scribii, preoţii, nobilii, militarii — pătura dominantă. în vârful I
piramidei socialeeste plasat regele şi familia sa, căruia de la sfârşitul
mileniului II î.e.n. i se spunea «faraon», ceea ce înseamnă sfânt.
Pământul Egiptului aparţinea faraonului, care dăruia suprafeţe mari
templelor, membrilor familiei sale, funcţionarilor superiori ai statului.'
Pământurile erau prelucrate de sclavi sau de ţăranii liberi, angajaţi ca
salariaţi, sau plăteau dijma. Ţăranii puteau deţine loturi mici de pământ.
Sclavii proveneau din rândurile prizonierilor de război, sau erau
cumpăraţi de la negustorii asirieni. Sclavagismul în Egipt se dezvoltă şi
din rândurile băştinaşilor: o mulţime de ţărani liberi, care nu aveau surse
de existenţă se dădeau benevol în sclavie. Aceşti ţărani încheiau un
contract cu noul lor stăpân, în care se fixa termenul de robie şi posibi-
litatea ţăranului să-şi răscumpere libertatea. Sclavilor egipteni nu le revine
rolul principal în economia ţării. Ei erau folosiţi mai mult pe lângă casă şi
în atelierele meşteşugăreşti.
Scribul era considerat elementul principal al vieţii administrative,
birocratice şi culturale a statului. Scribul este singurul care posedă o
instruire sistematică, multilaterală sau specializată. Pregătirea scribilor
se efectua la început în familie, iar începând cu Regatul Mijlociu au fost
deschise şcoli speciale de scribi. în aceste şcoli timp de 12 ani scribul
învăţa scrierea, desenul, studia aritmetica, geometria, istoria, geografia,
acumula cunoştinţe tehnice de construcţie a mormintelor şi a piramidelor, a
templelor şi a palatelor. De asemenea studia legile statului şi dispoziţiile
vizirilor. Dintre toate profesiile cea de scrib era cea mai respectată.
Una din păturile sociale mai privilegiate erau militarii. In secolul al
XlII-lea î.e.n. s-a constituit armata profesională a Egiptului. Faraonul
acorda militarilor proprietăţi funciare, precum şi o serie de privilegii.
Nobilii constituiau o categorie socială ale cărei origini îndepărtate
se regăsesc în aristocraţia tribală, puternică până la formarea celor două
state egiptene. Nobilii erau mari proprietari funciari, deţineau cele mai
importante funcţii administrative.
Preoţii egipteni împărţiţi în 40 de categorii erau numiţi slujitorii
zeului. Ei erau obligaţi să efectueze practicile de cult de două ori pe zi
şi de două ori pe noapte, când erau de serviciu în templu.
Egiptul nu a fost izolat de lume. Prin deserturi şi pe mări, prin
pistele de caravane, pe canale şi oceane, el se oferă lumii, dezvoltând
şi construind cea mai importantă cale de circulaţie a lumii antice,
cuprinsă între platourile înalte ale Africii şi Mediterana, între stepele Libiei
şi lumea asiatică. Din Sudan până în Anatolia, din Libia până în
Mesopotamia, Egiptul a fost marea răspântie comercială, politică şi
spirituală timp de aproape patru milenii înaintea erei noastre. Marea
bogăţie a Egiptului o constituia piatra, atât de necesară pentru
construcţiile edificiilor de cult şi social-administrative, apoi urma aurul,
argintul şi unele pietre semi-preţioase. încă din epoca Regatului Vechi
regele organiza expediţii comerciale sub conducerea unui fiu al său sau
a unui demnitar de stat. Articolele de care Egiptul ducea lipsă şi care
erau importate sunt: arama, bronzul, argintul şi mai cu seamă lemnul
pentru construcţii. Din Egipt negustorii exportau: grâne, ţesături de in,
peşte uscat, pielărie, vase artistice din piatră, foi de papirus.

2. MITOLOGIA ŞI RELIGIA EGIPTEANĂ, a

 Egiptul este ţara iubită de zei, locul privilegiat al unei reflecţii religioase
intense. Toţi adepţii religiilor păgâne se identifică profund cu natura,
egiptenii îndeosebi. Aceasta este motivat de nesfârşitele întinderi de nisip,
de prezenţa providenţială a marelui fluviu, rodnic şi unic dătător de viaţă,
de lumea atrăgătoare şi plină de farmec, de primejdiile mlaştinilor. In
chip firesc şi spontan egiptenii şi-au manifestat iubirea şi recunoştinţa
faţă de forţele binefăcătoare ce îi înconjurau şi bunurile care le erau
ostile. Ei au însufleţit universul cu nişte prezenţe superioare, inconso-
labile, dar accesibile oamenilor, care au fost zeii. înfăţişarea şi faptele
zeilor au constituit obiectivul unei elaborări lente, lăsată adeseori, în voia
tradiţiilor locale. Apoi au înflorit în legende, în mituri, care au cutezat să
explice lumea. Toate acestea au apărut într-o îndelungată gestaţie
spirituală, ajunsă, deja, la un prim stadiu de înflorire în mileniul al III-lea
î.e.n. aşa cum atestă lungile inscripţii sculptate de pe pereţii camerelor
funerare ale piramidelor regale încă de la sfârşitul celei de-a V-a dinastii
(2494-2345 î.e.n.), perioadă care-şi are rădăcini într-un trecut extrem
de îndepărtat, pe care nu ni-1 putem nici cel puţin imagina.
Din relatările lui Herodot aflăm că egiptenii sunt un popor foarte
religios. Miturile egiptene au o puternică bază totemică. La început unele
animale, în primul rând, masculii din fruntea cirezilor şi turmelor imense,
s-au remarcat prin forţa lor generatoare, care făcea ca viaţa să continue.
Astfel au ajuns să fie veneraţi berbecul şi taurul, apoi vaca.
La Elefantina, lângă prima cataractă a Nilului era abordat zeul-ber-
bec Hnum, zeul creator, a cărui capacitate de a da viaţă se manifesta
într-un mod special: el crea oamenii cu ajutorul roţii olarului, fapt motivat
de ocupaţia principală a băştinaşilor din acest spaţiu geografic. Aici
locuiau o colonie de olari. Hnum era venerat şi ca zeul apei proaspete,
atribuindu-se revărsările Nilului, deoarece locul său de cult se afla în
apropierea cataractei, de unde după credinţa egipteană, ieşea râul din
pământ. în această ipostază era adorat în tot Egiptul şi i se aduceau
sacrificii la sosirea verii. Hnum era reprezentat sub înfăţişarea unui
berbec sau a unui om cu chip de berbec.
Vaca era venerată ca simbol de belşug şi rodnicie; graţie acestei
caracteristici ea a fost asimilată cerului, a cărui lumină hrăneşte pământul
şi îl face rodnic. Ea se numeşte Hathor, adică «palatul lui Horus».
Horus este simbolul cerului, asemănat cu un şoim, ochii căruia reprezintă
cei doi aştri ce luminează pământul şi ziua, şi noaptea. Cerul este casa
fără hotare a soarelui-şoim. Hathor stătea în picioare de asupra zării;

spinarea ei era cerul, iar copitele; se sprijineau pe pământ. Uneori

putea lua forma unei femei, boltită deasupra universului, ale cărei
mâini şi picioare atingeau pământul; femeia-cer mai este numită şi
Nut.
Soarele, marele dătător de viaţă, a fost adeseori considerat un taur;
Re (denumirea obişnuită a astrului, la origine) este desemnat uneori drept
«taurul de aur ferecat în lapislazuli». Cultul soarelui a fost dominat
tot timpul în mitologia egipteană. Centrul religios al lui Re se află la
Heliopolis, de aici acest cult se răspândeşte în toată ţara.
Dacă soarele renaşte zilnic, dacă vegetaţia se reînnoieşte o dată cu
venirea fiecărei primăveri, de bună seamă şi omul trebuie, la rândul său,
să se renască şi să-şi urmeze etern viaţa. Soarele, nou născutul aurorei,
zămislit din pântecul lui Hut sau al lui Hathor, creşte pe măsură ce se
urcă pe cer, ajuns la vârsta bărbăţiei când este la zenit, se împreunează
cu mama — soaţa lui, apoi, îmbătrânind treptat, dispare seara în gura ei.
Acelaşi ciclu se poate repeta având drept actori vaca şi taurul. Soarele
din zorii zilei va fi numit atunci «tânărul viţel de aur», «taurul maicii
sale», renăscând din el însuşi prin mijlocirea unui principiu feminin —
soţie şi mamă totodată. în acest mit se reflectă o imagine perfectă a
eternităţii şi unicităţii divine.
în perioada Regatului Mijlociu (2433-1786 î.e.n.) cultul lui Re se
contopeşte cu al lui Ammon, care devine Ammon-Re — zeu suprem
din Teba; mute se dezvoltă repede, compunând o divinitate a aerului şi
fecundităţii. La Teba este reprezentat ca fiinţă umană cu coroană de
fier, uneori cu cap de berbec. Sufletul lui Ammon era întruchipat fie
într-un sfinx cu cap de berbec, fie în sceptrul specific egiptean, în formă
de şarpe. în secolul al XVI-lea î.e.n. Ammon devine zeul suprem al
statului. Cultul său capătă o ascensiune rapidă mai ales în Regatul Nou
(1570-1085 î.e.n.), câteva secole fiind zeu naţional şi numit Ammon-Re.
Noului zeu sintetic i se consacră temple noi la Teba şi mai ales marele
templu din Luxor, înălţat de Amenophis III (1417-1379 î.e.n.) când
Ammon-Re e numit «regele zeilor» şi considerat creatorul universului,
stăpânul direct al soarelui, cerului şi lumii subterane, devenind zeul
cel mai popular. Pe timpul faraonului Amenophis IV (1379-1362 î.e.n.)
cultul lui Ammon-Re este înlocuit cu al lui Aton — discul solar, divinizat
de egipteni ca înfăţişare concretă a lui Re, reprezentat ca un disc roşu
cu raze palmate. Sub dinastia XVIII (1570-1320 î.e.n.) se constituie
cultul autonom al lui Aton care devine ulterior sub Amenophis IV, zeul
suprem. Amenophis IV, numit în egipteană Amenothes (Ammon e
mulţumit), după reforma sa religioasă adoptă alt nume regal: Akhnaton
(cel asupra căruia Aton revarsă bunăvoinţa). Introducerea totală a
cultului lui Aton a fost o încercare de impunere a unei religii monoteiste.
Dar atât tradiţia politeistă a egiptenilor, precum şi doar 17 ani de domnie
a lui Amenophis IV nu au fost condiţii suficiente pentru o universalizare
absolută şi durabilă a unui monoteism, fie şi în cadrul cultului solar.
Akhnaton şi frumoasa sa soţie Nefertiti (1381-1344 î.e.n.) au construit
oraşul Ahet-Aton (Orizontul lui Aton), situat pe locul actualei localităţi
Tell-el-Amarna, care devine noua capitală şi centrul religios al cultului
lui Aton. Acest cult nu a depăşit însă, ca atare, durata domniei reformatorului.
Următorul faraon, Tutankhamon (1361-1352 î.e.n.), după doi ani de
domnie, revine la vechiul cult al lui Ammon. Dar din 663 î.e.n., după
distrugerea Tebei de către asirieni, cultul lui Ammon decade în favoarea
unor zei provinciali, dintre ei căpătând importanţă naţională Osiris.
Cultul lui Re a invadat Egiptul, alcătuindu-se marea encadă: Re —
creatorul solitar, Tefniit — umiditatea, Geb — pământul masculin,
Nut — cerul feminin, despărţiţi violent de tatăl lor Shu — cerul. Apoi
urmează Isis — maternitatea şi Osiris — moartea, dar şi zeu clasic al
morţii şi renaşterii naturii, apoi şi judecătorul suprem, în a cărui
renaştere îi revine un rol important surorii sale Nephthys şi, în sfârşit,
Seth — violenţa. Fiecare din ei îşi poartă maniera eternă şi în raport cu
alţi zei din afara ancadei.
Cuplul Isis—Osiris: Isis — zeiţa căsătoriei, simbolul armoniei
matrimoniale şi fidelităţii casnice a femeii faţă de soţul ei chiar şi după
moartea lui, mai târziu şi zeiţa sapienţială, posedând arta magiei, a
tămăduirii şi chiar pe a învierii din morţi. Fiind o zeiţă arhaică predinastică
cultul lui Isis a fost inclus apoi în sistemul teologic heliopolitan, care se
extinde şi se consolidează sub Ptolomeu (332-30 î.e.n.), acumulând
atributele mai multor zeiţe locale şi străine şi devenind zeiţa universală,
adorată în acest sens până în sec. VI e. n.;
Osiris — zeu popular, simbolizând moartea şi învierea periodică a
naturii vegetale, ideea de renaştere permanentă, încolţirea grânelor, dar
mai ales moartea ca trecerea în altă lume, al cărei rege e Osiris. După
cele mai multe mituri, aflat pe pământ Osiris a fost trădat şi ucis ca
orice om, apoi readus la viaţă de fidelitatea şi răbdarea surorii şi soţiei
sale Isis, a cărei iubire conjugală a învins moartea. Reînviat, Osiris devine
stăpânul regatului morţii. în această formă cultul său se răspândeşte în tot
Egiptul, devenind zeu naţional ca domn divin al morţii simbolizează în
primul rând destinele existenţei — maternitate — naştere, moarte -—
înviere — de care sunt legaţi şi alţi zei subalterni.
Anubis_— zeu funerar şi patronul îmbălsămătorilor, Nehbet —
ocrotitoarea naşterilor, Min — zeu falie al forţei virile şi fecundităţii
bărbăteşti, iar mai apoi zeu al recoltei şi al fertilităţii ogoarelor. Un cuplu,
care a câştigat treptat importanţă, a fost cel al lui Thot — zeu sapienţial,
devenind zeu misionar şi civilizator şi ca patron protector şi chiar
inventator al tuturor activităţilor intelectuale şi Naat — zeiţa adevărului
şi dreptăţii, a justiţiei, devenind paralel simbolul interacţiunii forţelor care
menţin ordinea cosmică, succesiunea zilelor şi nopţilor, anotimpurilor şi
în genere echilibrul universului creat.
În altă categorie sunt zeii menţinerii existenţei cosmice: Hathor —
zeiţă a cerului, de obicei în ipostază de vacă şi maică universală; Hnum
— creatorul de viaţă şi dătătorul apelor din Nil, creatorul tuturor
vieţuitoarelor, pe care le-a făcut pe roata olarului; Ptah— zeu arhaic,
mai târziu zeu naţional, considerat «inima şi limba lui Re», adică «ideea
şi verbul».
Rangurile panteonului coboară la zeii secundari ca Bes — zeul
familiei şi al veseliei; Bastet — pisică sfântă, zeiţă a lunii şi a fecun-
dităţii, ocrotitoarea femeilor gravide. Deşi se împart în zei naţionali, locali,
principali şi secundari, zeii din mitologia egipteană nu formează un
panteon unic. Fiecare centru cultural şi în acelaşi timp mitologic, cum
erau Memphis, Teba, Sais îşi aveau propriul panteon, cu miturile
corespunzătoare. Zeii de mai mare importanţă îşi extind zona de
influenţă, devenind naţionali şi chiar universali, dar care exprimau şi
trăsăturile specifice locale.
Având o temelie totemică, mitologia egipteană şi-a ridicat un
edificiu măreţ dezvoltând un cult riguros al sufletelor strămoşilor şi
rudelor defuncte, care apoi aduce la ideea sufletului etern (Ka). în Egipt
legislaţia religioasă se contopeşte cu cea juridică, iar persoanele
pământeşti în viaţă devin pe jumătate mitice. De pildă: faraonul, casa
regala, preoţii. Miturile egiptene sunt susţinute de arhitectură, arte
plastice, spectacole de mistere, magie sacerdotală şi ritualuri riguroase
de la zeificarea morţilor cărora li se pregăteau morminte, iar după moarte
li se conservau trupul prin mumificare, până la sacralizarea marilor
fenomene naturale. Cunoştinţele deţinute de preoţi în domeniul
astronomiei, matematicii, mai ales a geometriei, medicina foarte
complexă, arta îmbălsămării durabile, ştiinţa administraţiei, precum şi
manevrarea unor însuşiri paranormale, native sau dobândite prin
exerciţiu: hipnoză, sugestie etc, prezentate drept arte magice de
inspiraţie divină — formau instrumentele tehnice de impunere a unei
mitologii cu un panteon bine clasificat. Acestei condiţii favorabile
pentru dezvoltarea mitologiei i se adaugă altele două principale:
frumuseţea tulburătoare ă sanctuarelor şi templelor masive şi durabile,
credinţa în judecarea postumă a celor 42 de păcate de către Osiris.

3. ARTA EGIPTEANĂ
Arta egipteană impresionează prin modernitatea sa, fiind o artă de
o mare demnitate. Egiptenii sunt un popor de artişti, pentru care arta
era, în toate genurile sale, un mijloc şi un sprijin în dobândirea nemuririi,
pentru ca viaţa atât de îndrăgită, să nu înceteze pe pământ. Ei
considerau arta o mijlocitoare a eternităţii. Ea este predominată de
ideologia religioasă şi monarhică. Artistul egiptean nu era liber în
alegerea temei, el era dator să ilustreze o temă religioasă sau politică.
Arta egipteană poate fi studiată, analizând realizările şi
monumentele cele mai valoroase din fiecare epocă istorică. De pildă în
epoca tinită, numele căreia provine de la prima capitală a Egiptului
unificat Tinis, sunt construite Zidul Alb la Memphis şi necropolele
regale de la Abydos şi Sakkarah. în sculptură, în relief şi în ronde-bose,
este semnalat debutul statuarei regale. Se foloseau lemnul, piatra
şlefuită şi metalele. Din această perioadă datează reliefurile Paleta lui
Narmer şi Stela regelui Şarpe. Paleta lui Narmer are drept temă, pe una
dintre feţe, glorificarea puterii faraonului, autoritatea lui suverană, pe
cealaltă faţă prezintă teme simbolice cu caracter mitologic compuse în
registre etajate. Stela regelui Şarpe este considerată de specialişti —
prima capodoperă a sculpturii egiptene. Ea uimeşte prin sinteza
organizării compoziţiei şi prin expresivitate. Horus, ocrotitorul regelui
şi al cetăţii în Paleta lui Harmer, reapare în Stela regelui Şarpe.
Şoimul, pasărea sacră simbolizează ocrotirea divină a cetăţii. Chiar de
la începuturile sale arta egipteană se caracterizează prin sinteză,
claritate, ordine şi armonie.
În perioada Regatului Vechi (2686-2181 î.e.n.) faraonii schimbă
capitala la Memphis. Arta regatului vechi este dominată de cultul zeului
Re, de simbolica sacră şi este considerată «epoca piramidelon>. în cadrul
regatului vechi cărămida arsă este înlocuită de piatră, ceea ce permite
să fie construite edificiile masive — mastambalele, piramidele în trepte,
porţile templelor şi palatelor.
Cea mai veche formă de arhitectură funerară egipteană este mas-
tambala — o construcţie masivă din cărămidă sau piatră deasupra unui
mormânt. Mormântul era săpat adânc în pământ sub forma unei fântâni
de 18-20 m., unde se punea sarcofagul. în mastambală era construită şi
o capelă, în care se efectuau riturile de cult, mobilată cu o masă pentru
ofrande. Alături de masă era o stelă, în dosul căreia se afla coridorul.
Capela era decorată cu scene ce reprezentau diferite activităţi ale celui
înmormântat aici. Decorul avea menirea să-1 menţină pe răposat în viaţă.

Tradiţia piramidelor ca morminte regale a durat, începând cu dinastia

a IH-a (către anul 2686 îve.n.) şi până la a XVII-a (1650 î.e.n.) şi apoi
mai târziu între anii 750-650 î.e.n. Iniţiatorul mormântului sub formă de
piramidă a fost arhitectul Imhotep, înţeleptul divinizat de egipteni şi
sfetnicul faraonului Djoser, fondatorul celei de-a IlI-a dinastii. Această
piramidă a fost construită la Sakkarah şi era compusă din 7 trepte
gigantice, dimensiunile bazei sunt — 109 m. pe 125 m. şi înălţimea de
61 m. Sub piramidă, săpate la mare adâncime în stânca subterană, se
află camera funerară a regelui şi camerele a unsprezece membri ai
familiei lui, alte camere şi coridoare bogat decorate cu ceramică şi
basoreliefuri.
Apogeul artei piramidale îl marchează edificiile din dinastia a patra.
Piramidele faraonilor Cheops (Khufu), Chef ren (Khafre) şi Mike-
rinos (Mencaure) sintetizează căutările şi conceptele de geometrie
parcurse în timp de la trunchiul de piramidă, de tip mastamba, la piramida
de formă pură. Aceste monumente de artă funerară exprimă grandoarea
şi forţa autorităţii faraonilor din dinastia a IV-a. Marea piramidă, numită
«Orizontul lui Cheops» are o înălţime iniţială de 147 m., dintre care până
astăzi s-au păstrat 137 m., latura bazei pătrate este de 228 m, iar feţele
sunt orientate perfect în cele patru puncte cardinale. Unica intrare în
piramidă se află pe latura nordică la înălţimea de 16,5 m. în interiorul
piramidei au fost construite coridoare, galerii, canale de ventilaţie. Un
coridor în pantă duce la camera funerară. Camera funerară cu dimen-
siunile bazei 10,5 m. pe 5 m., înălţimea de 6 m. este construită în
întregime din granit. Ansamblul arhitectonic al piramidei lui Cheops mai
cuprinde două temple funerare, trei piramide mai mici, morminte ale unor
regine şi faimosul Sfinx din Giseh. Prin proporţii şi dimensiuni grandioase
ca şi prin concepţia sintetică a formelor, arhitectura egipteană armoniza
cu orizontala peisajului, cu imensitatea cerului şi intensitatea luminii, se
înscria maiestuos în acest cadru.
Templele divine erau construcţii consacrate zeilor. Edificii reli-
gioase, ele aveau caracterul păstrării legăturii între forţele cosmice şi
destinul existenţei terestre. Mulţimea nu intra în sanctuare. Templul nu
era o casă de rugăciuni, unde oamenii puteau să-şi afle liniştea sufletului.
Templul avea un caracter simbolic, era imaginea redusă a lumii şi
slujitorii lui erau preoţii. Planul templului cuprindea spaţii cu destinaţie
precisă, compartimente subordonate rigorilor culturii, distribuirea încă-
perilor respectând, gradual ritualul sacru. Intrarea în templu era flancată
de doi piloni, prin care pătrundeai în curtea interioară. Aceasta era
mobilată cu altare şi statui de cult. Apoi urma marea sală hipostilă, adică
sala prevăzută cu multe coloane, care susţineau lespezile plafonului.
Legătura cu sanctuarul o făceau mai multe săli succesive, care aveau
înălţimea mai mică şi luminarea tot mai slabă. Aceste odăi serveau păstrării
obiectelor de cult necesare serviciului divin şi creau ambianţa misterioasă.
La capătul şirului se afla sanctuarul, capela cu plan pătrat sau
dreptunghiular, de mici dimensiuni, cu acoperiş propriu. Acesta era spaţiul
sacru, Sfânta sfintelor, care păstra statuia zeului protector. Statuia era scoasă
din templul său în timpul procesiunilor şi sărbătorilor.
Templul funerar avea planul, ordonarea spaţiilor şi decorul asemănător
cu templul divin. Spre deosebire de templul divin templul funerar în interior
avea o capelă, construită deasupra mormântului faraonului, în care se
efectuau riturile supravieţuirii.
Arta funerară bogată, misterioasă a Egiptului antic este dominată de
teoria reîncarnării sufletului. Ei considerau că sufletul omenesc este
nemuritor la moartea fizică. După moartea trupului sufletul se reîncarnează
succesiv în alte forme vii, în corpurile animalelor pământului, mărilor şi ale
cerului, întorcându-se în corpul omului după mii de ani. Pentru a fi păstrat
trupul, supus degradării după moarte, era îmbălsămat aşigurându-i-sey astfel,
viaţa în continuare şi unirea cu lumea de dincolo. Ideea unei judecăţi divine,
care aşteaptă defunctul în pragul celeilalte lumi, apare încă din Regatul
Vechi.
Ideea judecăţii este concentrată în actul Psihostaziei, «cântăririi
sufletului defunctului», prin care el pronunţa «dubla spovedanie», în urma căreia
era admis sau nu în lumea paradisului de dincolo. Psihostazia este anticipată
de ceremonia Deschiderii gurii, care semnifică redarea de energie vitală
defunctului. Aceste două ritualuri influenţează şi domină sculptura egipteană.
Statuile egiptene sunt într-o încordare vizibilă, aşteaptă momentul sacru al
Psihostaziei, al judecăţii. Privirea este concentrată şi aţintită înainte, spre
orizontala infinitului, spre care este purtată fiinţa umană în întâlnirea cu
judecătorii sufletelor şi moralei vieţii lor. Următorul moment este aşteptarea
primirii energiilor vitale ale vieţii eterne prin actul liturgic al Deschiderii
gurii. Iată de ce sculpturile egiptene au atitudinea maximei încordări,
privirea detaşată de mediul apropiat, bărbia uşor înălţată, calota craniană
lăsată pe spate, piciorul stâng proiectat înainte, semnificând pasul spre viaţa
eternă, pumnii strânşi.
Arta figurativă în Egiptul antic avea un caracter religios şi magic, ceea
ce însemna că mutilările ar fi avut în mod necesar consecinţe asupra
persoanei reprezentate, atât în viaţa aceasta, precum şi în cea de apoi.
Portretul limitat la cap sau la bust era considerat un lucru neîntreg, un
fragment ce trebuia ascuns. Astfel se explică faptul că pe reliefurile
murale din interiorul hipogeelor, personajele sunt reprezentate cu
amândoi umerii, deşi capul este văzut din profil. Sculptorii făceau
portrete — bust numai pentru studii, sau ca lucrări pregătitoare, căci
numai ei aveau voie să deţină busturi, considerate ca obiecte tehnice
auxiliare şi nu ca opere de artă. Conceptul de obiect de artă nu aparţine
egiptenilor. Ei considerau reprezentările artistice mijloace magice şi
instrumente rituale. Modelele, însă, erau obiecte tehnice auxiliare, în
sensul că nu li se atribuia puterea magică a unei reprezentări obişnuite.
Reprezentările figurative egiptene se conformau unor convenţii ale
desenului, cum ar fi perspectiva ierarhică, adică reprezentarea persona-
jelor mai mari sau mai mici, nu în raport cu situaţia lor în spaţiu şi cu
iluzia optică determinată astfel, ci în raport cu situaţia lor socială în cadrul
scenei, apoi profilul absolut, în care figura era reprezentată din profil,
torsul din faţă, cu umeri şi cu cele două membre superioare (mâinile),
iar picioarele din profil distanţate. Aceste convenţii ale desenului erau
determinate de anumite prejudecăţi religioase.
Sculptura egipteană înregistrează una dintre cele mai impresionante
opere din istoria sculpturii universale. Adevărate capodopere de arta sunt
cele ce-1 reprezintă în mai multe variante pe faraonul Chefren, TViada
lui Mikerinos, Prinţul Rahotep şi soţia sa, prinţesa Nofret, realizate în
timpul dinastiei a IV-a; Scribul şi Ka-Aper (Seik-el-Beled) realizate în
timpul dinastiei a V-a.
Expresia solemnă, liniştea şi măreţia faraonului Chefren impre-
sionează şi fascinează. Ele sunt conforme celor două acte sacre:
procesul sau cântărirea inimii şi aprobarea dreptului la nemurire. Severă,
ermetică şi hieratică, atitudinea faraonului degajă concentrare şi calm.
Ocrotit de zeul Horus, sub forma şoimului, faraonul Khefren priveşte
departe spre orizonturi aflate deasupra noastră. Aflându-se pe tron el
are sentimentul puterii şi autorităţii depline. El cere tăcere, supunere şi
prosternare. Desăvârşind echilibrul spiritual, încrederea în sine, armonia
cu sine şi cu universul conturează ideala efigie a suveranului absolut,
cunoscător al secretelor universului. Deşi au dimensiuni mici, ne depăşind
dimensiunile naturale ale staturii umane, sculpturile care-1 reprezintă pe
Chefren excelează prin calitatea care le face remarcabile monu-
mentalitatea.
TViada lui Mikerinos compune, în verticalele celor trei siluete
grupate, frontalitatea, simetria şi inflexibilitatea structurii, excepţia facând-
o piciorul stâng al faraonului Mikerinos.
Scribul este reprezentat în poziţia sa din totdeauna. De mărime
naturală, din calcar pictat, cu picioarele încrucişate şi braţele sprijinite
pe papirusul care urmează a fi acoperit cu hieroglife, scribul are privirea
concentrată, atitudinea încordată. Agerimea pătrunzătoare a chipului
exprimă fineţea de spirit şi perspicacitatea celui obişnuit să nu piardă
un cuvânt din gândul partenerului. Ochii, realizaţi din cristal albastru şi
piatră neagră, încercuiţi cu fard, au strălucirea inteligenţei şi a freamătului
vieţii. Această sculptură înfrumuseţează expoziţiile Muzeului Luvru.
Statuia lui Ka-Aper, descoperită în mastabaua acestuia, este un
exemplu de sculptură în lemn, care a avut o lungă tradiţie în arta
egipteană. Deşi acestei statui îi lipseşte partea inferioară a gambelor,
ea rămâne o operă reprezentativă a artei din dinastia a IV-a.
în perioada Regatului Vechi sunt dezvoltate şi basoreliefuri, care, fiind
acoperite cu vopsele, indică relaţia de complementaritate a picturii şi
sculpturii în concepţia artistică egipteană. O scenă pastorală din mas-
tambaua lui Ti prezintă «trecerea râului» de un grup de păstori şi animale,
apa fiind indicată convenţional de zigzaguri verticale, sculptate în calcar
moale. Pentru a marca transparenţa apei, siluetele oamenilor şi anima-
lelor, aflate în apă sunt acoperite de culoare, intensitatea roşului ocru
fiind gradată cu fineţe deosebită.
în perioada Regatului Mijlociu (2133-1786 î.e.n.) arta egipteană
îşi continuă tradiţia în construcţia piramidelor (piramida de la Lişt), apar
edificii noi, în care se îmbină modelele mastambalei cu ale piramidei,
apar noi morminte funerare de tip hipogeu (săpate în stâncă) şi semihi-
pogeu, sunt construite monumentele de artă ale Tebei: Mormântul lui
Mentuhotep al IH-lea. Remarcabil ca eleganţă şi puritate a formei a
rămas monumentul numit Capela albă sau Chioşcul alb de la Karnak
dintimpul lui Sesotris I (1962-1928 î.e.n.).
în arhitectura egipteană pe larg sunt folosite coloanele, în vârful
cărora erau ornamentate capetelurile cu tematică vegetală. Majoritatea
coloanelor sunt transpuneri în piatră ale suporturilor vegetale, trunchiuri
sau fascicule de tije. Coloanele sunt de mai multe forme:
lotiforme — caracterizate printr-un fus fasciculant, ce grupează tije
verticale, capitelul reprezentând un boboc de lotos închis sau înflorit;
palmiforme—-fusul este cilindric cu capitel din frunze de palmier;
papiriforme — fusul are nervuri verticale, iar capitelul este închis
cu abacă (placă subţire, de obicei pătrată, ocupând partea superioară a
unui capitel);
campaniforme — nervurile şi fasciculele siluetei dispar, capitelul
este în formă de clopot răsturnat.
 În afara acestor forme de coloane existau şi coloane cu capitel
hatoric, care combinau chipul zeiţei Hator cu o abacă mai înaltă.
Coloanele serveau porticurilor şi sălilor hipostile ale templelor. Una din
sălile hipostile ale templului din Karnak avea 134 de coloane, unele înalte
de 24 m., care susţineau plafonul. Coloanele şi capitelurile din piatră
dură erau pictate cu roşu, albastru, verde şi galben.
Liniştea şi seninătatea, calmul, concentrarea şi încrederea în sine, în
autoritatea divină pe care o reprezenta faraonul în timpul Regatului Vechi,
dispar din conştiinţa artistului, care trăia şi amplifica afectiv şi creator
ecourile vremii, în care îşi desfăşura activitatea. Regatul Mijlociu se
caracterizează prin diferite mutaţii socio-politice, de eforturi ale faraonilor
orientate spre reorganizarea politică şi administrativă a statului. Toate
acestea sunt urmate de neliniştea faraonului, de pierderea sentimentului
certitudinii şi stabilităţii. Toate aceste trăiri ale timpului sunt reprezentate
în diferitele compoziţii ale basoreliefului şi ale culturii egiptene din această
perioadă. Sesotris III este opera cea mai complexă a sculpturii din
această perioadă. în sculptura Regatului Mijlociu faraonul este reprezen-
tat mai uman, mai aproape de mulţime, atitudinea suverană, încrederea
absolută în condiţia lui divină dispar.
În timpul dinastiei a XII-a apogeul expresiei îl atinge pictura egipteană.
Compoziţiile, desfăşurate în registre orizontale şi etajate, acoperind pereţii
camerelor funerare, vor fixa linia tradiţiei milenare. Paralel apar
compoziţii libere, fără ca legea frontalităţii să fie eliminată. Temele
compoziţiilor sunt diverse ca şi viaţa cotidiană a egiptenilor, ca şi
activitatea acestora — sezoanele cu muncile câmpului, vânătoarea şi
pescuitul în deltă, scene în atelierele meşteşugăreşti şi artistice, scene
de ritual sacru, chiar este reprezentată şi Psihoastazia, în care prezenţa
faraonului este alăturată zeului, simbolurilor cosmice şi magice. Viaţa,
faptele, gândurile, visele şi credinţele egiptenilor sunt etalate într-un
grandios spectacol al cuplării realului cu suprarealul, al fantasticului cu
simbol. Scene de dans şi muzică prezită grupuri de tinere dansatoare,
muzicante la flaut şi la harpă, la instrumente specifice timpului.
Scene de banchet cu mobilier pretenţios, în care tinerele apar în rochii
lungi cu bretele sau cu umărul descoperit, sau scene din interior de
pregătire a toaletei reginei în care este subliniată prezenţa podoabelor şi
bijuteriilor somptuoase, pun în valoare silueta graţioasă a egiptenilor.
Aceste compoziţii prezintă un bogat material istoric, care fiind studiate
redau ocupaţiile de bază, interesele acelei epoci.
Regatul Nou (1750-1085 î.e.n.) cu dinastia a XVIII-a înregistrează
al treilea apogeu în arta egipteană. în această perioadă sunt construite
faimoasele temple tebane Deir-el-Bahri, Luxor şi Karnak.
Conceput ca mormânt al reginei Hatşepsut (1504-1482 î.e.n.), templul
Deir-el-Bahri este unul dintre cele mai originale şi elegante
monumente din arhitectura egipteană, ridicat de sfetnicul favorit al
reginei, arhitectul Senmut. Aşezat pe malul stâng al Nilului în faţa
Karnakului, în vastul amfiteatru al falezei lanţului libic. El constituie
centrul necropolei tebane. înălţat pe terase legate de o rampă centrală,
templul cu porticuri decorative şi basoreliemri pictate, avansează în
faleza stâncoasă a muntelui.
Cele două temple rupestre, ctitorii ale lui Ramses al II-lea (1304-
1237 î.e.n), de la Abu-Simbel, construite în gresia muntelui de pe malul
de Apus al Nilului, impresionează prin cele patru statui gigantice, repetate
simetric, două în dreapta şi două în stânga, faţă de intrarea în marea
sală hipostilă a monumentului.
Templele Luxor şi Karnak sunt catalogate astăzi ca minuni ale
arhitecturii universale. în preajma acestor temple, deţinătoare ale unor
valori de nepreţuit, se aflau înconjurate de grădini luxuriante, fastuoasele
palate ale faraonului şi înalţilor demnitari, precum şi impunătoare clădiri
administrative. Templul Luxor, care constituie «centrul cartierului sudic
al Tebei» este opera marilor faraoni Amenophis III (1417-1379 î.e.n.)
şi Ramses al II-lea (1304-1237 î.e.n.).
Drumul ce duce la templu este păzit de statuile cu cap de berbec,
sfincşii tradiţionali, care alcătuiesc o adevărată gardă de onoare. Aleea
sfincşilor este plasată pe un promontoriu cu scopul de a o apăra de
inundaţiile Nilului, precum şi de a o încadra într-un peisaj specific măreţiei
ei. La capătul aleii se află poarta cu două turnuri şi cu un obelisc uriaş
din granit de Assuan, acoperit cu inscripţii hieroglifice. Imaginile sculptate
pe pilon înfăţişează scene din trecutul îndepărtat al Egiptului. Aici sunt
redate momente ale bătăliei de la Kadeş, dintre egipteni şi hitiţi (1286
î.e.n.). în dreapta câmpul de bătălie e dominat de marele Ramses al II-
lea care porunceşte armatei să se arunce în luptă. Braţul lui întins ca un
arc indică energic locul unde duşmanul trebuie atacat. Pentru a-i
sublinia măreţia şi puterea, artistul anonim a mărit figura faraonului de
10 ori. în stânga apare acelaşi Ramses ţinând un consiliu de război cu
demnitarii regatului.
Prima curte a palatului are o suprafaţă de 2500 m. E înconjurată de
o dublă centură de coloane împodobite cu inscripţii şi imagini care
descriu diverse ceremonii şi festivităţi. A doua curte este înconjurată
de 64 de coloane şi străjuită de doi coloşi din granit, înfaţişându-1 pe
Ramses al II-lea. în basoreliefurile de pe coloane poate fî descifrat un
vechi ritual ce se desfăşura an de an, în cea de-a 12-a zi a celei de-a
doua luni. în ziua respectivă preoţii îl invitau pe Amon-Ra să-şi
părăsească reşedinţa de la Karnak, plutind pe Nil, însoţit de populaţia
Tebei, în veşmintele de sărbătoare să vină să viziteze Luxorul.
Într-una din încăperile laterale, decorate cu scene menite să sugereze
nemăsurata putere a faraonilor, se află sarcofagul de granit al lui
Alexandru cel Mare (336-323 î.e.n.). La patru km. de la Aleea sfîncşilor
săpăturile arheologilor au scos recent la iveală un mare număr de statui,
ce datează din epoca celei de-a XXX-a dinastii (380-343 î.e.n).
Graţia şi eleganţa aristocratică ating cele mai înalte cote ale rafina-
mentului estetic din întreaga artă egipteană. Capodopere, ca portretul
reginei Nefertiti, care se păstrează la Muzeul din Berlin, măştile
fizionomice ale acesteia, portretul lui Akhnaton sau al unei prin-
cipese, aduc la iveală viziunea încărcată de graţie, eleganţă şi rafinament,
expresia de visare poetică, accentele de tandreţe, neobişnuite pentru
severitatea artei egiptene.
Un centru al civilizaţiei şi culturii Egiptului elinistic este şi oraşul
Alexandria, întemeiat în sec. IV î.e.n., capitala Regatului Ptolemeilor.
Strabon descrie teritoriul ocupat de Alexandria astfel: «în tot Egiptul
acesta este singurul loc potrivit atât pentru comerţul pe mare datorită
excelentului său port, cât şi pentru comerţul pe uscat». In epoca
faraonilor aici se afla mica localitate Racotis, punct de garnizoană.
Arhitectul lui Alexandru Macedon, Deinocrates din Rhodos a condus
construirea oraşului. Investigaţiile arheologice au reparat 7 străzi longi-
tudinale şi 15 transversale. In urbanistica Alexandriei au fost îmbinate
concepţia rigidă, strict geometrică a planurilor de construcţie greceşti cu
tendinţa spre grandios şi monumental, specifică tradiţiilor locale,
orientale. în punctul lor de intersecţie, plasat în centrul oraşului, cele
două artere formau o vastă piaţă publică, agora. înconjurată de ziduri
masive Alexandria era formată din cinci cartiere — Necropolis, Rakotis,
Brunchium, Delta şi Hipodromul. Cel mai important era cartierul regal
— Bruchium, ce ocupa aproximativ o treime din suprafaţa oraşului. De
la capul Lochius spre vest, de-a lungul ţărmului, se desfăşurau cele mai
somptuoase edificii ale Alexandriei, începând cu palatele regale, ce
uimeau prin numărul apartamentelor pe care le cuprindeau şi prin
varietatea construcţiilor/Lângă ansamblul de palate era situat teatrul,
în faţa căruia se afla insula Antirodos, cu un mic port şi un palat
impunător. în dreptul capului Posidium se află un templu, ridicat de
Ptolemeu I Soter (305-283 î.e.n.) în cinstea zeului Poseidon.
între templul lui Poseidon şi agora se găsea Caesareumul, al cărui
apartament a fost astăzi identificat. Construcţia lui a fost inaugurată de

regina Cleopatra (51-30 î.e.n.), în onoarea lui Antoniu, şi continuată

de Octavianuş Augustus (63 î.e.n.-14 e. n.), care a consacrat templul
cultului imperial. în faţa lui se găseau două obeliscuri, provenite din
oraşul Heliopolis şi denumite «acele Cleopatrei», iar în jurul lui se
ridicau alte temple şi sanctuare, închinate divinităţilor Hermes,
Hefaistos, Mithra, Isis. Aproape de zidul de incintă al oraşului se înalţă
Sarapeumul, templul zeului Serapis. Amplasat pe o colină artificială,
edificiul în forma unui vast patrulater era precedat de o scară
monumentală cu o 100 de trepte, care duceau la o suită de 300 de
coloane. în centrul construcţiei se afla templul propriu-zis ce ocrotea
statuia colosală a zeului Serapis, lucrată în metal şi nestemate. Templul
avea spre răsărit o fereastră dispusă în aşa fel încât prima rază de soare
cădea pe buzele zeului. Totul era construit din dorinţa de a impresiona,
de a copleşi prin fast şi mister.
Nicăieri ca în Egipt, arta n-a mai fost astfel angajată într-o operă
vie, o devenire magică. Aici o statuie nu este numai un trup din piatră.
Ea posedă o căldură magică, pe care formulele o pot însufleţi, redând
viaţa personajului reprezentat. Chipurile, ce înfrumuseţează templele,
palatele regale, mormintele faraonilor, sunt admirabile portrete — netede,
uşor surâzătoare, arogante. Nobleţea lor e subliniată de nasul mare,
acvilin, dominator. Prin monumentalitate şi dimensiuni, prin expresivitate
şi precizie, arta egipteană continuă să impresioneze întreaga omenire
ca o artă de mare demnitate, predominantă de ideologia religioasă şi
monarhică.
Literatura egipteană cuprinde o mulţime de texte, sculptate, dese-
nate şi pictate pe suporturi de tot felul, de la granitul aspru la umilele
cioburi de ceramică, papirus, fâşii de in, piele, orice material capabil
să fixeze «cuvintele» divine. Scrierea este considerată de egipteni o
emanaţie divină, element redutabil sau benefic al universului, căci
formele cuvintelor se pot însufleţi, iar rostirea lor numesc realitatea ce
o exprimă. Literatura egipteană a cunoscut o înflorire importantă din
momentul în care, la sfârşitul dinastiei a V-a, a început să fie utilizat
papirusul.
Textele egiptene sunt scrise într-o limbă, care, prin însăşi forma ei,
a semnelor utilizate pentru consemnarea ei (adică elementele umane,
animale, vegetale, minerale ale universului egiptean, preluate ca fono-
grame şi ideograme) atrag atenţia şi interesul, alcătuind o adevărată
poezie grafică. Este o limbă care îndrăgeşte imaginile concrete, săracă
în ceea ce priveşte limbajul filosofic, dar bogat înzestrată cu imaginile
vieţii. în Egipt literatura devine un gen de artă, deoarece solicită deseori
munca sculptorului şi a pictorului. Pe de altă parte, scrierea egipteană
este un desen, iar basorelieful şi pictura au şi ele la origine desenul
(executat cel dintâi pe peretele care urmează să fie decorat). Din aceste
motive înşişi egiptenii nu făceau distincţie absolută între literatură şi artă.
Primele creaţii literare egiptene, datează de pe timpul dinastiei a
V-a (2434-2345 î.e.n.) şi au fost intitulate de orientalişti «Textele
piramidelor» — imnuri şi inovaţii pentru existenţa de după moarte a
faraonului, care erau incrustate pe zidurile sălii sarcofagului din mor-
mânt şi utilizate doar în cultul funerar regal. Apoi, începând cu dinastia
a VH-a (2160 î.e.n.) urmează «Textele sarcofagelor», înscrise în marile
cuve, în care se aflau mumiile. Din aceste texte evoluează «Cartea
MorţiloD>, o culegere de indicaţii şi formule rituale de călăuzire a morţilor
în ultima lor călătorie, adeseori minunat ilustrată. Ea era pusă în
mormintele egiptene, aşezată pe sarcofag sau strecurată între bandajele
mumiei. Cunoaşterea textului în cauză îi permitea mortului să «iasă la
lumina zilei». Conform tradiţiei, în timpul nopţii, mortul întovărăşea calea,
indivizibilă pentru cei vii, a Soarelui, în lumea cealaltă. După care
asemenea Soarelui, el renăştea identificat cu sine însuşi graţie formulelor
apropiate, apoi cobora în lumea subterană, unde avea loc faimoasa
judecată în faţa Zeului Morţilor, Osiris, în cursul căreia mortul conjura •
propria sa inimă să nu depună mărturie împotriva lui. Această periculoasă
încercare nu era totuşi suportată decât după ce defunctul, purificat cum
se cuvine, fusese regenerat, transfigurat şi chiar divinizat. Magia aici
joacă un rol determinant deoarece egiptenii cfedeau în puterea suverană
a cuvântului, a Verbului creator. Această carte este mărturia unei
spiritualităţi sigure şi elevante, căci mortul se justifica în faţa lui însuşi,
judecata lui Osiris era doar pedeapsa celui care poartă sufletul. "Cartea
MoEfilor" începe să se compună ca vast codex sub dinastia XVIII
(1570-1320 î.e.n.). Copiată şi amplificată sub dinastiile ulterioare,
«Cartea Morţilon», de la 33 de capitole în epoca tebană (sec. XVI î.e.n.),
ajunge la 165 de capitole pe un papirus lung de 20 de metri în redactarea
saită (sec. XII î.e.n.). «Cartea Morţilor» cunoscută azi are 192 de
capitole împărţite în două:
1) Invocaţie făcute zeului — Soare;
2) A ieşi la lumina zilei.
Pe lângă formule funerare, imnuri către zei, crâmpeie de meditaţie
filosofică asupra vieţii şi morţii, «Cartea Morţilor» conţine şi un bogat
material mitologic, chiar scurte scenarii pentru trecerea în cealaltă lume
a defunctului şi întâmpinarea lui de către zei.
Un gen literar dezvoltat şi îndrăgit de egipteni sunt imnurile, care
erau dedicate zeilor, cetăţenilor, monarhilor. Unul dintre cele dintâi imnuri
este cel dedicat Nilului (Hapi), apoi urmează imnurile înălţate lui
Amon, păstrate pe un papirus ce se găseşte la Muzeul din Leyda. Un
gen literar completar al imnului este Litania, în cursul căreia numele
divinităţilor (nume secrete, deoarece cunoaşterea lor acordă puteri asupra
acestora) sunt recitate în lungi înşiruiri. Cel mai celebru text de acest
g;en este Litania lui Re. Text precedat de reprezentarea discului solar,
care dispare în lumea subterană de dincolo, întâlnit pentru prima oară
în mormântul lui Seti, apoi regăsit în mormintele lui Ramses al II-lea,
Ramses al III-lea şi pe unele sarcofage. Textul reprezintă 65 de nume
ale lui Re, cunoaşterea lor îngăduie suveranului defunct să străbată fără
oprelişti, în tovărăşia zeului, tărâmurile de dincolo, nocturne şi subpă-
mântene. în prima curte a templului din Luxor, o litanie dedicată lui Min-
Amon îi acordă 124 de nume. Litania este dezvoltată de egipteni din
doua motive: primul — simpla cunoaştere a numelor divine învesteşte
cu putere pe cel care le cunoştea; al doilea — sculptarea lor în piatră îi
asigura perenitatea.
Printre cele mai frumoase imnuri dedicate regilor se numără şi cele
descoperite la Medinet Habu, care au fost aduse omagiu regelui în timpul
vieţii. Tradiţia religioasă susţine că după moarte zeii se agită în jurul
suveranului pregătindu-i viaţa veşnică. Imnul zeiţei Neith adresat lui
Marenptah, sculptat pe capacul exterior al sarcofagului regal, descrie
momentul mitic al renaşterii, într-un imn de omagiu adus faraonului. Neith
poate fi asimilată vacii cereşti, iar regele — fiul ei, prunc pe care îl
alăptează, pregătindu-1 pentru o nouă viaţă — se confundă cu soarele;
ea mai poate cu eficienţă magică deplină, să reia gesturile lui Isis, soţie
credincioasă şi înţeleaptă. în felul acesta, regele rămâne atotputernic
dincolo de mormânt, susceptibil să capete înălţările marilor zei ai
învierii.
Deoarece oraşele constituiau entităţi divine, lor de asemenea li se
dedicau imnuri. Sunt cunoscute imnurile dedicate Tebei, cetăţii
Abydos. Recent a fost publicată o stelă, în centrul căreia dedicantul,
Horemuia, tatăl divin al lui Horus, împreună cu familia sa aduc o ofrandă
lui Osiris, însoţit de Horus, Isis, Nefltis. Apoi urmează textul imnului
dedicat cetăţii Abydos.
Actualmente sunt cunoscute o mulţime de legende mitologice, care
narează o tematică întâlnită în diferite părţi ale Orientului antic. Printre
legendele cele mai frumoase despre existenţa comună a oamenilor şi a
zeilor pe pământ pot fi menţionate: «Re şi Isis», «Nimicirea oamenilon>,
«Vaca cerească si noul univers» etc.
Legenda «Re şi Isis» o cunoaştem graţie a două papirusuri, ce
datează din timpul dinastiei a XIX-a. Ea ne povesteşte despre timpurile,
când zeii trăiau pe pământ, iar femeile deja cunoşteau diferite vicleşuguri
pe care le foloseau, când doreau să obţină ceva. Isis, marea magiciană,
a vrut să deţină o putere asupra lui Re şi, prin urmare, să-i cunoască
numele. A luat puţin pământ şi 1-a frământat cu salivă scursă din gura
zeului, până a obţinut forma unui şarpe, care în mâna ei stătea inofensiv.
Apoi se aşeză la răscrucea drumurilor pe care se plimba Re în fiecare
zi şi ascunse şarpele într-un tufiş. «Când zeul ieşi din palat împreună cu
alte divinităţi, şarpele îl muşcă». Re a simţit o durere pe care nu şi-o
plitea explica, deoarece era de origine necunoscută lui. După ce Re le
povesti tuturor ce simţea, Isis, prefacându-se nevinovată, îşi propuse
serviciile, dar i-a spus că este necesar ca să-şi spună numele, doar aşa
îl poate vindeca. Până la urmă Isis îşi atinge scopul şi deveni «Isis cea
Mare», care îl ştie pe Re după nume.
Legenda «Nimicirea oamenilor» se întâlneşte în mai multe morminte
regale; deja sculptată în mormântul lui Tutankamon, ea e regăsită în
mormintele lui Seti, Ramses al II-lea şi Ramses lai III-lea. Această
legendă ne relatează despre faptul cum s-au despărţit zeii de oameni,
cum au abandonat pământul, din ce motive. Este semnificativ faptul că
legende cu un conţinut asemănător întâlnim şi în literatura sumero-
babiloniană, şi în cea ebraică. Spre deosebire de alte popoare egiptenii
nu au fost toţi nimiciţi de zei, ci doar o parte, deoarece Re înduioşat este
cuprins de dorinţa de a evita distrugerea completă. Răutatea oamenilor,
dorinţa lor prea mare de a obţine puterea zeilor a trezit dorinţa acestora de â-
i pedepsi, de a-i nimici. Aşa s-a întânjplat în Mesopotamia, după cum în
«Epopeea lui Ghilgalmeş» ne relatează Uitnapiştim, care şi-a salvat
familia datorită «ierbii vieţii», pe care Ghilgalmeş aşa şi n-a reuşit să o
păstreze; apoi Yahve, dumnezeul evreilor, şi-a înecat creaturile într-un
mare potop, dându-i posibilitatea doar celui mai cuminte şi ascultător
dintre oameni să-şi salveze familia şi câte o pereche din toate vietăţile
de pe pământ. Legenda egipteană este mai umană deoarece aici sunt
păstrate mai multe creaturi divine, totodată ne aminteşte nouă,
oamenilor, ne obligă să cugetăm asupra faptului cum ne comportăm,
care sunt rosturile existenţei noastre şi ne aminteşte de respectul faţă de
întregul, parte componentă a căruia suntem şi ca o parte componentă
trebuie sa ne supunem legilor lui, dar să nu căutăm mijloace şi posibilităţi
de a-1 supune ambiţiilor şi necesităţilor noastre minore.
Cauza principală a creării «noului univers» este neascultarea şi
înrăirea oamenilor, fapt pentru care au fost pedepsiţi de zei, care nu
doresc să mai rămână printre oameni, abandonând pământul şi trecând în
ceruri. Această trecere este explicată de legenda «Vaca cerească şi noul
univers». După ce pedepsise oamenii Re nu mai avea puteri să se ridice în
cer. Ajutat de zei şi de «vaca cerească» el îşi ocupă noul loc în univers, de unde
veghează tot ce are loc pe pământ. Re va rămâne în spinarea vacii cereşti în
timpul zilei, iar în timpul nopţii va naviga în baraca sa pe Nilul ce curge pe sub
coapsele animalului sacru. Re îl cheamă la el pe zeul Thot şi îi spune: «Iată,
m-am înălţat acum sus în ceruri...Gând voi izgoni întunericul şi voi aduce
lumina în lumea de dincolo...atunci tu vei fi aici, ţinându-mi locul». Aşa
explică legenda schimbarea pe bolta cerească a celor doi aştri.
Egiptenii au îndrăgit mult basmele şi romanele, povestiri frumoase şi de
aventuri cu întâmplări neprevăzute. Marinarii şi negustorii, cutreierând o ţară
după alta, din Iran până la Marea Roşie, din Anatolia în inima Sudanului, au
răspândit felurite povestiri, preluate şi completate după maniera locului,
unele dintre care au fost înregistrate pe suluri de papirus. Basmul egiptean e
povestirea unei aventuri, dar el comportă adeseori şi o semnificaţie
profundă. Unul din aceste basme «Gele trei ursite ale prinţului» scris pe
papirusul Harris 500, datează din dinastia lui Seti I. (1318-1304) Basmul ne
povesteşte despre un rege al Egiptului, al cărui nume nu este precizat, care
era trist că nu avea urmaşi. Zeii s-au lăsat înduplecaţi de rugăciunile lui şi
«iată că i se născu un fiu». Atunci cele şapte zeiţe Hator care hotărăsc destinul
noilor născuţi (ca zânele din poveştile româneşti) s-au arătat spre a-i hărăzi o
soartă: Ele rostiră: «Va pieri din pricina unui crocodil, a unui câine sau
şarpe». Auzind aceste vorbe tatăl îi construi un castel fiului, dorind să-1
îndepărteze de lume, dar când acesta era mare a văzut pe geam un om cu un
câine, pe care şi 1-a dorit. După mai multe încercări tatăl i-a dăruit fiului
câinele, ştiind că acesta este destinul. Supunându-se voinţei zeilor, fiul ceru
permisiunea tatălui său să «facă tot ce pofteşte». Câştigă în ţara Nabarina
mâna unei fete frumoase, prinţese făgăduite aceluia care va reuşi să se ridice
până la fereastra ei, aflată la înălţimea de 70 de coţi deasupra pământului (36 m.),
care apoi va veghea asupra-i, ca Isis şi reuşi să ucidă printr-un vicleşug
şarpele. într-o zi câinele care îl însoţea îi vorbi: «Eu îţi sunt ursita». Tânărul a
fugit, dar căzu într-o apă unde îl aştepta un crocodil. Aici textul se întrerupe şi
nu putem să analizăm sfârşitul basmului. Este evident că multe din cele
povestite de basm le întâlnim în folclorul românesc — zânele bune şi rele,
încercarea de a-1 apăra pe fiu, de a-1 proteja de cuvântul răutăcios al
forţelor rele etc. Aceste elemente comune ale basmelor create de diferite
popoare ne argumentează o dată în plus că asemenea povestiri se
transmiteau pe cale orală din loc în loc, din ţară în ţară, fiind apoi
modelate cu nume noi, cu obiceiuri şi tradiţii locale.
Basmul «Adevărul şi Minciuna» care datează din timpul dinastiei
a XIX-a a fost conservat pe papirusul Chester Beatty I. In acest basm
siînt folosite procedeele alegorice, fapt ce nu era caracteristic literaturii
egiptene. Adevărul şi Minciuna sunt doi fraţi, care din cauza unui cuţit
sunt în conflict. Minciună 1-a condamnat pe Adevăr cum că acela a
pierdut un cuţit pe care i-1 împrumutase, iar Eneada îl pedepseşte
poruncind să i se scoată ochii şi să slujească pe viitor ca portar. Minciună
îşi trimite apoi fratele în pustiu ca să fie sfâşiat de lei, dar acolo a fost
îngrijit de o femeie, care apoi îl părăseşte, dar care mai târziu îi va naşte
un fiu. Fiul lui Adevăr «creştea aidoma unui zeu». Auzind povestea
tatălui său, îl găsi, îl aduce în casa sa şi după ce a ascultat mărturisirile
tatălui a luat decizia să-1 răzbune. în finalul basmului se povesteşte că
Minciuna este învinuit de tribunal, iar Adevărul câştigă. Astfel basmul
cu conţinut moral ne relatează despre cele două virtuţi esenţiale pentru
egipteni: devotamentul familial şi dragostea de adevăr. Deşi adevărul şi
minciuna sunt mai tot timpul alături unul de altul, fapt ce dă naştere
noilor dificultăţi în faţa omului ce caută să le deosebească, totuşi până la
urmă adevărul câştigă.
Egiptenii aveau şi basme cu caracter mitologic. De pildă «întâmplă-
rile celor doi fraţi Anup şi Bata», compus din două povestiri şi păstrat
pe papirusul Orbineu. Povestind despre peripeţiile celor doi fraţi basmul
ne reaminteşte procedeele magice, mitologice folosite des de egipteni:
este vorba de reînvierea după moarte, de răzbunare, de trecere dintr-o
formă de existenţă în alta. în acelaşi timp basmul conţine şi anume
formule morale, afirmă dragostea dintre cei doi fraţi, dintre bărbat şi
femeie. Acestea din urmă fiind cântate şi de poezia lirică.
în timpul dinastiei a XVIII-a apare poezia de dragoste, care se
dezvoltă considerabil sub rameziţi. Imperiul e bogat, ţara e prosperă,
moravurile sunt mai libere, luxul pătrunde în vestimentaţie, manierile
devin preţioase şi sentimentele căutate. Acestor condiţii îi corespunde
jocul poeziei de dragoste. Cunoaştem numeroase poeme scrise pe
papirusuri. Unul dintre ele destul de lung, scris poate pentru distracţia
suveranului, conţine şapte stanţe, cântece dialogate între doi îndrăgostiţi.
Aceste versuri erau recitate la oaspeţi sub acompaniamentul muzical
de flaut şi harfa.
Literatura continuă tradiţia culturii egiptene de a descrie viaţa
faraonului, zeilor, viaţa de toate zilele a egiptenilor şi cea de după moarte.
Prin imnuri, formule rituale, poeme şi basme egiptenii îşi exprimă
sentimentele, îşi formulează propriul concept al existenţei. Pentru
majoritatea lucrărilor este caracteristică o singură lege — ordinea
stabilită în univers şi în stat trebuie respectată. Propagând valorile şi
tradiţiile culturii, ce s-a constituit în decursul veacurilor, literatura
egipteană îşi înscrie propriul aport în dezvoltarea literaturii universale şi
în educarea generaţiilor noi de oameni politici, de scribi şi sacerdoţi.
4. ŞTIINŢA EGIPTEANĂ
într-un mod original acumulează egiptenii cunoştinţe despre universul
fizic, despre fiinţa umană şi rolul ei în cadrul acestuia. Ca şi la meso-
potamieni cunoştinţele egiptenilor au un caracter empiric şi practic.
Necesitatea de a produce diferite obiecte materiale i-a determinat să
introducă unităţi fixe de măsură pentru volume, suprafeţe şi greutăţi.
Unitatea de măsură a suprafeţei era setata egală cu 2 735 m2, a
greutăţii era debenul — 91 gr. Din mileniul III î.e.n. egiptenii folosesc
sistemul zecimal de numeraţie. Cunoşteau toate operaţiile aritmetice,
dar înmulţirea şi împărţirea o efectuau numai cu 2. Ridicau corect la
pătrat şi extrăgeau rădăcina pătrată. Cunoştinţe bogate acumulează şi
geometria. Egiptenii calculau corect suprafaţa dreptunghiului, pătratului,
a trapezului, a cercului, folosind valoarea lui 7t=3,16. Cunoşteau formula
volumului cilindrului, ăl piramidei, al trunchiului de piramidă. Au fost
descoperite culegeri de probleme, care includ soluţiile şi operaţiile, dar în
care lipsesc raţionamentul şi demonstraţia, explicaţia logică a
modalităţilor de rezolvare.
O atenţie deosebită acordau egiptenii studiului mişcării aştrilor.
Aceasta le-a permis să descopere cele 36 de constelaţii, pe care le
numesc «decani», să studieze particularităţile lot Egiptenii mai mulţi ani la
rând au studiat mişcarea decanilor, care la fiecare 10 zile se aliniau la
ecuatorul ceresc, apoi se îndepărtau încetişor. Pe baza observaţiilor
egiptenii au format un ciclu anual de 360 de zile. Dîn anul 2776 Le.n.
egiptenii folosesc calendarul lunar, compus în funcţie de fazele lunii.
Apariţia la orizont a stelei Sirius alături de Soare le-a permis egiptenilor
să-şi corecteze calendarul folosit cu 5 zile. Anul egiptenii îl împărţeau în
trei anotimpuri — revărsare, acoperire şi anotimp uscat şi în 12
luni. Calendarul egiptean de 365 de zile a fost utilizat de lumea antică şi
cu două corectări este folosit şi astăzi. în anul 46 î.e.n. Iulius Caesar a
propus modalitatea de a corecta calendarul folosit până la ore. Cele 6
ore care rămâneau în fiecare an erau după propunerea lui Iulius Caesar
incluse în cea de-a 366 zi, la fiecare patru ani. Acest calendar a fost
numit iulian. A doua corectare a calendarului egiptean îi aparţine Papei
Grigore XIII. Fiind un astronom pasionat Papa Grigore al XIII-lea a
calculat în anul 1582 că echinocţiul de primăvară cade la 11 martie în
loc de 21 martie. Papa corectează calendarul cu 10 zile, explicând tuturor
adepţilor bisericii catolice, că durata medie a anului este de 365 de zile
6 ore 11 min. şi 14 secunde, adică este mai mare cu 11 minute şi 14
secunde decât a anului tropic. Adunându-se an de an, minutele şi
secundele dau o eroare de trei zile în timp de 400 de ani. Acest calendar
a luat numele de grigorian (stilul nou). în secolul al XVI-lea a fost
acceptat calendarul grigorian doar de biserica catolică, iar în secolul al
XX-lea, când ştiinţa a demonstrat veridicitatea afirmaţiilor Papei Grigore
al XIII-lea, el^ a fost acceptat de toată lumea, cu excepţia bisericii
ortodoxe ruse. în anul 1918 statul sovietic a trecut la calendarul grigorian,
iar biserica în semn de protest a rămas la calendarul iulian (stilul vechi).
Aşa poate fi explicată inconsecvenţa şi chiar neînţelegerea sărbătoririi
datelor însemnate din viaţa creştinilor ortodocşi din Moldova. Aşadar,
calendarul pe care-1 folosim astăzi cu toţii are o istorie bogată, care începe
în anul 2776 î.e.n. în ştiinţa egipteană.
Medicina egipteană ca şi astronomia era cunoscută nu numai în
lumea antică, dar şi în cea modernă. Medicii contemporani, mai ales
farmaciştii se învaţă de la egipteni a scrie reţete complexe, studiind
papirusurile Ebers şi Smith. Aceste papirusuri au fost studiate şi de
Marele Hipocrat la biblioteca templului lui Imnhotep. Ele sunt numite
izvoare ale medicinii contemporane, deoarece conţin diverse reţete
grupate pe boli, 13 formule magice cu caracter terapeutic, 48 de
paragrafe dedicate diferitelor tipuri de răni şi fracturi, indicaţii terapeutice
şi igienice.
Acordând o atenţie mare medicinii statul faraonic a deschis şcoli, în
care medicii se specializau în: internişti, oftalmologi, chirurgi, stomatologi
etc. Medicii egipteni cunoşteau anatomia externă a omului, cunoşteau
oasele şi organele interne, cu excepţia rinichilor, nu deosebeau muşchii
de nervi, arterele, venele. în textele medicale acestea sunt desemnate
printr-un singur termen. Un tratat de chirurgie ne povesteşte despre
măiestria egiptenilor, care au practicat primii punctele de sutură pentru
închiderea marginilor unei răni, au folosit atelele în caz de fracturi.
Deşi erau foarte pricepuţi în diagnosticarea şi tratarea diferitelor boli şi
fracturi, medicii egipteni nu s-au despărţit total de actele magice. Această
influenţă a magiei se observă mai ales în explicarea cauzelor bolilor. Tot
răul este de origine demonică, de aceea tratamentul este dublat de
anumite vrăji, afumări, stropiri...
Cultura egipteană nu dispare după cucerirea Egiptului antic de către
romani în anul 30 î.e.n. Faima artei şi a literaturii, a metrologiei şi
astronomiei, a geometriei şi medicinii a fost admirată şi apreciată înalt de
către greci, apoi de către arabi şi de lumea contemporană. Elemente ale
culturii egiptene întâlnim în cultura tuturor popoarelor lumii, dar o influenţă
dominantă ea a exercitat-o mai mult asupra culturii ebraice.

CULTURA EBRAICĂ ŞI CULTURA FENICIANĂ

1. CULTURA EBRAICĂ
în jurul civilizaţiilor mari şi stabile din Orientul antic au existat o
mulţime de civilizaţii — satelit de proporţii teritoriale mai mici. Civilizaţiile —
satelit se dezvoltau sub influenţa civilizaţiilor mari, care deseori se
schimbau ca forţe politice dominante în regiune. Dintre popoarele
creatoare de civilizaţii — satelit care reuşesc să influenţeze dezvoltarea
culturii universale pot fi menţionate cele ale evreilor şi fenicienilor.
Despre civilizaţia ebraică se ştie în întreaga lume datorită creşti-
nismului. Această civilizaţie apare la sfârşitul mileniului III î.e.n. când
triburile semitice coboară din Mesopotamia în regiunea istorică ce uneşte
Egiptul, Asia Mică şi Mesopotamia, pe care Herodot a numit-o Palestina,
iar Biblia — Canaan. La canaanieni pe parcursul mileniului al II-lea î.e.n.
se adaugă triburile de origine semitică de amoriţi (strămoşii israeliţilor),
apoi de mobiţi, edomiţi şi israeliţi, care vin din regiuni siriano-arabe. In
secolul al XlII-lea izraeliţii ocupă unele zone de deal şi munte din
interiorul Canaanului, iar evreii din Egipt săvârşesc «Exodul din Egipt»
sub conducerea figurii legendare a lui Moise. Procesul îndelungat al
migraţiei lente se sfârşeşte cu constituirea «poporului lui Israel».
In secolul al XlII-lea Canaanul era o uniune de triburi israelite
grupate în jurul unui sanctuar. Numele lui Israel este folosit pentru prima
oară pe stela faraonului Merneptah (1237-1223 î.e.n.). Acest popor n-a
avut parte de pace şi posibilitate de a se afirma, deoarece ocupa
teritoriul disputat de marele puteri. în anul 1200 î.e.n. pe litoral se
stabilesc cu traiul filistienii, unul dintre «popoarele Mării», care se
organizează într-o ligă a cinci oraşe-state: Gaza, Gath, Askalon, Ajdod
şi Ekron. Felistienii reuşesc să-şi impună temporar, la mijlocul secolului
al Xl-lea, dominaţia asupra Palestinei.
în secolul XII — prima jumătate a secolului al Xl-lea se perindează
«epoca judecătorilor», când sub presiunea popoarelor vecine, apare o
nouă formă de conducere a triburilor izraelite, «judecătorii» aleşi în
momente de criză, precum şi unirea unora dintre triburile israelite.
Apoi urmează crearea Regatului Israel, consolidarea autorităţii
centrale şi extinderea hotarelor statale de către legendarii regi Saul
(1023-1004), David (1004-965 4.e.n.) şi Solomon (965-928 î.e.n.).
Domnia lui Solomon, «veacul de aur al Regatului Israel», reprezintă o
epocă de maximă înflorire economică şi culturală. în capitală, la
Ierusalim, este construit monumentalul complex arhitectural, ce cuprinde
Templul, simbolul religiei iudaiste şi Palatul Regal.
Moartea lui Solomon a dus la scindarea unităţilor statale ca urmare
a neînţelegerilor etnice şi politice dintre triburile de nord şi cele din sud.
Astfel apare Israelul, care se va prăbuşi în 722 î.e.n., când Sargon al II-
lea îl transformă în provincie asiriană, şi Iudeea, care va cădea în 586
î.e.n. sub Nabucodonosor al II-lea, când va avea loc şi deportarea în
masă a evreilor în Mesopotamia («captivitatea babiloniană»).
În fine, Palestina este inclusă în provincia romană Siria în 63 î.e.n.
de către Pompei, apoi, definitiv este transformată în provincie romană,
în anul 44 e. n., de către Claudiu.
Un element al civilizaţiei ebraice îl constituie instituţia profeţilor. în
traducere profet înseamnă «cel ce vorbeşte» (subînţelegându-se în numele
lui Yahve). Profetul evreu examinează prezentul, pe care îl judecă sau îl
condamnă, acţionând în stare de «inspiraţie divină». Profeţii proveneau
din toate categoriile sociale. Din secolul VIII î.e.n. profeţii îşi
intensifică activitatea literară. în lucrări redactate sub formă de sentinţe
ei previn, ameninţă, sau prezic consecinţele anumitor evenimente. Scopul
acestor mesaje poate fi calificat ca o încercare de a ameliora situaţiile
critice, dar transformările nu trebuiau să schimbe sistemul. Profeţii nu
pot fi numiţi nici măcar reformatori, ci doar nişte cronicari ai timpurilor
sale, care încercau să atragă atenţia suveranilor asupra nedreptăţilor
existente.
În domeniul agriculturii, prelucrării pământului şi a celorlalte meşte-
şuguri evreii n-au atins nici realizările altor popoare ale Orientului antic.
Mijloacele de lucrare a pământului erau foarte înapoiate pentru acele
timpuri. Parcele de pământ erau transmise prin moştenire. Se cultiva
smochinul, măslinul, viţa de vie. Nivelul slab dezvoltat al mijloacelor de
producere se explică prin lipsa totală a ştiinţei ebraice. Nici într-o ţară
ştiinţa n-a fost atât de nepreţuită ca în Canaan, unde toate sferele vieţii
sociale şi spirituale sunt dominate de religie.
Religia ebraică constituie forma cea mai dezvoltată a religiilor
popoarelor antice, deoarece ea pătrunde adânc în toate domeniile culturii
şi civilizaţiei. Iudaismul, religia naţională, semnalată istoric din secolul

XV î.e.n., a devenit o religie practică. Yahweh, cultul căruia a fost

introdus de Moise, era iniţial un zeu tribal, preferat în Iudeea. După
unificarea triburilor de agricultori sub oblăduirea seminţei iudeilor a ajuns
treptat zeu naţional, mai presus de zeii locali anteriori cultului său. El este
un Dumnezeu invizibil, este existenţa însăşi, de aceea, au fost totdeauna
interzise prin dogmă chipurile cioplite, care exprimau imagini, imposibil de
conceput, ale lui Yahweh. Adevăratul nume al lui Dumnezeu este secret. El
este păstrat în taină şi rostit o dată pe an în şoaptă de către Marele rabin, la
sărbătoarea Yom Kipur, în Stanţa Sfintelor din templu.
Iudaismul este o religie întemeiată pe o mitologie antropomorfică şi
pe un amplu cod de conduită morală, socială şi politică. Un moment
original al concepţiei religioase îl constituie ideea despre om. Omul este
conceput într-o perspectivă morală. Omul se naşte nemuritor, dar devine
muritor din cauza degradării morale, prin greşelile sale, printr-un păcat
originar. Iudaismul este o formă de religie a vieţii interioare, individuale
şi subiective, fiecare individ este făcut responsabil pentru acţiunile sale.
Viaţa religioasă este bogată în celebrarea sacrificiilor şi a sărbătorilor.
Deşi nu era interzis sacrificiul uman, el se practica foarte rar. Uneori se
sacrifica copilul prim-născut sau unii prizonieri de război. Era foarte
dezvoltat sacrificiul animalelor. în capitolul II din prima parte a Leviticului se
descrie menirea sacrificiului animalelor: era un «prânz care realiza magic o
anumită formă de legătură între divinitate şi credincioşi» (element rămas de la
totemism, formă de credinţă primitivă). Dezvoltarea agriculturii
completează cultul sacrificiului cu prima roadă — fructe sau legume.
Sacrificiile şi ofrandele se aduceau la sărbători de către întreaga familie la
sanctuar, unde aştepta preotul. Capul familiei sugruma animalul, preotul îl
ajuta să-1 jupoaie, apoi ardea pe altar grăsimea, rinichii şi intestinele.
Carnea animalului era tăiată în bucăţi şi prăjită. După ce preotul stropea
altarul cu vin şi cu untdelemn adus de credincioşi, se aşezau cu toţii la
masă. Mai târziu animalul sacrificat se va arde în întregime.
Sanctuarul este un loc foarte important pentru evrei. Aici nu numai se
celebrează sărbătorile religioase, nu numai se aduc sacrificii, dar şi se
soluţionează unele probleme vitale. De exemplu, la sanctuar evreul vine şi
cu probleme de sănătate, preotul îl va consulta, îi va pune diagnosticul şi
îi va stabili tratamentul. La sanctuar se efectua purificarea evreilor, se
aduceau mulţumiri sau se blestemau duşmanii. Sărbătorile principale ale
evreilor sunt — tunsul oilor, sărbătoarea lunii noi, sărbătoarea Lunii
pline, sărbătoarea Paştilor.
Ritualurile religioase erau complicate cu muzică şi cu dansuri.
Muzica era considerată sacră. Psalmii erau citiţi într-o formă cântată.
Muzicanţii formau o castă închisă şi erau educaţi la şcoala de muzică din
Ierusalim. Existau mari ansambluri vocal-instrumentale, atât pe lângă
Marele Templu, precum şi la curte. Instrumentele muzicale erau
clasificate în trei familii, fiecare fiind legată de o anumită clasă sau
categorie socială. Instrumentele de suflat cornul şi trâmbiţa erau
folosite de preoţi; instrumentele cu coarde — lira, harpa, psalteriul
erau rezervate pentru sacerdoţi, pentru leviţi. Poporul se folosea de
cimpoi şi de flautul cu ancie. Din 700 î.e.n. la curtea regală cântau
muzicanţii profesionişti, fapt atestat de mai multe surse şi constatat ca
mare realizare de către popoarele din împrejurimi.
O formă originală şi foarte dezvoltată a culturii ebraice a constituit-
o literatura. După caracterul scrierilor savanţii evidenţiază cinci
categorii: scrieri cu caracter istoric, legendar, poezie lirică, proză
narativă, scrierile profeţilor. Cele mai vechi scrieri cu caracter istorico-
legendar sunt Tora (Legea) şi «Pentatecul» sau cele «cinci cărţi ale
lui Moise». Acestea sunt: Geneza sau Facerea, care cuprinde mituri şi
legende cosmogonice, Leviticul ce include legi relative la cult, precepte
despre sacrificii şi purificări, Exodul sau Ieşirea şi Numerii, care
narează întâmplări din viaţa poporului evreu din epoca migraţiilor din Egipt
în Palestina. Deuterenomul conţine legi şi dispoziţii organizatorice,
formulate după moartea lui Moise. Genul liric este reprezentat de Cartea
Izvorului, Cartea lui Moise şi Cartea Deborei.
Poezia ebraică este variată tematic. Ea cuprinde poezie magică,
religioasă, erotică, politică, elegie funerară, cântec. Lucrări repre-
zentative ale poeziei ebraice pot fi numite Psalmii şi Cartea
Cântărilor. Cei 150 de psalmi conţin mai multe poeme scrise de autori
anonimi din diferite epoci. Psalmii includ imnuri de laudă către
Yahweh, rugăciuni, cânturi de căinţă.
Tradiţiile şi normele de conduită, etică, cunoştinţele, credinţele şi
comentariile au fost adunate în mai multe opere. Cele mai cunoscute
lucrări de acest gen sunt Mishnah şi Gemara. Mishnah în traducere
înseamnă — repetiţie, învăţătură orală. La baza acestei lucrări sunt puse
cele 6 porunci (Sedarim), divizate în 63 de tratate, alcătuite de rabinul
Jehuda Hanasi (150-220). Poruncile constituie nişte reglementări ale vieţii
cotidiene:
1. Porunca seminţelor — o legislaţie agrară.
2. Porunca sărbătorilor — Anul Nou, daniile către Templu,
posturi şi citirea Torei (primele cinci cărţi din Biblia ebraică).
3. Porunca femeilor — raporturile sociale ale femeii, divorţul,
logodna, fidelitatea etc.

4. Porunca Păcatelor — comerţ, drept penal, norme sociale,

pedepse, jurăminte, religii păgâne, aforisme.
5. Porunca celor Sfinte — jurisdicţie culturală, sacrificii, crime,
temple.
6. Porunca Purificărilor — curăţirea casei şi a bolnavilor,
purificarea hranei rituale.
Gemara (hotărâre) conţine comentarii la 39 din tratatele primei părţi.
Aceste două cărţi sunt unite în Talmud, operă care după valoarea
artistică şi religioasă cedează numai Vechiului Testament. Talmudul este
o creaţie orală, transmisă în secolele IV î.e.n. — IV e. n. şi transcrisă
după tradiţie între secolele III-IV. Sunt cunoscute două variante ale
Talmudului: Talmudul din Ierusalim (sec.II-IV) şi Talmudul din
Babilon, care este mai complet şi redactat în sec. V. Conţinutul Talmu-
dului îl constituie 613 porunci, dintre care 365 interdicţii şi 248 de
permisiuni, care reglementează viaţa socială, politică, juridică şi cotidiană
a evreilor.
Deşi a existat doar 14 secole, ocupând un teritoriu de aproximativ
15000 km2, cultura şi civilizaţie ebraică prin literatura şi religia sa a
influenţat dezvoltarea culturii universale. Cărţile Vechiului Testament au
fost difuzate de-a lungul secolelor în întreaga lume. Vechiul Testament
constituie prima parte a Bibliei, iar unele legende din el au fost incluse
va Coran — cartea sfântă a musulmanilor. în aşa fel religia monoteistă
a evreilor, care le-a dominat întreaga cultură şi civilizaţie, a influenţat
dezvoltarea celor două religii mondiale: creştinismul şi islamul.

2. CULTURA FENICIANĂ
A doua civilizaţie-satelit din Orientul antic, care reuşeşte să-şi înscrie
propriul aport în dezvoltarea culturii universale este cea feniciană. Fenicia
(«Ţara purpurei») este constituită în regiunea de pe coasta Mării
Mediteraniene, cuprinsă între Nahr el-Kelb şi muntele Cârmei, separată spre
est de Deşertul Sirian prin lanţurile abrupte, împădurite ale munţilor Liban şi
Antiliban. Fenicienii sunt un popor de origine semită care se considerau
canaanieni. Ei n-au reuşit în cadrul antichităţii să-şi constituie un stat unitar.
Erau organizaţi în oraşe^-state, care au devenit adevărate centre
meşteşugăreşti şi comerciale. în lumea antică erau cunoscute oraşele-state
feniciene Arados, Beritos, Tripolis, Sidon, Tir. Secolele XII — IX î.e.n.
constituie epoca de apogeu a civilizaţiei feniciene. în timpul acestei perioade
navigatorii şi negustorii fenicieni controlează întreaga Mediterană. Lemnul
de cedru şi pin, stofe fine, vase de metal şi sticlă, obiecte de aur fildeş,
bijuterii, vin, care erau transportate până la Gibraltar, de navele feniciene
întorcându-se încărcate cu materie primă şi alte mărfuri, de care Fenicia
ducea lipsă. în Cipru, Malta, Sardinia, Sicilia, Africa de Nord, Sudul
Spaniei fenicienii întemeiază mici centre comerciale, iar în secolele X —
VIII î.e.n. adevărate colonii.
Deşi civilizaţia şi cultura feniciană a fost influenţată şi chiar dominată,
controlată economic şi politic de puterile mari, mai ales de Egiptul
faraonic, fenicienii au reuşit să aducă un aport esenţial în cultura
universală. Omenirea datorează acestui mic popor primul alfabet,
cristalizat din elementele scrierii hieroglifice egiptene şi celei cuneiforme
mesopotamiene din care s-a dezvoltat în secolul XVIII o versiune
simplificată canaaniană de 100 de semne. Prin secolul XIII a evoluat în
alfabetul consonantic fenician cu 22 de semne. Acest alfabet a fost
preluat la începutul mileniului I de evrei, apoi de armeni, arabi. în secolul
VIII a fost preluat şi completat de greci, de la care l-au împrumutat
romanii. Astfel, alfabetul fenician, prin intermediul romanilor a fost pus la
baza alfabetelor, utilizate astăzi.
Civilizaţia feniciană nu poate fi reprodusă în baza studiului obiectelor de
artă descoperite de lumea contemporană. Arta fenicienilor este
neomogenă, deoarece este influenţată de creaţiile artistice a popoarelor
vecine. O perioadă îndelungată asupra oraşelor state feniciene şi-a
exercitat influenţa cultura şi civilizaţia Egiptului Antic. Dominaţia
egipteană este observată până în epoca greacă (a doua jumătate a
mileniului II î.e.n.). Fenicienii sunt cunoscuţi ca mari negustori. Acest
aspect al civilizaţiei feniciene a influienţat considerabil evoluţia şi creaţia
artistică. Arta feniciană se adapta la cerinţele pieţii. Cu scopul de a
prezenta interes pentru mai mulţi cumpărători, artiştii fenicieni acceptă
varietatea stilurilor.
În arhitectura feniciană este evidenţiat templul din Ierusalim şi
palatul regelui Solomon. La înălţarea templului au lucrat (după Cartea
a IV-a a Regilor din Biblie) 80000 de oameni.
Un templu fenician mult mai vechi este cel din Byblos, oraş-stat
din Fenicia, întemeiat în mileniul IV î.e.n., renumit prin exportul de
papirus în lumea elină. Templul a fost construit în mileniul al IlI-lea
î.e.n., incendiat la sfârşitul mileniului şi apoi reconstruit.
Fenicia este zona în care civilizaţia canaaneană ni se înfăţişează în
starea ei cea mai pură. Săpăturile arheologice au recuperat numeroase
monumente ale Feniciei Antice. Din nefericire fenicienii scrieau în
general pe papirus, de aceea literatura lor a dispărut aproape integral.
S-au păstrat doar inscripţiile în piatră şi literatura din oraşul Ugarit care
a inventat scrierea pe tăbliţe de argilă şi nu pe papirus.
O civilizaţie şi o cultură satelit, Fenicia, reuşeşte să-şi ănscrie
propriul aport în dezvoltarea culturii orientale şi a celei universale.

CULTURA INDIEI

1. CARACTERISTICA GENERALĂ
O cultură şi o civilizaţie severă, subordonată tradiţiei întâlnim în Valea
râului Indus. Pe un teritoriu ce depăşeşte în lungime de la nord spre
sud 1600 km, cu o suprafaţă de aproximativ un milion km 2 au fost
descoperite monumente urbane şi rurale ale preistoriei civilizaţiei indiene.
Aşezările omeneşti din valea Indusului datează din (3150-2800 î.e.n.).
Băştinaşii — triburi de păstori şi agricultori — foloseau unelte de piatră,
de aramă, de bronz; confecţionau obiecte din ceramică bine arsă, subţiri,
fin decorate cu motive geometrice sau din natură.
Cele mai importante centre ale preistoriei culturii indiene sunt
localităţile urbane Mohenjo-Daro şi Harappa, în jurul cărora au fost
descoperite peste o sută de localităţi rurale. Localităţile Mohenjo-Daro
(descoperit în actuala provincie Sind din Pakistan) şi Harappa (provin-
cia Penjab, Pakistan) situate la aproximativ 800 km una de alta, reprezintă
primele modele de planificare urbanistică din lume. Mohenjo-Daro şi
Harappa au fost construite conform unui proiect realizat pe principii
stricte. Oraşele erau străbătute de străzi principale drepte şi largi (lOm),
de la care porneau sub un unghi drept străzile laterale. Casele erau zidite
din cărămidă arsă, cu unul sau mai multe etaje, aveau un sistem suficient
de canalizare. Toate străzile paralele şi perpendiculare erau construite
doar în direcţia nord-sud şi est-vest. Fortăreaţa era situată la extremitatea
vestică a oraşului, iar zona rezidenţială în partea de răsărit. Fortăreaţa
cuprindea mai multe edificii de interes public şi un bazin ritual. Tot aici
erau construite depozitele de grâne.
Civilizaţia indiană cunoaşte apogeul în dezvotarea sa aproximativ între
anii 2300 — 1900 î. e. n. Era dezvoltat comerţul pe mare şi pe uscat.
Arheologii au găsit multe elemente comune în arhitectura oraşelor
mesopotamiene Ur şi Uruk şi a localităţilor Mohenjo-Daro şi Harappa.
Declinul civilizaţiei preariene începe prin anul 1900 î.e.n. După invazia
ariană, în anul 1500 î.e.n. începe epoca istorică a culturii indiene.
Această epocă continuă până astăzi datorită respectării stricte a
tradiţiilor. Arienii sau arya, ceea ce înseamnă în traducere «nobili»,
«stăpâni» au exterminat dravidienii autohtoni, folosind diferite căi —
alungarea la sud, transformarea în sclavi sau asimilarea lor. în istoria culturii
universale arienii sunt numiţi vedici, deoarece ei sunt autorii Vedelor, ele
conţin ample informaţii despre obiceiuri şi credinţe, despre normele
convieţuirii sociale, despre organizarea politică.
O dată cu cucerirea Indiei arienii devin sedentari, ocupându-se cu
cultivarea solului, creşterea animalelor, cu meşteşugăritul. Erau împărţiţi în
clanuri şi triburi, fiecare trib era condus de un rege ereditar care exercita
funcţia de şef militar şi judecător suprem. în perioada vedică arienii îşi
extind dominaţia spre Est, spre regiunea Gangelui. în această perioadă este
răspândită scrierea şi se consolidează sistemul rigid al castelor.
Dominaţia vedelor este înlocuită de două religii — buddhismul şi
jainismul, care se opun brahmanismului. Capitala Indiei este schimbată în
zona Gangelui în oraşul Pataliputra. Epoca antică cunoaşte mai multe
Imperii. Primul Imperiu — Maurza (322-185 î.e.n.) a fost creat de
Ciandragupta, cuceritorul (sec. IV-286 î.e.n.), din casta Kşatriya,
sprijinit de sfetnicul său Kantilya, remarcabil om politic şi scriitor indian.
Cea mai strălucită figură a acestui imperiu este cea a lui Aşoka,
suveran indian (273-235). Prin originalitatea gândirii sale politice, Aşoka
rămâne o personalitate unică în istoria antichităţii orientale. Aşoka este
preocupat de perfecţionarea aparatului de conducere, care era chemat să
asigure centralizarea statului ce număra 50 de milioane de locuitori. După
Buddha, Aşoka rămâne personalitatea care a influenţat cel mai mult
budismul. Domnia sa reprezintă totodată p epocă de înflorire a culturii.
După moartea sa Imperiul Maurya se destramă.
Al doilea Imperiu Indian (187 î.e.n.-30 î.e.n.) creat de Pusya
mitra (187-151 î.e.n.), fondatorul dinastiei Sunga (187-151 î.e.n.),
reprezentant al castei brahmanilor. Pe timpul lui are loc înflorirea
literaturii brahmanice şi introducerea sanscritei ca limbă oficială la curte în
locul limbii pali. Dinastia Sunga e succedată de dinastia Kanva (75-30
î.e.n.), reprezentanţii căreia, la fel sunt din casta brahmanilor.
Un alt imperiu indian este Imperiu Kusan (50-167). Prin anii 50
kuşanii o ramură a populaţiei Yiiahchih stabilită iniţial la nord-vestul
hotarelor Chinei cuceresc Bactria, apoi pătrund în valea Indusului
inaugurând integrarea Indiei de nord în Imperiul Kuşan. Apogeul politic şi
cultural al kuşanilor este asigurat de domnia lui Kaniska (78-101 sau 144-
167), a cărui autoritate e recunoscută în întreaga Indie de nord.
Asemenea lui Aşoka, Kanişka joacă un rol decisiv la răspândirea
budismului în Asia Centrală şi în China. Kanişka mută capitala imperiului
din Bactria la Purushapura, transformând acest oraş într-un admirabil
şi înfloritor centru cultural. Lui Kanişka i s-a dus vestea şi de mare
patron al culturii.
Ultimul imperiu indian este Imperiu Gupta (320-550), când cea mai
mare parte a Indiei este din nou reunită sub o autoritate puternică. Se
evidenţiază din această dinastie:
Ciandra Gupta I (320-335), care şi-a luat titulatura de «Rege mai
presus de Marii Regi»;
Samudra Gupta (335-380), fiul lui Ciandra Gupta I, care s-a impus
ca un remarcabil cuceritor, numit de arheologul britanic V. Smith
«Napoleonul Indiei»;
Ciandra Gupta II (380-414), domnia căruia marchează apogeul
politic şi cultural al dinastiei Gupta.
Bogăţia şi frumuseţea locului, misterul culturii indiene i-a atras pe
vecini, care, atât cu intenţii bune cât şi cu proiecte agresive, se porniseră
spre această ţară. Astfel arienii au cucerit India, populată de dravidienii
autohtoni, apoi Alexandru Macedon pentru puţin timp ocupă Penjabul,
după care urmează atacurile intense ale perşilor. în secolul VII India
este supusă unor invazii externe, printre care se evidenţiază cea arabă,
apoi în secolul al XHI-lea cea mongolă. După debarcarea lui Vasco de
Gama pe Coasta Malabar începe epoca dinastiei Moghul (1526-1857).
în 1858 India a fost ocupată de englezi iar în 1947 şi-a căpătat independenţa.
Istoria civilizaţiei indiene nu poate fi divizată în perioadele culturii
universale, deoarece este strict respectată tradiţia. Ca şi alte popoare, în
evoluţia civilizaţiei şi culturii sale, indienii cunosc perioade de înflorire, de
dezvoltare lentă, de stagnare, de decădere, critice. Schimbul dinastiilor
enumerate nu aduce la mutaţii serioase în principiile şi normele convieţuirii
sociale, în organizarea politică, administrativă.
O dată cu ocuparea Indiei şi exterminarea populaţiei autohtone arienii
introduc o nouă orânduire socială, bazată pe castă. Casta este o comu-
nitate închisă de oameni, care au aceeaşi origine, aceeaşi ocupaţie,
drepturi şi datorii definite cu precizie, tradiţii şi credinţă cu o
ideologie bine determinată.
a) Apartenenţa fiecărui indian la castă este argumentată de către
preoţii Brahmani, care formează casta brahmană, superioară. Brahman
în traducere înseamnă «cel ce posedă putere sacră». Brahmanii for-
mulează legile şi supraveghează respectarea tradiţiei. Activitatea
brahmanilor este consacrată vieţii religioase, îndeplinirii ritualurilor,
transmiterii şi explicării textelor sacre. Ca şi în antichitate în zilele noastre
atitudinea faţă de brahmani este ca şi cea faţă de un zeu între oameni,
înconjurată de cel mai mare respect, casta Brahmanilor beneficiază de
un şir de privilegii sociale — primeau donaţii, imobile, terenuri întinse,
chiar sate întregi. Brahmanii erau datori să cunoască şi să propage
textele sacre şi să respecte cu stricteţe normele morale dictate de
brahmanism. Membrii acestei caste erau întreţinuţi de stat, deoarece se
considera că funcţia lor sacerdotală servea intereselor colectivităţii. în
Codul lui Mânu se spune că Brahmanii nu plătesc nici un fel de taxe
sau impozite, nu li se aplică pedepse corporale, nu puteau fi condamnaţi
la moarte. Cea mai grea pedeapsă ce se putea aplica brahmanilor era să
li se taie părul pe care-1 purtau adunat în coc pe creştet sau pe-o tâmplă.
Această pedeapsă era urmată de una şi mai aspră — excluderea din
castă. Majoritatea brahmanilor erau demni de respectul oamenilor pentru
viaţa simplă pe care o duceau, consacrându-se acţiunilor de binefacere,
predării în şcolile elementare, mănăstireşti, superioare.
b) A doua castă — kşatryia, a războinicilor, casta nobilimii şi
familiei regale. Membrii acestei caste erau datori să cunoască şi să
respecte textele sacre ale Vedelor, să apere poporul, să lupte şi să
comande. Războinicii profitau de anumite privilegii. Dar subordonarea
castei brahmanilor complica relaţiile dintre cele două caste superioare.
Brahmanii urmăreau cu stricteţe comportamentul războinicilor, pe care-1
supuneau tradiţiei.
c) A treia castă — vaişya, oamenii liberi, este compusă din micii
sau marii proprietari, negustori, profesori, medici, economişti, ingineri etc.
Această castă este mai numeroasă ca primele două şi suportă toate
impozitele, fiind datori să satisfacă necesităţile materiale ale brahmanilor
şi războinicilor. Oamenii liberi, însă, puteau prin sârguinţă şi hărnicie saşi
acumuleze avere, să devină oameni respectabili în societate.
d) A patra castă — şudra, casta servilor, care iniţial a fost casta
dravidienilor, apoi la ei se alătură nevoiaşii arieni. Membrii acestei caste
pot poseda bunuri imobile, funciare. Din ea fac parte meseriaşii şi
agricultorii care erau într-o situaţie de iobagi, deoarece depindeau de
stăpânii lor. Servii executau cele mai grele şi mai murdare munci. Nu
aveau acces la temple. Nu li se permitea mâncare proaspătă, să poarte
haine noi, să se folosească de obiecte neuzate. Se alimentau cu resturile
de la masa stăpânilor, foloseau veşmintele şi obiectele învechite ale
acestora. în acelaşi timp brahmanii îi atenţionează pe stăpânii servilor să
se comporte cu blândeţe cu supuşii lor.
e) Concepţia brahmanistă despre om şi locul lui în univers susţine că
în funcţie de meritele sau faptele nedemne săvârşite de generaţiile
anterioare fiecare aparţine la una din cele patru caste. Trecerea dintr-o
castă în alta este interzisă. Fiecare om este dator să respecte legile şi
regulile de comportare ale castei sale. Acest sacrificiu va fi răscumpărat
de existenţele viitoare de după moarte când se va renaşte în altă castă.
Funcţiile fiecărei caste sunt concrete şi descrise cu precizie de Brahmani
şi impuse tuturor indienilor.
În afara celor patru caste în India existau grupuri de oameni puşi în
afara castei (paria), ceea ce înseamnă lipsiţi de un anumit rol în
societate. Brahmanii afirmau că vânătorii, pescarii, măcelarii, călăii,
groparii, măturătorii, vânzătorii de băuturi alcoolice — constituie pătura
celor «pe care nu trebuie să-i atingi» — cian dala. Cei puşi în afara
castelor trăiau în cartiere şi sate separate, mâncau din vase sparte, se
îmbrăcau cu veşmintele morţilor de curând îngropaţi. Ei nu trebuiau să se
arate în faţa membrilor celor patru caste, deoarece vederea lor îi spurca.
Spurcarea era scoasă prin ritualuri de purificare, care erau efectuate la
temple.
În afara castelor de asemenea sunt puşi străinii — negustorii,
călătorii, solii, scriitorii şi savanţii veniţi pentru studii etc. Aceştia se
bucurau de careva privilegii, dar cei din primele două caste nu puteau
să stea la masă cu ei. O pătură socială superioară castelor o formau
pustnicii, care se izolează voluntar de societate. Un rol aparte aveau şi
sclavii. Sclavii proveniţi din rândurile prizonierilor de război rămâneau
în această stare doar un an. Sclavii deveneau condamnaţi de drept
comun său erau cumpăraţi, primiţi în dar. Sclavii nu aveau un rol aparte în
economia ţării, erau folosiţi doar la muncile de pe lângă casă.
Spre deosebire de alte ţări din lumea antică monarhia indiană nu este
nici absolută. Ea apare ca o instituţie socială. Regele era dator să
respecte tradiţia, care acorda o autoritate morală brahmanilor şi să ţină
cont de dreptul poporului de a fi guvernat cu dreptate, protejat contra
opresiunii. Ordinea politică în stat era garantată de sistemul monarhic,
din care fac parte — regele, miniştrii, adunarea reprezentanţilor poporului şi
funcţionarilor. în perioadele critice regele era secondat de curtea de
justiţie şi consiliul de război. Din secolul V î.e.n., când buddhismul începe
să se afirme, regii indieni sunt înzestraţi de noua credinţă cu libertate de
acţiune, fiind puşi deasupra castelor. Buddhismul cere de la regi să
promoveze ordinea şi legalitatea, să guverneze în «baza unui contract
social».
La sfârşitul sec. IV - începutul sec. III a activat strălucitul om politic şi
scriitor Kautilia, poreclit «Machiavelli al Indiei Antice». în tratatul său
despre arta guvernării — Arthasastra (Ştiinţa statului), cel mai vechi
text indian laic păstrat până în zilele noastre, afirmă primatul scopului
asupra mijloacelor şi descrie diverse mijloace de guvernare: ^ spionajul
intern intensiv, coruperea unor personalităţi din ţara inamică. Politologul
indian enumera 7 teorii ale dominării; 6 metode ale politicii externe: pace,
război, neutralitate, alianţă, atitudine ambiguă, intervenţie armată imediată.
Arthasastra preîntâmpină regele să fie atent în relaţia cu cei 6 spini «care-1
ameninţă»: bandiţii, scamatorii, muzicanţii, dansatoarele, vindecătorii,
şarlatanii. Acest tratat are o importanţă foarte mare, deoarece în India erau
confundate noţiunile de drept şi de cult. Pe parcursul a mai multor secole,
în perioada elaborării brahmanelelor (secolele VIII-VI î.e.n.) o normă
religioasă devenea şi o normă care reglementa juridic raporturile sociale.
In India n-a existat niciodată un cod de legi în sensul european al noţiunii.
Erau redactate diverse culegeri de norme religioase, morale, civile, juridice.
A devenit cunoscut Codul sau Legile lui Mânu, care cu timpul devine
regulament de conduită individuală şi de comportare socială.
Justiţia era aplicată în dependenţă de caz: de capul familiei, de
căpetenia satului, de şeful castei respective, de tribunalul corporaţiei, de
guvernatorul provinciei, de «ministrul de justiţie» al regatului sau chiar de
rege. Cauzele penale erau examinate în general de Brahmani, iar cele
civile — de magistraţii laici, numiţi din rândurile războinicilor şi ale
oamenilor liberi. Crimele şi delictele erau cercetate atent şi pedepsite
aspru. în epoca vedică (1500-500 î. e. n.) nu se aplicau pedepsele
corporale, doar amenzi. Apoi a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru
asasinat, complot contra regelui, furt de elefanţi sau cai ce aparţineau
regelui, furturi din depozitele regale de grâne. Pentru alte genuri de furt se
prevedea tăierea mâinii, a unui picior sau tragerea în ţeapă. Adulterul era
pedepsit aspru. Bărbatul învinuit de adulter cu una din soţiile regelui era
pedepsit cu închisoare sau ars de viu, iar femeia era tunsă, unsă cu unt,
legată cu mâinile la spate şi pusă să străbată oraşul călare de-a îndoaselea
pe un măgar negru — simbolul desfrâului. în secolele IV-VII pedepsele
corporale şi torturile au fost suprimate.
India nu a fost — şi nici în prezent nu este — un stat cu o singură
naţiune, cum era Egiptul sau Babilonul în antichitate sau cum sunt statele
europene în epoca noastră, ci ea este un adevărat «Continent» cu un
conglomerat de populaţii care vorbesc circa trei sute de limbi şi dialecte.
În constituţia ţării, însă, se menţionează doar cincisprezece limbi şi
anume acelea care în decursul istoriei şi-au constituit o literatură. Dintre
ele menţionăm limba hindi, care cu timpul va deveni limba întregii ţări,
precum şi sanscrita pentru faptul că, deşi în prezent este utilizată de un
număr foarte redus de savanţi, ea a constituit temeiul şi izvorul formării
celorlalte limbi vorbite astăzi în India. Se poate spune că sanscrita este
pentru limbile indiene, ceea ce este latina pentru limbile romanice. Ca
şi limbile izvorâte din latină, limbile indiene s-au diferenţiat atât de mult
unele de altele, încât a fost nevoie să se apeleze la o limbă intermediară
— aceasta fiind limba engleză — care va fi folosită în relaţiile dintre
statele indiene (căci India este o uniune de 25 de state şi 9 teritorii
unionale), până când hindi, vorbită de 82% din populaţia hindusă, se va
impune pe întreaga suprafaţă a ţării, aşa cum prevede constituţia. în acest
scop, pe lângă limba de origine, în şcolile din statele indiene se învaţă
şi hindi.

2. SCRIERILE SACRE ŞI EPOPEILE INDIENE

Mai întâi de a vorbi despre formele culturii indiene, vom analiza sumar
monumentele culturii şi literaturii indiene şi universale, care au influenţat
profund întreaga viaţă socială şi spirituală a Indiei. Este vorba despre
renumitele Veda, Upanişade, Mahabharata, Ramayana, precum şi de
contemplaţia Yoga.
Veda (ştiinţă, cunoaştere) este o scriptură sacră, care de-a lungul
secolelor şi mileniilor a constituit temelia pe care s-a clădit şi s-a dezvoltat
edificiul vieţii „sociale şi spirituale a popoarelor indiene, ce dăinuie până
azi. De fapt, această scriptură este compusă din patru cărţi, apărute pe
la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n.:
• Rig Veda — Veda Imnurilor;
• Sama Veda — Veda Melodiilor;
• Yajur Veda — Veda Invocaţiilor de Sacrificiu;
• Atharva Veda—Veda Descântecelor.
Vedele, constituind cele mai vechi monumente de mitografie,
filosofie religioasă şi literatură sanscrită, se consideră, în tradiţia Indiei,
opere necreate şi sacre; existând dintotdeauna, dobândite prin revelaţie,
adică auzite în vechime de câţiva rişi (înţelepţi primordiali), care le-au
transmis posterităţii. Ele sunt completate apoi de o vastă literatură vedică
înrudită de comentarii, mituri etc.
Cărţile, care compun Vedele, conţin imnuri, rugăciuni, ritualuri pentru
jertfe, descântece şi vrăjitorii. în imnurile vedice găsim meditaţii despre
tainele naturii, idei morale şi nobile despre puritatea şi onestitatea vieţii,
corectări privind organizarea socială, sănătatea publică etc, care relevă
o anumită dezvoltare a medicinii, precum şi preocupări iniţiale în domeniul
astronomiei şi măsurării timpului. Vedele sunt sursa de inspiraţie care a
făcut posibilă crearea şi impunerea filosofiei religioase, hinduismul din
zilele noastre, în India. în acelaşi timp această scriptură conţine nume-
roase date şi amănunte istorice, care, deşi incomplete şi insuficient de
clare, sunt importante pentru formarea imaginii asupra oamenilor care
au locuit din timpuri străvechi pe meleagurile Indiei.
Veda rămâne cea mai veche compoziţie literară a lumii indiene şi
poate chiar a lumii întregi.
Upanişadele ( a şedea lângă) — chintesenţă a înţelepciunii hinduse,
comentarii filosofice sanscrite, constituie scrierile anexate ale vedelor.
Aceste texte sacre, a căror redactare a durat mai multe secole,
constituie o culme a învăţăturilor metafizice fără echivalent în lume.
Conform tradiţiei, numărul lor ar fi de o sută opt, dar până acum se
cunosc 225 şi este posibil să se descopere încă multe altele. Cele mai
vechi Upanişade au apărut în secolul VII î.e.n. ca o continuare
cronologică a Brahmanelor (o categorie de comentarii vedice), cele
mai recente datează din secolele XIV-XV.
în plan filosofic Upanişadele determină consubstanţialitatea între
absolutul obiectiv Brahman şi absolutul subiectiv Atman, adică între
cosmos şi ins. Comentând religia vedică, Upanişadele timpurii recon-
sideră tradiţia în spirit mai nou, aprofundând viaţa interioară şi dând mai
puţină importanţă datinilor şi ritualurilor, spre a accentua conţinutul
ritualului ca o cale a cunoaşterii, în contrast cu tradiţionala cale a acţiunii.
Upanişadele sunt primele texte din cultura Indiei, care sistematizează
marile probleme ontologice şi se ocupă de natura sufletului universal
Brahman, ca principiu impersonal absolut ce umple universul şi creează
totul, precum şi de Atman, drept realitate subiectivă, omnipenetrantă,
dar şi de realitatea iluzorie a elementelor multiple ale lumii.
Respingând dogmele epocii vedice, Upanişadele au prevestit
jainis-mul şi budismul, fiind şi un punct de plecare pentru crearea
şcolii filosofice vedantine. Drept trăsătură generală Upanişadele au
avut destinaţia ca printr-o interpretare specifică tuturor comentariilor
preliminare, să explice sensul ascuns din Vede, hermeneutica vedică.
Mahabharata este cea mai veche şi mai mare epopee sanscrită,
monument al culturii indiene şi tezaur al culturii universale, considerată
de hinduşi a cincea Vedă. Primele texte au apărut în mileniul II î.e.n.
Prin dimensiunile sale — 18 cărţi, 220 de mii de versuri, grupate în
distihuri — Mahabharata este de cinci ori mai mare decât Ramayana
şi de şapte