Geografia regională a României Cursul nr. 1, sem.

PODIŞUL MOLDOVEI
♦ AŞEZARE GEOGRAFICĂ, LIMITE, DENUMIRE
Se află în nord-estul şi estul României, cuprinde o suprafaţă de peste 22 200 km² (cca. 9,4% din
teritoriul ţării). Se continuă la est de Prut până în valea Nistrului. În literatura geografică se mai folosesc şi
denumirile de Podişul Moldovenesc sau Podişul Moldav.
Până la Valea Moldovei (în nord-vest), limita faţă de Obcina Mare se desfăşoară pe traseul Straja -
Vicov-Marginea-Solca-Cacica-Păltinoasa, ceea ce corespunde contactului dintre:
➢ flişul cutat carpatic şi depozitele monoclinale sarmaţiene din podiş;
➢ unei denivelări de 300-500 m (în munte 750-900 m, în culmile podişului 500-550 m);
➢ trecerii rapide de la culmile împădurite la spaţiile largi cu păşuni, fâneţe şi culturi agricole;
➢ unei deschideri bruşte a văilor ce ies din munte;
➢ schimbării tipului de aşezări (de la sate mai mici, lineare pe vale, în munte, la sate mari,
răsfirate, în depresiuni şi la baza versanţilor).
Aici există două depresiuni, Solca şi Cacica, în baza cărora apar la mică adâncime sâmburi de sare
miocenă. Acest lucru a determinat pe unii geografi (ex. N. Lupu) să le considere ca depresiuni de tip
subcarpatic şi prin ele o continuare a Subcarpaţilor Moldovei spre nord, către Polonia. În realitate, acestea
sunt doar depresiuni de contact puse în evidenţă de eroziunea care s-a manifestat diferenţiat la limita dintre
două unităţi diferite, structurală şi petrografică. Pe măsura adâncimii râurilor şi a îndepărtării stratelor
monoclinale sarmaţiene, s-a ajuns la miocenul din cuta diapiră. Deci structura de adânc a fost scoasă la zi,
dar ea nu influenţează cu nimic fizionomia reliefului.
Culoarul Moldovei, în cele mai multe studii geografice, aparţine Podişului Moldovei. El s-a
individualizat pe măsura adâncirii râului Moldova în formaţiuni miocene ale podişului, în vecinătatea
acestuia, a anticlinalului subcarpatic din Dealul Pleşu (acestea domină Depresiunea Baia şi toată valea cu
câteva sute de metrii prin versanţi relativ abrupţi).
Între Târgu Neamţ şi Bacău situaţia este ceva mai complexă. De la luncile Moldovei şi Siretului spre
vest se desfăşoară terase şi un glacis prelung ce urcă până la un şir de dealuri cu altitudine de 500-580 m
(Boldeşti 578 m, Vlădiceni 489 m, Bahna 507 m, etc.), separate de şei largi (de 4-5 km) aflate la 350 m altit.,
prin care se realizează legături cu satele din Depresiunea Cracău. Dealurile sunt formate din formaţiuni
sarmaţiene similare ca alcătuire şi structură (un monoclin slab) cu cele din podiş, pe când depresiunea din
vest constituie un sinclinoriu subcarpatic tipic, cu reflectare directă în relief. Deci cele două râuri (Siret şi
Moldova) s-au adâncit aproape de marginea podişului, ele aparţin acestuia şi nu Subcarpaţilor. În schimb,
dealurile sunt ataşate, datorită peisajului lor, spaţiului subcarpatic, limita trecând de la Târgul Neamţ pe la
Războieni, Bârgava, Budeşti, Bahna şi Izvoarele.
Între Bistriţa şi Trotuş, Culoarul Siretului este dominat de curba subcarpatică Pietricica (740 m), care
dezvoltă un povârniş accentuat şi bine împădurit.
Limita de sud se face în raport cu Câmpia Română. Astfel, G. Vâlsan (1910) o trasează la est de Siret
până la valea Gerului (Nicoreşti-Corod-Geru), apoi V. Mihăilescu separă tot ca unitate de câmpie şi sudul
Covurluiului. Urmărită în detaliu, ea trece de la Nicoreşti pe Siret până la Ţepu, apoi la Corod-Valea
Mărului-Valea Gerului până la Cudalbi, iar de aici spre nord-est la Tuluceşti. Pe acest aliniament se constată
o uşoară ruptură de pantă, o accentuare spre sud a unghiului de cădere a depozitelor pliocene, obârşia unei
generaţii de văi specifice câmpiei, trecerea de la interfluviul mai îngust din dealuri la cel plat (câmpuri) din
sud etc.
În nord şi est, podişul depăşeşte valea Prutului.

♦ ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ

Podişul Moldovei se desfăşoară în cadrul a două mari unităţi structurale ce vin în contact pe
aliniamentul Bacău-Vaslui-Fălciu.
Platforma Moldovenească se află la nord de aceasta limită. Ea are un fundament proterozoic rigid,
care înclină din nord-vest spre sud-est şi care cade în trepte spre sud. Este alcătuită îndeosebi din gnaise,
paragnaise, şisturi magmatice, granite, bazalte etc. Peste ea urmează o cuvertură sedimentară realizată în
multe cicluri.
Depresiunea Bârladului se desfăşoară în centrul şi sudul regiunii. A luat naştere la începutul
Mezozoicului prin fracturarea fundamentului de platformă nordic şi a celui hercinic dobrogean în sud între
faliile profunde Bacău-Fălciu şi Tecuci-Galaţi-Braţul Sfântul Gheorghe. A funcţionat ca depresiune activă
independentă până la finele Cretacicului. Ulterior, evoluţia a fost comună cu regiunea din nord. Geologii au
identificat trei cicluri de sedimentare (Proterozoic superior-Silurian cu gresii, conglomerate şi calcare;
Mezocretacic cu carbonatite şi Miocen mediu-Pliocen superior cu caracter detritic), separate de intervale de
exondare, ca reflex al manifestării orogenetice în bazinele limitrofe (mişcările hercinice, kimmerice, alpine).
Uscatul s-a realizat treptat de la nord la sud (la finele Volhinianului până la aliniamentul Fălticeni-Hârlău;
apoi la finele sarmaţianului până la Buhuşi-Negreşti; la începutul Dacianului la limita Adjud-Bârlad; în
Pleistocenul mediu la contactul cu câmpia, etc.). Mişcările neotectonice au produs ridicarea cu intensitate
mică, dar diferită spaţial. Efortul cel mai mare a fost în nord-vest, la contactul cu muntele, iar cel mai redus
în est şi sud. În podişul Bârladului jocul deosebit al blocurilor din fundament s-a reflectat la suprafaţă în
bombări care au influenţat şi desfăşurarea radială a reţelei hidrografice.

Fig. 1 Podişul Moldovei. Subunităţile.

♦ RELIEFUL
Este rezultatul unei evoluţii începute la finele Sarmaţianului în nord şi la sfârşitul Pliocenului şi
începutul Cuaternarului în centru şi sud.
1. Caracteristici morfografice şi morfometrice.
Podişul Moldovei are o altitudine medie de cca. 250 m, iar extremele se situează la 688 m (Dealul Ciungi) şi
10 m (lunca Prutului). Înălţimile cele mai mari sunt concentrate în nord-vest şi centru, unde în mai multe
vârfuri se depăşesc 400 m. De aici planul general înclină spre Prut şi respectiv spre sud.

2
 Hipsometric, peste 25% sunt altitudini mai mari de 300m, apoi peste 63% sunt culoare de vale şi
dealuri dezvoltate între 100 şi 300 m. Circa 11% aparţin culoarelor Siretului şi Prutului la altitudini mici (sub
100 m), care constituie nivele de bază regionale ce impun un ritm accelerat proceselor de albie din întregul
podiş. Albiile lor se află la altitudini diferite (mult mai jos pe Prut), de unde rezultă un potenţial denudativ
mult mai activ la afluenţii acestuia (pe Siret coboară de la 300 m la intrarea în ţară la 185 m la Roman şi 26
m la intrarea în câmpie; pe Prut 130 m în nord, cca. 30 m în zona Iaşi şi 10 –16 m în sud). Ca urmare,
fragmentarea majoră este sub 1km/km² (mai mare pe versanţii estici şi în sectoarele cu convergenţă
hidrografică). Energia de relief variază de la o unitate la alta (în Podişul Sucevei în jur de 150 m, în Podişul
Bârladului 150-200 m, în Câmpia Moldovei 50-75 m, în podişul Covurlui sub 50 m). În peste 70% din
suprafaţa podişului declivitatea este sub 15º (sub 5º pe suprafeţele structurale, poduri de terasă, lunci), iar
între 5º şi 15º pe glacisurile deluvio-proluviale. Pantele mai mari (frecvent peste 20º) se întâlnesc în lungul
cuestelor, la obârşiile torenţilor şi în râpele de desprindere.
2.Treptele de relief.
Interpretarea datelor geologice relevă trei concluzii evolutive:
➢ relieful născut în Proterozoic a fost adus la stadiul de pediplenă la finele acestei ere; ulterior a fost
fracturată şi acoperită de o cuvertură sedimentară;
➢ în timpul regresiunilor (Paleozoic mediu-superior, Oligocen mediu inferior) câmpiile marine au
suferit o modelare parţială, suprafeţele rezultate fiind fosilizate de sedimente;
➢ relieful actual s-a realizat treptat în Pliocen; pe întreaga suprafaţă a podişului, în Cuaternar, reţeaua
hidrografică s-a organizat în concordanţă cu panta generală (la contactul cu muntele s-a adâncit în
pedimentul sarmaţian, iar în est şi sud a fragmentat câmpiile litorale, în extindere treptată). Adâncirea
reţelei hidrografice a fost însoţită de detaşarea mai multor trepte cu caracteristici diferite.
Suprafeţele de nivelare. În 1921 Emm. de Martonne a sesizat în partea central-nordică existenţa a
două trepte. Ulterior studii detaliate în această problemă realizează M. David (1923, 1932, 1941), V.
Mihăilescu (1930), V. Tufescu (1930, 1946), Natalia Şenchea (1941, 1943), care separă mai multe trepte (la
M. David: Repedea-ponţiană, Cărpineni-levantin-cuaternar inferior şi una în Câmpia Moldovei, pe care
încearcă să le paralelizeze cu cele din Subcarpaţii Moldovei; la V.Mihăilescu Holm-Dealul Mare-Sarmaţian
superior; Bolohani-Sângeop-Ponţian; Siret-Bahlui-Levantin; Botoşani-Hârlău-Cuaternar), pe care le
consideră platforme rezultate în urma unor trepte lungi de modelare.
Contribuţii notabile sunt aduse după 1960 de mai mulţi geografi, între care I. Băcăuanu (1964), I.
Hârjoabă (1965) ş.a.
Interpretarea tuturor datelor duce la următoarele concluzii:
➢ în Câmpia Moldovei există o singură suprafaţă de nivelare (pliocen-cuaternară) ce înclină de la nord
(250m) la sud (125m);
➢ în jumătatea sudică a podişului se desfăşoară o singură suprafaţă cu caracter complex (eroziv în nord
şi acumulativ în sud) şi a fost realizată în Villafranchian-Pleistocen inferior;
➢ în nord, vest şi centru se păstrează două suprafeţe: una la nivelul culmilor superioare de vârstă
Pliocen inferior şi alta sub formă de umeri şi nivele în culoarele de vale şi pe marginea depresiunilor
sculptate în Pliocenul superior şi Cuaternarul inferior.
Modelarea din intervalul Sarmaţian superior-Ponţian s-a realizat asupra unei regiuni de câmpie joasă
aflată în imediata apropiere a unui nivel de bază general. Ca urmare, râurile s-au adâncit puţin, iar condiţiile
climatice au favorizat retragerea versanţilor şi realizarea unei nivelări aproape generalizată, suprafaţa
rezultată tăind deopotrivă Sarmaţianul şi Meoţianul.
Retragerea nivelului de bază mult în sud, paralel cu ridicarea generală a regiunii, a dus la intrarea
într-o noua etapă de modelare la finele Pliocenului. Râurile Pliocenului au fragmentat suprafaţa veche din
nord (chiar au eliminat-o în Câmpia Moldovei, ca urmare a rocilor uşor de dislocat) şi s-au adâncit în câmpia
litorală din sud şi centru. Eroziunea este activă în Villafranchian, când se acumulează întinse conuri de nisip
şi pietriş şi scade spre Pleistocenul mediu. Din vechea suprafaţă au rămas martori în sectoare alcătuite din
roci mai dure (Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc). În Câmpia Moldovei, unde precumpănesc
rocile friabile, ea a fost înlocuită de o suprafaţă nouă, căreia în regiunile vecine îi corespund nivele de
eroziune din culoarele văilor. În sud nivelele de eroziune se racordează cu acumulările psefito-psamitice.
Terasele. În anul 1889, Gr. Cobălcescu realizează în zona Iaşi, prima descriere a unei terase pe
teritoriul României. De atunci, dar mai ales după 1950, numărul de lucrări pe această problemă a crescut
foarte mult şi se impune prin rezultate materiale aparţinând lui I. Băcăuanu, C. Martiniuc, I. Hârjoabă, V.

3
Sficlea, Al. Obreja etc., precum şi prin sintezele la nivel de regiune sau pe bazine hidrografice (Gr. Posea şi
colab. 1974, I. Băcăuanu şi colab. 1980).
Din analiza acestora reies următoarele:
➢ în lungul râurilor mari există 6-8 terase (la Siret şi Prut se adaugă un nivel superior în rocă); la râurile
mici, autohtone, numărul variază de la 3 la 5;
➢ un paralelism clar între desfăşurarea petecelor de terasă şi luncile actuale, cu racordări largi la
confluenţe;
➢ dacă terasele superioare sunt puternic fragmentate şi uneori acoperite cu deluvii groase, cele
inferioare au desfăşurarea largă, constituind principalele suprafeţe pentru aşezări şi culturi;
➢ depozitele la râurile autohtone sunt nisipo-argiloase, pe când la cele cu obârşie în Carpaţi sunt
grosiere;
➢ terasele de 20-25 m, 50-60 m, 90-125 m cu dezvoltare clară şi cu suficiente elemente pentru datare
(Wurm II, Pleistocen mediu şi Pleistocen inferior) reprezintă repere sigure în stabilirea sistemului
morfocronologic cuaternar al podişului.
Luncile ocupă o mare parte din culoarele de vale, având lăţimi de la câteva sute de metri până la
peste 10 km (Siret, Prut) şi o pantă longitudinală de 0,4-1 m/km. Depozitele au grosime de până la 10 m pe
văile principale şi 2-3 m la cele mici. În luncă se disting grinduri longitudinale, numeroase cursuri părăsite,
meandre vechi, lacuri, sectoare cu exces de umiditate şi vegetaţie adecvată, glacisuri în 1-3 trepte, cursuri
paralele ale afluenţilor, albii secundare numite pruteţe, sireţele. În luncile multor râuri mici s-au amenajat în
ultimele secole iazuri, care au favorizat procesele de colmatare.
3. Relieful structural.
Structura monoclină are rol esenţial în dezvoltarea unor trăsături specifice. De aici şi unele denumiri
acordate: ,,podiş erozivo-structural” sau ,,podiş structural”. Relieful structural s-a individualizat pe
ansamblul monoclinal cu cădere spre est, sud-est, dar în condiţiile existenţei unor orizonturi de rocă ce opun
rezistenţă la atacul agenţilor externi cu grosime mare (calcare oolitice, tufuri andezitice, conglomerate). Ies
în evidenţă platouri structurale (în Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc) mărginite de povârnişuri
cuestice, pe care se produc degradări intense; abrupturi cuestice (cel mai mare-Coasta Iaşilor-cu lungime de
cca. 100 km, o energie de relief de peste 120 m şi cu desfăşurare în două nivele), rezultate prin dezvoltarea
văilor subsecvente, consecvente, obsecvente.
4. Morfodinamica actuală. Prezenţa rocilor friabile, lipsa vegetaţiei forestiere şi climatul
continental cu nuanţe excesive favorizează desfăşurarea unei game largi de procese care provoacă dereglări
intense. Între acestea, spălarea în suprafaţă are rol esenţial pe marea majoritate a pantelor ce depăşesc 5º (V.
Băcăuanu indică valori medii de 0,5-l t/ha/an în nord, vest şi centru şi 5-5,5 t/ha/an în sud, dar care cresc
mult în raport de pantă şi culturi).
Şiroirea şi torenţialitatea acţionează pe suprafeţe cu înclinări de peste 10º alcătuite din nisipuri,
argile; la baza versanţilor se creează trene coluvio-proluviale. Deplasările de teren (alunecări cu dimensiuni
şi forme variate, curgeri noroioase, surpări, etc.) cunosc o desfăşurare deosebită, mai ales pe frunţile de
cuestă şi în bazinele torenţiale. Se adaugă tasări şi sufoziuni în est şi sud şi în depozitele loessoide.
5. Formarea reţelei hidrografice. Există două sectoare unde în literatură se confruntă două
categorii de idei asupra realizării structurii hidrografice, şi anume la contactul Podişului Sucevei cu Câmpia
Moldovei şi în bazinul Bârladului. În primul sector, problema principală a fost modul de realizare a văii
Siretului până la Roman. Unii autori (Gh. Murgoci emite ideea, M. David, Gh. Năstase, V. Tufescu caută o
argumentare) susţin că Siretul s-a realizat în urma unei suite de captări efectuate de un râu sudic asupra unor
cursuri ce se desfăşurau din munţi spre est. Argumentele principale sunt: existenţa unor şei largi pe
interfluviul de pe stânga Siretului în dreapta Siretului superior, Sucevei, Moldovei (Lozna, Bucecea,
Ruginoasa); prezenţa unor pietrişuri în alternanţă cu nisipuri, cu elemente carpatice atât în şei cât şi în
componenţa părţii superioare a dealurilor de la est şi vest de Siret. Alţi autori susţin că Siretul s-a format
treptat prin înaintare spre sud, pe măsura retragerii liniei de ţărm, începând cu Sarmaţianul superior. Ca
urmare şeile sunt de eroziune diferenţială la obârşia unor pâraie cu desfăşurare opusă, pietrişurile şi
nisipurile din şei au provenit din alterarea gresiilor şi conglomeratelor sarmaţiene acumulate în bazin marin
şi nu în condiţii de albie, altimetric la baza şeilor cu dezvoltare est-vest este inferioară peticelor de terase
superioare ale Siretului, care indică un traseu nord-sud.
Totodată pe dreapta Siretului există mai multe dealuri ce au înălţime mai mare decât şeile şi care au o
direcţie perpendiculară pe traseele presupuse (est-vest, de unde imposibilitatea realizării unui drenaj spre

4
est). Se adaugă şi lărgimea foarte mare a culoarului Siretului, greu de realizat printr-o suită de captări.
Originea poate fi legată şi de existenţa pe stânga Siretului a unor bazine hidrografice cu desfăşurare spre est,
nord-est, care au fost distruse treptat de către afluenţii din bazinul Jijiei, ce au înaintat rapid (nivel de bază
coborât, formaţiuni marno-argiloase, grezoase uşor de dislocat). De altfel V. Băcăuanu (1968) şi anterior V.
Tufescu şi V. Mihăilescu indică numeroase captări recente în această zonă. Atacul actual al afluenţilor
Prutului este foarte activ în şeile Lozna-Dersca şi Bucecea, unde cumpăna de apă a fost împinsă la nivelul
terasei joase a Siretului. Se vorbeşte chiar, în sens geomorfologic, de captarea iminentă a Siretului de către
afluenţii Jijiei şi Sitnei.
Cât priveşte bazinul Bârladului problema care s-a ridicat a fost aceea a configuraţiei curioase a
traseului său. Dacă I. Paraschiv îl leagă de un reflex la suprafaţă al jocului blocurilor din fundament cu
accent pe subsidenţa de la Tecuci, I. Hârjoabă (1968) îl pune pe seama unui culoar născut din îmbinarea
conurilor aluviale create în Pliocenul superior-Villafranchian de către Siret (în vest) şi Prut (în est).

Fig. 2 Podişul Moldovei – Harta geomorfologică

5
 ♦ CARACTERISTICI CLIMATICE
Podişul Moldovei se încadrează în climatul temperat al dealurilor cu altitudine medie. Distribuţia şi
regimul de manifestare al tuturor elementelor ce îl caracterizează sunt determinate de mai mulţi factori:
➢ larga deschidere a regiunii spre nord, est şi sud, ce facilitează o circulaţie activă a maselor de aer din
aceste direcţii (din est mase continentale, iarna reci şi uscate-ce dau temperaturi joase, viscole,
geruri-şi veri calde şi uscate ce imprimă nuanţa continentală; din sud mase calde umede sau uscate,
care accentuează fenomenele de secetă sau provoacă în sud desprimăvărări sau precipitaţii la
începutul iernii; din nord mase baltice, polare-reci şi umede);
➢ desfăşurarea Carpaţilor Orientali, care constituie o barieră în calea maselor de aer vestice oceanice,
de pe care acestea coboară mai uscate, uneori creând efecte foehnale;
➢ amplitudinea reliefului podişului de cca. 600 m şi structura orohidrografică (culoare de vale largi
încadrate de interfluvii de podiş care impun diferenţieri topoclimatice evidente: al platourilor şi
culmilor situate la peste 400 m, al culoarelor de vale şi dealurilor joase;
➢ desfăşurarea podişului pe mai mult de două grade de latitudine, care se reflectă în variaţia cantităţii
de radiaţie globală (112-112,5 kcal/cm²/an în nord şi 122 kcal/cm² în sud), urmare a unei durate
diferite a strălucirii Soarelui.

Se pot diferenţia două trepte cu caracteristici climatice distincte:

1. Podişurile şi dealurile cu înălţimi mai mari de 350 m, cărora le sunt caracteristice: temperaturi
anuale de 8-9º, în ianuarie de –3, - 4º, în iulie de 18-20º; peste 120 zile cu îngheţ şi peste 40 zile de iarnă;
precipitaţiile depăşesc anual 600mm, cad preponderent în intervalul aprilie-septembrie (peste 70%), multe
fiind generate de prezenţa maselor baltice; variaţii de la an la an, sezonier şi de la lună la lună în cantităţi
scăzute (sunt ani când valoarea totală reprezintă 50-70% din cea multianuală şi ani ploioşi, când această
valoare este cu mult depăşită; în lunile de vară aversele din câteva zile includ peste 50% din cantitatea medie
a acestora); în sezonul rece se înregistrează cca. 40 zile cu ninsoare, iar stratul persistă 75 de zile; se produc:
brumă în peste 20 zile (îndeosebi în mai şi septembrie), ceaţă în peste 40 zile (noiembrie-decembrie), oraje,
grindină, secete.
2. Dealurile şi culoarele de vale cu altitudini mai mici de 350m au drept caracteristici de bază
nuanţa continental accentuată. Aceasta este susţinută de valorile medii ale temperaturii anuale şi din lunile
calde, care sunt cu 1-2º mai ridicate decât în situaţia anterioară (9-10º, respectiv 20-21º), gerurile de durată şi
inversiunile de temperatură cauzate de stagnarea în timpul iernii a maselor de aer nordice şi nord-estice în
culoarele de vale şi Câmpia Moldovei (Podişul Jijiei), amplitudinile termice accentuate (în jur de 70º),
numărul ridicat al zilelor de vară (70-90), tropicale (peste 33), a frecvenţei perioadelor de uscăciune şi de
secetă favorizate de masele de aer cald de provenienţă estică şi sudică, cantitatea medie anuală a
precipitaţiilor (450-500mm) distribuite extrem de neuniform sezonier, lunar (una-două zile cu ploi alternează
cu lungi intervale în care acestea lipsesc) şi de la an la an, viscole de durată, cu frecvenţa şi intensitatea cea
mai mare din ţara noastră.

♦ HIDROGRAFIA
Poziţia geografică la exteriorul Carpaţilor, de unde vin cele mai însemnate artere hidrografice (Siret,
Prut, Suceava, Moldova, etc.), sedimentarul gros ce facilitează pătrunderea apei la adâncime mare şi
condiţiile climatice continentale ce influenţează scurgerea sunt principalii factori care au determinat un
anumit specific hidrografic şi hidrologic al apelor din Podişul Moldovei. Analiza acestora relevă următoarele
aspecte:
➢ ape de adâncime cu debite mari şi grade de mineralizare deosebite. Infiltrarea apei se face cu uşurinţă
până la peste 100m, dar prezenţa unor orizonturi impermeabile facilitează existenţa unor pânze de apă
la adâncimi diferite. Acestea au un grad de mineralizare deosebit, sunt cloruro-sodice, sulfuroase,
bicarbonate şi au un caracter artezian sau ascensional. Duritatea mare nu permite utilizarea economică
a lor;
➢ ape freatice cantonate în depozite pliocen superioare şi cuaternare la adâncime redusă. Sunt
dependente de regimul precipitaţiilor şi de temperaturile ridicate din sezonul cald. Unele apar la zi pe
aliniament de izvoare la baza cuestelor, frunţilor de terasă, având debite mai mari şi calităţi ce permit
folosirea pe plan local. Cele mai multe izvoare, îndeosebi din dealurile joase, au debite reduse şi un
grad de mineralizare la limita de potabilitate acceptabilă. Dacă în aşezările mici alimentarea cu apă se

6
 face din pânzele aflate la baza aluviunilor teraselor sau a celor din lunci, în oraşe, în condiţiile unei
dublări a populaţiei şi a construcţiei a numeroase unităţi industriale, problema apei se pune cu
stringenţă. În prezent aici necesarul este acoperit parţial prin transportul prin conducte din alte regiuni
(la Iaşi vine o conductă de la Timişeşti din Valea Moldovei) sau din luncile de acumulare în acest scop
(pe Prut, Racova, Bistriţa, etc.);
➢ hidrografic, Podişul Moldovei se desfăşoară în cadrul a două bazine (Siret şi Prut). Cele mai multe
râuri aparţin unei reţele autohtone cu lungimi variate (cele mai mari-Jijia, Bahlui, Sitna, Jariştea,
Lohanul, Bârladul, Şomuzul etc. depăşesc 30 km şi frecvent vara seacă sau au o scurgere slabă).
Densitatea reţelei hidrografice permanente variază între 0,3 - 0,6 km/km². Panta medie a albiilor este
ceva mai ridicată în podişurile mai înalte (20 m/km) şi mai redusă în dealurile joase şi spre cursul inferior (2-
5 m/km).
Sedimentarea lor este puternic influenţată de cantitatea de precipitaţii, de evaporaţie şi de constituţia
litologică. V. Băcăuanu şi colab. (1980) apreciază că din totalul precipitaţiilor căzute în regiunile mai înalte,
cca. 70% reintră în atmosferă prin evapotranspiraţie, 9% se infiltrează alimentând pânzele de apă şi 21%
participă direct la scurgere. În regiunile cu altitudini mici (în est şi sud), 90% din precipitaţii revin în
atmosferă, 2-5% se infiltrează şi 5-8% alimentează direct râurile. Deci, deoarece alimentarea directă din
precipitaţii este redusă, fenomenul de secare are, la majoritatea râurilor, o frecvenţă ridicată.
Alimentarea râurilor din Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc se face dominant din
precipitaţii (70-85%) sub formă de ploi (60-70%) şi zăpadă (30-40%) şi moderat din ape subterane (15-
30%), situaţie care le asigură o scurgere mai bogată. În regiunile din est şi sud alimentarea subterană este
mai redusă (10-15%), iar la cea din precipitaţii apa provenită din topirea zăpezii prezintă o pondere mai
ridicată (40-59%).
Regimul scurgerii se caracterizează prin ape mari primăvara şi la viituri şi ape mici în a doua parte a
verii şi toamna. Primăvara ploile bogate şi topirea zăpezii asigură o scurgere de 40-50% din volumul anual,
vara se produc 3-7 viituri ce dau creşteri bruşte ale scurgerii, provocând inundaţii, toamna şi iarna debitele
reduse fiind întreţinute doar de alimentarea subterană (în multe situaţii râurile seacă).
La râurile din sudul podişului, uneori la începutul iernii, pe fondul unei circulaţii ciclonice sudice
active, se produc viituri ce dau creşteri ale debitelor. La râurile din Podişul Sucevei diferenţele dintre
extremele scurgerii sunt mai reduse decât în est şi sud.

Fig. 3 Câmpia Moldovei – hidrografie

Scurgerea solidă se face în proporţie de peste 95% sub formă de suspensii. După V. Băcăuanu şi colab.
(1980) în peste 80% din Podişul Moldovei turbiditatea variază între 1000-2500 g/m³, fiind favorizată de
alcătuirea petrografică a dealurilor cu altitudini de 300-500 m, panta şi lipsa pădurii, condiţii ce stimulează
spălarea în suprafaţă, şiroirea etc. Este mai mică în regiunile joase, unde pantele reduse ale albiilor determină
viteze mici ale apei şi stimulează depunerea.
În Podişul Moldovei există numeroase lacuri, majoritatea de provenienţă antropică. Lacurile a căror
cuvetă a rezultat prin procese naturale (tasări, alunecări, prăbuşirea şi rectificarea albiilor) au adâncimi mici
şi sunt frecvent invadate de vegetaţie higrofilă (frecventă în Câmpia Moldovei, luncile Prutului, Jijiei etc).

7
Între lacurile antropice se impun, prin număr şi suprafaţă, heleşteele (îndeosebi în Câmpia Moldovei), a
căror apă este folosită pentru irigaţii, piscicultură, alimentare cu apă etc. Între acestea sunt Dracşani pe Sitna,
Podu Ilioaiei pe Bahlui, Cirbeşti pe Nicolina şi mai multe pe Başeu. Se adaugă iazurile (în Podişul Sucevei),
lacurile de baraj de pe Prut (Stânca-Costeşti), Siret, Bistriţa, Racova, a căror apă este folosită în scopuri
variate (alimentarea oraşelor, hidroenergie etc.).

♦ CARACTERISTICI BIOGEOGRAFICE
Caracteristicile de relief şi climă, ca şi o complexă evoluţie a vegetaţiei în Pleistocenul superior-
Holocen, au impus structura biogeografică actuală. Ca urmare, aici intră în contact elemente central-
europene, estice şi sudice. După R. Călinescu şi colab. (1969) dealurile înalte (peste 400 m) din centru, vest
şi nord se află la extremitatea estică a provinciei dacice (provincia central-europeană), Câmpia Moldovei în
extremitatea sud-vestică a provinciei sarmatice cu specific silvostepic, iar dealurile din sud şi sud-est se
includ în provincia pontică cu caracter stepic şi silvostepic.
Dezvoltarea reliefului pe verticala între 150-650 m a imprimat, mai ales în cadrul dealurilor
provinciei dacice, o diferenţiere mai ales a asociaţiilor vegetale în raport cu altitudinea. Îndelungata populare
şi activităţile umane orientate spre agricultură au dus la îndepărtarea pe mari suprafeţe a vegetaţiei iniţiale, la
diminuarea fondului faunistic şi la introducerea peisajului agricol, care se desfăşoară în peste 60% din
suprafaţa Podişului Moldovei.
1. Provincia dacică. În cadrul ei intră Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc cu nordul
Colinelor Tutovei şi Dealurile Fălciului. Desfăşurarea altimetrică a determinat prezenţa a trei tipuri de
păduri, care au o distribuţie etajată:
➢ Pădurea de amestec cu fag şi conifere. Se află la contactul cu Obcina Mare, pe dealurile cu structură
piemontană (ex. Ciungi). Alături de fag intră bradul şi molidul pe terenurile mai înalte şi gorunul,
teiul, frasinul pe cele mai joase. Stratul arbustiv şi ierbos prezintă elemente comune pădurilor de
deal.
➢ Pădurea de fag pură apare ca insulă în Podişul Dragomirnei, Dealul Mare-Hârlău, Culmea Tătăraşi şi
Podişul Central Moldovenesc, la înălţimi mai mari de 400m. Este considerată ca relictă din
Holocenul mediu (subatlantic), când avea areale mari. Condiţiile climatice (temperaturile mai mici şi
umiditatea) au permis existenţa ei la altitudini aşa de joase. Se asociază frecvent cu gorunul,
carpenul, mesteacănul. Arbuştii sunt puţini şi numai în sectoarele mai rare ale pădurii apar alun, soc,
corn. De asemenea pajiştile secundare sunt sărace (predomina păruşca, păiuşul, pieptănăriţa,
ovăsciorul). Există câteva sectoare în care în pădurea de fag se păstrează elemente seculare care sunt
ocrotite (Zamostea, Mitocu Dragomirnei, Oroftiana).
➢ Pădurea de gorun şi stejar ocupă peste 80% din arealul pădurilor din această provincie. În structura ei
există unele diferenţieri regionale impuse de topoclimat, gradul de fragmentare şi expunere a
reliefului şi substratul litologic. În Podişul Sucevei frecvenţa mare între 350-400 m o au pădurile de
stejar pedunculat, care adesea formează păduri pure, mai ales în sectoarele cu substrat marno-argilos
ce asigură soluri grele şi mai umede. La înălţime se amestecă cu gorunul şi chiar fagul, iar către bază
cu stejarul, frasinul, teiul, arţarul, etc. În aceste păduri există un strat arbustiv mai bogat (alun, călin,
corn, sânger, lemn câinesc, porumbar, etc.), iar pajiştile au caracter mezo-xerofil (predomină păiuşul
şi firuţa).
În Podişul Central Moldovenesc, la 3-400 m, pădurea are un caracter mixt, datorat prezenţei, în
combinaţii diferite, a stejarului, gorunului şi fagului, favorizate de condiţiile locale de relief, rocă,
topoclimat. Reprezintă sectorul unde caracteristicile oro-climaterice nordice se combină cu cele din sud.
În nordul Colinelor Tutovei şi în Dealurile Fălciului predomină pădurea de gorun, fie în amestec cu
carpen, tei argintiu, frasin, fie sub formă de arborete pure (îndeosebi pe substrat nisipos şi nisipo-lutos, care
asigură un drenaj vertical optim). Spre contactul cu Podişul Central Moldovenesc, la înălţimi mai mari de
400 m, intră în amestec cu fagul, pe când în sud, la altitudini de 250-300 m, în componenţa pădurii se află şi
elemente termofile.
Fauna pădurilor este reprezentată prin cervide, porc mistreţ, lup, dihor, nevăstuică, pisică sălbatică,
veveriţă, diferite specii de şoareci, o mare varietate de păsări (ghionoaie, ciocănitoare, ciuf de pădure,
huhurez, buhă, privighetoare, cuc, pupăză, graur etc.). Se adaugă o bogată faună de nevertebrate. În ultimul
timp se constată prezenţa câinelui enot pătruns din Rusia.

8
 2. Provincia sarmatică se desfăşoară în cadrul Câmpiei Moldovei pe culmi cu înălţimi de 250-350
m. Continentalismul mai accentuat al climei a favorizat dezvoltarea unei vegetaţii de silvostepă. Pădurea are
un caracter de şleau de gorun în centru şi sud şi şleau cu stejar în vest, pe substrat mai argilos. În
componenţa ei intră şi carpen, tei pucios, arţar, jugastru, ulm, cireş. Arbuştii apar la periferia pâlcurilor de
pădure şi sunt reprezentaţi de migdal pitic, cireş pitic, scumpie, etc. Predomină pajiştile de păiuş, pe
terenurile erodate s-au dezvoltat asociaţii secundare cu firuţă, bulb, bărboasă, pir, iar unde eroziunea a fost
mai intensă precumpănesc peliniţa şi laptele cucului.
3. Provincia pontică se desfăşoară în sudul Podişului Moldovei, ocupând areale întinse în Colinele
Tutovei, Dealurile Fălciului şi Depresiunea Covurlui (în întregime). Ea înaintează mult pe Prut (până la nord
de Albiţa) şi pe Bârlad (la nord de Vaslui). Vegetaţia caracteristică este de silvostepă, dar cu foarte multe
elemente sudice, termofile. Pâlcurile de pădure cu gorun, stejar pedunculat au în componenţă şi stejar
pufos, stejar brumăriu, frasin, ulm, jugastru, gârniţă, mojdrean, scumpie, scoruş, cărpiniţă. Unele din acestea
formează şi arborete pure (stejar pufos, stejar brumăriu, gărniţă), dar cu predilecţie pe expunerile sudice şi
sud-estice. Vegetaţia ierboasă este reprezentată prin asociaţii de păiuş şi colilie. În est, în lungul Prutului,
şleaurile cu stejar pedunculat şi gorun conţin mai multe elemente sarmatice, pontice şi mai puţine specii
termofile.
Fauna caracteristica silvostepei din cele două provincii, datorită activităţii antropice, a fost mult
limitată ca areal şi număr de specii. Răspândire mai mare o au rozătoarele (popândăul, şoarecele de câmp,
hârciogul, iepurele de câmp), apoi căprioara, mistreţul, vulpea, lupul, numeroase păsări, reptile nevertebrate.
4.Vegetaţia intrazonală este întâlnită pe de o parte în lungul albiilor principale, unde este alcătuită
din pajişti mezohidrofile şi esenţe lemnoase slabe (sălcişuri, plopişuri), iar pe de altă parte în jurul lacurilor
şi mlaştinilor apar centuri de stuf, pipirig, papură, rogoz, iar în ochiuri de apă plante hidrofile. La Dersca-
Lazna există o turbărie, iar la Iezerul Dorohoi o mlaştină tipică, declarate rezervaţii naturale. Există o bogată
faună acvatică, în care se impun unele mamifere (vidra), acvifaună şi ihtiofaună. Pe suprafeţe mici, în luncile
râurilor Prut, Bârlad, Başeu, Jijia, Bahlui, Elan, Crasna, Tutova şi pe unele fâşii din versanţii marno-argiloşi
din Câmpia Moldovei, pe soluri de tipul solonceacurilor şi soloneţurilor, s-au individualizat areale cu
vegetaţie halofilă.

♦ SOLURILE PODIŞULUI MOLDOVEI

Sub raport pedogeografic, Podişul Moldovei se include în Provincia Moldavică. Condiţiile
orofitoclimatice au determinat o desfăşurare zonală şi chiar o etajare a principalelor tipuri de soluri, iar
declanşarea proceselor erozionale a determinat degradarea în stadii diferite a solurilor şi scăderea
corespunzătoare a posibilităţilor de folosire a lor.
O mare parte din fondul pedologic se caracterizează printr-o fertilitate medie foarte bună, solurile
aflându-se la altitudini mai mici de 350m, dezvoltate în condiţii fitoclimatice de silvostepă, pe un substrat ce
asigură circulaţia apei şi pante mici, pe care eroziunea lipseşte sau este slabă. În regiunea dealurilor înalte,
unde s-au dezvoltat soluri de pădure, acide, argilo-iluviale, fertilitatea, îndeosebi pentru culturi de câmp, este
mai scăzută. Această caracteristică este redusă la solurile hidromorfe, halomorfe şi erodisoluri.
Pe ansamblu în Podişul Moldovei se conturează două zone pedogeografice cu diferenţieri locale
determinate de altitudine, pantă, substrat. Se adaugă solurile intrazonale.
1. Solurile argilo-iluviale se desfăşoară la înălţimi de 300-600 m şi au în alcătuire podzoluri, soluri
brune, soluri cenuşii şi pratoziomuri, care se succed pe verticală.
➢ Solurile argilo-iluviale podzolite (brune luvice) există la înălţime mai mare pe dealurile de la
contactul podişului cu muntele şi Subcarpaţii, apoi pe podişurile din interior, în general sub păduri de
fag sau fag cu conifere. Sunt soluri acide, cu fertilitate redusă pentru culturi agricole.
➢ Solurile brune, cu largă desfăşurare în Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc, la altitudini de
300-450 m, sunt formate sub pădure de stejar pedunculat şi gorun. Pe substratul marno-argilos au
caracter podzolit. Sunt fertile şi folosite larg în culturile agricole.
➢ Solurile cenuşii au poziţia altimetrică la 200-300 m, dezvoltându-se îndeosebi în fâşiile de racord
dintre domeniul forestier şi cel de silvostepă şi au o fertilitate medie spre bună.
➢ Pratoziomurile sunt întâlnite doar în câteva areale din podişul Fălticeni şi în şeile largi (Lozna,
Bucecea, Ruginoasa, Strunga) de pe dealurile din stânga Siretului. Unii le consideră ca cernoziomuri
levigate sau pseudo-rendzine levigate. Caracteristicile lor sunt legate de formarea în două faze, la

9
 început în condiţii fitoclimatice de silvostepă, iar ulterior de pădure. Prin proprietăţi fac trecerea de la
cernoziomurile levigate la solurile brune, având şi un grad ridicat de fertilitate.
2. Molisolurile se desfăşoară precumpănitor în sudul podişului şi în Câmpia Moldovei. Legătura
dintre cele două areale se realizează prin culoarul Prutului. Se suprapun cu silvostepa, dezvoltându-se
îndeosebi între 100-250 m altitudine. Tipice sunt cernoziomurile levigate (slab, moderat, puternic), bine
păstrate pe terenurile slab înclinate. Au o mare cantitate de humus şi proprietăţi, care le asigură o fertilitate
deosebită. În extremitatea sudică a podişului şi în lungul culoarelor de vale ale Prutului şi Bârladului există
areale mici cu cernoziomuri semicarbonatice.
3. Solurile intrazonale ocupă areale reduse, fiind determinate de condiţii locale de relief, rocă, grad
de umiditate, intensitatea eroziunii. Tipice sunt:
➢ solurile aluviale (în lunci au o fertilitate bună);
➢ lăcoviştile (în sud-estul podişului);
➢ solurile gleice (în Podişul Sucevei, luncile Siretului, Moldovei, Depresiunea Rădăuţi), folosite pentru
păşuni, fâneţe;
➢ solurile halomorfe (îndeosebi în Câmpia Moldovei, culoarul Prutului, Dealurile Fălciului, pe marne şi
argile în condiţiile climatului excesiv continental);
➢ rendzinele (pe calcare, în Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc);
➢ pseudo-rendzinele (pe marne, în nordul podişului);
➢ erodisolurile.

Fig. 4 şi 5. Harta solurilor şi a vegetaţiei din Podişul Moldovei

10
 Geografia regională a României Cursul nr. 2, sem.2

♦ POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE PODIŞULUI MOLDOVEI

1. Date de geografie istorică.
Podişul Moldovei reprezintă una din regiunile naturale a cărei populare s-a realizat încă din cele mai
vechi timpuri istorice. Urmele de cultură materială, începând cu Paleoliticul inferior, indică nu numai
vechimea locuirii, ci şi continuitatea şi accentuarea treptată a acestui proces. Sunt renumite pe plan mondial
aşezările paleolitice de la Mitoc şi Ripiceni, apoi cele neolitice de la Cucuteni, Ţuguiata, Hăbăşeşti,
Negreşti, Stoicani, Mastocani etc. Ultimele sunt numeroase într-un spaţiu geografic comun din Transilvania
şi până la Bug, indicând prin elementele de cultură similare legături multiple între diferitele comunităţi.
Din epocile bronzului şi fierului s-au identificat aşezări mari cu forme de apărare (şanţuri şi valuri de
pământ la Dersca, Arsura, Moşna, Stânceşti, Brăhăşeşti, Mereşti, Criveşti, Capălău, Cotu, Cătălina, Cotnari
etc), urme care indică o activitate economică bazată pe creşterea animalelor, unele culturi agricole şi
practicarea unor meşteşuguri. S-au identificat ,,dave” la Lozna, Stânceşti, Cotnari, Brad (Zargidava), Moşna,
Arsura, Răcătău de Jos (Tomasidava), Poiana (Piroboridava), Şmulţi etc, care făceau parte la începutul
primului mileniu din teritoriul liber al dacilor.
Ca urmare, încă din antichitate a început să se contureze sistemul de aşezări din podiş, proces
favorizat de condiţiile naturale, dar care a întâmpinat, în secolele ce au urmat, numeroase oprelişti impuse de
factori externi (invazii ale popoarelor migratoare, iar în al doilea mileniu cele tătăreşti, turceşti, poloneze,
cazace, apoi companii militare ale puterilor vecine însoţite de anexări teritoriale, numeroase oprelişti în
legăturile economice etc).
Aşezările primului mileniu se încadrau în categoria satelor, fiind frecvente în regiunile împădurite,
mai ales la obârşia văilor şi mai puţine în silvostepă. Unele dintre acestea, în secolele XII-XIV, au devenit
oraşe, procesul fiind determinat de condiţiile diverse, îndeosebi de ordin politic şi economic (stabilirea Curţii
Domneşti-Siret, Baia, Suceava, Bacău, Iaşi, etc) sau numai economic (Vaslui, Bârlad, Roman, Dorohoi,
Botoşani, Hârlău, Târgu Frumos, Huşi).
Pentru unele dintre acestea (Bacău, Suceava, Vaslui, Bârlad) un rol aparte l-au avut şi legăturile
tradiţionale cu oraşe din Transilvania şi Ţara Românească. În general erau aşezări sub 1000 locuitori
(excepţie Suceava, care era capitala statului şi care în secolul XV depăşea 4000 locuitori).
În sec. XVII-XVIII se intensifică procesul de dezvoltare a reţelei de aşezări a oraşelor. Se dezvoltă
câteva oraşe, care au un important rol politic şi comercial (Suceava, Iaşi, Bacău) şi o populaţie de peste 4000
locuitori; apare un număr însemnat de sate-târguri (târguşoare cu activităţi comerciale şi meşteşugăreşti, din
rândul cărora în secolul XIX apar oraşele Fălticeni, Paşcani, Darabani, Săveni, Mihăileşti etc.), creşte
numărul de sate în culoarele văilor şi în Câmpia Moldovei concomitent cu extinderea suprafeţei agricole
(sate de roire sau „slobozenie”). Concomitent unele oraşe aflate la depărtare de principalele artere
comerciale din această perioadă vor stagna (Vaslui, Huşi) sau decădea (Baia).
Sfârşitul sec. XIX şi prima parte din sec. XX a reprezentat o etapă importantă nu numai în creşterea
populaţiei, dar şi în sporirea numărului de aşezări. Procesul a fost favorizat de: limitarea treptată a aservirii
faţă de Imperiul Otoman, abolirea iobăgiei, reformele agrare din 1864, 1871, 1921, prezenţa activităţilor
industriale, dezvoltarea reţelei de căi de comunicaţie (amenajarea primelor tronsoane feroviare), unirea în
1918 a Moldovei de nord şi a celei de la est de Prut cu România etc.
Se constată apariţia a numeroase sate în Câmpia Moldovei şi în sudul podişului, pe terenuri
despădurite sau desţelenite (sate de împroprietăriţi); apariţia unor sate în lungul căilor de comunicaţii
importante aflate pe văile Siret, Moldova, Bârlad, Bahlui (multe au rezultat prin „roire” din aşezări vechi
aflate la distanţe mari); impunerea sub raport demografic, economic, administrativ a oraşelor Iaşi, Bacău,
Suceava; predominarea oraşelor mici, în care unele activităţi industriale se îmbinau cu cele agricole,
comerciale, de transport (noduri feroviare la Paşcani, Roman), administrative etc.
În a doua parte a sec. XX schimbările social-politice şi economice survenite au făcut ca: mai multe
oraşe (reşedinţă de regiune, ulterior de judeţ, unele municipii) să se extindă şi să crească demografic rapid
(rezultat al unei industrializări forţate); unele aşezări rurale aflate în condiţii naturale favorabile, în
vecinătatea aşezărilor urbane sau în lungul arterelor de comunicaţii, s-au extins; multe aşezări rurale din
regiunile deluroase fragmentate şi totodată situate la depărtare de căi de comunicaţie însemnate au stagnat
sau se află în regres sub raport demografic şi economic.
 2. Caracteristicile demografice
2.1. Evoluţia numărului de locuitori
De la peste 1,5 milioane la începutul sec. XX numărul total a crescut la peste 2,6 mil. în 1956 şi peste
3 mil. în prezent. Ritmul de creştere a fost mai mare în Podişul Sucevei, Culoarul Moldova-Siret, sudul
Câmpiei Moldovei şi mai lent în celelalte unităţi. Cea mai intensă creştere s-a relizat în oraşele mari (spor
migratoriu, spor natural ridicat), ca urmare în principal a constituirii a numeroase unităţi industriale, ce
necesitau forţă de muncă. Acest proces a impus modificări bruşte în ritmul creşterii numărului populaţiei din
mediul rural sau urban (de la 85% rural şi 15% urban în 1956 la sub 50% şi respectiv peste 50% după 1977).
Populaţia urbană a crescut cu peste 50% în Podişul Sucevei, cu peste 80% în Câmpia Moldovei şi Podişul
Bârladului.
În mediul rural ritmul a fost mai ridicat în aşezările din vecinătatea oraşelor, din lungul căilor de
comunicaţie sau în cele în care existau unităţi industriale, de servicii, în stare să absoarbă forţa de muncă:
culoarele văilor Suceava, Moldova, Siret, Bahlui, Bârlad, şi a fost lent în cele din interiorul regiunilor de
podiş sau de deal (nordul Câmpiei Moldovei, Colinele Tutovei, o parte din culoarul Prutului, Podişul
Covurlui etc.).
2.2. Densitatea populaţiei relevă modificări mari între situaţia de la începutul secolului şi din
prezent. Pe ansamblu podişului aceasta a crescut de la peste 50 loc./km² la peste 115 loc./km², dar există
diferenţe la nivelul unităţilor acestuia: în 1912 peste 100 loc./km² şi chiar peste 125 loc./km² în Podişul
Sucevei, culoarul văilor Siret, Moldova, 50-75 loc./km² în cea mai mare parte a Podişului Central
Moldovenesc şi sub 50 loc./km² în centrul şi nordul Câmpiei Moldovei, valea Prutului etc.; după 1970 s-a
ajuns ca în marile oraşe să depăşească 500 loc./km², în Podişul Sucevei, culoarele văilor Moldova şi Siret şi
la contactul Câmpiei Moldovei cu unităţile limitrofe să fie în jur de 150 loc./km² sau chiar mai mult, pe cea
mai mare parte a spaţiului dintre Siret şi Prut să se situeze la 50-100 loc./km² şi numai insular în Colinele
Tutovei, podişul Covurlui, Dealurile Fălciului etc. să scadă sub 50 loc./km².
2.3. Mişcarea naturală asigură un excedent de populaţie şi prin aceasta o reîntinerire demografică a
forţei de muncă.
Natalitatea relevă valori din cele mai mari din ţara noastră (frecvent în timp pe ansamblul unităţii
peste 20%), dar cu unele deosebiri pe subunităţi (peste 25% în Podişul Sucevei, culoarele Moldovei,
Siretului şi sub 20% izolat în sectoarele din interiorul regiunilor intens fragmentate, unde predomină
populaţia bătrână).
Mortalitatea, cu 9,5%, se situează în jurul valorii medii pe ţară. Este mai redusă în oraşe, în sudul
Câmpiei Moldovei şi în Podişul Sucevei şi mai ridicată (peste 12%) în Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului,
culoarul Prutului, unde o pondere însemnată o are populaţia ce depăşeşte 60 de ani. Ca urmare sporul
natural, cu valori între 8 şi 17%, depăşeşte situaţia la nivelul ţării. Ariile cu excedent demografic mare sunt:
culoarele văilor Siret, Moldova, Suceava, Bahlui, iar cele în care acesta este modest sunt în Podişul
Bârladului, nordul Câmpiei Moldovei etc.
2.4. Mişcarea migratorie este un proces demografic caracteristic acestei regiuni, el fiind determinat
de mai mulţi factori: sporul natural ridicat, potenţialul economic limitat al multor aşezări rurale,
industrializarea rapidă a unor oraşe din podiş sau din alte judeţe, migrația masivă în unele țări UE, odată cu
aderarea Romaniei și eliminarea vizelor.
Ariile de unde se înregistrează plecări definitive importante sunt centrul şi nordul Moldovei, cea mai
mare parte din Podişul Bârladului, iar centrele spre care s-au înregistrat cele mai însemnate fluxuri au fost în
afara podişului-Bucureşti, Braşov, Piatra-Neamţ, Oneşti, Tulcea, Galaţi, Brăila, litoral, centre miniere etc.,
iar în podiş oraşele Iaşi, Botoşani, Vaslui, Bârlad, Bacău etc. În ultimii ani, un număr tot mai mare de tineri
din această regiune migrează în Italia, Spania, Grecia, Marea Britanie etc.
Deplasările zilnice sau săptămânale, destul de frecvente înainte de 1990, se realizează spre oraşe din
satele aflate în lungul căilor de comunicaţie importante. Un număr mult mai mic de forţă de muncă face
naveta din oraşe spre sate pentru servicii în domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii, comerţ, transporturi
etc.
3.Caracteristicile aşezărilor urbane
În Podişul Moldovei sunt în prezent 22 oraşe. Numărul de locuitori la marea majoritate a crescut
foarte mult, atât pe seama sporului migratoriu, cât şi a celui natural. Sunt şi situaţii (Săveni, Negreşti, Solca,
Darabani), în care se constată o stagnare sau chiar un recul determinat de plecările definitive spre alte
centre.

2
 A. După funcţiile economice principale, aşezările urbane se pot grupa în:
1. oraşe cu funcţii complexe (Iaşi, Suceava, Bacău, Botoşani, Vaslui), la care se pot diferenţia sectoare
cu concentrare mai mare a unităţilor industriale, comerciale, administrative, rezidenţiale.
2. oraşe în care activităţile industriale au un rol esenţial (Bârlad, Roman).
3. oraşe în care serviciile, activităţile agricole se îmbină cu cele industriale (Siret, Vereşti, Paşcani etc.).
B. După numărul de locuitori sunt: două oraşe mari (Iaşi, 342991 locuitori; Bacău, 204495
locuitori), cinci mijlocii, cu o populaţie între 50000 şi 150000 locuitori (Suceava, 114335 loc; Botoşani,
126204 loc; Bîrlad, 77009 loc; Roman, 81920 loc; Vaslui, 80151 loc.), zece oraşe mici cu o populaţie între
10000 şi 50000 locuitori (Darabani, 11761 loc., Dorohoi, 33730 loc., Hârlău, 11606 loc., Adjud, 30299 loc.,
Paşcani, 44652 loc., Tg. Frumos, 13713 loc., Fălticeni, 32733 loc., Rădăuţi, 30940 loc., Siret, 10044 loc.,
Huşi, 32688 loc.) şi cinci oraşe foarte mici, sub 10000 locuitori (Săveni, 8452 loc., Bereşti, 3950 loc.,
Tg.Bujor, 7917 loc, Solca, 4772 loc., Negreşti, 9723 loc.).
4. Caracteristicile reţelei de aşezări rurale
În Podişul Moldovei satele ce concentrează 54% din populaţie se desfăşoară pe toate formele de
relief, dar frecvent sunt: pe terasele şi luncile înalte din lungul văilor principale (cele mai extinse), la obârşia
multor văi torenţiale (în interiorul dealurilor sau podişurilor), pe versanţi (Coasta Iaşilor, Dealurile
Botoşanilor, versanţii Prutului, Bârladului etc.) sau pe podurile interfluviale cu caracter structural (Podişul
Central Moldovenesc, Podişul Sucevei).
După numărul de locuitori sunt aşezări mari (peste 1500 loc.), concentrate pe terasele Sucevei,
Siretului, Moldovei, la contactul Câmpiei Moldovei cu regiunile limitrofe, aşezări mijlocii (800-1500 loc,),
cele mai numeroase cu desfăşurare pe toate formele de relief, aşezări mici (sub 800 loc.), situate la obârşia
văilor şi în zone depărtate de căile de comunicaţie (vestul şi centrul Podişului Bârladului).
După funcţiile economice marea majoritate sunt cele cu activităţi agricole dominante, dar cu unele
diferenţieri (cerealiere, cerealiere şi viticole, cerealier-pomicole, cerealiere şi creşterea animalelor, etc.). La
acestea se adaugă aşezările cu funcţia principală cea agricolă, la care cu rol complementar sunt: activităţile
industriale (Cacica, Bucecea, Sascut, Podu Turcului, Flămânzi etc.), serviciile (Podul Iloaiei, Suliţa, Strunga
etc.), transport şi căi de comunicaţie (Vereşti, Dolhasca, Leurda, Crasna etc.).

♦ ECONOMIA PODIŞULUI MOLDOVEI

Până către finele secolului XIX economia Podişului Moldovei avea un caracter net agricol. Doar în
unele oraşe existau unităţi meşteşugăreşti, în care se prelucrau produse agricole (cereale,carne,piei, blănuri,
etc.) şi ateliere de reparaţii. La sate se produceau ţesături , dar erau şi unele ateliere de olărit, fierării,
cizmării etc. Agricultura, care avea la bază marea proprietate, era axată pe producţia de cereale (din ce în ce
mai mult solicitate pe piaţa externă) şi creşterea animalelor.

Fig. 1 Podişul Moldovei – caracteristici

3 demografice
 La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX s-au înfăptuit mai multe reforme agrare,
industria a beneficiat de câteva legi protecţioniste, s-au construit câteva tronsoane de cale ferată. Industria
era axată pe unităţi mici din ramurile alimentară (morărit, bere, carne), textilă, materiale de construcţii, iar
după construirea căilor ferate pe Siret şi Bârlad au apărut şi ateliere de reparaţii la depourile din Iaşi şi
Paşcani. Întreprinderile mai importante erau concentrate în Iaşi şi Bacău. Lipsa de resurse naturale şi
orientarea celor băneşti spre Bucureşti, exploatările petroliere, îndeosebi din bazinul Prahovei, cele
forestiere etc. au favorizat menţinerea acestei stări a industriei.
În agricultură se măresc suprafeţele cultivate prin defrişări mari în regiunile deluroase, prin
desţelenirea unor suprafeţe extinse în silvostepă. Creşte producţia cerealieră şi a culturilor tehnice (sfeclă
de zahăr, floarea soarelui, tutun) ale căror produse sunt căutate la export sau reprezentau materii prime
pentru întreprinderile apărute.
În a doua parte a secolului XX se produc schimbări esenţiale. Mai întâi, în industrie, după război, s-
au reparat, comasat unităţile mici şi s-au dezvoltat ramurile de tradiţie (alimentară, textilă, hârtie etc.).
Treptat au fost dirijate investiţii importante pentru construcţia unor unităţi mari în Iaşi, Bârlad, Bacău,
Roman, Suceava, Vaslui etc., în ramurile: construcţii de maşini (rulmenţi, electronică, maşini-unelte,
mecanică fină etc.), chimică (fire şi fibre sintetice, îngrăşăminte), textilă, lemn etc. S-a urmărit valorificarea
fondului bogat al forţei de muncă disponibil.
În ultimele decenii s-au construit unităţi mai mici şi în celelalte oraşe şi chiar în unele comune
aflate pe căi de comunicaţie însemnate. Ca urmare, a crescut mult valoarea producţiei industriale, această
ramură ajungând să devanseze agricultura. Unele subramuri s-au impus nu numai pe plan regional, dar şi
la nivelul ţării (alimentară, textilă, celuloză şi hîrtie, fire şi fibre sintetice, electrotehnică etc.).
Podişul Moldovei constituie o însemnată regiune agricolă a ţării ( dă peste 15% din producţia
agricolă a ţării). Condiţiile naturale sunt extrem de favorabile culturilor cerealiere, unor plante tehnice
(sfeclă de zahăr, floarea soarelui, in, cânepă etc.), pe versanţii dealurilor viti-pomiculturii, iar în luncile
marilor râuri legumiculturii. Păşunile şi fâneţele din dealuri, ca şi diversele culturi furajere, asigură baza
dezvoltării sectorului zootehnic, care are tradiţie.
Creşterea suprafeţei agricole s-a înfăptuit prin lucrări complementare de amenajare locală a
spaţiului dintre luncile Siretului, Bahluiului, Bârladului etc., apoi prin terasări şi plantaţii (silvice,
vitipomicole) pe versanţii afectaţi de alunecări şi eroziuni. Un loc însemnat în studierea degradărilor de
teren şi a metodelor de combatere a acestora în Podişul Moldovei îl are Staţiunea experimentală de la
Periani (Colinele Tutovei).
Structura generală a căilor de comunicaţie s-a realizat de-a lungul secolelor pe măsura apariţiei si
dezvoltării de aşezări, ea fiind în cea mai mare măsură legată de culoarele de vale şi contactele dintre
unităţile naturale. Modernizarea şi impunerea câtorva artere magistrale sunt însă legate de secolul XX (pe
Siret, Bârlad, Câmpia Moldovei etc.).

1. Caracteristicile industriei
În Podişul Moldovei sunt puţine resurse de subsol şi cu valoare economică limitată. Există
hidrocarburi în culoarul Siretului, turbă la Dersca, sare la Cacica, nisip cuarţos (Miorcani, Hudeşti),
materiale de construcţii (îndeosebi balast în albiile principalelor văi). Ca urmare, necesarul de materii
prime se asigură în cea mai mare măsură prin legături de cooperare cu unităţi aflate în Carpaţi, Subcarpaţi,
Podişul Transilvaniei (sare, gaze naturale etc.).
Necesarul de apă pentru consum şi economie este asigurat din apa râurilor (rezerve de peste 7
km³/an, dar cu fluctuaţii sezoniere şi regionale, concentrate în marile artere Siret, Prut), din unele pânze
subterane, din locuri amenajate în acest scop, prin conducte din Subcarpaţi. Potenţialul hidroenergetic este
parţial valorificat pe Siret şi Prut.
Agricultura şi pădurea asigură materia primă pentru ramurile industriale tradiţionale (alimentară,
lemn, textilă etc.), care au o pondere însemnată în producţia globală, alături de subramuri noi în construcţii
de maşini, chimică, etc.
1.1. Industria energetică se axează pe obţinerea de energie electrică în termocentralele aflate în
oraşele principale (Iaşi 200 MW), ce deţin 4/5 din puterea instalată, apoi unele hidrocentrale pe Prut (Stînca
Costeşti-15 MW), Siret (Galbeni-30 MW, Bereşti-40 MW, Răcăciuni), Bistriţa (Racova,Gârleni,Bacău I şi
4
Bacău II, însumând peste 100 MW). Exploatările de gaze naturale sunt restrănse la câteva centre în
Colinele Tutovei (Găiceanana, Glăvăneşti), Culoarul Siretului (Roman Secuieni-Onişcani), la care se
adaugă unele rezerve de petrol în sud.
1.2. Industria metalurgică are unităţi în Iaşi (turnătorie de fontă şi oţel, oţelărie electrică, ţevi
sudate) şi Roman(laminate tubulare şi ţevi fără sudură).
1.3. Industria construcţiilor de maşini realizează diverse utilaje (la Bacău pentru instalaţii
petroliere şi avioane, la Roman strunguri, utilaj forestier, la Iaşi utilaje pentru industria chimică, la Suceava
utilaje agricole şi pentru industria celulozei şi hârtiei, la Botoşani pentru industria textilă şi agricultură, la
Paşcani vagoane şi basculante, la Bârlad rulmenţi etc.), aparatură electronică şi electrotehnică (Iaşi,
Botoşani, Paşcani), aparate de măsură şi control (Bârlad, Vaslui) etc.
1.4. Cea mai mare pondere în cadrul industriei chimice este realizată la Iaşi (fire şi fibre
sintetice, medicamente, mase plastice), după care urmează Bacău (îngrăşăminte), Suceava, Roman, Vaslui,
Fălticeni, Botoşani etc.
1.5. Extracţia materialelor de construcţii se face în balastiere mari (pe Moldova, Bistriţa, Siret),
cariere de lut şi argilă pentru cărămizi (Roman, Iaşi, Dorohoi, Bacău), nisip cuarţos (Miorcani, Hudeşti),
gresii, calcare etc. Se produc: cărămidă (Roman, Iaşi, Bacău, Botoşani, Vaslui), prefabricate din beton
(Roman, Iaşi, Suceava, Vaslui, Bacău), lianţi (Roman, Suceava), semicristal şi ceramică fină (Dorohoi),
sticlă menaj (Fălticeni), izolatori (Botoşani).
Din Podişul Sucevei şi din Podişul Central Moldovenesc se exploatează lemn de fag şi de stejar.
Industria de prelucrare se bazează pe lemnul de răşinoase adus din Carpaţi. Se obţin cherestea de
răşinoase (Vicovu de Jos, Cacica, Fălticeni) şi fag (Bacău, Hîrlău, Ciurea), plăci aglomerate (Fălticeni,
Suceava, Bacău), plăci fibrolemnoase (Suceava, Bacău), mobilă (Rădăuţi, Bacău, Iaşi,Vaslui) etc.
1.6. Industria celulozei şi hârtiei este ramură veche la Bacău (din 1805) şi la Suceava.

Fig. 2 Podişul Moldovei5– ramuri industriale

 1.7. Industria textilă are tradiţia îndelungate şi numeroase subramuri. Se realizează fire şi ţesături
din bumbac (Botoşani, Iaşi, Vaslui, Huşi), aţă (Suceava), vată (Bârlad), fire şi ţesături de in şi cânepă
(topitorii la Dorneşti, Vereşti, Vaslui; filatură de in la Fălticeni, ţesătorii la Iaşi, Botoşani, Paşcani), mătase
artificială (Iaşi), stofe fine de lână (Bacău), tricotaje (din bumbac la Iaşi, Suceava, Siret etc., lână, fire
sintetice la Rădăuţi, Roman, Paşcani, ciorapi la Huşi etc.), confecţii etc.
1.8. Industria alimentară constituie nu numai o ramură de tradiţie, dar ocupă un loc însemnat în
economia podişului, valorificând produsele agricole. Sunt abatoare de carne mari la Suceava şi Bacău, se
obţin: ulei vegetal la Iaşi, Vaslui, Bârlad, produse lactate la Suceava, Iaşi, Botoşani, Bacău, zahăr la
Roman, Suceava, Paşcani, există centre de vinificaţie recunoscute la Cotnari,Huşi, Iaşi, Tg. Bujor, etc. Se
mai produc bere, tutun etc.

2. AGRICULTURA
A fost şi este ramura economică de bază, întrucât condiţiile de relief şi pedoclimatice favorizează
culturile agricole, dar şi zootehnia. Aproape 2/3 din suprafaţa podişului este teren arabil. În rest sunt păduri
(cca. 13%), păşuni şi fâneţe (15%).
2.1. Culturile principale sunt: cerealele (4/3 din arabil, preponderent porumb – în centru şi sud;
grâu, secară, orez şi ovăz – numai în Podişul Sucevei); plantele oleaginoase (floarea-soarelui în Câmpia
Moldovei şi în sud, soia, in pentru ulei etc.); plantele textile (îndeosebi in Podişul Sucevei şi cânepă în
culoarele văilor Siret, Moldova, Bârlad); cartoful (suprafeţe mari în Podişul Sucevei, culoarele văilor Siret,
Moldova etc.), sfecla de zahăr (Podişul Sucevei, culoarele văilor Siret şi Moldova, unde sunt şi fabricile de
zahăr), tutunul (în centru şi sud).
Pomicultura şi viticultura sunt ocupaţii tradiţionale. Există livezi de meri (în Podişul Sucevei la
Fălticeni, Rădăşeni), meri şi cireşi (Dealul Mare-Hârlău, Cotnari), meri, cireşi, vişini (în jurul Iaşului),
pruni,cireşi, vişini, meri (la sud-est de Iaşi la Răducăneni, Moşna, Bohotin).Cele mai întinse suprafeţe cu
vii şi renumite prin vinurile obţinute se desfăşoară pe versanţii cu expunere estică şi sudică de la Cotnari,
Coasta Iaşului, Răducăneni – Huşi, Dealurile Bujorului.
2.2. Creşterea animalelor are la bază suprafeţele întinse cu păşuni, fâneţe, culturi furajere, furaje
concentrate etc. Bovinele au o răspândire mai mare în partea nordică (în Podişul Sucevei rasele Pinzgau şi
Siementhal, iar în Câmpia Moldovei Sura de stepă), ovinele peste tot în cadrul podişului au valori ridicate (
densitatea peste media pe ţară), fiind mai numeroase peste Prut şi Siret (ţurcana în nord şi centru, spanca şi
merinosul în sud, karakulul în Câmpia Moldovei. Porcinele au frecvenţă mare în zonele unde se cultivă
cartofi şi porumb.

3. CĂILE DE COMUNICAŢIE ŞI TRANSPORTURILE

3.1. Transporturile feroviare se realizează pe 1180 km cale ferată, ce aparţin la două magistrale
(Adjud – Vicşani şi Tecuci- Iaşi- Botoşani), unite prin patru legături. Din acestea pornesc spre Carpaţi şi
alte regiuni 12 trasee secundare. Prin 3 puncte (Vicşani, Ungheni, Fălciu) se face racordul cu reţeaua
feroviară din Republica Moldova. Densitatea reţelei feroviare este de 5,3 km/100 km² , mai mare decât
media pe ţară. Este principalul mijloc ce asigură transportul de călători şi un volum însemnat de mărfuri.
3.2. Transporturile rutiere se realizează pe o reţea de şosele şi drumuri, cu grad de modernizare
variat. Cele mai însemnate artere urmăresc culoarele văilor mari (Siret, Prut, Bârlad, Bistriţa. Jijia). Pe
ansamblu, densitatea reţelei rutiere este de 30 km/100 km . Prin şosele modernizate se asigură în mai multe
puncte legături cu Republica Moldova sau treceri spre Transilvania şi judeţele din sud. Facilitează traficul
de călători şi transportul de mărfuri şi materie primă pe distanţe scurte. Principalele noduri rutiere sunt,.
Suceava, Iaşi, Botoşani, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad etc., iar ca puncte de trecere spre Ucraina - Siret şi
spre Moldova – Stânca Secueni, Ungheni, Albiţa, Cancea etc.
3.3. Transporturile aeriene dispun de trei aeroporturi (Iaşi, Suceava, Bacău), cu legături zilnice cu
Bucureşti. Vara sunt şi curse directe Suceava – Constanţa.
3.4. Prin conducte se transportă gaze naturale din Transilvania (magistrala de pe Trotuş, care se
ramifică spre Suceava, Botoşani, Iaşi, Vaslui), iar apă din lunca Moldovei (Timişeşti – Iaşi). Există o reţea
electrică cu linii de înaltă tensiune (110 kw, 220 kw, 440 kw) ce leagă centralele electrice din regiune cu
cele din afară şi care asigură necesarul de energie pentru industrie şi consumul particular.
6
 4. TURISMUL
Podişul Moldovei se încadrează în provincia turistică Moldova, care dispune nu numai de un valoros
potenţial turistic natural şi socio-istoric, dar şi de un bogat echipament (capacităţi de cazare, reţea de
drumuri, unităţi de servire etc.). Cel mai important centru turistic din Podişul Sucevei este municipiul
Suceava (fostă capitală a Moldovei în secolele XIV/XVI, ruinele cetăţii medievale lângă care se află
monumentul lui Ştefan cel Mare şi parcul dendrologic, mai multe biserici, ctitorii ale voievozilor Ştefan cel
Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu, parcul şi un muzeu cu valoroase exponate de istorie, artă, ştiinţele naturii
etc.)
Spre NV sunt: Mânăstirea Dragomirna (sec. XVII), bisericile Fătrăuţi (sec.XV), Arbore (sec. XVI),
Solca (sec. XVII), Rădăuţi (sec.XIV), Siret (sec.XIV-XV). Se adaugă staţiunea climaterică Solca, centrul
de ceramică neagră de la Marginea, herghelia de la Rădăuţi. La sud de Suceava se află rezervaţia floristică
Bosanci – Ponoare, casa memorială şi muzeul Ciprian Porumbescu, oraşul Fălticeni, mânăstirea Probota,
ctitorie a lui Petru Rareş.
În culoarul Siretului se află oraşul Roman (fragmente din fosta cetate din sec. XIV), la confluenţa cu
Bistriţa oraşul Bacău (biserica Precista din sec. XV, casa memorială George Bacovia din sec. XIX – XX).
Cel mai important centru turistic din Câmpia Moldovei este Iaşi, capitală a Moldovei în sec. XVI-
XIX. Aici există numeroase clădiri şi monumente cu valoare istorică şi arhitectonică din sec. XV-XX
(fragmente din curţile domneşti, biserica Sf. Nicolae, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, biserici şi mânăstiri
renumite, precum Galata a lui Petru Şchiopul, Trei Ierarhi şi Golia ridicate de Vasile Lupu, Cetăţuia-
ctitorie a lui Duca Vodă, palate din sec. XIX, instalaţiile balneare de la Nicolina, Parcul Copou, Grădina
Botanică, numeroase statui de oameni de cultură şi ştiinţă etc.).
În vecinătate sunt mai multe lacuri de agrement (Ciric), rezervaţii naturale (Valea lui David,
Repedea).
În vestul Câmpiei Moldovei sunt mai multe obiective turistice. La Ruginoasa există muzeul
memorial ,,Al. I.Cuza”, la Cucuteni un muzeu al culturii neolitice, la Hârlău ctitorii ale lui Ştefan cel Mare
şi Petru Rareş, la Cotnari o întinsă podgorie renumită încă din sec. XV. În municipiul Botoşani sunt biserici
din sec. XVI, casa memorială N.Iorga, la Ipoteşti se află casa memorială ,,M. Eminescu”, în Dorohoi există
o ctitorie a lui Ştefan cel Mare, o biserică din lemn din sec. XVIII şi muzeul memorial ,,G. Enescu”.
În sudul Podişului Moldovei obiectivele turistice mai însemnate sunt dispersate în câteva localităţi,
majoritatea în lungul Bârladului. Astfel, în Vaslui există o ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi monumentul
voievodului; în apropriere, la Podul Înalt, se află un monument ridicat în amintirea victoriei acestuia
împotriva oastei otomane la 1476. În Bârlad, alături de câteva monumente religioase din sec. XVI-XVII,
există un parc renumit şi edificii din sec. XIX-XX, iar la Huşi, cunoscut încă din timpul lui Ştefan cel Mare
pentru podgoriile sale, sunt o vinotecă de ordin naţional şi edificii din sec. XV-XIX.

SUBUNITĂŢILE PODIŞULUI MOLDOVEI

1. Podişul Sucevei
Se află în NV, între culoarele Moldovei, Obcina Mare, Câmpia Moldovei şi reprezintă cca. 25% din
suprafaţa întregului podiş. Este alcătuit din formaţiuni sarmaţiene (în bază faciesuri argilo-nisipoase, la
partea superioară în vest pietrişuri şi nisipuri cu caracter fluvio-deltaic, iar în est conglomerate şi gresii,
calcare oolitice cu structură net monoclinală. Are interfluvii cu poduri largi, uşor înclinate spre SE,
fragmentate în general longitudinal. Văile au caracter de culoare largi, cu lunci extinse şi terase (3-7
trepte), bine dezvoltate cele inferioare; terasele mijlocii trec în nivelul unor bazine depresionare detaşate de
sectoare de contact structural sau petrografic.
Climatul este de podiş de altitudine medie, umed (650-700 mm), cu temperaturi medii anuale de 6-
70C, 120 zile de îngheţ, peste 150 zile cu temperaturi ce depăşesc 10º C şi 70 zile cu temperaturi de 25º C.
Se impun două artere hidrografice – Siret (12,7 m3/s la intrarea în ţară, 35 m3/s la Paşcani) şi Suceava
(4m /s amonte şi 16m3/s la Iţcani). Celelalte râuri care au obârşia în Obcina Mare sunt scurte şi au un
3

specific al scurgerii influenţat puternic de regimul precipitaţiilor.

7
 Pădurea ocupă o suprafaţă ceva mai mare pe dealurile mai înalte; predomină fagul, gorunul, stejarul
pedunculat; lângă munte există pădure de amestec.
Solurile sunt brune podzolice, dar local apar rendzine, pseudorendzine şi erodisoluri.
Este bine populat, cu aşezări foarte vechi. Populaţia urbană reprezintă cca. 20%. Aşezările rurale sunt
mari, predominant cu funcţii agricole şi una sau două complementare (exploatări forestiere, sare etc.).
Principalele ramuri ale industriei sunt alimentară(lactate-Suceava; zahăr-Roman, Suceava, Paşcani;
bere-Solca, Suceava), exploatarea şi prelucrarea lemnului (tradiţie), construcţii de maşini (utilaj agricol şi
chimic; utilaj petrolier-Roman; utilaj pentru material rulant-Paşcani), celuloză şi hârtie la Suceava,
Fălticeni, Rădăuţi şi în câteva unităţi mici din comunele Bucecea, Cacica, Vicovul de Jos.
Agricultura are un caracter complex; se practică culturi de porumb, cartofi (10-22% din arabil la
nivel de comună), sfeclă de zahăr, in, cânepă, plante furajere; pomicultură tradiţională la Rădăşeni,
Fălticeni (meri); creşterea animalelor (îndeosebi cornute mari).
În cadrul Podişului Sucevei se pot separa:

1.1. Dealul Ciungi se află în vest, la contactul cu Obcina Mare şi cuprind dealuri (450-688 m) şi
depresiuni de contact (Marginea, Solca, Cacica, Păltinoasa).
Sunt alcătuite la partea superioară din alternanţe de nisipuri, pietrişuri cu intercalaţii de argile,
nisipuri argiloase cu caracter fluvio – deltaic.Depozitele au structură monoclinală.
În partea de nord există dealuri izolate (500 m), înconjurate de culoare de văi, depresiuni, şei largi şi
glacisuri, cu pădure pe vârfurile dealurilor, iar în rest păşuni; sate pe terase sau pe glacisuri ce au peste
4000 locuitori şi o economie bazată pe creşterea animalelor, cartofi şi porumb. În centru sunt dealurile
scunde, aplatizate (orizontul de pietrişuri este subţire), separate de culoare de vale, adesea cu caracter
depresionar (Arbore, Soloneţ). În sud sunt culmi (D.Ciungi 688 m) cu fizionomie de podiş cu păduri (fag,
conifere, gorun), separate de văi mai înguste şi depresiuni mici în care se află sate cu 1500-2500 locuitori
(Ilişeşti, Stupca) cu profil economic complex (creşterea animalelor, cartofi, exploatări de lemn, sare –
Cacica).
Solca este oraş din 1926, bilanţ demografic negativ; agricultură, industrie (bere din 1860), staţiune
balneară.

1.2. Podişul Fălticeni se desfăşoară între văile Suceava, Moldova, Siret şi Dealul Ciungi. Este
alcătuit din depozite sarmaţiene (gresii, conglomerate calcaroase), monoclinal spre SE. Relieful este
format din platouri structurale extinse la 450-560 m, fronturi de cuestă orientate spre V, NV, N cu intense
degradări, văi consecvente şi subsecvente (Şomuzul Mare, Şomuzul Mic).
Fălticeni-provenit din târguşor; industria lemnului, textilă, alimentară, chimică.
1.3. Podişul Dragomirnei este încadrat de Suceava şi Siret. Are înălţimi de peste 522 m în centru
(gresii calcaroase); spre Siret frunţi de cuestă cu degradări, iar spre SE platouri structurale extinse, separate
de văi consecvente largi (Dragomirna); pe culmi păduri de cvercinee, uneori de fag (Mitocul Dragomirnei).
În NE sunt Dealurile Bălcăuţi (400m, intens fragmentate).
Satele sunt pe văile principale sau în bazinete de obârşie (1000 – 2000 locuitori). Se practică agricultura
complexă.
1.4. Culoarul Sucevei şi Depresiunea Rădăuţi se desfăşoară pe 60 km lungime.
Depresiunea Rădăuţi se află în NV şi cuprinde lunca largă a Sucevei şi terasele de 5-15m, 30-40m, 60-
70m. Se înregistrează geruri frecvente legate de inversiuni termice şi un exces de umiditate; satele sunt la
periferie, pe glacisuri şi pe terase.
Rădăuţi este atestat documentar în sec. XIV; oraş din 1852; industrii: lemn (mobilă), alimentară,
chimică (alcool, 1881), tricotaje etc.
Culoarul Sucevei are 4-5 km lărgime; terasele sunt îndeosebi pe stânga, iar lunca bilaterală. Caracter
agricol (cereale, cartofi, plante tehnice).
Suceava, atestat documentar în 1388, veche capitală a Moldovei, important centru industrial
(alimentară, celuloză şi hârtie, utilaj pentru industria chimică, agricol, mobilă, prefabricate); nod feroviar,
rutier, aeroport, centru universitar.
1.5. Culoarul Siretului se întinde pe o lungime de peste 100km, având lărgimi de 10-13 km în
zonele de confluenţă cu Suceava şi Moldova, unde sunt terase extinse; între ele înălţimea este de 4-6 km.
Este format din luncă (2-4 km lăţime), cu albia meandrată şi despletită, cu numeroase cursuri părăsite şi

8
sectoare cu exces de umiditate. Lunca (cu trepte la 2m, 4m, 6-8m) este încadrată de terase (7-3 trepte; cea
de 10-15 m cu extindere deosebită). Aşezările rurale sunt pe terase, 1500-2000 locuitori, profil cerealier,
plante tehnice, cartofi. Siret este atestat documentar la 1340, capitală a Moldovei în secolul XIV; funcţii de
servicii şi industrială (industria uşoară, lemn).

1.6. Podişul Botoşanilor (Podişul Bour-Dealul Mare) a fost numit de V. Mihăilescu (1930) ,,Podişul
Înalt din vestul Botoşanilor”, de către Gr. Posea şi L. Badea (hartă) ,,Culmea Siretului superior” şi de V.
Mihăilescu în 1964 ,,Culmea Siretului”.
Domină Culoarul Siretului prin versanţi abrupţi. Limita faţă de Câmpia Moldovei se află la baza
versanţilor povârniţi de pe aliniamentul Dorohoi-Botoşani-Flămânzi-Hârlău-Cotnari-Ruginoasa. Structură
geologică similară cu podişurile Fălticeni şi Dragomirna (gresii, microconglomerate calcaroase), care
imprimă şi menţin masivitatea şi formele structurale.
Înălţimi în jur de 400 de metri (Vf. Tudora 587 metri în Dealul Mare). Există mai multe şei de
eroziune largi, care îl împart în mai multe subunităţi (Dealul Ibăneşti, Dealul Bour, Şaua Lozna, Şaua
9
Bucecea, Dealul Corni, Şaua Vorona, Dealul Mare – în est o subunitate Dealul Holm, Şaua Ruginoasa –
Strunga). În primele şei afluenţii Jijiei şi Sitnei au depăşit linia marilor înălţimi, pătrunzând în bazinul
Siretului, unde au efectuat captări până la nivelul terasei Siretului de 8-10 metri. Afluenţii Prutului au
împins peste tot cumpăna de ape spre vest şi au detaşat la contactul cu Câmpia Moldovei depresiuni de
contact mici.
Peste 75% din suprafaţă este acoperită cu păduri de cvercinee, iar pe vârfuri şi de fag. Pe versanţi şi
în bazinetele depresionare sunt păşuni, livezi, vii. Aşezările se află preponderent la contactul cu Câmpia
Moldovei, unde formează un aliniament aproape continuu de sate mari cu economie complexă (cerealiere,
vii, livezi de meri, cireşi; cartofi, in, sfeclă). Aşezări mari sunt în şeile largi (unele au economie complexă –
ex: Bucecea, Ruginoasa, Leorda).

2. CÂMPIA MOLDOVEI
Se află în NE Podişul Moldovei între culoarul Prutului şi podişurile Sucevei şi Bârladului. Reprezintă
26% din podiş, are 125 m altitudine medie şi 235 m în Dealul Cozancea, altitudine maximă. Sensul de
câmpie este legat de folosinţa agricolă, altitudine, solurile cernoziomice, vegetaţia de silvostepă, regimul
scurgerii apelor etc.; sensul de depresiune impus de poziţia mai joasă în raport cu podişurile vecine care o
domină prin denivelări de peste 100 m. În realitate este o unitate de podiş jos care îmbracă trăsăturile de
peisaj ale câmpiei. Este alcătuit din formaţiuni marno-argilo-nisipoase uşor monoclinale, care asigură
condiţii pentru numeroase degradări.
Relieful aparţine unui podiş jos sculptat în Pliocen – Cuaternar prin înaintarea spre vest a afluenţilor
Prutului datorită rocilor noi şi nivelului de bază jos. Culmile sunt rotunjite, adesea apar platouri care
coboară lin spre SE. Văile sunt largi, cu lunci extinse (3) şi glacisuri coluvioproluviale. Între pâraiele de la
obârşiile Bahluiului, Bahluieţului, Sitnei, Miletinului, Jijiei s-au realizat captări locale. Văile care se
desfăşoară de la V la E sau pe direcţii apropiate au profil asimetric cu versantul sudic abrupt (cuestic), cu
intense degradări (torenţi şi alunecări); tipice sunt cuestele (coastele) Jijiei, Jijioarei, Bahluiului.
Climatul este continental, cu temperatura medie anuală de 9-10º, peste 120 zile de îngheţ, 40-50 zile
de iarnă, peste 75 zile de vară, amplitudini termice peste 75º, îngheţuri de durată pe culoarele văilor Prut,
Jijia, Bahlui, Sitna, variaţii mari în regimul anual, sezonier, lunar al precipitaţiilor ( frecvent ploile au
caracter torenţial), sunt frecvente secetele.
Reţeaua hidrografică autohtonă are caracter semipermanent, cu variaţii mari în regimul scurgerii (
secarea albiilor, revărsări şi inundaţii la viituri); debitele la Prut sunt de 85-104 m/s, pe Jijia 3,5-8 m/s.
Există un număr mare de iazuri. Alimentarea cu apă potabilă şi pentru industrie se face din pânza de
adâncime, lacuri special amenajate (ex.: Stânca – Costeşti, Cinc etc.) şi prin conducte din pânzele freatice
din terasele Moldovei.
Iaşi (344.000 locuitori), târg la 1359, capitală din 1854; puternic centru industrial (chimie, construcţii
de maşini, metalurgică, textilă, alimentară), cultural – ştiinţific, nod de cale ferată şi rutier, aeroport etc.
Botoşani (aproximativ 100.000 locuitori), atestat documentar la 1493; centru al industriei textile,
confecţii, utilaj textil şi agricol, centru al industriei alimentare.
Dorohoi, atestat documentar la 1403; industria sticlei şi ceramicii fine, materiale de construcţii,
alimentară.
Darabani, târguşor până la începutul sec. XIX; profil agricol şi de servicii; industrie mică (morărit,
ţesături, ceramică).
Hârlău, atestat documentar la 1394 (Baglovia); industrie, construcţii, alimentară, mase plastice,
prelucrarea lemnului.
Săveni, târguşor în sec.XIX, oraş din 1968; bilanţ demografic negativ; profil agricol şi de servicii;
industria alimentară, morărit, covoare.
Târgu Frumos, atestat documentar la 1448; industria încălţămintei, stofe,tricotaje, funcţie agricolă.
Din totalul aşezărilor rurale peste 2-3 au sub 1000 locuitori dar au vetre întinse; funcţia agricolă
dominantă; la unele se adaugă cea industrială. Agricultura este bazată pe culturi cerealiere (2-3 din arabil),
floarea soarelui (10% din arabil), sfeclă de zahăr şi culturi furajere.
Creşterea animalelor bazată pe oi ţurcană, ţigaie şi karakul (zona Săveni –Ripiceni). Se disting două
subunităţi:

10
 2.1. Podişul Jijiei superioare şi al Başeului cu relief mai înalt, platouri în vest şi culmi rotunjite
separate de văi largi în est; silvostepă; slabă dezvoltare economică şi profil agricol dominant în est; în vest
aşezări mai mari cu putere economică; aici sunt oraşele Botoşani, Dorohoi.
2.2.Podişul Jijiei inferioare şi al Bahluiului cu relief aplatizat, văi largi (lunci, terase), care au
frecventat versantul drept cu caracter structural; climat continental puternic, care asigură trecerea de la
silvostepă la stepă. Este intens populat, având aşezări mari. Se simte influenţa puternică a municipiului Iaşi.

3. PODIŞUL BÂRLADULUI
Se desfăşoară în partea central-sudică a Podişului Moldovei, pe cca. 49% din acesta. Limita de nord se
află la baza povârnişului cuestic „Coasta Iaşilor”, care începe din dreptul şeii Ruginoasa-Strunga (vest) şi
ţine până la Prut. În vest domină lunca Siretului prin versanţi abrupţi, iar în sud intră în contact cu Câmpia
Română. Geologic la suprafaţă este un sediment sarmaţian în nord şi pliocen, mai nou, către sud;
faciesurile sunt marno-argiloase- nisipoase; în nord apar şi calcare oolitice, gresii calcaroase, iar în sud
tufuri andezitice. Relieful are altitudini frecvent peste 300 m în nord (max. Doroşanu 561 m, Poiana
Neamţului 550 m, Aninoasa 522 m); spre sud scad treptat până la 200-120 m.
Structura monoclinală şi stratele mai dure au permis dezvoltarea unui relief caracteristic cu: fronturi
cuestice cu amplitudini de zeci de metri şi lungimi de zeci de kilometri (Coasta Iaşilor cu 2-300 m; platouri
structurale (Repedea-Tasna-Juguleţ; Cheia Domniţei), văi subsecvente (Bârladul superior, Racova,
Lohanul, Jaravăţ, Crasna), văi consecvente (tipice în colinele Tutovei şi Podişul Covurlui).

3.1. Podişul Central Moldovenesc, aflat în nord, între Coasta Iaşilor şi culoarul văilor subsecvente
Racova, Bârlad şi Lohan (versantul sudic cuestic).
Structura geologică a impus profilul asimetric cu abrupturi cuestice în nord şi poduri structurale în sud;
afluenţii Bârladului au caracter consecvent. Bârladul superior a realizat o depresiune subsecventă cu terase
pe stânga. Este încă bine împădurit (îndeosebi la peste 350 m şi pe versanţii nordici), culmile sudice au
platouri cu păşuni şi fâneţe, aşezările sunt mici (cca.500-800 locuitori la obârşiile văilor secundare). Se
practică culturi cerealiere, pomicultură şi viticultură, creşterea oilor.
Vaslui, atestat documentar în sec.XIV; industrie textilă, confecţii, alimentară, mobilă, ventilatoare,
materiale de construcţii. În ultimele decenii şi-a triplat populaţia, îndeosebi pe seama sporului migratoriu.
Negreşti, atestat documentar în sec. XIV, oraş din 1968; spor migratoriu apropiat de cel natural; unităţile
industriei alimentare, textile. Huşi, atestat documentar în 1487, centru al unei renumite podgorii, industriei
alimentare (vinificaţie, morărit), textilă, încălţăminte, materiale de construcţii.
3.2. Colinele Tutovei se desfăşoară între Bârlad şi Siret. Numele i-a fost dat în 1935 de M.David –
Colinele Tutovei, C.Martimiuc(1955) îi stabileşte limitele actuale.
Geologic sunt alcătuite dintr-o succesiune de formaţiuni tot mai noi de la nord la sud (în nord facies
argilo-nisipos cu intercalaţii de gresii; în centru nisipuri, argile,marne, tufuri; în sud nisipuri şi pietrişuri
acoperite de depozite loessoide (în vest). Se prezintă sub forma mai multor culmi înguste prelungi,
paralele, care coboară spre sud la 300-350 m; între ele văi intens aluvionate şi coluvionate, cu 1-3 terase;
dinamica actuală activă dominată de spălarea în suprafaţă, alunecări, torenţialitate.
În cuprinsul lor se face trecerea de la pădurea de gorun (nord) la silvostepă(sud). Apele freatice au
debite mici, iar râurile suferă variaţii sezoniere mari; secarea este un fenomen caracteristic impus de climat
şi de formaţiunile permeabile ce îl alcătuiesc; viiturile mari provoacă inundaţii.
Cea mai mare parte a populaţiei se află la sate; sporul natural este ridicat, mişcarea migratoare este
intensă spre centrele de pe valea Bârladului, Iaşi, Galaţi, etc. Sunt sate mici (multe sub 500 locuitori),
înşirate. Bârladul a fost punct de vamă în 1408; în ultimele patru decenii populaţia s-a triplat; industria de
rulmenţi, aparatură de măsurat şi control, chimică, textilă, alimentară (ulei, tutun).
3.3. Dealurile Fălciului se desfăşoară între Prut, Bârlad, culoarele subsecvente ale Lohanului şi
Jaravăţului (sud). Predomină faciesurile marno-argiloase, nisipoase; în vest apar calcare, gresii calcaroase.
Ca urmare apar forme de relief structural (cueste, platouri structurale slab înclinate spre sud-est) şi
depresiuni de eroziune diferenţială (Elan – Horincea), unde placa dură lipseşte.
Climatic se remarcă 450 mm precipitaţii şi 10,5º temperatură medie anuală. Râurile sunt scurte şi
seacă frecvent. Vegetaţia şi solurile fac trecerea de la silvostepă la stepă. Sunt sate mici la baza versanţilor
11
cu expunere favorabilă. Se divide în: Dealurile Fălciului (vest), mai înalte, forme structurale, păduri la
partea superioară a culmilor; Depresiunea Elan- Horincea, culmi nord –vest-sud-est de la 250 la 100 m,
zonă pomiviticolă însemnată; aşezări în culoarul Prutului şi pe văile secundare.

3.4. Podişul Covurlui se află în sud-est, la contactul cu Câmpia Covurlui (trecere lină).
Este alcătuit din nisipuri, pietrişuri, argilă cu caracter fluvio-lacustru, acoperite parţial de depozite
loessoide ce cresc în grosime către sud. Relieful este prezentat de culmi înguste, rotunjite, cu înălţimi de
300 m (nord) care se lărgesc treptat spre sud, unde se aplatizează, văi adânci (100-150 m), versanţi abrupţi
cu degradări intense. Clima are nuanţă de ariditate accentuată. Reţeaua hidrografică are caracter
semipermanent cu alimentare pluvială. Se trece de la silvostepă la stepă cu predominarea elementelor
sudice.
Aşezările mai mari (sub 1000 locuitori) se află pe afluenţii Bârladului şi Prutului. Târgu Bujorului şi
Bereşti sunt oraşe cu caracter agricol (cereale, plante tehnice, viticultură), industrie alimentară.
4.Culoarul Moldova – Siret se desfăşoară în vestul podişului. Unii geografi (Gr. Posea, L. Badea) îl
ataşează la Subcarpaţi, alţii (I. Băcăuanu) la Podişul Moldovei. Este alcătuit din luncile şi terasele celor
două văi, la care în aval de Roman se adaugă glacisul de racord cu dealurile. Luncile sunt largi, au 2-3
trepte, aluviuni groase (10-15m), cu pânze freatice bogate, captate pe plan local sau pentru alimentarea
oraşelor Iaşi, Roman etc. Sunt 7 terase pe Moldova şi 8 pe Siret, cu dezvoltare mare în sectorul de
confluenţă.
Condiţiile climatice sunt similare regiunilor vecine; iarna gerurile intense şi lungi creează inversiuni
de temperatură. Debite pe Moldova 26,5m/s, Siretul de la 70m/s în nord la 130m/s în sud; fluctuaţii de la
un sezon la altul. Pe terasele înalte sunt soluri argilo-iluviale, iar pe cele joase cernoziomuri şi lăcovişti.
Cea mai mare parte din vegetaţia iniţială a fost înlocuită de culturi agricole. Pădurile au rămas în lunci.
Prin culoarele celor două văi au existat încă din cele mai vechi timpuri importante drumuri
comerciale. Însemnătatea lor a crescut în Evul Mediu, dar mai ales din sec. XIX. În lungul lor s-au
dezvoltat multe aşezări. Bacăul, atestat documentar la 1408, a fost curte domnească în sec. XV. Astăzi este
municipiu, un important centru industrial (construcţii de maşini, alimentară, textilă, pielărie şi încălţăminte,
lemn, hârtie), nod feroviar, rutier şi centru universitar. Roman, atestat documentar la finele sec. XIV, este
un însemnat centru al industriei grele, materiale de construcţii, alimentară (zahăr) etc.

12
Geografia regională a României Cursul nr. 3, sem.2

PODIŞUL DOBROGEI
CARACTERE GENERALE
Podişul Dobrogei este situat în sud-estul ţării, fiind încadrat în nord şi vest de Dunăre, în est
de Marea Neagră, iar în sud de graniţa cu Bulgaria, dincolo de care se continuă. În cadrul acestor
limite, el ocupă o suprafaţă de circa 10 400 km2, adică 4,3 % din suprafaţa României. În general,
limita faţă de unităţile vecine este subliniată de abrupturi tectonice şi structurale, de peste 250 m în
nord, peste 100 m în sud şi doar de maxim 20 m în est, către Marea Neagră.
Dobrogea se prezintă ca un podiş relativ rigid, format pe roci vechi (şisturi verzi, granite) şi
structuri sedimentare mezozoice şi neozoice, puternic erodat de acţiunea îndelungată a factorilor
modelatori externi, cu un relief domol, uşor ondulat şi cu altitudini relativ reduse (200-300m),
altitudinea medie a întregului podiş fiind de 125 m.
Partea de nord este mai înaltă, ajungând pe alocuri la 350-400 m şi chiar 467 m în vârful cel
mai înalt (Vf. Greci sau Ţuţuiatu din Munţii Măcinului). Partea de sud are sub 200 m (altitudinea
maximă este de 204 m în Vf. Deliorman).

GEOLOGIE
Evoluţia Dobrogei cuprinde următoarele etape mai semnificative:
➢ În Proterozoic şi începutul Paleozoicului, sudul Dobrogei (împreună cu fundamentul
Câmpiei Române şi fundamentul Câmpiei Moldovei) era un uscat continental, supus unei
eroziuni subaeriene;
➢ Orogeneza Caledoniană (din Silurian) a creat un sistem montan (situat în zona Podişului
Casimcei), adăugat uscatului sud-dobrogean, erodat apoi până la stadiu de peneplenă;
➢ Orogeneza Hercinică (din Carbonifer şi Permian) a construit zona Munţilor Măcinului (prin
cutare şi magmatismul granitic), adăugată ariei caledoniene şi ulterior erodată;
➢ În Mezozoic, se sedimentează substratul peneplenizat cu sedimente triasice, cretatice şi
jurasice;
➢ În Neozoic, se încheie sedimentarea Dobrogei (prin depunerea stratelor de calcare şi gresii
sarmaţiene) şi transformarea ei integrală în uscat;
➢ În Cuaternar, s-au înregistrat lăsări tectonice slabe în est şi în jumătatea nordică, iar în
prezent se înregistrează uşoare ridicări în sud-vestul podişului, de 3-5 mm/an (M. Ielenicz,
1999).
Tectonic, Dobrogea aparţine unor microplăci diferite: în nord, microplaca Mării Negre (pe
care se află şi nordul Dobrogei), aflată într-un proces de subducţie (în lungul unui plan Benioff), în
faţa Carpaţilor Curburii şi în sud, microplaca Moesică (cuprinzând fundamentul Câmpiei Române
şi Dobrogea de Sud).
Litologic, Dobrogea cuprinde mai multe formaţiuni: granite şi şisturi cristaline paleozoice
(în zona Măcin), şisturi verzi (în Podişul Casimcei), structuri sedimentare triasice (în Dealurile
Tulcei), jurasice (pe cursul inferior al râului Casimcea), cretacice (în Podişul Babadag şi Dobrogea
de Sud), structuri sedimentare neozoice (în Dobrogea de Sud).
La suprafaţă, cele mai vechi roci sunt şisturile verzi proterozoice din Podişul Casimcei, cu o
vârstă de peste 600 milioane ani. În fundamentul Dobrogei de Sud există roci mai vechi,
identificate în foraje şi acoperite în prezent de straturi sedimentare paleozoice, mezozoice şi
neozoice, care au o vârstă mult mai mare (1,6 miliarde ani).
Asociat acestora, există forme de relief influenţate de petrografie şi structură: un relief
"granitic", cu trene de grohotişuri şi abrupturi în Munţii Măcinului, vechi peneplene conservate pe
suprafaţa erodată a şisturilor verzi, mici forme carstice pe calcarele jurasice şi suprafeţe structurale
adaptate ondulărilor largi ale formaţiunilor neozoice din Dobrogea de Sud.
 Există de asemenea în nord (Munţii Măcinului, Dealurile Tulcei şi Podişul Babadag), un
ansamblu de forme de sedimentaţie (inselberguri şi glacisuri de eroziune), iar pe substratul loessoid
forme de tasare şi sufoziune.

Fig. 1 Harta geologică a Podișului Dobrogei

RELIEFUL
Morfografie şi morfometrie
Podişul Dobrogei are o altitudine medie de 125 m, aparţinând astfel podişurilor joase ale
României. Altitudinea maximă este de 467 m şi se află în Vf. Greci sau Ţuţuiatu din Munţii Măcin.
Altitudinea minimă este de 10-15 m şi se află în sud-est, iar prin includerea la podiş a zonei de
ţărm, aceasta coboară şi mai mult.
În general, se observă o cădere dublă a pantei pe ansamblul podişului, pe de o parte dinspre
nord şi sud către zona mediană, iar pe de altă parte, dinspre zona mediană către est (spre Marea
Neagră) şi către vest (spre Dunăre).
Linia marilor înălţimi descrie o curbă pe direcţia NV-SE în Dobrogea de Nord şi NE-SV în
Dobrogea de Sud. În partea nordică, interfluviile se dezvoltă sub trei forme:
➢ culmi rotunjite (pe conglomerate şi gresii);
➢ creste (pe cuarţite);

2
 ➢ vârfuri rotunjite, despărţite de şei largi (când apar formaţiuni dure incluse în sedimentar).
➢ În centru şi sudul podişului, se desfăşoară interfluvii plate, ce formează platouri întinse,
adesea de peste 10 km, excepţie făcând doar terenurile din apropierea văilor Dunării,
Casimcei şi Carasului, fragmentate de văi torenţiale, ce au impus platouri mai înguste.
➢ Înălţimile mai mari din apropierea Dunării, fac ca energia de relief majoră să fie destul de
mare, având valori de 200-300 m/km2 în nord şi vest, pe când spre est şi sud, acestea
coboară sub 50 m/km2.

Fig. 28

Fig. 2 Harta geomorfogică a Podișului Dobrogei

Trepte de relief
În Dobrogea, Gr. Posea a identificat o pediplenă, ca rezultat al evoluţiei policiclice şi
poligenetice, cu înălţimi diferite, atât din cauza ridicării diferite a compartimentelor Dobrogei în
Pliocen şi Cuaternar, cât şi datorită rezistenţei diferite a rocilor. În Pleistocen, s-a format şi o terasă
de abraziune lacustră. În Pleistocenul superior, cea mai mare parte a Dobrogei a fost acoperită cu
formaţiuni loessoide.
Terasele
În ceea ce priveşte numărul teraselor, mai mulţi autori, printre care C. Brătescu, Al. Roşu şi
I. Rădulescu indică un număr de 3-4 terase de abraziune, legate de oscilaţiile de nivel ale Mării

3
Negre în Cuaternar. Mai recent, Gr. Posea indică o singură terasă de abraziune la 2-4 m, formată în
timpul transgresiunii din Holocen. În ceea ce priveşte terasele fluviatile, specialiştii indică un
număr de 2-4 trepte până la altitudinea de 40 m, dar cei mai mulţi înclină către existenţa a două
terase, la 2-5 m şi la 10-15 m.
Luncile
Ocupă peste 80% din complexul de vale, iar lăţimea lor creşte din amonte (150-250 m) spre
avale (circa 1 km). Caracteristică este transformarea unei părţi din cursul inferior al râurilor în
limanuri fluviatile sau fluvio-marine, ca urmare a barării gurilor de vărsare cu aluviuni aduse de
Dunăre, sau a creării de cordoane litorale în ultima transgresiune (valahă). Multe din aceste
limanuri se află azi într-o stare avansată de colmatare.
Modelarea actuală
Varietatea petrografică, a pantelor şi a condiţiilor climatice, determină o intensă activitate a
proceselor geomorfologice actuale, cum ar fi: şiroirea, torenţialitatea, spălarea în suprafaţă pe
versanţii cu pantă mai mare, tasarea şi sufoziunea pe loessuri, precum şi alunecări, prăbuşiri şi
surpări, în general în sectorul falezelor, supus unei intense abraziuni.

CLIMA
Podişul Dobrogei are un climat continental, cu nuanţe de excesivitate accentuate. Cea mai
mare parte a sa se încadrează în climatul de câmpie, excepţie făcând sectorul nordic şi nord-vestic,
cu înălţimi de peste 300 m, ce intră la climatul dealurilor joase.
Caracterele climatice sunt determinate de următorii factori:
➢ cantitatea mare de radiaţie solare, legată de durata mare de strălucire a soarelui (2200-2500
ore/an);
➢ deschiderea mare spre nord, est şi sud, determină o frecvenţă mare a maselor de aer din
aceste direcţii;
➢ vecinătatea Mării Negre, care impune un topoclimat aparte pe o fâşie îngustă de ţărm;
➢ existenţa bălţilor Dunării şi a Deltei, care determina unele modificări ale parametrilor
climatici în vecinătate;
➢ lipsa, în cea mai mare parte, a vegetaţiei de pădure, duce la intensificarea climatului
continental.

Fig. 3 Hărțile climatice ale Podișului Dobrogei

4
 Se deosebesc trei tipuri de topoclimat:
a)Topoclimat de dealuri joase;
b)Topoclimat de podiş jos;
c)Topoclimat litoral.
a)Topoclimatul de dealuri joase cuprinde partea de NV a podişului, cu înălţimile,
fragmentarea şi gradul de împădurire cele mai mari. Temperatura medie anuală este de 10 0C, a
lunii ianuarie de -20C, iar a lunii iulie de 210C, deci amplitudini termice destul de moderate (650C).
Precipitaţiile medii anuale au valori de 550 mm, din care jumătate cad vara sub formă de averse.
b) Topoclimatul de podiş jos se întâlneşte la altitudini de sub 200 m, în special în Dobrogea
Centrală şi Sudică. Temperaturile cresc din centru către sud, mediile anuale fiind 10-110C, în
ianuarie înregistrându-se -2→-10C, iar în iulie 23-240C. Precipitaţiile reduse, de 400-450 mm,
colaborate cu o evapotranspiraţie mare, de 700 mm, face ca deficitul de umiditate să fie destul de
mare. Precipitaţiile cad în mare parte vara (60%), având totuşi două maxime, în iunie şi în
noiembrie şi au în general un caracter torenţial.
c) Topoclimatul litoralului cuprinde o fâşie de 5-10 km lăţime, fiind impus de influenţa
Mării Negre. Deşi temperatura medie anuală este mai ridicată ( 11,20C), în iulie valorile sunt mai
coborâte (21-220C), iar în ianuarie mai ridicate (-0,50C la Mangalia). Amplitudinea termică
absolută este de 60-630C, precipitaţiile de 400-450 mm, umiditatea aerului este mai mare, iar
fenomenele de iarnă sunt diminuate.

HIDROGRAFIA
Caracteristicile hidrografice sunt influenţate puternic de climatul excesiv (precipitaţii puţine
şi cu repartiţie foarte neuniformă) şi de litologie (rocile permeabile de grosime mare, ce asigură o
infiltraţie rapidă şi o cantonare a apei de adâncime în diferite nivele de carstificare).
Reţeaua hidrografică a Dobrogei este formată din: ape subterane, râurile interioare
podişului, Dunărea, Canalul Dunăre-Marea Neagră, lacurile şi Marea Neagră.
Apele freatice aproape că lipsesc, întâlnindu-se mai mult la baza unor deluvii, dar au debite
fluctuante.
Apele de adâncime, au în schimb, un debit bogat, sunt cantonate în nivelurile calcaroase,
fiind în general carbonatate, iar în Dobrogea de Sud au uneori caracter ascensional. Tot aici, ca şi în
sectorul litoral Mangalia-Neptun, sunt izvoare mezotermale, iar la Hârşova şi Topalu sunt ape
termale.
Râurile sunt tributare Dunării sau Mării Negre, iar în sud există un mic sector endoreic,
într-o zonă calcaroasă. Râurile mari au sub 50 km lungime, majoritatea terminându-se prin lacuri de
tip liman. Ele au în general cursuri intermitente, cu albii înguste, care la viituri devin neîncăpătoare,
provocând inundaţii.
Alimentarea este pluvială şi în mică măsură subterană, căderea precipitaţiilor fiind foarte
fluctuantă. Debitele medii anuale sunt foarte mici, cum este cazul Casimcei (0,4-1 m3/s),
Topologului (0,29 m3/s) sau Teliţei (0,03 m3/s). În regimul scurgerii există două maxime, unul legat
de aversele din iunie-iulie, iar altul legat de ploile de toamnă (octombrie-noiembrie).
Râurile din zona carstică sunt seci, doar la ploile foarte mari prezintă o scurgere rapidă, cu
efect distrugător. Principalele râuri interioare sunt: Taiţa şi Teliţa, care se varsă în lacul Babadag,
Slava, care se varsă în lacul Goloviţa, Casimcea, cel mai important râu dobrogean, care se varsă în
Lacul Taşăul. La acestea se adaugă râurile semipermanente din sudul Dobrogei, care se varsă în
Dunăre prin intermediul limanelor fluviale, printre care Ostrov şi Cernavodă.
Valea Carasu, în trecut cu izvoare la 5 km vest de Constanţa, vărsarea în Dunăre la
Cernavodă şi un curs abia perceptibil, datorită pantei reduse, a fost utilizată pentru proiectarea şi
construirea traseului Canalului Dunare - Marea Neagră; acest canal, în lungime de 64 km, leagă
Dunărea de Marea Neagră între Cernavodă şi Agigea, la cele două capete existând câte un sistem de
ecluze. A fost construită şi o derivaţie de la Poarta Albă la Midia (Canalul Poarta Albă - Midia).
Canalul Dunăre - Marea Neagră, utilizat pentru navigaţie, va spori în importanţă o dată cu
activizarea magistralei fluviale trans-europene, dintre Marea Nordului (Rotterdam) şi Marea Neagră
(Constanţa).

5
 Fig. 4 Harta hidrografică a Podișului Dobrogei

Dunărea mărgineşte Dobrogea prin sectorul bălţilor (Balta Ialomiţei, de la Ostrov la

Hârşova şi Insula Mare a Brăilei, de la Hârşova la Măcin) şi al Dunării Maritime, în nord.
Lacurile sunt reprezentate atât de limanuri, ce apar frecvent în jumătatea sudică (atât
fluviatile, în partea vestică, cât şi fluvio-marine, spre est), dar şi de lagune (ce prezintă grad mare
de salinitate). Cele mai importante lacuri sunt: Taşăul (23 km2), Techirghiol (22 km2), Siutghiol (20
km2), Oltina (19 km2), Mangalia(2,6 km2), Agigea (0,5 km2) etc.
Marea Neagră este o componentă hidrografică proprie Dobrogei şi Deltei, care determină
formarea unei unităţi regionale distincte: zona litorală, platforma continentală şi litoralul românesc
al Mării Negre.

VEGETAŢIA, FAUNA ŞI SOLURILE

Vegetaţia Dobrogei este formată în cea mai mare parte din stepă, la care se adaugă
suprafeţe de silvostepă şi păduri de stejar.
Stepa caracterizează peste 3/4 din suprafaţa Dobrogei. Desigur, este vorba de "stepa
secundară" şi terenuri cultivate, deoarece vegetaţia naturală, cu specii spontane, este redusă ca
întindere.
Silvostepa face trecerea spre etajul stejarului şi este, din acest punct de vedere, o zonă de
tranziţie.
Etajul stejarului (format îndeosebi din stejar pufos, stejar brumăriu, la care se adaugă specii
caracteristice pădurilor submediteraneene) cuprinde trei areale majore: zona Măcin-Niculiţel (cu

6
păduri în masiv), Podişul Babadagului şi nordul Podişului Casimcei, la care se adaugă un areal
discontinuu, parţial distrus în extremitatea sud-vestică a Dobrogei (zona "Deliorman" - "pădure
nebună", continuată însă în sud, în Durostor).

Fig. 5 Harta solurilor și a rezervațiilor naturale din Podișul Dobrogei

Fauna cuprinde specii de rozătoare specifice stepei (popândăul, orbetele, hârciogul), la care
se adaugă reptile de origine submediteraneană (şopârla dobrogeană, vipera cu corn, broasca
ţestoasă de uscat), păsări şi fauna acvatică. Din Dobrogea a dispărut, în vremuri istorice, vulturul
pleşuv, dar a fost introdus ca specie nouă, muflonul.
Solurile cele mai răspândite sunt solurile bălane (dobrogene), diferitele tipuri de
cernoziomuri, soluri cenuşii (în Podişul Babadag), soluri brune (în Munţii Măcin) şi soluri slab
evoluate (îndeosebi litosoluri).
Principalele rezervaţii şi monumente ale naturii sunt:
➢ Valul lui Traian, rezervaţie floristică (cu specii xerofile, rare);
➢ Luncaviţa, rezervaţie forestieră (un făget relict);
➢ Gura Dobrogei, rezervaţie speologică, la care se adaugă diferite puncte fosilifere (Topalu,
Basarabi, Seimenii Mari, Aliman);
➢ Rezervaţii geologice (Măcin);
➢ Dunele de la Agigea (rezervaţie de floră şi faună).

7
Geografia regională a României Cursul nr. 4, sem.2

PODIŞUL DOBROGEI

POPULAŢIA
Dobrogea, de-a lungul istoriei, a avut diferite denumiri, ca de exemplu Scythia Minor în
antichitate, Paristrion în secolul XI şi Dobrugi-ille în secolul XIV, când conducător era Dobrotici.
Descoperirile arheologice au indicat prezenţa omului încă din Paleolitic, în special în Valea
Casimcei, dar şi în alte puncte din Dobrogea Centrală şi de Sud.
Din Neolitic s-au găsit urme pe litoral, de-a lungul Dunării şi pe alte văi principale, toate
aparţinând celor trei culturi: Hamangia, Gumelniţa şi Cernavodă.
În Epoca bronzului (mileniul III î.e.n.), are loc amestecul triburilor indo-europene cu
populaţia băştinaşă şi formarea poporului trac cu arie de desfăşurare în spaţiul carpato-balcanic, ei
fiind agricultori, păstori, dar şi meşteşugari.
În Epoca fierului (1200-450 î.e.n.) se produce scindarea triburilor trace în două grupe care
se deosebesc treptat prin unele aspecte legate de religie, obiceiuri şi limbă: tracii balcanici la sud de
Dunăre şi tracii nordici sau carpato-danubieni, extinşi din Boemia şi până la Dunărea de Jos. Din
ultima categorie, în sec. VII î.e.n. s-au separat geţii, axaţi pe Carpaţi şi Dobrogea, Câmpia Română
şi Moldova.
În sec VII-VI î.e.n. are loc colonizarea litoralului de către greci, întemeindu-se oraşele
Histria, Tomis, Callatis etc.
La finele Epocii fierului se realizează o civilizaţie geto-dacă evidenţiată de un număr mare
de aşezări de tipul cetăţilor cu valuri de apărare sau situate pe monticuli naturali. Pe litoral,
coloniştii au preluat o parte din pământuri folosite în agricultură şi au stabilit intense legături cu
populaţia locală.
Începând cu sec. I î.e.n. se remarcă o evoluţie către uniuni tribale care au dus în final la
realizarea statului centralizat dac, condus de Burebista (82-44 î.e.n.). În contextul ameninţării
romane, acesta pune stăpânire pe toate cetăţile greceşti, dar şi pe teritoriul de la sud de Dunăre,
locuit de o populaţie de acelaşi neam şi limbă. Fărâmiţarea statului lui Burebista a favorizat
cuceririle romane şi transformarea Dobrogei în provincie romană; în anul 46 î.e.n. intră în provincia
Moesia.
În sec IV-VI e.n. Dobrogea era provincie de sine stătătoare sub numele de Scythia Minor.
În secolul VII dominaţia romano-bizantină cedează în faţa slavilor şi avarilor. Bizanţul stăpânea
litoralul nordic, bulgarii pe cel sudic, iar populaţia romanizată domina centrul Dobrogei.
În sec X e.n. Dobrogea reintră în Imperiul Bizantin, fiind cunoscută sub numele de
Paristrion. Frecventele invazii au determinat consolidarea sistemului de apărare, materializat în trei
valuri de apărare.
În sec XII-XIV slăbeşte din nou autoritatea bizantină, dar creşte rolul negustorilor genovezi
la Gurile Dunării. Se organizează statul feudal sub conducerea lui Dobrotici, prin unirea
organizaţiilor politice locale, iar în timpul lui Mircea cel Bătrân se relizează unitatea dintre Ţara
Românească şi Dobrogea.
În anul 1417 Dobrogea este cucerită de Mahomed I. Timp de patru secole se produce o
evoluţie lentă, economică şi socială. De asemenea ea va fi afectată de frecventele războaie ruso-
turceşti.
În afara colonizării cu tătari şi turci are loc şi pătrunderea elementului românesc din
Moldova, Muntenia şi Transilvania, care s-a îmbinat cu populaţia românească străveche.
În 1878 Dobrogea revine la Ţara Românească, iar din 1880 e împărţită în două judeţe:
Tulcea şi Constanţa. Populaţia creşte de la 100 000 cât era atunci la peste un milion azi. Se măreşte
mult şi suprafaţa agricolă, se construieşte podul de la Cernavodă (1890-1895) şi portul Constanţa.
Dezvoltarea socio-economică a Dobrogei după revenirea în 1878 în componenţa Ţării
Româneşti a impus şi o creştere rapidă a populaţiei care a evoluat astfel:
1878 → 100 000
1913 → 380 000 spor natural şi migrator, în special din Moldova
1930 → 447 000
1948 → 503 000 pierderile din cele două războaie mondiale
1956 → 593 000
1966 → 702 000
1977 → 863 000 spor natural şi migratoriu
1992 → 1 018 000
1996 → 1 014 000 stagnare
2011 → 832 000 spor natural şi migratoriu
Raportul urban-rural : Constanţa 72% urban şi 28% rural şi Tulcea 48% urban şi 52 %
rural.
În prezent, în Podişul Dobrogei trăiesc 667.000 loc. în mediu urban în 15 oraşe şi 330.000
loc în mediu rural în 306 sate grupate în 85 de comune.
➢ Densitatea populaţiei în judeţul Tulcea este de 31,5 loc. /km2 , cea mai mică din România,
iar în judeţul Constanţa de 106 loc./km2, puţin peste media pe ţară.
➢ Natalitatea în Tulcea în 2002 era de 9,9 ‰ iar în Constanţa de 9,5‰ , în timp ce media pe
ţară este de 10,4‰.
➢ Mortalitatea în Tulcea era 11,1 ‰ , iar în Constanţa de 8,5‰. Durata de viaţă este de 70 de
ani, faţă de 42 de ani cât era în 1932.
➢ Sporul natural în Tulcea este –1,2‰, iar în Constanţa de + 0,9‰.
➢ Migraţiile: până în 1990 era sporul migratoriu ridicat pe seama populaţiei venite din
judeţele Vaslui, Iaşi, Botoşani în zonele agriclole ale Dobrogei, dar şi din alte regiuni spre
Constanţa, Tulcea, Mangalia, Medgidia şi Năvodari (îndeosebi din comunele dobrogene).
În prezent mai dezvoltat este navetismul și deplasările sezoniere, atât în agricultură, dar mai
ales în timpul verii pentru turism, dar mai ales migrația internațională, sezonieră sau
definitivă în unele țări UE, cum ar Italia, Spania, Germania, dar și în Marea Britanie.

AŞEZĂRILE
Dobrogea are azi 15 oraşe (dintre care 2 sunt municipii) şi 85 de comune (ce cuprind 306
sate). Aceste aşezări au avut de-a lungul istoriei 6 etape importante de dezvoltare:
➢ pre-romană;
➢ daco-romană;
➢ etapa migraţiilor;
➢ etapa formaţiunilor statale;
➢ etapa ocupaţiei otomane;
➢ etapa de după revenirea în cadrul României.

AŞEZĂRILE URBANE (15 oraşe, din care 2 sunt municipii)

Cele mai vechi aşezări sunt coloniile greceşti Tomis (Constanţa) şi Callatis (Mangalia) din
sec VI î.e.n. Se adaugă cele din perioada romană Aegyssus (Tulcea), Axiopolis (Cernavodă),
Carsium (Hârşova), Noviodunum (Isaccea).
După numărul locuitorilor sunt:
➢ 1 oraş mare: Constanţa 350 000 loc.
➢ 4 oraşe mijlocii: Tulcea - 97 000, Medgidia - 48 000, Mangalia - 44 000, Năvodari - 33 000
loc.
➢ 10 oraşe mici: Cernavodă, Ovidiu, Măcin, Basarabi, Babadag, Hârşova, Eforie, Techirghiol,
Isaccea, Negru Vodă.
După funcţie sunt:
➢ complexe: Constanţa şi Tulcea;
➢ mixte: Cernavodă, Medgidia, Năvodari, Mangalia;
➢ agricole: Isaccea, Măcin, Babadag, Hârşova, Ovidiu;
➢ turistice: Eforie, Techirghiol.

2
 AŞEZĂRILE RURALE ( 85 comune, 306 sate)
Aşezările rurale sub aspect morfologic sunt:
➢ sate situate în bazinele superioare ale unor râuri;
➢ sate situate la baza versanţilor, mai ales spre Dunăre;
➢ sate situate în lungul văilor principale;
➢ sate situate în depresiuni;
➢ sate situate pe interfluviile podişurilor.
După numărul de locuitori:
➢ sate mici (sub 500 loc.) în bazinele superioare ale râurilor şi sunt cele mai numeroase;
➢ sate mijlocii (între 500 – 1500 loc.) frecvente în podiş, în Depresiunea Nalbant şi în Bazinul
Babadagului;
➢ sate mari (1000 – 4000 loc.) pe Valea Dunării, pe litoral şi pe cele 2 axe de comunicaţie
(Cernavodă - Constanţa şi Tulcea - Negru Vodă).
După funcţia economică:
➢ agricole;
➢ cerealiere (în zona centrală);
➢ cerealier-viticole (SV, N şi E Vaii Carasu);
➢ cerealier-zootehnic (zona centrală);
➢ cerealiero-vitico-piscicole (Oltina, Mahmudia);
➢ agro-silvice (în Pod. Babadag);
➢ agro-industriale (materiale de construcţii la Greci, Turcoaia, Mahmudia, Topalu, Adamclisi,
Somova şi Mineri, industrie alimentară la Basarabi, M. Kogălniceanu, Unirea);
➢ agro-turistice (Agigea, Costineşti, Tuzla, Vama Veche).

ECONOMIA
Din antichitate până în sec. XV, economia Dobrogei era net agricolă, la care se adăuga
comerţul cu statele şi oraşele mediteraneene. Între secolele XV-XIX este o stagnare economică,
doar agricultura fiind mai dezvoltată, asigurând cereale şi animale (oi) pentru Imperiul Otoman.
Din 1878 până în 1950 se dezvoltă agricultura şi activităţile portuare, la care se adăugă şi mica
industrie. După 1950 economia a căpătat o structură complexă, agro-industrială în judeţul Tulcea şi
industrial - agrar - balneară în judeţul Constanţa.

INDUSTRIA
Până în 1950 predomină industria uşoară şi alimentară (peste 75% din total), dar în prezent
ponderea cea mai mare o are industria grea (peste 50% în Constanţa).
În prezent, ponderea ramurilor industriale este:
➢ în jud. Constanţa: construcţii de maşini, alimentară, materiale de construcţii, textilă;
➢ în jud. Tulcea: alimentară, metalurgia neferoasă, materiale de construcţii.
Dezvoltarea industriei dobrogene este favorizată de:
➢ transporturi ieftine (Dunăre, mare, canal);
➢ materii prime locale;
➢ forţa de muncă disponibilizată din agricultură;
➢ deservirea zonei turistice a litoralului.

Principalele resurse sunt:

➢ minereu de fier (Palazu Mare, Iulia);
➢ cupru (Altân Tepe);
➢ sulfuri complexe (Somova, Mineri);
➢ baritină (Somova, Movila);
➢ ape minerale sulfuroase termale (Topalu, Hârşova, Mangalia);
➢ ape sulfatate şi nămol terapeutic (Techirghiol, Mangalia);
➢ materiale de construcţii: calcare, gresii, argilă caolinoasă, caolin, diatomite, nisip, şisturi
verzi.
3
 Industria energetică
➢ centrala atomoelectrică de la Cernavodă (3300 MW);
➢ termocentrala de la Constanţa (100 MW), Ovidiu (36 MW), Tulcea şi Năvodari.
Industria petrolului şi a gazelor naturale
➢ extracţii de petrol în platforma marină (0,9 mil. t/an);
➢ rafinărie la Midia-Năvodari;
➢ port petrolier la Midia.
Industria metalurgică
➢ Combinatul metalurgic Tulcea foloseşte minereu de fier de la Iulia, pirită cupriferă de la
Altân Tepe şi Somova, baritină de la Somova şi Mineri;
➢ Întreprinderea de alumină de la Tulcea foloseşte bauxită din import (Grecia, Guineea,
Turcia).
Industria constructoare de maşini şi prelucrării metalelor
➢ şantierul naval Constanţa înfiinţat în 1899 şi şantierul naval Mangalia;
➢ utilaje la Constanţa, Năvodari şi Medgidia;
➢ aparatură electronică la Constanţa şi Tulcea;
➢ piese pentru tractoare la Măcin;
➢ piese pentru tractoare şi maşini agricole la Medgidia.
Industria chimică
➢ combinatul de îngrăşăminte Năvodari;
➢ combinatul petrochimic Midia-Năvodari.
Industria celulozei şi hârtiei
➢ Palas (Constanţa).
Industria de exploatare a materialelor de construcţii
➢ granit (Greci, Măcin, Iacobdeal, Turcoaia, Piatra Roşie);
➢ porfire (Camena, Consul, Turcoaia);
➢ cuarţite (Măcin, Cerna);
➢ calcare (Hârşova, Topalu, Istria, Mircea Vodă);
➢ marmură (Somova);
➢ caolin (Măcin).
Industria de prelucrare a materialelor de construcţii
➢ Combinatul de lianţi şi azbociment Medgidia:
➢ Fabrica de ciment Medgidia (1/3 din producţia ţării);
➢ Prefabricate la Costanţa şi Tulcea;
➢ Marmură la Tulcea;
➢ Fabrica de sticlă de la Tulcea;
Industria de prelucrare a lemnului
➢ Fabrici de mobilă la Constanţa şi Cernavodă.
Industria textilă şi de confecţii
➢ Prelucrare a lânii la Constanţa;
➢ Confecţii la Constanţa, Ovidiu, Tulcea;
➢ Covoare la Babadag şi Sarichioi;
➢ Tricotaje la Babadag.
Industria alimentară
➢ Lapte şi produse lactate la Constanţa Tulcea, Mangalia, Medgidia, Babadag, Cobadin;
➢ Conserve de legume şi fructe la Ovidiu, Constanţa, Cernavodă, Babadag, Măcin, Tulcea;
➢ Conserve de peşte le Tulcea;
➢ Morărit şi panificaţie la Constanţa, Medgidia, Mangalia, Cernavodă, Babadag;
➢ Zahăr la Tulcea şi Babadag;
➢ Ulei la Constanţa.
Industria de prelucrare a stufului: Tulcea.
Industria poligrafică: Constanţa.
Industria mică

4
➢ Lactate şi atelaje la Topraisar;
➢ Caşcaval la Pietreni;
➢ Covoare şi vinificaţie la Sarichioi.
➢

Fig. 1 Hărțile economice ale Podișului Dobrogei

5
 AGRICULTURA
Este cea mai veche ramură economică. Până în secolul XIV era cerealieră, apoi în perioada
otomană devine animalieră prin creşterea oilor pentru Imperiul Otoman.
După 1880 s-au produs o serie de reforme agrare ce au dus la mărirea rapidă a suprafeţelor
cultivate prin desţelenirea unor suprafeţe în stepă şi silvostepă. În prezent are un caracter complex,
cerealier-animalieră, la care se adaugă viticultura, pomicultura şi piscicultura.
Din suprafaţa totală Constanţa are 80% teren agricol din care 84% arabil, iar Tulcea are
42% teren agricol, din care 80% arabil.
Suprafaţa agricolă în Constanţa este de 565 800 ha din care: 84% arabil, 11,6% păşuni, 3%
vii, 1% livezi şi 4,9% păduri.
Suprafaţa agricolă în Tulcea este de 361 400 ha din care: 80% arabil, 16,8% păşuni, 3% vii,
0,5% livezi şi 11,2% păduri.
Cerealele ocupă 66% din suprafaţa arabilă, predomină porumbul (28,2%), grâul şi secara
(27,5%).
Plantele oleaginoase ocupă 16,5% din arabil. Predomină floarea-soarelui, inul pentru ulei şi
soia.
Legumele ocupă 2,8% din arabil. Predomină cartofii, roşiile şi pepenii.
Viticultura ocupă 3% din suprafaţa agricolă şi este favorizată de solul calcaros şi climatul
secetos. Cele mai însemnate podgorii se află în bazinul Carasu (Murfatlar cu struguri pentru desert,
Nazarcea cu vin demisec şi Medgidia cu struguri de masă şi stafide, în sud-vestul Dobrogei
(struguri de masă şi vin)şi sud-estul Dobrogei (struguri de masă), Pod. Niculiţel (vinuri seci) şi
Tulcea şi nord-estul Dobrogei (struguri de masă şi vin).
Pomicultura ocupă 1% din suprafaţa agricolă. În jud. Tulcea se întâlnesc cireşi, vişini,
gutui, pruni şi piersici (în Dealurile Tulcei şi bazinul Taiţei). În jud. Constanţa sunt piersici în
bazinul pomicol Carasu (Medgidia), caise la Nazarcea, iar de-a lungul litoralului şi în sud-vestul
Dobrogei sunt de asemenea plantaţii cu piersici, migdali şi nuci.
Creşterea animalelor reprezintă peste 33% din valoarea producţiei agricole şi se bazează pe
păşuni, porumb pentru însilozare, lucernă etc.
➢ Ovinele ocupă primul loc, jud. Constanţa având cele mai multe oi din ţară.
➢ Porcinele sunt concentrate în zona Carasu-Constanţa şi în vecinătatea localităţilor Măcin,
Babadag, Ceamurlia de Jos, Zebil etc.
➢ Bovinele sunt mai ales în fermele din sud-estul Dobrogei, dar şi la Poarta Albă, Albeşti (jud.
Constanţa) şi Nalbant, Dăeni şi Beştepe în jud. Tulcea.
➢ Apicultura e concentrată mai ales în pădurile de tei din Pod. Niculiţel, Pod. Babadag şi Pod.
Oltinei.
➢ Avicultura se face în special în marile ferme de la Moşneni, Lumina, Mineri şi Nalbant.
➢ Cabalinele sunt reprezentate în special de herghelia de cai de rasă de la Mangalia.

CĂILE DE COMUNICAŢIE
Dunărea şi Marea Neagră au fost importante căi de navigaţie încă din antichitate. S-au
adăugat reţeaua de drumuri, în special de-a lungul Dunării şi pe litoral, precum şi cele două ce
traversau Dobrogea de la nord la sud şi de la vest la est.
Transporturile maritime
➢ portul Constanţa este cel mai mare, fiind legat cu 400 de porturi din lume;
➢ portul Mangalia specializat în minereuri şi mărfuri;
➢ portul Midia specializat în petrol.
Transportul fluvial pe Dunăre şi pe Canalul Dunăre- Marea Neagră
➢ navigaţia fluvială între Ostrov şi Măcin şi fluvio-maritimă între Galaţi şi Sulina;
➢ porturi: Mahmudia (calcare dolomitice pentru Galaţi), Tulcea, Isaccea, Măcin, Cernavodă.
➢ Canalul, inaugurat în 1984, lung de 64,2 km şi lat de 70-90 de metri prezintă ca porturi
Medgidia şi Basarabi. Ulterior a fost construită ramura dinspre Midia pentru legătura cu
portul petrolier.
Transportul feroviar

6
 ➢ Dobrogea are 460 km de căi ferate, din care 102 km linii duble şi 77 km electrificate.
Transportul rutier
➢ Dobrogea are 3459 km de drumuri, din care 1317 km modernizaţi. Din acestea 782 km sunt
drumuri naţionale. Densitatea este de 32,1 km/100km2 în Constanţa şi 14 km/100km2 în
Tulcea.
Transportul aerian
➢ Sunt 2 aeroporturi: M. Kogălniceanu la 26 km NV de Constanţa şi Cataloi la 16 km SV de
Tulcea.

POTENŢIAL TURISTIC
Una din marile regiuni turistice ale ţării, favorizată de litoral, deltă, lacuri, relief variat şi
condiţii climatice favorabile. Capacitatea de cazare depăşeşte 124 000 locuri de cazare, adică 43%
din totalul pe ţară. Cele mai multe sunt în sudul litoralului la Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud,
Saturn, Neptun, Venus, Jupiter, Olimp, Costineşti, Techirghiol, Aurora.
În jud. Tulcea sunt doar 3000 de locuri la Tulcea, Măcin, Baia-Razim, Delta Dunării.

SUBUNITĂŢI GEOGRAFICE
Majoritatea regionărilor realizate asupra teritoriului podişului dobrogean separă trei unităţi
mari - Dobrogea de Nord, Dobrogea Centrală şi Dobrogea de Sud, fiecare cu mai multe subunităţi.
Există unele diferenţe în denumirea subunităţilor, dar ele sunt mult mai mici în raport cu cele din
alte podişuri.

DOBROGEA DE NORD
Este încadrată de Lunca Dunării în vest şi nord care are uşoare pătrunderi în depresiuni; în
est, de la Unirea, limita trece pe la Zebil-Enisala (ocolind Lacul Babadag), Jurilovca-Ceamurlia; în
sud, urmează aliniamentul Peceneaga-Camena.
Relieful, iniţial pediplenat, a fost reînălţat mai mult în jumătatea de vest şi fragmentat intens
în pliocen superor-cuaternar. Evoluţia pliocen superor-cuaternară pe un fond petrografic divers a
dus la individualizarea de pedimente. Are înălţimile cele mai mari din Dobrogea, fragmentarea cea
mai bogată şi asocierile cele mai diverse ale declivităţii. Este regiunea cea mai bine împădurită din
Dobrogea (păduri de gorun, tei, carpen etc.). Aici există, pe de o parte, numărul cel mai mare de
sate mici aflate în bazinele de obârşie şi în lungul văilor principale, iar pe de altă parte aşezări mari
(peste 2000 locuitori) cu economie agricolă sau mixtă ce au largi posibilităţi de dezvoltare (se
desfăşoară pe contactul dintre dealuri şi Lunca Dunării, în depresiuni şi la limita cu câmpia fluvio-
maritimă, ca de exemplu Luncaviţa, Unirea, Topolog, Dorobanţu, Baia şi Ciucurova). Majoritatea
satelor au funcţie agricolă axată fie pe producţia cerealier-viticolă, fie pe producţia cerealier-
animalier-viticolă; în est se adaugă piscicultura, iar în nord-vest apicultura. La aşezările mari
funcţia agricolă se îmbină cu cea industrială sau de servicii (Mahmudia, Somova, Mineri,
Luncaviţa, Turcoaia, Greci etc.).
Se adaugă industria metalurgică (Tulcea), industria alimentară (valorificare pe de o parte a
peştelui din Deltă şi apoi a produselor agricole), industria construcţiilor de maşini (ramură nouă
axată pe repararea navelor de pescuit la Tulcea şi utilaj agricol la Măcin), industria materialelor de
construcţie (exploatarea de piatră de construcţie, sticlă etc.); este, în cea mai mare parte,
concentrată în nord la Tulcea şi în centrele limitrofe. Există şi unităţi din sectorul industriei
alimentare şi uşoare în comune.
În agricultură, care are un caracter complex, se remarcă unele diferenţe determinate atât de
folosirea terenurilor, cât şi de producţia realizată. Astfel în nord-vest se impun culturile de câmp
(cereale, floarea-soarelui, soia) şi creşterea bovinelor la care secundar se adaugă şi piscicultura; în
Podişul Babadag, pe prim-plan se află creşterea animalelor şi apoi culturile de câmp (porumb,
secară, orz, grâu); în nord (Isaccea-Niculiţel) se îmbină cultura cerealelor cu viticultura şi creşterea

7
animalelor; în nord-vest predomină creşterea animalelor şi viticultura; în sud culturi cerealiere si
zootehnia (ovine în special).
Există patru oraşe: Tulcea este anticul Aegyssus, sec II; avea 97.214 locuitori în 1996. În
prezent este centru industrial cu accent pe industria grea şi alimentară; se conturează zone
funcţionale tipice (în vest şi est industrială; în centru comercială, rezidenţială, iar la Dunăre zona
portuară; în sud şi sud-est - pe dealurile care încadrează oraşul - este zona agricolă (pomicolă,
cerealieră, creşterea animalelor pentru lapte şi carne); Babadag (Vicus Novus în epoca romană),
atestat documentar la 1262 sub numele actual; centru agrar-industrial (cereale, legumicultură,
creşterea bovinelor şi porcine; fabrica de nutreţuri; întreprindere de vinificaţie, industrie alimentară,
covoare etc.). Măcin (Arrubium) - punct de vamă în timpul ocupaţiei otomane; funcţii mixte:
industrială (piese şi subansambluri pentru tractoare; brânzeturi; vinificaţie; exploatarea materialelor
de construcţii), agricolă (grâu, porumb, viţă de vie; creşterea porcinelor şi ovinelor); Isaccea
(Noviodunum) cu funcţie agrar-industrială (depozit de fermentare a tutunului; cariere de calcare şi
diabaz ; covoare; cereale, floarea-soarelui , tutun, in, fructe).
În Dobrogea de nord există următoarele subunităţi:
Munţii Măcin. Sunt încadraţi de Dunăre în vest şi nord şi de Culoarul Luncaviţa-Lozova
în est; are cele mai mari înălţimi (patru vârfuri peste 400 m). Este alcătuit din formaţiuni
paleozoice, cu desfăşurare în NV-SV, care s-au reflectat în relief. Climatul arid a favorizat
dezvoltarea unui relief rezidual (creste pe cuarţite în poziţie aproape verticală; mase de grohotişuri),
scoarţă de alterare groasă şi culmi rotunjite (pe granite). Se separă în sectorul central- Culmea
Pricopan (cea mai înaltă şi omogenă, cu relief rezidual, cu exploatări de granite şi cuarţite), Dl.
Megina-Priopcea (vest) şi Dl. Boclugea (est) în care se intercalează văi longitudinale sau
depresiuni (Jijila, Greci, Cerna-Mircea Vodă în vest şi Luncaviţa, Taiţa superioră în est).
Podişul Niculiţel. Se desfăşoară între văile Dunărea (N), Teliţa (E) - contactul cu
Depresiunea Nalbant (pe akiniamentul Poşta - Nalbant - N. Bălcescu); Valea Tăiţei (S), văile
Lazovei şi Luncaviţei (V). Este alcătuit din roci vulcanice (diabaze, porfire, câteva iviri de granite)
şi roci sedimentare triasice (calcare şi gresii) cuprinse în mai multe cute orientate NV-SE şi N-S.
Înălţimile scad spre est şi sud; către nord se termină brusc. Văile principale Teliţa, Tăiţa sunt în
bună măsură axate pe linii tectonice. Spre ele se desfăşoară numeroase văI scurte ale căror obârşii
corespund unor mici bazinete depresionare. Este o zonă încă bine împădurită în care circulaţia se
realizează prin culoare depresionare din lungul văilor principale. Pe versantul nordic se află
podgoria Niculiţel-Sarica.
Dealurile Tulcei. Ocupă jumătatea nord-estică a Dobrogei de Nord. În alcătuirea lor se
impune o culme de peste 40 km desfăşurată de la vest la est, cu o înălţime medie de 80-120 m, dar
în lungul căreia se ridică mai multe vârfuri rotunjite la peste 180 m altitudine. Din această culme,
care se termină spre nord printr-un versant abrupt (adesea cu mai multe trepte tăiate în loess), se
desprind spre sud interfluvii de tipul platourilor care coboară spre zonele joase depresionare
(Nalbant, Agighiol etc.). Fizionomia reliefului este o reflectare a condiţiilor structurale (diabaze şi
porfire, roci sedimentare cutate acoperite de depozite loessoide groase). Se impune relieful de
pediment şi de inselberguri.
Peste 90% sunt terenuri de cultură şi păşuni; pădurea se află doar în câteva locuri (în nord şi
vest predomină gorunul). În sectorul nordic sunt principalele suprafeţe cu livezi şi viţă de vie, pe
când la sud terenurile cerealiere (îndeosebi porumbul).
Podişul Babadag. Se desfăşoară în sudul Dobrogei de Nord de la Dunăre la Lacul Razim.
Limita de nord o formează sudul depresiuni Nalbant şi culoarul TăIţa-Mircea Vodă, iar la sud
culoarul văilor Aiorman-Slava Rusă. Geologic reprezintă sinclinoriu cu numeroase cute secundare
de care se leagă forme de relief structural (linii de cueste). Prezenţa rocilor calcaroase a favorizat
dezvoltarea reliefului carstic şi aici există inselbeguri şi pedimente, iar în lungul văilor depresiuni
de eroziune diferenţială. Cele mai extinse sunt Dorobanşu (V), Babadag (E) şi cele de pe Slava.
Înălţimile scad de la vest (ating 400 m în Dl. Atmagea) spre SE (30-40 m la capul Dolojman
deasupra Reazelmului). Pădurile cu stejar brumăriu, carpen, tei etc. ocupă areale mai largi în centru
şi nord-vest; la exterior silvostepa a fost înlocuită cu întinse areale de culturi agricole (I. Marin,
1971).

8
PODIŞUL DOBROGEI CENTRALE
Se desfăşoară pe aria şisturilor verzi, deci între aliniamentele faliilor Peceneaga-Camena
(culoarul văilor Aiorman-Slava Rusă) şi Topalu-Taşaul în sud. Ultima are contur uşor neregulat cu
pătrunderi în bazinetele de la obârşia generaţiei de văi ce aparţin de bazinul Carasu.
Structural, peste şisturile verzi urmează discordant formaţiuni jurasice (calcare şi
conglomerate calcaroase) la care s-a putut reconstitui alcătuirea de tip recife (N. Orghidan, 1964),
apoi depozite loessoide şi loessuri.
În peisajul morfologic se impun cinci aspecte : podurile largi tipice regiunilor de podiş care
coboară de la 250-300 m (în sectorul central-nordic) la sub 100 m (spre sud, sud-vest şi sud-est)
paralel cu creşterea în lăţime şi micşorarea gradului de fragmentare; desfăşurarea radială a văilor
care se orientează spre mare, Dunăre sau Casimcea şi care au obârşii largi (adesea sub formă de
bazinete depresionare de contact), un curs mijlociu adâncit şi unul inferior larg, puternic aluvionat
(ceairele); prezenţa martorilor de eroziune (frecvent de natură calcaroasă) care apar ca inselberguri
flancate de pedimente; treptele de lângă Dunăre, mare şi din bazinul Casimcei interpretate ca nivele
de eroziune; relieful carstic din sectorul Topalu-Stupina şi din bazinul inferior al râului Casimcea.
Continentalismul climatului se transpune în desfăşurarea în nord a silvostepei, iar în centru
şi sud a stepei, amândouă fiind desţelenite în cea mai mare parte la sfârşitul sec. XIX.
Un potenţial demografic redus exprimat printr-o reţea de aşezări rurale, valori reduse ale
densităţii populaţiei (20-40 locuitori/km2) şi numai cinci comune cu peste 5000 locuitori. Există
oraşul Hârşova (Carsium, sec. II e.n.), cu funcţie comercială, agricolă şi industrială; are 10.973
locuitori (1996), două porturi (cel mai vechi specializat în expedierea cerealelor, iar cel nou pentru
transportul de balast, nisip), o activitate industrială axată pe exploatarea materialelor de construcţie,
prelucrarea produselor agroalimentare şi de lemn etc. Se mai impun ca centre de polarizare
economică - socială comunele Stejaru (producţia de pirită cupriferă de la Altân Tepe; primele
exploatări la 1898), Baia (staţia de flotare a piritei), Mihail Kogălnoceanu (industria materialelor de
construcţie, alimentară, aeroportul internaţional).
Agricultura reprezintă ramura economică de bază (peste 80% din suprafaţă fiind luată !n
cultură). În producţia agricolă predomină cea de porumb, iar dintre plantele tehnice floarea-
soarelui. La acestea, către Dunăre, se adaugă viticultura, iar pe terenurile dealurilor mai înalte din
nord, creşterea oilor.
Podişul Casimcei. Cea mai mare parte din teritoriu este inclus la Podişul Casimcei care are
altitudinile cele mai mari, coborând de la 300 m (nord) la sub 250 m (sud); relieful corespunde
pediplenei ce taie şisturile verzi; este străbătut pe centru de Casimcea; relief carstic, în sud, în
calcare jurasice; pe contactele petrografice s-au individualizat bazinete depresionare cu margini
glacisate; în nord, există pâlcuri de pădure, în centru silvostepă şi în sud stepă; folosinţă agricolă şi
slabă populare.
Podişul Dăeni-Hârşova. La vest se află podişul Dăeni-Hârşova sau Gârliciu cu o lăţime în
jur 10-15 km, cu relief în două trepte (la 30 m şi 65 m) considerate terase de abraziune (I.
Rădulescu, 1965) şi pedimente (Gr. Posea); aşezări la contactul cu Lunca Dunării şi pe văile
principale; peisaj agricol dominant.
Podişul Istriei. În est se găseşte Podişul Istriei. Este alcătuit tot din două trepte joase
(pedimente); aflat în aria de influenţă a Mării Negre. Peisajul de stepă a fost în mare parte înlocuit
de cel agricol. Există areale mici cu soluri şi vegetaţie de sărătură sau cu exces de umiditate (I.
Marin, 1971).

DOBROGEA DE SUD
Se desfăşoară la sud de aliniamentul faliei Topalu-Taşăul. Structural, se suprapune platformei
Dobrogei de Sud în care, peste cristalinul proterozoic, mai importante sunt calcarele cretacice şi
sarmaţiene, iar la suprafaţa mantia de loess. Mişcările neotactonice cuaternare au ridicat
sectorul sud-vestic mai mult, determinând înălţimile actuale (150-200 m), caracterul antecedent
al majorităţii văilor dunărene şi indirect fragmentarea mai accentuată a acestui sector.

9
 În relief se impun, pe de o parte, interfluviile plate, cu lăţimi de zeci de kilometrii în centru
şi care cad altimetric mai lin spre nord şi est şi brusc către nord-vest şi vest. Al doilea aspect îl
introduc văile care sunt evazate la obârşii şi care în aval se adâncesc treptat (cele mari creează un
fel de canioane în loess şi în placa de calcar) şi se lărgesc căpătând uneori şi caracter depresionar.
Versanţii la văile mari se termină prin glacisuri.
În Dobrogea de Sud, cumpăna de ape cu desfăşurare nord-sud se află la 8-10 km vest de
ţărm urmărind un şir de înălţimi joase (sub 100 m). Faţă de aceasta, reţeaua de râuri cu regim net
intermitent se desfăşoară spre vest nord-vest şi est. Cele care ajung la Dunăre se termină în limanuri
fluviale, iar cele dinspre mare în lagune sau limanuri fluvio-maritime.
Dinamica actuală este diferita. În SV (Podişul Oltinei) eroziunea torenţială se îmbină cu
sufoziunea, tasarea, alunecările, spălarea areolară;în est precumpănesc procesele marine la care se
adaugă tasarea; în centru mai importante sunt şiroirea, spălarea în suprafaţă, tasările şi procesele
carstice.
Climatul continental arid a favorizat dezvoltarea stepei; doar în SV există un areal mai larg
de păduri de cvercinee.
Intervenţia antropică a avut un rol deosebit în modificarea peisajului natural (desţelenirea
stepei şi silvostepei; îndiguiri, desecări, irigări, cariere etc.).
Caracteristicile demografice sunt diferite în cadrul a trei sectoare. În SV (Podişul Oltinei)
densitatea aşezărilor este mai mare, iar comunele depăşesc 3000 locuitori; în centru (Podisul
Cobadin) satele sunt mai rare şi numărul de locuitori mai mic; în nord (valea Carasu) şi pe litoral
sunt aşezările cele mai extinse; aici se află şi cele nouă oraşe.
Cernavodă (vechiul Axiopolis roman), în prezent cu peste 21.000 locuitori. Important port
la capătul canalului, cu unităţi de industrie alimentară; din 1995 o însemnată bază de energie
electrică prin centrala atomo-nucleară.
Medgidia (în evul mediu se numea Carasu); oraş de la mijlocul secolului XIX în 1996 avea
47.567 locuitori; este cel mai însemnat centru al industriei materialelor de construcţii (lianţi şi
azbociment), apoi utilaj agricol, unităţi de industrie alimentară, confecţii, pielărie şi incălţăminte. În
zonă există însemnate suprafeţe cu vii şi livezi de piersici. Prin construirea canalului aici s-a
amenajat un port cu profil complex.
Constanţa (Tomis, sec. VI î.e.n.), cu 348.269 locuitori, în 1996. Funcţia economică
principală este cea de transport (al şaptelea port din Europa) cu un volum anual de trafic de peste 50
mil. t. Principal nod feroviar, rutier al Dobrogei. În structura producţiei industriale - pe primul loc
se află şantierul naval, apoi industria textilă (stofe de lâna), industria celulozei şi hârtiei etc.; ea
este concentrată în vest în lungul căii ferate şi în zona portului.
Prin Constanţa se realizează 2/3 din volumul comerţului exterior al tării noastre. Deosebit
de importantă este funcţia balneo-turistică realizată prin mulţimea obiectivelor din oraş şi din
Mamaia. Se conturează clar zone funcţionale tipice.
Eforie (primul stabiliment 1898 Movila, 1928 Carmen Sylva, 1948 V. Roaită) din 1966 a
devenit oraş prin unirea cu Eforie Nord (dezvoltat în jurul stabilimentului de la 1901). Azi are peste
9.295 locuitori; funcţia principală este cea balneoturistică; capacitate de cazare de peste 25.000
locuri; urmează funcţia agricolă axată pe cultura cerealelor, legumelor şi fructelor.
Techirghiol (cea mai veche aşezare balneară 1892-1896); capacitate actuală 3.500 locuri;
funcţie agro-balneară.
Mangalia (Callatis, sec. VI î.e.n.; în timpul ocupaţiei turceşti Pancale, Pangale). Peste
44.000 locuitori; funcţie industrială (şantierul naval, topitoria de in şi cânepă) şi funcţia
balneoturistică (amenajările din oraş şi toată zona nordică până la Olimp).
Năvodari (în trecut Caracorum); în 1953 este construit Combinatul chimic; în 1968 este
declarat oraş. În vecinatate se află Combinatul Petro-Midia şi zona balneară. Din 1989 au devenit
oraşe localităţile Ovidiu şi Negru Vodă.
Economia are caracter complex.
Agricultura, ramura tradiţională, îmbracă forme diverse. Culturilor cerealiere li se adaugă
viticultura, pomicultura, creşterea oilor şi a bovinelor. Sistemul de irigaţii Carasu se întinde pe cea
mai mare parte a acestei regiuni agricole.
10
 Industria este legată de centrele situate în lungul axei Cernavoda - Constanţa şi în oraşele
mari de pe litoral. Este axată pe industria construcţiilor de maşini, chimică, materiale de construcţii,
alimentară şi textilă etc.
Marea, Canalul şi Dunărea, la care se adaugă reţeaua feroviară şi rutieră asigură (mai ales în
jumătatea de nord şi pe litoral) o intensă activitate de transport.
Turismul, în forme variate, contribuie din plin la dezvoltarea economică a acestei regiuni.
Se împarte în Podisul Medgidia (în nord), Podisul Olteniei (SV), Podisul Cobadin (centru) şi
Podisul Mangaliei (E).

Podişul Medgidiei
Are cea mai mare desfăşurare (de la Dunăre la mare), situându-se la 80-100 m, cu relief de podiş
în nord şi de boturi de deal spre Dunăre şi valea Carasu; grosimea mare a loessului favorizează
procesele de sufoziune, tasare, iar pe versanţi văilor principale şiroire şi torenţialitate, surpări
etc.; valea Carasului care îl străbate de la est (la 4 km de mare) la vest, este largă, peisajul
natural fiind aproape în întregime schimbat (culturi cerealiere, viticole, pomicole; canalul şi
sistemul de irigaţii); este o unitate bine populată cu aşezări mari şi economie cu caracter
complex.
Podişul Oltinei. Aflat în sud-vestul Dobrogei are altitudinile cele mai mari (peste 180 mari);
este fragmentat de văi înguste orientate SE-NV; se deschid către Dunăre unde râurile (care în
amonte sunt seci), în spatele unor baraje de aluviuni dunărene, au dat limanuri; relief de platouri pe
calcare sarmaţiene şi loess; spre Dunăre există terasă levantină (descrisă de C. Brătescu), păduri de
cer, gârniţă şi multe specii sudice, apoi silvostepa cu specii de stejar termofile şi stepa, ultimele în
mare măsură înlocuite de culturi de viţă de vie, porumb.
Podişul Cobadin. Situat în sectorul central-sudic, are altitudini de 150-180 m, relief de
platouri pe calcare sarmaţiene separate de văi seci; există un relief carstic variat (multe forme
fosilizate; la suprafată depresiuni carstice - Negru Vodă). O regiune agricolă importantă.
Podişul Mangaliei. Cunoscut în unele lucrări geografice sub numele de Litoralul de la sud
de Constanţa, este o unitate joasă (sub 50m) în care se impun platourile pe calcare sarmaţiene şi
loess, văi scurte care se termină în limanuri fluvio-maritime, faleze şi plaje înguste. Influenţa mării
în caracteristicile climatice este determinantă. Peisajul natural de stepă a fost în întregime schimbat
cu unul agricol diversificat (culturi cerealiere, vii, livezi de piersici). Există multe aşezări înşirate în
vecinătatea ţărmului cu economie mixtă. Se impun Constanţa, Mangalia şi staţiunile
balneoclimaterice.

11
 GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI Cursul nr.5, sem.2
DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI
 I. CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ
♦ Denumirea şi aşezarea geografică
Depresiunea colinară a Transilvaniei este
situată în partea centrală a ţării, în interiorul
arcului carpatic, corespunzând unei vaste arii
depresionare de natură tectonică, fiind practic
cea mai extinsă din întregul lanţ al Carpaţilor,
formată datorită eforturilor de ridicare a
acestora.
Ocupă o suprafaţă de 26.675Km2 (11,2%)
din suprafaţa României.
 Poziţia geografică, încadrarea aproape
circulară de către Carpaţii Româneşti, au
determinat un rol însemnat în dezvoltarea
caracteristicilor naturale şi în geneza şi
evoluţia poporului român.
Culoarele văilor, trecătorile şi pasurile din
munţi au facilitat legături strânse şi
permanente între românii aflaţi de-o parte şi
de alta a Carpaţilor.
 Denumirea de Transilvania este foarte veche,
apărând consemnată în documente la 1195 sub
forme ca:
●“Transilvanae” cu sensul de ţară (regiune) aflată
dincolo de marile păduri.
● Toponimul “Ardeal” este de origine daco-latin
● Ardil din care au derivat, Ardalia, Ardelia având sens
de spaţiu deluros (deal), înalt (ard) care se
mărgineşte cu ţări axate pe depresiuni (Tănciulescu,
1985).
 Denumirea geografică a apărut în sec. XX sub
diferite forme:
● Colinele Transilvaniei,
● Dealurile Transilvaniei,
● Podişul Transilvaniei,
● Depresiunea Transilvaniei,
● Depresiunea colinară a Transilvaniei.
În ultimul timp s-au impus ultimele două forme
mai cuprinzătoare în conţinut, deoarece se referă
atât la spaţiul jos, creat tectonic între ramurile
Carpaţilor, cât şi la înfăţişarea dominantă a reliefului
acestuia, creat ulterior.
 Delimitarea geografică
Stabilirea limitelor este uşurată, în mare măsură, de
faptul că la periferia acestei unităţi, la contactul cu munţii,
tectonica şi mai ales eroziunea, au creat depresiuni care
funcţionează şi ca discontinuităţi în peisaj prin:
- diferenţe de altitudine de sute de metri,
- unităţi structurale şi petrografice deosebite,
- caracteristici morfologice, biopedogeografice, demografice şi
de valorificare economică deosebite.
În sectoarele în care nu apar depresiuni de contact se
impun diferenţele de nivel faţă de rama montană.
 Limita de est apare la contactul cu munţii dintre
văile Someşului Mare şi Olt, susţinută de o suită de
bazinete depresionare dar şi de diferenţa de nivel de
peste 250 m faţă de culmile şi platourile vulcanice
alcătuite din piroclastite şi lave de la poalele
munţilor.
De asemenea, prezenţa pădurilor bine încheiate
în munte comparativ cu păşunile, fâneţele şi
aşezările din depresiuni, întăresc limita dintre cele
două unităţi de relief.
 Limita de sud-est şi sud este dată de un
culoar format din câteva depresiuni cu
desfăşurare mare:
- Făgăraş-Sibiu-Sălişte şi
- Apold.
Diferenţele de nivel între munţi şi
depresiuni sunt de 200-300m în dreptul
Perşanilor şi de 700-800 m în dreptul Munţilor
Făgăraş, Cândrel şi spre sud-vest faţă de
Şureanu.
 Limita de vest are o desfăşurare sinuoasă
datorită prezenţei contactului dintre sedimentarul
mezozoic şi paleogen, iar pe alocuri cristalinul din
estul Munţilor Apuseni şi sedimentarul mio-pliocen
din bazinul transilvan.
Râurile care traversează aceste formaţiuni au
creat bazinete depresionare, menţinând diferenţa de
nivel de 100-200 m.
Mai la nord, faţă de Munţii Vlădeasa apar
abrupturi clare de 300-400m, până la valea Crişului
Repede.
 Limita de nord-vest urmăreşte contactul cu
Muntele Meseş până la Jibou de unde, spre nord-est
până la Depresiunea Lăpuş, se înscriu diferenţe de
nivel faţă de Dealurile de Vest de 100-300 m în
dreptul “jugului intracarpatic”.

Limita de nord se realizează faţă de Munţii

Lăpuşului, Ţibleşului, Rodnei şi Bârgăului între văile
Lăpuş şi Ilva printr-o suită de bazinete depresionare,
separate de şei de eroziune diferenţiată.
 ♦ Geneză, structură, alcătuire geologică
Structura, litologia şi relieful depresiunii
constituie o adevărată “carte deschisă” în
strânsă legătură cu cea a ramurilor carpatice
înconjurătoare.
Majoritatea cercetătorilor apreciază că
Depresiunea Transilvaniei a luat naştere prin
scufundarea neuniformă a unui relief
cristalino-mezozoic, începând de la sfârşitul
cretacicului şi a continuat până în pliocen.
 Procesul de conturare a depresiunii a
început cu orogeneza austrică, dar în faza
laramică s-a delimitat depresiunea faţă de
catenele muntoase înconjurătoare, din
cretacicul superior, moment, când începe
efectiv evoluţia ei, desfăşurată în trei etape
principale:
a) pre-tortoniană;
b) tortonian-pliocenă;
c) post-pliocenă.
a) Etapa pretortoniană
Se produce scufundarea neuniformă a
Depresiunii Transilvaniei, remarcându-se subsidenţa
foarte activă în zona someşană care se putea
compara ca un golf al Mării Panonice prin care au
pătruns apele marine în întreg bazinul intramontan.
A urmat procesul activ de sedimentare cu acumulări
remarcabile de peste 3000 m în aria “porţii
someşene”, în special în faza savică de la sfârşitul
paleogenului, care înalţă uşor nord-vestul
depresiunii.
 b) Etapa tortonian-pliocenă
Este marcată de numeroase
subsidenţe în special în partea de sud-est,
accentuate şi de noi ridicări ale orogenului
carpatic.
În urma accentuării mişcărilor
tectonice stirice a avut loc o puternică
activitate vulcanică în aria carpatică,
concretizată prin acumularea în
depresiune a tufului de Dej, gros până la
100 m.
 Peste acesta s-au depus evaporitele
tortoniene, dintre care mai importantă
este sarea, ce a influenţat tectonica
depozitelor mai noi şi respectiv relieful
actual.
Evaporitele au luat naştere ca
depozite de lagună, în condiţiile unui
climat arid şi în timpul unei subsidenţe
lente.
 Cu privire la originea depozitelor de sare
din Transilvania, unii autori admit legături ale
lacului transilvan din tortonian cu apele Mării
Panonice din exterior (vest) prin regiunea
actualelor culoare ale Mureşului şi Someşului,
iar alţii arată că legăturile se menţineau şi cu
marea din sudul şi estul Carpaţilor prin zona
curburii şi printr-un canal pe actualul culoar al
Oltului.
Peste orizonturile de sare s-au depus alte
sedimente de marne, argile, nisipuri şi
numeroase intercalaţii de tufuri dacitice.
 În timpul mişcărilor orogenetice
din faza moldavă a Carpaţilor, se
produc noi ridicări ale acestora, dar
şi accelerarea procesului de eroziune
şi acumulare a depozitelor masive de
marne, nisipuri şi conglomerate.
 Mişcările din faza rhodanică
(ponţian-dacian) a dus la înălţarea
Bazinului Transilvaniei, determinând
retragerea definitivă a apelor
lacustre dar şi activarea fracturilor
din estul său şi apariţia
vulcanismului, care generează
vulcanii din această zonă a
Carpaţilor.
 După retragerea apelor pliocene,
teritoriul depresiunii avea aspectul:
-unei câmpii înalte fluvio-marine şi
fluvio-lacustre în partea sa centrală şi
sud-estică,
- în partea nordică se păstrau resturi
de suprafeţe de nivelare mai vechi.
• c) Etapa post-pliocenă
Faza valahă de la sfârşitul
pliocenului şi începutul cuaternarului
se caracterizează prin continuarea
de mişcări în Carpaţi, care
antrenează şi ridicarea uşoară a
întregului edificiu structural din
depresiune sau exondarea acestuia.
 Din această perioadă începe şi evoluţia
continentală a depresiunii, adică formarea
reliefului actual.
La început, râurile principale cu obârşia în
Carpaţii Orientali, urmăreau panta generală
spre Lacul Panonic, străbătând “poarta
someşană” sau Culoarul Mureşului,
determinate de înclinarea generală a
depozitelor pliocene ridicate mai mult în
vecinătatea Carpaţilor Orientali şi în poziţii
mai joase către vest şi nord.
 Insulele cristaline din “jugul intracarpatic”
nu formau încă o barieră pentru văile mai
vechi, care urmăreau retragerea apelor
pliocene.
Înălţarea continuă a regiunii intracarpatice
în strânsă legătură cu nivelul de bază mai
coborât al Câmpiei de Vest, au favorizat
intensificarea eroziunii fluviale.
Astfel, eroziunea în adâncime a râurilor a
intersectat structuri diapire şi domuri, a făcut
să străbată epigenetic sectorul tectonizat din
jugul intracarpatic.
 La aceasta, s-au adăugat şi
mişcările orogenice din faza valahă,
care a accentuat vulcanismul din
zona limitrofă carpatică şi care, la
rândul său, au produs restructurări
asupra pachetelor sedimentare,
rezultând trei structuri distincte sau
zone de unităţi morfostructurale:
 ♦ zona monoclinului marginal de
dealuri submontane cu strate ce
înclină către centrul depresiunii (în
nord-vest şi nordul depresiunii);
 ♦ zona cutelor diapire (munţi de
sare) – încreţituri puternice, unde, pe
alocuri stratele au fost ridicate până
la verticală, aducând din adânc
sâmburi de sare, unele aflate în
exploatare (Praid, Ocna Dej, Ocna
Mureş);
 ♦ zona centrală a domurilor
gazeifere, în care este concentrat
gazul metan, se prezintă ca uşoare
boltiri ale depozitelor sedimentare în
special înspre partea centrală a
podişului.
 ♦ Relieful
Cele mai caracteristice forme de relief sunt
dealurile şi colinele, rezultate din
fragmentarea unor suprafeţe iniţiale de podiş,
care se menţin pe interfluviile majore ale
râurilor principale:
- cu orientare est-vest despărţind văile
Târnavelor, Hârtibaciului şi Oltului;
- cu orientare nord-sud sunt Dealurile Dejului
şi Clujului.
 Aspectul deluros domină
marginea răsăriteană, unde
fragmentarea reliefului este
accentuată.
În fizionomia reliefului un rol
important l-au avut marnele şi
argilele, precum şi structurile de
domuri.
 Prezenţa depresiunilor de contact
formate la limita dinspre munţi datorită
eroziunii viguroase pe seama rocilor
sedimentare:
-în nord, Agrij-Almaş,
-în vest, Huedin, Mureş-Arieş, iar
-în sud, Sibiu-Făgăraş.
Se caracterizează prin asimetrie,
având creste abrupte pe marginea
podişului şi terase, glacisuri, piemonturi.
 Pe latura răsăriteană, ridicată şi
cutată mult mai intens, s-au
dezvoltat şiruri de dealuri în
alternanţă cu depresiuni
longitudinale, în structură de tip
subcarpatic.
Văile, cu excepţia celor torenţiale,
sunt foarte largi cu lunci şi terase
extinse.
 Privit în ansamblu, relieful
prezintă o înclinare generală către
axa Mureşului, observată în special la
nivelul interfluviilor principale, care
au orientarea generală de la est la
vest; în Podişul Someşan înclinarea
este orientată către axa Someşului.
 - Altitudinea medie a reliefului se
menţine la 425 m.
Cele mai mari valori se întâlnesc în
nord în Culmea Breaza de 975 m, iar
în est în câteva vârfuri din
Subcarpaţii Transilvaniei (D.Bicheş
1080 m, D. Firtuş 1060 m, D. Şiclod
de 1028 m, D. Rez. 932 m), toate
prezente pe roci mai dure.
 Sectoarele cele mai joase se află
în sectoarele văilor Someş şi Mureş,
fiind cuprinse între 200 şi 300 m.
Cea mai mare extensiune (peste
56%) o au culmile şi culoarele de vale
cu înălţimi desfăşurate între 300 şi
500 m.
 De-a lungul văilor se desfăşoară
lunci extinse şi terase etajate (în
număr de 8) de-a lungul râurilor
principale, iar pe afluenţi apar 2-5
nivele.
În dreptul cutelor diapire apar
deformări locale şi desfăşurarea
monolaterală a lor.
 Relieful structural şi petrografic
Litologia complexă şi modul de asociere a
stratelor de marne, argile, tufuri, nisipuri,
pietrişuri, diferit cimentate şi neotectonice,
marcată de unele bombări şi mişcări
subsidente, au determinat apariţia şi
dezvoltarea unor forme de relief specific cu
anumite structuri:
-monoclinală,
-cutată şi
- în domuri.
 Structura monoclinală
Apare mai frecvent în Podişul
Someşan, respectiv în Dealurile Clujului şi
Dejului, favorizată de afluenţii mici ai
Someşului Mic, dar şi în partea de
nord-est prin acţiunea erozivă a
afluenţilor Someşului Mare.
La contactul cu relieful montan
înconjurător apar de-a lungul râurilor şi
bazinete depresionare de contact.
 Structura cutată
Este determinată în mare parte de tectonica
depozitelor de sare care, în strânsă legătură cu
presiunea stivelor de sedimente şi a mişcărilor de
orogen, au determinat migrarea dinspre centru
spre est şi vest, formând sistemul de cute diapire
marginale depresiunii.
Eroziunea a scos la iveală mai multe cute (între
2- 4), paralele cu muntele.
Şi aici apar bazinete depresionare în zona de
contact cu munţii, separate de dealuri înalte de
peste 1000 m, care corespund anticlinalelor cu roci
mai dure.
 Structura în domuri
Este specifică celei mai mari părţi din
centrul Transilvaniei.
Prin bombare, stratele sedimentare
au aspectul de boltiri cu înclinaţii de
1-10°, fiind separate de sinclinale.
Reţeaua de văi care intersectează
aceste domuri a creat şi aici o suită de
cueste, suprafeţe structurale, văi
subsecvente etc.
 Clima
Depresiunea colinară a Transilvaniei se înscrie
într-un climat continental moderat specific
înălţimilor până la 700-800 m. Factorii care
influenţează acest climat sunt:
1. Deschiderea largă spre sud-vest pe Culoarul
Mureşului, care favorizează o circulaţie a maselor de
aer predominant din vestul şi nord-vestul
continentului.
Astfel, în timpul iernii este o frecvenţă mai mare
a maselor de aer de natură maritimă-polară legate
de acţiunea centrilor barici islandez şi scandinav,
care aduc mase de aer mai rece şi umed;
 2. Prezenţa lanţului carpatic care înconjoară regiunea,
împiedică pătrunderea maselor de aer reci continentale estice
din timpul iernii şi a celor călduroase din sud în timpul verii;
nici masele de aer vestice nu au o penetraţie puternică.
3. Prezenţa unor masive montane înalte cu versanţi
abrupţi, care delimitează zona marginală cu depresiuni largi
pe latura de sud şi de vest a regiunii, favorizează efecte de
foehn care determină creşterea bruscă a temperaturilor la
începutul primăverii cu vânturi intense, topind brusc zăpezile,
fenomene ce se produc mai ales în depresiunile Alba Iulia,
Turda, Sibiu şi Făgăraş (unde poartă denumirea de „Vântu
Mare”).
4. Relieful cu altitudini joase între 350 şi 550 m, asigură
o relativă uniformitate a valorilor elementelor climatice.
Fig. 2 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – izotermele
Fig. 3 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – izohietele
 În funcţie de aceşti factori şi în special cel legat de
altitudinea formelor de relief, se disting două subtipuri
climatice:
1. Climatul dealurilor şi podişurilor înalte cuprinde
înălţimile de peste 600 m din aria Subcarpaţilor
Transilvaniei şi a unei părţi din Podişul Someşan, iar în sud
în Podişul Hârtibaci.
Temperatura medie anuală este de 7ºC, iarna în
ianuarie de – 4ºC, iar vara în iulie de + 18ºC; amplitudini
termice medii anuale de 22-23ºC, cca 110 zile cu îngheţ,
iar în iulie-august sunt până la 10 zile tropicale.
Precipitaţii anuale sunt de peste 700 mm, în special în
mai-iunie.
Ninsorile sunt posibile din luna noiembrie.
2. Climatul dealurilor şi podişurilor joase
Este caracteristic părţii centrale şi vestice a depresiunii
colinare a Transilvaniei, unde dealurile au înălţimi sub 600 m.
Valorile elementelor climatice sunt impuse mai ales de existenţa
culoarelor de vale cu lărgime mare care au aspect depresionar la
care se adaugă manifestărilor de tip foehn din sud-vestul şi sudul
Transilvaniei.
Temperatura medie anuală este 8ºC în est şi 9ºC pe
culoarele văilor Mureş, Târnave, iar la Alba Iulia ajunge la 9,5ºC.
Media iernii (ianuarie) este – 4ºC, mai coborâtă în văile din
partea centrală, unde apar inversiuni termice datorită stagnării
maselor de aer reci.
Precipitaţiile scad dinspre est, unde ajung la 650-700 mm,
spre vest în Culoarul Mureşului unde ajung la 550 mm/an.
Valorile maxime cad în intervalul mai-iulie, iar cele mai reduse în
sezonul rece. Ninsorile au o durată de 20-30 zile.(M. Ielenicz,
1999).
 Hidrografia
Râurile.
Depresiunea colinară a Transilvaniei este
drenată de marile bazine hidrografice ale
Someşului, Mureşului, Oltului, numite şi văi
alohtone, care reprezintă colectorii principali
(în primul rând Someşul, Mureşul, Oltul apoi,
Şieul, Târnavele, Arieşul etc.) şi dintr-o bogată
reţea autohtonă cu râuri mici, care au o
scurgere cu mari fluctuaţii.
 Poziţia centrală a bazinului transilvan
în raport cu lanţurile montane, a
determinat orientarea convergentă a
râurilor ce coborau din Carpaţi care,
ulterior, s-au individualizat în funcţie de
retragerea liniei de ţărm, a exondării
regiunii dar şi a jocului tectonic al
blocurilor din fundament.
 Apele de suprafaţă prezintă următoarele
caracteristici hidrologice:
- alimentarea este de tip pluvio-nival bogat
care le asigură o scurgere ridicată cu valori
mari primăvara (43-44% din scurgerea totală)
şi mai scăzute toamna şi iarna (19-20%);
- debitele medii multianuale la râurile mari
cresc foarte mult (Someşul Mare 75 m3/s)
favorizate şi de afluenţii acestora care au
obârşia în regiunea montană (I. Ujvări,
Enciclopedia Geografică a României).
Fig. 4 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – Hidrografia
 Lacurile
După originea cuvetei lacustre se împart în lacuri
antropice şi naturale.
- Dintre cele antropice se remarcă lacurile din
fostele exploatări de sare, care se ridică la peste 70 la
număr; cel mai extins este Lacul Ursu de peste 4 ha,
iar cel mai adânc Lacul Avram Iancu de 132,5 m.
Alături de acestea sunt 15 lacuri la Ocna Sibiului
(Avram Iancu, Brâncoveanu, Ocniţa etc.), 31 de lacuri
la Turda (L. Ocnei, Dulce, Rotund, Durgău, Sulfuros,
etc.), la Ocna Mureş, 4 la Cojocna, 4 la Sic, 11 la Ocna
Dejului, 8 la Sovata (L.Ursu, Negru, Sărat, Verde,Roşu
etc.).
Menţionăm că Lacul Ursu a rezultat prin procese
naturale.
 - Lacurile naturale s-au format prin tasări
şi barări naturale, dar multe dintre ele au fost
menţinute prin diguri suplimentare.
Ele formează iazurile cu o mare frecvenţă
în Câmpia Transilvaniei: Zau de Câmpie, Bujor
1, Bujor 2, Tăureni, Ţaga Mică, L. Ştiucii etc.
Au apărut şi lacuri în spatele unor valuri de
alunecare: Tăul fără Fund, lacurile de la Băgău.
 Apele subterane
Apele freatice sunt cantonate în diferite formaţiuni
geologice, având debite variabile, grad de
mineralizare şi duritate deosebite:
- în regiunile cutelor diapire, unde sarea se află
aproape de suprafaţă, apele sunt clorurate şi cu
duritate mare.
- în aria structurilor de domuri, apele conţin
carbonaţi şi sulfaţi având duritate medie; tot aici,
local apar şi izvoare cu apă magneziană şi iodurată,
ca cele de la Bazna.
Apele de adâncime sunt amplasate la nivele diferite
având caracter artezian sau ascensional şi puternic
mineralizate.
 ♦ Vegetaţia şi fauna
Factorii care au influenţat structura actuală
a vegetaţiei şi faunei din Transilvania sunt:
poziţia geografică a regiunii, relieful, condiţiile
climatice şi intervenţia antropică. Întreaga
regiune se include în provincia biogeografică
dacică în cadrul a trei etaje:
-unul superior al pădurilor de fag,
-unul intermediar al gorunului şi
-altul inferior al stejarului.
 - Etajul superior al fagului apare pe
culmile cele mai înalte de peste 700 m, în
vecinătatea culmilor montane, în special în
Subcarpaţii Transilvaniei din est, insular în
nordul Dealurilor Năsăudului, Dealul Clujului şi
Dejului şi pe Culmea Brezei.
În Podişul Hârtibaci la altitudini mai mici
intră în combinaţie cu gorunul.
 - Etajul intermediar al gorunului se dezvoltă între
400-700 m, cuprinzând cea mai mare parte a dealurilor din
Podişul Hârtibaci, Podişul Someşan, glacisurile de la marginea
Munţilor Apuseni, Dealurile Bistriţei, Dealurile Năsăudului,
rama vestică a Subcarpaţilor Transilvaniei.
În alcătuirea lor intră specii de gorun - Quercus petraea
ca element central european cu largă extindere, gorunul
balcanic (Quercus dalechampii şi Quercus polycarpa), care au
extindere în sudul Transilvaniei.
Alte specii alături de gorun: carpenul, teiul, gârniţa, iar
subarboret: alunul, cornul, sângerul, lemnul câinesc,
porumbarul, măceşul.
Pajiştile secundare au ierburi mezofite.
 - Etajul inferior al stejăretelor se dezvoltă sub 500 m pe
văile Mureşului, Someşului dar cu dominanţă în sud-vestul
Transilvaniei.
Specii caracteristice sunt: stejarul (Quercus robus), cerul,
gârniţa, stejarul pufos la care se adaugă ca şi la etajul
gorunului alte specii (carpen, tei), precum şi diferite specii de
arbuşti.
Cea mai mare parte a pădurilor de stejar au fost defrişate
şi înlocuite cu culturi agricole, cu fâneţe şi păşuni secundare
(dominate de pir şi firuţă).
În rezervaţia de la Zau de Câmpie s-a păstrat bujorul
românesc (Paeonia temifolia).
Fig. 5 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – învelişul biopedogeografic
 - Vegetaţia intrazonală este dezvoltată
de-a lungul luncilor râurilor şi este formată din
esenţe moi de plop, salcie, arin, răchită şi
specii ierboase higrofile, iar în locurile
mlăştinoase apar rogozuri, stuf, papură.
În preajma lacurilor sărate din aria ocnelor
de sare apar specii halofite: Salicornia
herbacea, Sueda maritima şi specii de Aster.
 ♦ Fauna din zona pădurilor cuprinde
elemente specifice pădurilor de foioase.
Dintre mamifere: cervideele, mistreţul, mai
rar lupul, vulpea, iar la altitudini mai mici
iepurele, pârşul, nevăstuica.
Dintre păsări sunt: ciocănitoarea, gaiţa,
cucul, cinteza, privighetoarea, mierla etc. În
ultimele decenii au fost colonizaţi fazani.
În mediul acvatic ca specii importante
dintre peşti sunt: crapul, ştiuca şi cleanul.
♦ Solurile
Varietatea factorilor pedogenetici cum
sunt:
-condiţiile climatice,
-complexitatea reliefului,
-diferenţieri locale de roci de solificare,
-gradul de umiditate şi
-activitatea umană, au condus la formarea
de soluri zonale, intrazonale şi azonale.
Fig. 5 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – învelişul biopedogeografic
 a) Solurile zonale cuprind:
- Soluri cambice (cambisoluri) brune şi brune acide cu extindere la
periferia regiunii în nord şi în est, în Subcarpaţii Transilvaniei, în sud în
Depresiunea Făgăraş şi în partea de vest în Culoarul Mureşului. Se asociază
şi cu argiluvisoluri de tip podzolic, cum sunt cele din zona Feleacului. Au
utilizare în silvicultură şi păşuni.
- Argiluvisolurile au largă desfăşurare către partea centrală a
Câmpiei Transilvaniei, în nord, în Podişul Someşan ca şi în partea
central-sudică în Dealurile Târnavelor şi Podişul Hârtibaciului. Au fertilitate
bună pentru păşuni, fâneţe, pomicultură şi culturi cerealiere. Ca subtitluri
se remarcă solurile brune podzolite cu extindere în nord şi est, apoi soluri
brun roşcate în vest, sud-vest, brun roşcate luvice dezvoltate pe argilele
roşii din Podişul Someşan.
- Molisolurile au un areal larg în centrul şi vestul Câmpiei
Transilvaniei pe terasele Mureşului şi Someşului Mic. Ca tipuri predomină
cernoziomurile argiloiluviale şi cambice. Pe formaţiuni calcaroase şi
marnoase din vestul Podişului Someşan se dezvoltă soluri molice de tipul
rendzinelor. Sunt utilizate în cultura cerealelor, pomicultură, păşuni,
fâneţe.
 b) Solurile intrazonale cuprind:
- Solurile hidromorfe au cea mai largă
dezvoltare cu subtipul solurile negre de
fâneaţă asociate frecvent cu cernoziomuri
cambice, ce apar în bazinul Secaşului din
podişul cu acelaşi nume, în Podişul
Hârtibaciului pe valea râului respectiv, pe
versanţii unor văi afluente ale Someşului Mic
şi Târnavei Mici.
- Solonceacurile apar în areale mici din aria
cutelor diapire şi sunt utilizate doar pentru
păşuni.
 c) Solurile azonale cuprind grupa solurilor
aluviale din luncile văilor mari.
Datorită configuraţiei reliefului şi mai ales
activităţii omului, au apărut solurile aflate în
diferite grade de degradare din cauza eroziunii,
spălării la suprafaţă şi alunecărilor de teren.
Sunt întâlnite peste tot, dar mai ales în Câmpia
Transilvaniei şi în Podişul Târnavelor.
 POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE
♦ Evoluţie istorică
Cele mai vechi urme de locuire în Transilvania au fost
identificate de descoperirile arheologice încă din
paleolitic, iar cele mai numeroase, din epoca neolitică.
Din epocile dacă şi daco – romană se păstrează cele
mai numeroase vestigii, care atestă o intensă populare şi
dezvoltare de aşezări de-a lungul apelor, în zona
exploatărilor de sare (Dej, Sic, Cojocna, Ocna Sibiului).
Altele apar în depresiunile din vecinătatea muntelui,
pe drumurile romane sub formă de sate mari şi castre,
evoluând până la oraşe ca de exemplu: Apulum, Potaissa,
Napoca; altele sunt răspândite în Subcarpaţii
Transilvaniei, de la Odorhei până la Bistriţa.
 Între secolele III – X se remarcă o altă perioadă
importantă legată de invazia popoarelor migratoare:
goţii, slavii, pecenegii etc., dar care au rămas şi au
convieţuit cu populaţia locală, au fost asimilaţi de
elementul autohton.
În acest proces istoric al etnogenezei poporului
român, un rol însemnat l-a avut realizarea primelor
forme de organizare prefeudală de tipul cnezatelor şi
voievodatelor, cum a fost voievodatul lui Gelu.
Un alt eveniment legat de evoluţia populaţiei şi
aşezărilor, l-a reprezentat colonizarea de către regii
unguri a saşilor şi secuilor în sec. XII – XIII, când apar
noi aşezări alături de cele existente.
• În secolele XIII – XV sunt consemnate alături de sate, cele mai
multe oraşe cu ziduri de apărare în care se dezvoltau meşteşugurile
şi comerţul.
• În secolele XVI – XX se cunoaşte o dezvoltare superioară, atât ca
număr de locuitori, cât şi ca activităţi economice ale satelor şi
oraşelor. În agricultură se introduc noi plante de cultură: porumbul
(sec. XVII), cartoful şi tutunul (sec. XVII), sfecla de zahăr (sec. XIX).
La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX apare producţia industrială,
apar căile ferate, pe drumurile străvechi de comunicaţie amplasate
de-a lungul apelor principale.
• În perioada interbelică se adaugă exploatările de gaz, se extind cele
de sare, precum şi industria uşoară şi alimentară.
• După 1950, au apărut noi aşezări urbane şi a crescut numărul
locuitorilor, existând 30 de oraşe şi 353 de comune în judeţele:
Braşov, Sibiu, Mureş, Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj,
Harghita (M. Ielenicz, 1999).
 ♦ Aspecte demografice
Numărul locuitorilor la nivelul anului
1996 era de circa 4,2 mil.loc.,
reprezentând circa 18% din populaţia
ţării, scăzând în 2012, la numai 3,6 mil.,
datorită unor valori mult mai scăzute ale
natalității și mai ales sporului migratoriu
crescut odată cu aderarea la UE.
În 2020, populația a scăzut ușor,
înregistrându-se sub 3,5 milioane.
 Natalitatea este sub 10 ‰, apropiindu-se
de valoarea pe ţară.
Valori mai mari se înregistrează în satele
din vecinătatea oraşelor, din lungul culoarelor
de vale, căilor de comunicaţie şi în depresiuni.
Mortalitatea este între 7,1‰ (Sibiu) şi
10,1‰ (în jud. Mureş), uşor mai mică faţă de
valoarea medie pe ţară de.
Sporul natural este uşor mai ridicat faţă de
cel de la nivelul ţării, oscilând de la valoarea
cea mai mare de 2,6‰ în judeţul Bistriţa –
Năsăud şi – 3,2‰ în judeţul Cluj.
 Mişcarea migratorie este un proces complex care s-a
manifestat în timp şi este caracteristic întregii ţări.
Între 1948 şi 1970, paralel cu dezvoltarea industriei au
loc deplasări majore de forţă de muncă dinspre sate spre
oraşe.
După 1970 încep să fie amplasate unităţi industriale şi în
oraşele mai mici, inclusiv în unele comune mari.
Dezvoltarea reţelei de comunicaţie va facilita treptat
micşorarea deplasărilor definitive, dar are loc creşterea
navetismului. Principalele arii de deplasare definitivă, cuprind
satele aflate la distanţe mai mari de oraşe şi unde puterea
economică era limitată, ca în Podişul Someşan, Câmpia
Transilvaniei, Subcarpaţii Transilvaniei.
După 1990, fenomenul încetează, datorită recesiunii
industriale şi un număr restrâns al populaţiei s-a întors la
satele de origine.
 Densitatea populaţiei
În prezent densitatea pe ansamblul
regiunii este de cca. 100 loc/km2.
Densităţi foarte mari de peste 400 loc/km2
sunt legate de oraşele principale: Sibiu, Cluj –
Napoca, Alba – Iulia, Târgu – Mureş, etc.
Valorile cele mai reduse, sub 25 loc/km2 apar
în sectoarele deluroase din Subcarpaţii
Transilvaniei, Podişul Hârtibaci.
 Populaţia activă în mediul rural este
ocupată în agricultură, iar în unele aşezări care
valorifică resursele naturale în industria
extractivă şi chiar de prelucrare locală, au
ocupaţii mixte, legate de exploatarea gazului
metan, a sării, în staţiunile balneare.
În oraşe, populaţia este ocupată în
industrie, servicii, construcţii, aspect care
după 1990 s-a schimbat datorită reducerii
activităţilor industriale şi apar fenomene de
şomaj.
 Aşezările omeneşti
Reţeaua de aşezări cuprinde circa 350 comune şi
38 de oraşe.
Aşezări urbane
În anul 2020, populaţia din oraşe număra
aproximativ 2 milioane de locuitori.
Cele mai multe oraşe sunt atestate documentar
în evul mediu (sec. XII – XVI), deşi unele dintre ele au
evoluat de vechile vetre urbane daco-romane. Cele
mai mici au fost decretate în perioada interbelică sau
în a doua parte a sec. XX cum sunt: Câmpia Turzii,
Cristuru Secuiesc, Ocna Mureşului, Victoria, Luduş,
Iernut, Sovata etc.
 Clasificarea oraşelor:
După numărul locuitorilor (în 2020),
- 3 oraşe depăşeau 100.000 locuitori, (Cluj- Napoca,
Sibiu și Târgu Mureş);
- 4 oraşe între 50.000 – 100.000 locuitori (Bistriţa,
Alba – Iulia, Mediaş, Turda);
- 24 oraşe cuprinse între 10.000- 50.000 locuitori;
- 7 oraşe sub 10.000 locuitori (Dumbrăveni, Huedin,
Iernut, Rupea, Copşa Mică, Ocna Sibiului).
 După funcţiile economice sunt:
• 5 oraşe cu funcţii complexe (Cluj – Napoca,
Sibiu, Tg. Mureş, Alba – Iulia, Bistriţa);
• 11 oraşe cu funcţie industrială predominantă;
• 7 oraşe cu funcţie industrială şi de servicii;
• 15 oraşe cu funcţie agrar - industrială şi de
servicii.
 Aşezările rurale
Sunt amplasate în toate formele de relief şi
cuprind o populaţie de peste 1,4 mil. locuitori.
♦ După structura vetrei sunt:
- sate de tip adunat amplasate pe terasele văilor
mari şi în depresiuni;
- sate compacte în depresiunile din partea sudică a
regiunii;
- sate răsfirate pe unii versanţi din Subcarpaţii
Transilvaniei, în Podişul Someşan etc.
 ♦ După numărul de locuitori
- sate mici sub 500 locuitori, sunt cele mai
numeroase
- sate mijlocii până la 1500 locuitori
- sate mari peste 1500 locuitori; se află în
vecinătatea oraşelor, pe terasele râurilor
principale, în depresiuni şi au o economie
complexă.
♦ După funcţiile economice
- sate cu funcţie agricolă predominantă cuprind
cea mai mare parte
- sate cu funcţie agricolă îmbinată cu cea
industrială (exploatări de gaz metan, sare,
piatră de construcţii, producerea de energie
electrică)
- sate cu funcţia agricolă şi de servicii (staţiunile
balneo – climaterice, Cojocna, Ocna Dej, Sic,
Corund), sau noduri de cale ferată (Vinţu de
Jos).
Fig. 6 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – populaţia
 GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI Cursul nr.6, sem.2
DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI
 I. CARACTERIZARE
ECONOMICO-GEOGRAFICĂ
Cadrul natural din Depresiune Colinară a
Transilvaniei oferă condiţii favorabile pentru
desfăşurarea unei activităţi economice complexe.
Până în secolul al XVI-lea economia acestei regiuni,
ca şi în întreaga ţară avea un caracter agrar.
Apoi în secolele XVII şi XVIII se dezvoltă
meşteşugurile, iar în secolul XIX şi prima jumătate a
sec. XX se dezvoltă industria, cu precădere uşoară şi
alimentară.
În a doua jumătate a sec. XX ramurile industriale se
diversifică şi dau producţii industriale mari.
 ♦ INDUSTRIA
Ca vechime are la bază activitatea manufacturii, eră
din care va deriva producţia de fabrică, după 1870 în
domeniul industriei textilă şi a pielăriei, alimentară
(morăritul) şi a materialelor de construcţii (cărămizi,
ţigle).
Între 1918-1950 pe lângă cele tradiţionale se adaugă
ind. lemnului, exploatarea gazului metan, ind. chimică.
După 1950 au apărut ramuri şi subramuri noi în
domeniul industriei construcţiilor de maşini, industria
chimică (îngrăşăminte chimice), industria materialelor
de construcţie, metalurgia neferoasă, prelucrarea
lemnului.
Fig. 7 Depresiunea Colinară a Transilvaniei – industria
 Ramurile industriei
a) Industria energetică
Principala resursă energetică este gazul metan care,
după 1950 este utilizată în industria chimică şi în
termocentrale cu putere instalată mare.
Gazul metan cunoscut încă din sec. XVII prin apariţii
locale de “focuri vii”, a intrat în exploatare în anul 1908
la Sărmăşel, iar în 1909 la Zau de Câmpie, Şincai, Copşa
Mică.
În prezent, există peste 50 locuri de extracţie în
Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor, aparţinând
la mai multe domuri gazeifere cuprinse între râurile
Someşul Mare şi Someşul Mic în nord şi Hârtibaci în
sud.
• Gazul metan este transportat prin conducte
magistrale (7500 km), spre regiunile exterioare
Carpaţilor astfel:
• - de la Şincai pleacă magistrala nordică spre Satu
Mare;
• - de la Bazna pleacă magistrala sud-vestică spre
Hunedoara şi Reşiţa cu o ramificaţie la Timişoara şi
Arad.
• - de la Nadeş pleacă magistrala estică spre Oneşti -
Bacău – Iaşi şi o ramificaţie spre Galaţi.
• - de la Delenii şi Nou Săsesc, pleacă magistrala
sudică spre Braşov – Valea Prahovei – Bucureşti.
 Cărbunii sunt din categoria
cărbunilor bruni localizaţi în partea
de nord-vest, în bazinul râului
Someș şi se exploatează la Surduc
şi Cristolţel.
 • Energia electrică
Este produsă de termocentralele de la
Fântânele (250 Mw) şi de la Iernut (800 Mw)
care folosesc gazul metan.
La acestea se adaugă centrale mici din
centrele industriale (Târnăveni, Ocna Mureş,
Blaj, Sibiu, Cluj Napoca), dar necesarul de
energie electrică este acoperit din sistemul
energetic naţional şi în primul rând de la
hidrocentralele din Munţii Apuseni şi din sud
de pe râul Sebeş sau cele câteva mici
hidrocentrale de pe Olt, din Depresiunea
 b) Industria siderurgică
Prima unitate a apărut la Câmpia Turzii care a
fost extinsă şi modernizată după 1950.
El poseda: o oţelărie electrică, un laminor de
conductori electrici, cabluri de oţel, sârmă, cuie
etc.
În prezent a fost închis și este în mare parte
degradat.
La Beclean se obţinea cuie, sârmă;
La Aiud şi Aba Iulia se află turnătorii de piese
de fontă.
c) Metalurgia neferoasă este la Copşa
Mică ce funcţionează pe baza materiei
prime aduse de la Baia Mare şi se
obţine zinc, plumb.
 d) Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării
metalelor
•Industria electronică şi electrotehnică produce diverse articole la: Târgu Mureş şi
Cluj Napoca.
•Industria de maşini şi material rulant auto are unităţi la Mârşa, Mediaş, Târgu Mureş,
Reghin, Sibiu.
•Utilaje pentru industria uşoară (ţesut, tricotaje) la: Târgu Mureş, Sighişoara, Cluj
Napoca.
•Maşini şi utilaje pentru exploatări forestiere şi prelucrarea lemnului se produc la
Reghin şi Alba Iulia.
•Utilaje necesare în industria materialelor de construcţii sunt obţinute la Reghin
(fabrici de ţigle şi cărămizi), Bistriţa, Alba Iulia.
•Utilaje pentru industria alimentară la Cluj-Napoca, Odorheiu Secuiesc. Alte utilaje se
mai produc după cum urmează: utilaje agricole la Aiud,
•Utilaj minier la Alba Iulia,
• Aparatură tehnico-medicală (seringi) la Sighişoara,
•Articole de uz casnic la Mediaş, Năsăud (tacâmuri),
• Aparatură de măsură şi control la Sibiu.
 e) Industria chimică
Are ca materii prime două resurse principale care se extrag
din regiune:
-gazul metan şi
- sarea gemă.
Combinate chimice sunt la: Târnăveni, Târgu Mureş, Copşa
Mică, Făgăraş, Victoria, Turda, Ocna Mureş.
• Industria produselor sodice şi clorosodice: Ocna Mureş
(carbonat de sodiu, sodă calcinată), Turda şi Târnăveni.
• Industria azotatului la Făgăraş (amoniac, acid azotic) şi la
Târgu Mureş;
• Industria îngrăşămintelor chimice (uree şi azotat de amoniu)
la Târgu Mureş şi Făgăraş, îngrăşăminte complexe la Târgu
Mureş, pesticide la Turda, Târnăveni.
• Industria de medicamente la Cluj Napoca.
 f) Industria materialelor de construcţii
• Are vechi tradiţii şi o gamă variată de roci de
construcţii: calcar, nisip şi balast, dar şi roci eruptive în
măgurile aflate la marginea lanţului vulcanic.
• Cariere de calcar se află în lungul văii Someşului
(Glod, Răstoci, Letea etc.), apoi la Sănduleşti lângă
Turda, Leghia etc.
•Mai multe tipuri de nisip se află la:
- nisip calcaros la Corneşti şi Aghireş;
- nisip cuarţos la Gârbău, Aghireş, Mânăstireni; -
nisip metalurgic la Feleac şi Aghireş.
• Tufuri vulcanice utilizate în industria lianţilor se
extrag de la Dej, Apahida, Şercaia, bazalt la Rupea,
andezite la Ilieşti, Sovata.
 g) Industria lemnului
Prelucrează lemnul de foioase şi de
conifere şi se bazează pe o veche tradiţie.
Cherestea se obţine la: Reghin, Sovata,
Sibiu, Bistriţa, Dej, Sebeş;
Plăci aglomerate, placaje şi furnire la
Reghin, Dej, Blaj, Gherla;
Mobilă la Târgu Mureş, Cluj –Napoca,
Bistriţa, Sibiu, Mediaş, Sebeş, Dej;
Instrumente muzicale şi sportive la Reghin.
 i) Industria celulozei şi hârtiei
În prezent combinate de celuloză şi hârtie
sunt la:
-Dej (pe baza lemnului de răşinoase şi
foioase) produce celuloză papetară trimisă la
fabricile de hârtie de la exteriorul Carpaţilor;
-Cluj Napoca se obţin cartoane şi rechizite
şcolare;
- Petreşti produc hârtie velină de scris şi
tipărit;
- Prundul Bârgăului (carton ondulat).
 j) Industria textilă şi a confecţiilor
Are tradiţii vechi în producţia casnică şi de breaslă. Are ca materii
prime: lâna, inul, cânepa, bumbacul, mătasea şi firele sintetice;
•Industria lânii este concentrată în zona Sibiului (Sibiu, Orlat, Cisnădie,
Sălişte), Mediaş şi Cluj Napoca;
•Industria bumbacului: Cisnădie (filatură şi ţesătorie), Sighişoara
(ţesătorie), Tălmaciu şi Odorheiu Secuiesc (aţă);
•Industria inului şi a cânepei are topitorii de in la Beclean, Cristuru
Secuiesc, Sighişoara, Luduş, Dumbrăveni.
•Industria mătăsii la Sibiu (ţesătorie)
•Industria de tricotaje pe bază de bumbac, lână, mătase şi fibre
sintetice la Cluj Napoca, Agnita, Sebeş; Sibiu.
•Industria confecţiilor: Cluj Napoca, Sighişoara, Târgu Mureş, Sibiu,
Odorheiu Secuiesc.
•Industria covoarelor de lână şi fibre sintetice la Cisnădie, Sibiu, Târgu
Lăpuş, Alba Iulia.
 k) Industria pielăriei, blănăriei şi
încălţămintei
Se bazează pe tradiţii vechi în Transilvania.
Prelucrarea pieilor se face în secţii
specializate din cadrul unităţilor industriale din
Târgu Mureş, Cluj Napoca, Sibiu, Mediaş,
Agnita.
Încălţăminte se produce la: Cluj Napoca,
Mediaş, Alba Iulia, Sibiu, Agnita, Reghin.
Produse de marochinărie: poşete, mape, serviete,
la Sibiu (cea mai mare fabrică din ţară), Sebeş,
Cluj Napoca, Reghin, iar la Târgu Mureş se
fabrică mănuşi.
 l) Industria alimentară
Utilizează ca materii prime: laptele,
carnea, produsele cerealiere, sfecla de
zahăr.
Ca subramuri sunt:
•Morărit şi panificaţie: în toate oraşele, dar
mai ales la Cluj Napoca, Dej, Târgu Mureş,
Sibiu, Mediaş, Bistriţa;
•Industria zahărului şi produselor zaharoase
la Târgu Mureş, Mediaş, Cluj Napoca, Sibiu;
• Industria laptelui şi produselor lactate: în majoritatea
centrelor urbane mari, dar mai ales la Târgu Mureş,
Cluj Napoca; fabrici de lapte praf la: Luduş, Reghin,
Cluj Napoca, Alba Iulia, de unt la Mediaş, brânzeturi
la Beclean;
• Industria cărnii: abatoare în oraşele mari, unităţi de
preparare şi conservare a cărnii la Sibiu şi Târgu
Mureş;
• Industria conservelor de fructe şi legume: Dej,
Odorhei;
• Industria vinului şi băuturilor alcoolice: Tărnăveni,
Sighişoara, Târgu Mureş, Luduş, Reghin, Sibiu, Alba
Iulia, Bistriţa.
 ♦ Agricultura
Constituie cea mai veche activitate umană, aşa cum
au consemnat descoperirile arheologice încă din
antichitate.
Ocupaţiile de bază ale locuitorilor erau creşterea
animalelor (îndeosebi a oilor), datorită păşunilor şi
fâneţelor nu numai din ţinutul deluros, ci şi din
regiunea montană care înconjoară Transilvania.
Cultura plantelor se făcea pe culoarele de vale cu
soluri fertile, în depresiuni şi erau reprezentate de grâu,
secară, orz, ovăz, in, cânepă.
 a) Cultura cerealelor se practică în
depresiuni, culoare de vale, dealuri joase,
din Câmpia Transilvaniei şi Podişul
Târnavelor, parţial în Podişul Someşan.
Principalele culturi sunt: porumbul, grâul
de toamnă, orzul şi orzoaica utilizată în
industria berii, iar în plan secundar, secara
şi ovăzul.
b) Plante tehnice
Plantele pentru ulei, între care domină soia, ocupă
suprafeţe mai reduse la altitudini sub 500 m în judeţele
Alba, Cluj , Mureş, urmată de inul pentru ulei, iar pe parcele
mai mici floarea soarelui.
Sfecla de zahăr are o pondere mai mare (până la 10%
din suprafaţa agricolă) şi se cultivă pe terasele Mureşului şi
Târnavelor, sudul Câmpiei Transilvaniei, în vecinătatea
fabricilor de zahăr de la Târgu Mureş şi Luduş, în
depresiunile Sibiu şi Făgăraş pentru fabrica de la Bod.
Plantele textile, inul pentru fuior şi cânepa au condiţii
favorabile în Podişul Târnavelor şi Podişul Someşan
Tutunul se cultivă în sud-vestul regiunii – Podişul
Secaşelor.
 c) Legumicultura
Cultura lor se practică în luncile marilor
râuri şi în jurul oraşelor.
Predominantă este cultura cartofului
urmată de varză, tomate, rădăcinoase.
Se practică şi cultura legumelor timpurii
în sere şi solarii din preajma oraşelor mari
(Cluj Napoca, Sibiu, Târgu Mureş, Mediaş
etc.)
 d) Pomicultura
Se remarcă livezile terasate pe suprafeţe
întinse realizate în ultimele decenii care
conturează bazine pomicole în care domină
mărul de calitate superioară urmat de prun, păr,
nuc, cireş şi vişin.
Principalele bazine pomicole sunt: în zona
Clujului, în Dealurile Bistriţei (Dumitra şi
Bistriţa), în Depresiunea Sibiului, Culoarul Alba
Iulia – Turda, bazinul Agrij – Almăj şi bazinul
Reghin – Târgu Mureş.
 e) Viticultura
Se practică mai ales pe versanţii cu expunere sudică
din bazinul Tîrnavelor şi pe culmile însorite şi aflate sub
influenţa foehnului din sud- vestul Transilvaniei până la
500m altitudine.
Podişul Târnavelor are suprafeţe viticole mari la:
Zagăr, Biertan, Daneş, Şeica Mică, Axente Sever etc.
Podgoria din Culoarul Mureşului cu centre viticole
la: Jidvei, Blaj, Gârbova, Ighiu, Apold, Şard, iar
vinificaţia se face la Alba Iulia, Jidvei, Aiud, Blaj.
Suprafeţe viticole apar şi în Câmpia Transilvaniei la
Lechinţa.
 • Creşterea animalelor
A fost şi rămâne favorizată de aria extinsă a păşunilor şi
fâneţelor ce caracterizează regiunea deluroasă şi montană.
Ovinele au mare pondere în aria localităţilor din zona
depresiunilor marginale ale Transilvaniei şi vecinătatea cu
muntele. Sunt rase de oi cu lână fină, semifină şi ţurcană. Cele
mai numeroase sunt în judeţul Sibiu.
Bovinele au o densitate mai mare în zona centrală pe valea
Mureşului, Dealurile Târnavei Mici, pe valea Someşului Mic
între oraşele Cluj-Napoca, Gherla, Dej.
Porcinele sunt răspândite în toate satele Transilvaniei,
folosindu-se ca furaje atât porumbul, cât şi cartoful.
Avicultura are o largă răspândire în toate satele, dar mai ales
în cele din vecinătatea oraşelor mari. Se mai practică
apicultura favorizată de o bază meliferă variată, floricultura
(serele de la Cluj-Napoca, Dumbrăveni), piscicultura în iazurile
din Câmpia Transilvaniei.
 ♦ Căile de comunicaţie şi transporturile
Factorii care au influenţat căile ferate şi rutiere din
Transilvania sunt:
- formele de relief cu prezenţa unor văi largi, care au
direcţie dominantă est-vest şi a depresiunilor marginale
la contactul cu muntele;
- existenţa unor străvechi căi de comunicaţie, care
leagă aşezările din regiune cu cele din exteriorul
Carpaţilor favorizate de văile râurilor Mureş, Someş,
Olt, Valea Prahovei, făcând legătura cu Depresiunea
Braşovului;
- dezvoltarea activităţilor comerciale, a industriei şi
de aici, a reţelei de oraşe spre care s-au dirijat curenţi
de materii prime, de forţă de muncă.
 a) Căile ferate
Primele căi ferate au fost construite în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, începând cu cea de pa Valea
Mureşului de la Arad – Alba Iulia dată în
folosinţă în 1868 şi cea de pe Crişul Repede,
Oradea – Cluj-Napoca în 1870.
Se continuă în deceniile următoare, iar
definitivarea structurii se realizează în perioada
interbelică.
După anul 1948 s-a refăcut o mare parte din
reţea, s-a dublat, iar după 1970 s-a înfăptuit
electrificarea.
 În prezent, Transilvania este străbătută de trei
magistrale feroviare din care pornesc o serie de căi
ferate secundare spre oraşele şi satele din regiune, sau
cele din regiunile învecinate, unele fiind transcarpatice.
Acestea sunt:
•Magistrala Bucureşti – Braşov – Făgăraş – Sibiu – Sebeş
– Simeria – Deva – Arad – Curtici;
•Magistrala Bucureşti – Braşov – Sighişoara – Teiuş –
Cluj-Napoca – Oradea – Episcopia Bihorului;
•Magistrala Bucureşti – Braşov – Ciceu – Deda – Dej –
Baia Mare – Satu Mare – Halmeu.
 • Căi ferate secundare:
- în Podişul Târnavelor:
• Copşa Mică – Sibiu;
• Sighişoara – Odorheiul Secuiesc;
• Blaj – Târnăveni – Sovata.

- în Câmpia Transilvaniei:
• Războieni – Luduş – Târgu Mureş – Reghin – Deda;
• Luduş – Lechinţa.

- în Podişul Someşan:
• Cluj-Napoca – Dej;
• Beclean – Salva – Ilva Mică străbătând Carpaţii Orientali până în Moldova
prin Vatra Dornei – Câmpulung Moldovenesc – Gura Humorului – Suceava;
• Beclean – Salva (pe valea Sălăutei străbate grupa nordică a Carpaţilor
Orientali spre Vişeul de Jos – Sighetul Marmaţiei.
 Spre sud, de la Sibiu o cale ferată străbate
Carpaţii Meridionali urmărind Valea Oltului până
la Piatra-Olt – Caracal făcând legătura cu
magistrala feroviară din sudul ţării.
În reţeaua căilor ferate din Transilvania s-au
conturat noduri feroviare mari: Sibiu, Teiuş,
Războieni, Cluj-Napoca, Dej, Beclean, Copşa
Mică.
Căile ferate în Transilvania măsoară 1300 km
din care 1019 km formează reţeaua electrificată.
 b) Căile rutiere
Reprezintă cele mai vechi căi de comunicaţie dintre aşezări.
Încă din perioada daco-romană erau cunoscute drumurile de pe
văile apelor, din depresiuni şi trecători.
Paralel cu evoluţia aşezărilor urbane şi rurale s-a amplificat şi
reţeaua de drumuri.
Primele şosele modernizate s-au realizat în perioada
interbelică (1931-1938) şi legau Bucureşti – Braşov – Sibiu; Sibiu
– Sebeş – Alba Iulia; Arad – Sebeş; Cluj-Napoca – Oradea.
După 1950 s-a trecut la modernizarea altor drumuri
naţionale şi judeţene, principalele artere fiind construite de-a
lungul văilor mari, din care se ramifică o serie de drumuri, care
fac legătura cu oraşele şi satele din regiune.
 În prezent se încearcă finalizarea cât mai
multor tronsoane din Autostrada
Transilvania, care în 2-3 ani va lega sudul
țării cu Europa de Vest pe traseul
Constanța-Bucureștiul-Brașov–Sibiu–Alba
Iulia, de aici plecând 2 tronsoane, unul spre
Timișoara-Nădlac, celălalt spre Cluj
Napoca-Oradea-Borș.
• Transilvania este traversată deja de
şosele cu importanţă europeană cum
sunt:
• E 60 – Borş – Oradea – Cluj-Napoca –
Târgu Mureş – Braşov – Bucureşti –
Constanţa – Vama Veche.
• E 81 – Satu Mare – Zalău –
Cluj-Napoca – Alba Iulia – Sibiu –
Bucureşti – Giurgiu.
• E 68 – Nădlac – Arad – Sibiu –
Braşov – Bucureşti.
 c) Transportul prin conducte şi cabluri electrice
Transilvania este străbătută de o reţea de
conducte care alimentează cu gaz metan
aşezările urbane şi rurale, în mare parte pentru
consumuri casnice şi industriale.
În afara acestora există în prezent patru
magistrale metaniere care pleacă de la domurile
gazeifere spre regiunile extracarpatice:
-Bucureşti,
- Moldova,
-Banat şi
-nord-vestul ţării.
 d) Transportul aerian
Sunt aeroporturi la Sibiu, Târgu
Mureş şi Cluj-Napoca (Someşeni)
care sunt legate prin curse zilnice
cu Bucureștiul, dar și cu o serie de
aeroporturi internaționale.
 ♦ Potenţialul turistic
Ca resurse turistice naturale se disting:
- lacurile sărate formate în vechile ocne de
sare, care s-au prăbuşit şi posedă potenţial
terapeutic, unele conţinând şi nămol sapropelic;
între acestea sunt: Sovata, Ocna Sibiului, Ocna
Mureşului, Turda, Ocna Dejului etc.;
- iazurile din Câmpia Transilvaniei: Geaca,
Ţaga, Cătina, Zau de Câmpie, ultimul posedând
şi o rezervaţie naturală floristică;
- obiective antropice de importanţă turistică:
descoperiri arheologice din epoca neolitică, dacică,
castre şi cetăţi romane, urme ale vechilor cetăţi
feudale, biserici, alte edificii din secolul XV-XVIII şi
XIX-XX, muzee etc. în oraşele mari;
- zone etnofolclorice bine conturate prin port,
obiceiuri ca cele din zonele Năsăud, Bistriţa, Sălişte –
Sibiu etc.
În anul 2010, Sibiul a fost declarat <capitală
culturală europeană>, aici organizându-se o serie de
manifestări culturale și artistice de amploare, ceea ce a
atras sute de mii de turiști din țară și străinătate.
 GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI Cursul nr.7, sem.2
DEPRESIUNEA COLINARĂ A TRANSILVANIEI
UNITĂŢILE ŞI SUBUNITĂŢILE GEOGRAFICE
DIN DEPRESIUNEA COLINARĂ A
TRANSILVANIEI
Caracteristicile naturale şi specificul activităţilor
sociale şi economice diferenţiază în cadrul
Depresiunii Colinare a Transilvaniei patru mari
unităţi geografice, fiecare cu mai multe subunităţi:
◊ Dealurile şi Depresiunile submontane
(peritransilvane);
◊ Podişul Someşan;
◊ Câmpia Transilvaniei;
◊ Podişul Târnavelor.
 1. DEALURILE ŞI DEPRESIUNILE SUBMONTANE
Sunt amplasate la contactul cu Carpaţii, mai
puţin în partea de nord-vest unde limita vine în
contact cu şirul măgurilor cristaline din jugul
intracarpatic.
Ca subunităţi se grupează după poziţia
geografică pe cele trei laturi ale Depresiunii
Colinare a Transilvaniei astfel:
a) Dealurile şi depresiunile marginale din nord şi
est;
b) Depresiunile marginale sudice;
c) Depresiunile şi dealurile marginale din vest.
 a) Dealurile şi depresiunile marginale din nord
şi est
Se desfăşoară la contactul dintre latura vestică a Carpaţilor Orientali,
Podişul Someşan, Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor. Datorită
multor unităţi deluroase cutate, unii autori (Gr. Posea, I. Mac), au
denumit această zonă Subcarpaţii Transilvaniei.
Structura geologică este mai complexă, având sectoare cutate sub
forma cutelor diapire în partea estică, aspect monoclinal în partea
nordică, în Dealurile Năsăudului sau strate boltite la contactul cu
Podişul Târnavelor.
Alcătuirea petrografică este la fel de diversificată: conglomerate,
gresii în strate groase, tufuri vulcanice, depozite de sare şi gipsuri,
argile, marne, nisipuri, pietrişuri.
Relieful este format din două şiruri de dealuri şi două şiruri de
depresiuni bine puse în evidenţă între Mureş şi Olt.
Altitudinile cele mai mari aparţin unor vârfuri de peste 900 m,
reflectând structura şi alcătuirea geologică.
 Principalele subunităţi sunt bine
identificate, atât ca poziţie geografică, dar şi
prin unele caracteristici geografice:
▪ Subcarpaţii Lăpuşului
▪ Dealurile Bistriţei
▪ Subcarpaţii Transilvaniei
Subcarpaţii Lăpuşului, amplasaţi în partea de
nord, includ:
- o depresiune largă – Depresiunea Lăpuş
drenată de râul cu acelaşi nume
- în sud Culmea Brezei – un sinclinal
suspendat format din conglomerate şi care
domină regiunile vecine cu diferenţe de nivel de
peste 200 m.
În depresiune, denumită şi Ţara Lăpuşului se
află ca aşezare urbană, Târgu Lăpuş (circa
12.500 loc), atestat documentar la 1291; este
principalul centru economic, comercial şi
cultural din zonă.
• Dealurile Bistriţei sunt localizate în partea de
nord-est.
Sub raport petrografic, domină formaţiuni
argiloase, marnoase, tufuri vulcanice dispuse
într-un sistem de cute.
În vecinătatea muntelui apar peste ele petice
piemontane cuaternare din pietrişuri şi
nisipuri.
Relieful este reprezentat de un ansamblu de
depresiuni străbătute de văi largi, cu terase,
care sunt separate de interfluvii deluroase.
De la nord la sud se succed astfel:
- Depresiunea Dumitra drenată de valea
Dumitrei, afluent al Şieului;
- Depresiunea Bistriţei pe valea Bistriţei
ardelene cu terase joase;
- Depresiunea Budacu drenată de râul Budac;
- Culoarul depresionar al Şieului cu terase
bine dezvoltate, delimitate în sud de Dealurile
Şieului.
▪ Subcarpaţii Transilvaniei
Această zonă de dealuri şi depresiuni cu relief
complex a constituit obiectul de studiu pentru
numeroşi cercetători începând încă de la
începutul sec. XX.
Majoritatea geografilor susţin şi argumentează
că în această parte estică a Transilvaniei există
o regiunea deluroasă de „echilibru geografic“,
între Podişul Transilvaniei şi munţii vulcanici
din Carpaţii Orientali.
 Relieful major al Subcarpaţilor Transilvaniei se compune din:
▪ Şirul depresiunilor subcarpatice (submontane): Hoghiz-Homoroade pe Olt şi respectiv pe
cele două Homoroade, afluenţi ai Oltului, Odorheiu Secuiesc (pe Târnava Mare),
Praid-Sovata (pe Târnava Mică) şi Vălenii de Mureş (pe Mureş).
▪ Dealurile Subcarpatice au înălţimi mari ce se desfăşoară astfel: Dealul Sinioara, 755 m se
desfăşoară în sud-vestul Depresiunii Vălenii de Mureş, Dealul Bicheş, 1080 m în vestul
Depresiunii Sovata, Dealul Şiclod, 1028 m şi Dealul Firtuş, 1060 m în vestul şi sud-vestul
Depresiunii Sovata, Dealul Rez, 933 m în vestul Depresiunii Odorhei. Pe unele dintre aceste
dealuri se mai păstrează resturi din cuvertura aglomeratelor vulcanice din fostul platou
vulcanic.
▪ Depresiunile intracolinare corespund în general sinclinalelor şi formează împreună culoare
de vale şi curmăturile de legătură, un culoar îngust urmat de căile de comunicaţie.
•Depresiunea Reghin este cea mai dezvoltată, unde luncile şi terasele Mureşului şi a
afluentului său Gurghiu formează un platou extins ca o câmpie, intens populată şi cultivată
cu cereale, legume şi plante furajere. Se extinde în sud cu Depresiunea Voivodeni.
•Depresiunea Măgherani-Atid se desfăşoară în sud, fiind drenată de Târnava Mică, având
alunecări mari de teren.
•Depresiunea Sângiorgiu de Pădure şi Cristuru Secuiesc drenate de Târnava Mare şi
continuate în sud cu depresiunile Archita, Beia şi Rupea.
▪ Dealurile scunde de 400-600 m altitudine cu poduri extinse închid spre vest depresiunile
intracolinare. Unele dintre ele au aspect de măguri, cu înălţime mai mare, cum este Dealul
Homat de 838 m.
 b. Depresiunile marginale sudice
Sunt următoarele:
-Depresiunea Făgăraş,
-Depresiunea Sibiu,
- Depresiunea Sălişte şi
-Depresiunea Apold.
Localizare geografică: se desfăşoară de la Munţii
Perşani în est până la Culoarul Mureşului în vest.
În partea sudică sunt dominate de versanţii cu pantă
mare ai Munţilor Făgăraş şi Cândrel, iar în partea
nordică, limita este marcată de diferenţele de nivel ale
crestelor prin care se termină Podişul Hârtibaciului şi
Pod. Secaşelor.
 ▼Depresiunea Făgăraşului
Se desfăşoară de la est la vest de-a lungul Oltului, de
la ieşirea acestuia din Defileul de la Racoş din Munţii
Perşani, până la intrarea sa în defileul de la Turnu Roşu
între Munţii Făgăraş şi Munţii Cândrel.
Depresiunea Făgăraşului constituie o unitate
geografică distinctă, separând Podişul Hârtibaciului de
Munţii Făgăraş din sud ale căror culmi netezite din aria
de bordură o domină cu circa 1000 m altitudine.
Mai este cunoscută sub o serie de nume tradiţionale
de Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, folosite
concomitent atât în documentele oficiale, cât şi în
vorbirea curentă a populaţiei locale.
 Din punct de vedere al genezei, depresiunea a rezultat
prin procese de eroziune şi acumulare exercitate de
acţiunea Oltului, dar mai ales de râurile făgărăşene –
afluenţi ai acestuia care, printr-o intensă eroziune, au
evacuat la nivele mereu mai coborâte o bună parte din
formaţiunile mio-pliocene, de la contactul Podişului
Transilvaniei cu Munţii Făgăraş şi Perşani.
În urma acumulărilor succesive a rezultat o vastă
câmpie piemontană constituită din îmbinarea succesivă a
conurilor de eroziune şi acumularea aluvio-proluvială,
formându-se trei trepte principale de glacisuri piemontane
în lungul râurilor făgărăşene.
Vârsta de formare este pleistocen mediu şi superior.
 Clima depresiunii este răcoroasă iarna
datorită prezenţei “zidului“ muntos din sud
care blochează evacuarea maselor de aer
rece boreale producând frecvente
inversiuni termice.
Însă, primăvara, suflă dinspre Munţii
Făgăraş, un vânt catabatic de tip foehn,
cunoscut local sub numele de Vântul Mare,
care produce încălziri bruşte şi topirea
rapidă a stratului de zăpadă.
 Sub raportul geografiei umane, este o regiune bine
populată cu aşezări rurale în toate treptele de relief, cu
economie predominant agricolă, bazată pe creşterea
animalelor, culturi cerealiere, sfeclă de zahăr şi cartofi.
Sunt trei oraşe:
-Făgăraş, atestat documentar la 1291, un important târg în
secolul XV iar în prezent municipiu (31.000 loc. în 2012),
un însemnat centru al industriei chimice;
-Victoria este oraş din 1950 de când s-a dezvoltat pe baza
industriei chimice. În 2012 avea aprox. 9.000 loc.;
-Avrig (13.000 loc.) este oraş din 1989 şi se remarcă prin
industria sticlei.
Depresiunea Făgăraşului beneficiază de un remarcabil
potenţial turistic favorizat şi de construirea şoselei
transfăgărăşene.
 Depresiunea Sibiului
Poziţia geografică a Depresiunii Sibiului este
legată de amplasarea ei la contactul morfologic
şi structural dintre Podişul Transilvaniei în nord
şi Munţii Cândrelului în sud care o domină prin
abrupturi clare de 350-400 m.
Contactul cu muntele este subliniat de glacisuri,
de lărgirea văilor la ieşirea din depresiune, de
climă, vegetaţie şi gradul ridicat de umanizare,
respectiv, prin gradul compact al aşezărilor ce
formează satele din „Mărginimea Sibiului“.
 Geneza sa este realizată prin procese de eroziune
fluviatilă şi acumulare a depozitelor sedimentare datorită
acţiunii sistemelor hidrografice ale Cibinului şi Secaşului
Mare în sectorul de contact dintre formaţiunile miocene
ale podişului şi cristalinul muntelui.
Relieful este dispus în trepte de la sud spre nord
reflectând etapele de evoluţie ale depresiunii.
Pe latura sudică se desfăşoară treapta reliefului colinar
al dealurilor piemontane cu altitudini între 550 şi 650 m,
unele având proeminenţe sub formă de gruiuri.
Urmează o treaptă mai joasă formată din asociere de
vechi conuri piemontane, apoi terasele şi lunca Cibinului.
Cele trei terase ale râului au oferit condiţii favorabile
aşezărilor.
 Prin condiţiile sale naturale, Depresiunea Sibiului a funcţionat de timpuriu
şi în mod continuu ca o arie de convergenţă demografică. Descoperirile
arheologice dovedesc locuirea acestor ţinuturi din primele etape ale paleoliticului
continuând în epoca dacică, daco-romană când se intensifică gradul de populare
legat de exploatare sării de la Ocna Sibiului situată pe drumul roman care lega
Defileul Oltului cu Apulum. La aceasta se adaugă colonizarea saşilor în secolul
XII. Aşezările urbane sunt 4 la număr şi cuprind aproape 80% din
populaţie.
Municipiul Sibiu (aprox. 150.000 loc.), atestat documentar în 1223 şi oraş
în 1241, evoluează mai întâi ca important centru comercial, meşteşugăresc, în
special în industria textilă a lânii. Este centru universitar şi are numeroase
obiective turistice (cetatea, muzeul Brukental, Dumbrava iar în apropiere
staţiunile Păltiniş şi Ocna Sibiului);
Cisnădie (aprox. 14.000 loc.) atestat documentar în 1323, este un însemnat
centru al industrie textile având tradiţia în producţia de breaslă şi de
manufactură;
Ocna Sibiului (aprox. 3.500 loc.), a evoluat pe cunoscuta aşezare de
exploatare a sării încă din perioada romană şi este atestat documentar la 1417. În
locul vechilor ocne au luat naştere lacuri sărate folosite terapeutic;
Tălmaciu (aprox. 8.000 loc.) este declarat oraş în 1989 şi s-a dezvoltat pe
baza micilor industrii textile (industria obţinerii aţei) şi a industriei lemnului.
 Depresiunea Sălişte
Este aşezată la est de Depresiunea Sibiului, delimitată la nord
de Podişul Amnaş iar în sud de Munţii Cândrel. Unii geografi
au considerat-o ca o mică depresiune ce continuă spre vest
Depresiunea Sibiului (T. Morariu, 1961).
Argumentarea pentru o individualitatea a acestei depresiuni o
constituie faptul că ea este suspendată faţă de Depresiunea
Sibiu, iar între ele se află o culme care se termină prin măgura
cristalină a Zidului în care, Pârâul Negru, afluent al Cibinului
taie un defileu epigenetic.
La contactul cu muntele au evoluat multe sate vechi din
centura „Mărginimii Sibiului“ în care ocupaţiile de bază sunt:
creşetera oilor, unele culturi agricole în cadrul depresiunii şi
arta ţesutului concretizată în producţia de fabrică la Sălişte.
Se înscrie în potenţialul turistic al regiunii şi prin tradiţii
etnofolclorice.
 Depresiunea Apold
Se prezintă ca un culoar depresionar care coboară de la est,
unde se menţin altitudini de 400-450 m (unde Depresiunea
Sălişte rămâne suspendată faţă de cea a Apoldului), către vest,
până la 250 m altitudine.
Este delimitată în sud de Munţii Cândrel iar la nord de
Podişul Secaşelor care se termină prin abrupturi ce domină cu
150-200 m valea Secaşului Mare.
Limita de răsărit este marcată de abruptul Podişului
Amnaşului înălţat cu 200-250 m deasupra depresiunii.
În vest, trecerea se face domol în culoarul Sebeşului şi de
aici în aria depresionară a Mureşului.
Geneza depresiunii este dată de eroziunea puternică a
Secaşului şi afluenţilor săi, care au denudat fâşia de contact cu
muntele deoarece Secaşul Mare este atras ca şi Sebeşul spre
zona joasă a Mureşului.
 Aşezările sunt dispuse pe două aliniamente principale:
-la vecinătatea contactului cu muntele, aşezări vechi cu economie
pastorală de tradiţie şi
- aşezări dispuse pe terase şi pantele de glacis de-a lungul drumului
principal, Sibiu-Sebeş, sub formă de sate mari de tip adunat bazate
pe activităţi de cultură cerealiere, pomi-viticole şi creşterea
animalelor.
La Miercurea Sibiului se află şi o staţiune balneară de interes
regional.
La extremitatea vestică, la contactul cu Culoarul Mureşului, se
află oraşul Sebeş (aprox. 27.000 loc.), o aşezare străveche
menţionată în documente în 1245 evoluând ca târg cu cetate în
secolul XIV-XV, apoi ca centru meşteşugăresc iar în prezent cu
unităţi industrial.
Între obiectivele turistice însemnate sunt: ruinele din cetatea
medievală, clădiri din secolul XVIII, rezervaţia Râpa Roşie etc.
c. Depresiunile şi dealurile marginale din vest
Sunt localizate pe latura vestică a
Depresiunii colinare a Transilvaniei, la
contactul cu Munţii Apuseni.
Diferenţierea lor s-a făcut la sfârşitul
pliocenului şi începutul cuaternarului prin
adâncirea Mureşului, care a creat un culoar
extins al afluenţilor Someşului şi Arieşului, ce
au creat bazinete depresionare de contact.
 Relieful este variat, prezentând trena
glacisurilor de sub munte, terase şi lunci bine
dezvoltate în văile mai mari şi dealuri sau
martori de eroziune din podişul iniţial.
La relieful major se adaugă şi relieful minor al
alunecărilor de teren sau sisteme de cueste
create de văile subsecvente.
Prezintă un climat de adăpost în care se simt şi
influenţe de foehn.
Pădurile ocupă suprafeţe însemnate pe
dealurile mai înalte şi la contactul cu muntele.
 Aşezările sunt bine dezvoltate întrucât depresiunile se înşiră
în lungul unor axe de legătură foarte vechi pe văile Mureşului,
Crişului Repede, Almăşului şi Agrijului.
Polarizarea lor a fost determinată şi de condiţiile naturale
favorabile unei economii agricole variate.
Satele de la contactul cu muntele sunt mici şi au profil
economic silvo-pastoral; cele de pe glacisurile piemontane şi
terasele din depresiuni sunt sate mijlocii şi mari, cu economie
agricolă complexă la care se adaugă unele servicii, activităţi
miniere sau unităţi de industrie alimentară.
Se disting patru subunităţi:
♦ Culoarul Alba Iulia-Turda
♦ Dealurile Feleacului
♦ Depresiunea Huedin
♦ Depresiunea Almaş-Agrij
 ♦ Culoarul Alba Iulia-Turda
Este amplasat pe cursul Mureşului Mijlociu şi al Arieşului Inferior şi
are aspectul unei depresiuni marginale cu lărgimi variabile de 10-20 km
luat cu o orientare generală nord-sud pe circa 80 km lungime.
Climatul mai cald şi mai uscat favorizat de efectele foehnului, create
prin descendenţa maselor de aer dinspre Munţii Trascăului şi valea
largă a Mureşului, deschiderea spre sud-vest a acesteia au determinat
fromarea solurilor cernoziomice şi de aici o diversitate a culturilor
agricole.
Regiunea este bine populată cu urme de aşezări din antichitatea dacică,
fiind aşezate pe axa de comunicaţie dintre Apulum şi Napoca.
În Evul Mediu, evoluţia lor este dată nu numai de activitatea agricolă,
ci şi de minerit şi meşteşuguri, iar în prezent şi pe dezvoltarea altor
ramuri industriale.
S-au dezvoltat în regiune cinci oraşe:
- Alba Iulia (aprox. 65.000 loc.), Aiud (23.000 loc.)
-Câmpia Turzii (22.000 loc.), Ocna Mureş (13.000 loc.)
 Are potenţial turistic furnizat de lacurile
sărate, stabiliment balnear, case şi biserici vechi,
castrul roman Potaissa, iar în apropiere se află
rezervaţia naturală Cheile Turzii.
Mai pot fi menţionate şi unele aşezări rurale
mari, cu funcţii economice mixte între care:
-Teiuş, nod feroviar, ateliere de reparaţii,
dezvoltare agricolă;
-Vinţu de Jos (la sud de Alba Iulia) este nod
feroviar, fabrică de materiale de construcţie,
dezvoltare agricolă.
 ♦ Dealurile Feleacului
Cuprind masivul deluros alcătuit din
formaţiuni cristaline acoperite de cele
sedimentare de vârstă miocenă, cu altitudini de
peste 750 m, respectiv, vârful Pena 832 m.
Este bine împădurit cu păduri de gorun, fag şi
alt foioase dar şi cu păşuni şi fâneţe.
Tot în această unitate se include şi culoarul
depresionar de la contactul cu muntele:
Mărtineşti-Hăşdate-Iara-Vlaha-Săvădisla, în care
au evoluat mai multe sate mici bazate pe o
economie agro-pastorală.
 ♦ Depresiunea Huedin
Este amplasată în partea de nord-vest a Depresiunii colinare
a Transilvană.
Geneza Depresiunii Huedin este legată de acţiunea erozivă a
râurilor care o străbat, Crişul Repede şi afluentul Călata. În
lungul văilor s-au dezvoltat lunci şi terase.
Climatul depresiunii cu altitudine de 500-600 m, încadrată de
munţi şi poziţionată în nord-vestul Transilvaniei este de nuanţă
răcoroasă şi mai umedă favorizând evoluţia solurilor podzolice şi
a pădurilor de fag şi gorun.
Satele sunt mici şi mijlocii cu economie silvo-pastorală iar pe
terase apar şi culturi de cartof, sfeclă furajeră, unele cereale.
Oraşul Huedin (9.500 loc., în 2012), este atestat documentar la
1332 şi constituie în zonă principalul centru economic.
 ♦ Depresiunea Almaş-Agrij
Este localizată în partea de nord-vest a Depresiunii colinare a Transilvaniai
fiind delimitată de Munţii Meseş în vest şi Dealurile Clujului şi Dejului în est.
Este o depresiune de eroziune diferenţială sculptată în formaţiuni variate de
vârstă paleogenă şi miocenă.
Climatul depresiunii este mai blând în raport cu unităţile vecine, respectiv cu
1-2°C mai mult, datorită descendenţei aerului vestic după depăşirea Munţilor
Meseş care dezvoltă efecte de foehn.
Pădurile de cvercinee şi pajiştile se află sub formă de pâlcuri pe dealurile mai
înalte.
Terasele văilor sunt ocupate de sate mici şi suprafeţe agricole.
Depresiunea este traversată de şoseaua Cluj Napoca – Zalău şi de două drumuri
relativ modernizate, care urmăresc văile râurilor între Huedin şi Someş în nord.
Ca resurse naturale sunt: cărbune brun la Ticu şi Hida, alături de care sunt şi
alte cariere pentru nisip, gips, pietriş.
Interesante pentru turism sunt: rezervaţia geomorfologică de la Grădina
Zmeilor Gâlgău, numeroase biserici din lemn cu elemente specifice, urmele
castrelor romane de pe Agrij, ruinele cetăţii Almaş.
 2. PODIŞUL SOMEŞAN
Reprezintă compartimentul de nord, nord-vest al
Depresiunii colinare a Transilvaniei, cel mai extins şi cel mai
complex din punct de vedere morfostructural.
Podişul Someşan corespunde conceptului de podiş,
deoarece se dezvoltă pe o cuvertură de sedimentar,
dominant monoclinală cu structuri anticlinale şi sinclinale
slab conturate.
Se desfăşoară de la poalele Munţilor Gilău în sud până la
contactul cu Dealurile de Vest în partea nord-vestică şi
Depresiunea Almaş-Agrij în sud-vest; în nord este delimitat
de Culmea Brezei şi de o suită de bazinete depresionare
dezvoltate la poalele Munţilor Ţibleşului.
În partea estică limita este clară fiind formată de
culoarele văilor Someşul Mic şi Someşul Mare.
 Sub raport geologic, Podişul Someşan are un fundament
cristalin fragmentat în blocuri, afundate diferit pe verticală, dar
nu la adâncimi mari, peste care s-a aşternut cuvertura
sedimentară alcătuită din calcare, tufuri vulcanice, gresii şi
conglomerate, argile, marne.
Climatul este moderat de dealuri, cu temperaturi medii
anuale de 7-8°C şi precipitaţii de 600-800 mm.
În aceste condiţii s-au dezvoltat păduri de fag şi gorun sub
care au evoluat argiluvisoluri, local cambisoluri şi rendzie.
Aşezările omeneşti sunt concentrate pe văi, în majoritate sate
mici şi mijlocii cu economie silvo-pastorală, iar cele mai mari
amplasate pe terasele văilor mari cu caracter complex: cultura
cerealelor, pomicultura, creşterea animalelor, unele activităţi
industriale legate de extragerea cărbunelui, rocilor de
construcţie, valorificarea lemnului.
 Căile de comunicaţie urmăresc văile
Someşului Mic şi Mare. Altele urmăresc şi văile
secundare afluente Someşului pentru a facilita
alte legături de comunicaţie între aşezări.
În cadrul Podişului Someşan se disting
următoarele subunităţi:
1. Podişul Boiului, Dealurile Ciceului şi
Dealurile Năsăudului la nord de Someş;
2.Dealurile Clujului, Dealurile Dejului şi
Dealurile Gârbăului la sud de Someş.
•
 3. CÂMPIA TRANSILVANIEI
Ocupă partea centrală a Depresiunii Colinare
a Transilvaniei.
În partea de nord şi nord-vest este delimitată
de Someşul Mare şi respectiv de Someşul Mic
unite la Dej.
În sud este limitată de valea Mureşului;
În est de valea Şieului (afluent al Someşului
Mare);
În sud-vest culoarul Arieşului şi alte văi mai
mici care delimitează Câmpia Transilvaniei faţă
de Dealurile Feleacului.
 Originea denumirii de Câmpia Transilvaniei este de
natură populară şi este legată de caracterul preponderent
agricol al regiunii.
Vechimea şi continuitatea neîntreruptă a activităţilor
umane încă din perioada geto-dacă şi modul de utilizare a
terenului au definit o câmpie, fapt ce se reflectă şi în
toponimia mai multor aşezări rurale.
În realitate, această regiune reprezintă un relief deluros,
format din depozite sedimentare groase (3000-4000 m), care
acoperă un fundament cristalino-mezozoic sculptat
neuniform.
Acestea sunt alcătuite din tufuri, gresii, argile, nisipuri,
care apar boltite în partea centrală sub formă de domuri care
se prelungesc până în sud, aproape de valea Mureşului, iar în
nord şi vest sunt dispuse în cute diapire (Turda, Cojocna, Sic
etc.), unde apar sâmburii de sare.
 Depozitele predominante aproape de suprafaţă, alcătuite
din argile şi marne în alternanţă cu nisipuri, pietrişuri, în
condiţiile unui climat rece şi umed al postgalciarului,
explică alunecările masive de teren cu denumiri locale
de glimee, grueţi, copârşae, precum şi eroziunea actuală
torenţială şi ravenarea foarte activă.
Relieful larg vălurit de dealuri şi coline cu versanţi,
mult mai accidentaţi în partea de nord, reprezintă
rezultatul eroziunii fluviale autohtone legat de nivelele
de bază ale Someşului şi Mureşului.
Altitudinile maxime în jur de 639 m, întâlnite în nord
se corelează cu dezvoltarea cutelor diapire şi cu prezenţa
conglomeratelor, gresiilor şi tufurilor cu rezistenţă mai
mare la eroziune.
 Climatul câmpiei este moderat reprezentat de
temperaturi medii anuale de 8-9° C în vest, prezintă
scăderi în est până la 7°C în medie iar precipitaţiile au
valori de 500 mm în vest şi centru la 600-700 mm în
partea estică.
În reţeaua hidrografică în afara râurilor mari care
delimitează regiunea – Someşele în nord şi Mureşul în
sud, apare şi reţeaua de râuri autohtone afluente: Fizeşul,
Meleşul, Dipşa (afluent al Şieului), către Someşe iar în
sud, spre Mureş, sunt Luduşul, Comlodul şi altele.
Între valurile de alunecare ale depozitelor de pe versanţi
care au blocat albiile unor râuri mici s-au format
numeroase iazuri consemnate la sfârşitul sec. al XVIII-
lea, la un număr de peste 150, din care, în prezent au
rămas doar 17, amenajate şi ca bazine piscicole.
 Vegetaţia este formată din păduri de cvercinee la
care se adaugă carpenul, ulmul şi jugastrul formând
şleaul de deal cu un bogat strat de arbuşti (porumbar,
măceş, păducel etc), ce acoperă culmile dealurilor
mai înalte, versanţii umbriţi şi locurile mai puţin
accesibile. Vegetaţia ierboasă este alcătuită din
asociaţii terofitice de stipa şi festuca care formează
areale restrânse de stepă.
Solurile au fertilitate bună, fiind alcătuite din soluri
brune de pădure şi cernoziomuri care au favorizat
extinderea terenurilor arabile şi a aşezărilor rurale
mici din cauza deficitului de apă potabilă.
 Aşezările omeneşti au vechime mare (din perioada
dacică şi romană), cuprinzând circa 360 de sate.
Aşezările urbane au evoluat la periferia câmpiei pe
terasele văilor mari.
Funcţia predominant agricolă al celor mai multe
aşezări reflectă caracterul economic al câmpiei, în care
se cultivă cereale, plante tehnice, pomicultura şi
viticultura.
Sunt şi sate cu funcţii mixte agroindustriale
(Sărmaşu), iar în jurul iazurilor Ţaga, Geaca şi Zau de
Câmpie apar sate agropiscicole sau cu funcţie
complementar balneară (Cojocna).
 Resursele de subsol oferite de Câmpia
Transilvaniei sunt gazele naturale puse în
valoare încă din 1914 în domurile de la
Luduş, Sânger, Sărmăşel, Şincai, Puini,
Zau de Câmpie şi altele, depozitele de
sare de la Turda, Cojocna, Sic, Nireş etc.,
rocile de construcţie sunt dirijate către
centrele industriale din axa râurilor mari,
care delimitează regiunea.
 Cu toată uniformitate aparentă a
peisajului din Câmpia Transilvaniei,
caracteristicile fizico-geografice se
nunanţează diferit:
- în timp ce în partea nordică şi
nord-estică apare o regiune deluroasă mai
impunătoare, cu cele mai înalte dealuri, cu
pante abrupte
- în partea sudică ce gravitează spre
Mureş, interfluviile deluroase cu altitudini
moderate (400-500 m), versanţii cu pante
mai line.
 Acestor diferenţieri de relief li se adaugă şi
deosebiri legate de densitatea populaţiei,
mărimea şi structura aşezărilor şi modul de
utilizare a terenurilor, precum şi direcţiile de
convergenţă spre cele două culoare diferite:
-Someş spre partea nordică şi
- Mureş spre cea sudică.
În acest sens, opinia majorităţii geografilor au
subdivizat Câmpia Transilvaniei în două marii
subregiuni sau subdiviziuni:
1. Câmpia Someşeană în nord şi
2. Câmpia Mureşană în sud.
 4. PODIŞUL TÂRNAVELOR
Reprezintă cea mai extinsă unitate
deluroasă din marea Depresiune Colinară a
Transilvaniei, delimitată de valea
Mureşului în nord şi culoarul depresiunilor
marginale în est, sud şi vest;
Marcajul de limită este dat de
diferenţele de nivel de peste 100 m între
dealuri şi şirul depresionar.
 Relieful cu caracter de podiş este format din
interfluvii majore cu orientare de la est, unde sunt şi
înălţimile mai mari, de peste 650 m.
Către vest, înălţimile sunt mai reduse, la 350-400
m. Sunt separate de văi largi cu aceeaşi orientare
est-vest, cu spaţii favorabile dezvoltării aşezărilor
omeneşti, agriculturii, industriei şi căilor de
comunicaţie, funcţionând ca adevărate zone
polarizatoare pentru dealurile înconjurătoare.
Procesele de versant sunt date de alunecări de
teren şi forme de eroziune torenţială, în diferite grade
de evoluţie.
 Climatul este de deal şi podiş cu influenţe mai calde
în vest şi sud, media 8-9°C, datorită dezvoltării
influenţelor foehnale, cu temperaturi mai scăzute cu
1-1,5°C în est şi umiditate mai mare.
Hidrografia este formată din râuri mari, afluente
Mureşului cu direcţia est-vest: Târnava Mică, Târnava
Mare, unite la Blaj, Hârtibaciul (afluent al Cibinului) cu
direcţia spre sud, spre Olt şi alte râuri mai mici
autohtone care amplifică procesele geomorfologice şi,
de cele mai multe ori, în timpul verii seacă.
Vegetaţia este formată din păduri de cvercinee care
ocupă suprafeţe mai mari în est, iar în ariile joase
depresionare sunt mai frecvente păşuni, fâneţe şi
terenuri de cultură.
 Populaţia şi aşezările omeneşti este atestată
din vechime, pe baza mărturiilor arheologice
(paleolitic, neolitic, epocile dacică şi
daco-romană etc.), până în zilele noastre.
În secolul XII-XIII au fost colonizaţi saşii, iar în
secolul XIII sunt atestate documentar
majoritatea aşezărilor rurale, unele devenind
târguri, oraşe, cetăţi.
În prezent sunt 10 oraşe concentrate în lungul
Mureşului şi Târnavelor.
 Economia este diversificată, de tip
agricol şi agroindustrial în aşezările rurale
şi bazată pe industrie şi alte activităţi de
servicii în oraşe.
În lungul văilor principale, Mureşul,
Târnavele şi Hârtibaciul sunt principalele
căi de comunicaţie care se racordează cu
reţeaua din culoare depresionare
peritransilvane.
 În Podişul Târnavelor se diferenţiază trei
subunităţi:
a. Dealurile Târnavei Mici

b. Podişul Hârtibaciului

c. Podişul Secaşelor
 a. Dealurile Târnavei Mici
Sunt cuprinse între valea Mureşului la nord şi vest şi, valea Târnavei
Mari (unită cu Târnava Mică la Blaj) în sud. În est, apar bazinete
depresionare de eroziune cu caracter intracolinar care formează limita faţă
de Subcarpaţii Transilvaniei, deşi pe alocuri nu este foarte clară.
Alcătuirea petrografică este dată de alternanţa stratelor labile: marne,
argile, nisipuri, strate rezistente la eroziune: tufuri vulcanice, gresii etc.,
prinse în cute diapire în vest la Blaj-Ocna Mureş şi în 12 domuri, în centru şi
est.
Relieful este format din:
•interfluvii principale cu orientare est (600-700 m) spre vest (450-500 m);
•dinamica versanţilor este activă cu alunecări de teren şiroire torenţială,
ravene, etc.
•prezenţa cuestelor simple şi în trepte, în funcţie de adâncimea râurilor prin
eroziune;
•culoare de vale largi, orientate de la nord-vest la sud-est: Mureşul, Nirajul,
Târnava Mică, Târnava Mare cu terase dezvoltate între 6-8 la număr şi
lunci extinse în special pe stânga râurilor.
 b. Podişul Hârtibaciului
Ocupă partea sudică şi sud-estică a Podişului Târnavelor, constituind
cea mai mare subunitate a acestuia cu peste 4000 km².
Este delimitat în nord de Târnava Mare, în sud de Olt şi Cibin, în vest
de valea Vişei iar în est, faţă de Subcarpaţii Transilvaniei, valea
inferioară a Homorodului Mare şi în continuare alte văi secundare.
Ca formaţiuni geologice sunt cele de vârstă miocenă şi pliocenă cu o
structură în domuri sau monoclinală.
Relieful este de podiş sub formă de poduri interfluviale fiind situate la
circa 600-650 m în vest şi înălţimi mai mari în est, de 750-800 m.
Podişul Hârtibaciului reprezintă o regiune clasică de alunecări de teren
numite de localnici „glimee“ sau „dâmburi“.
Dacă în Câmpia Transilvaniei relieful de „glimee“ impresionează prin
fecvenţa mare, în Podişul Hârtibaciului, acestea se impun atât prin
dimensiunea movilelor cu înălţimi de peste 50 m cât şi prin extinderea
mare în suprafaţă (ex. Saeş 1550 ha).
 Climatul de dealuri este caracterizat prin
temperaturi medii anuale ce scad uşor de la 8-9°C în
nord-vest la 7-8°C în partea de est; precipitaţiile cresc
de la 600 mm în nord-vest la 700 mm în est.
Arterele hidrografice principale, Târnava Mare,
Oltul, Hârtibaciul prezintă o serie de amenajări
hidrotehnice executate mai ales după inundaţiile
catastrofale.
Vegetaţia din Podişul Hârtibaciului se înscrie în
subetajul pădurilor de gorun (Quercus petrea) şi de
amestec cu gorun sau chiar fag în locurile mai umede şi
umbrite.
Solurile au caracter mozaicat, cu uşoară
predominanţă a solurilor argiloiluviale cu subtipurile
brune podzolite.
 Aşezările omeneşti din Podişul Hârtibaciului
sunt în număr de 165 dintre care 5 oraşe, marea
majoritate, atestate documentar în secolele
XI-XIV, dar cu urme de locuire începând din
neolitic şi epoca bronzului.
Majoritatea sunt amplasate pe terasele
râurilor sau glacisurile de luncă.
Densitatea populaţiei este de circa 50 loc/km²
fiind mai ridicată în aria oraşelor şi mai redusă
pe interfluvii (în podişul propriu-zis).
 Municipiul Mediaş (aprox. 50.000 loc.) este atestat documentar la 1267
şi constituie cel mai important centru urban al culoarului şi al întregului Podiş
al Târnavelor. Are o poziţie avantajoasă în mijlocul acestei regiuni naturale,
fiind situat pe importantele artere de comunicaţie din Valea Târnavei Mari şi
în apropierea unor resurse bogate de gaz metan şi de produse agricole variate.
Municipiul Sighişoara (28.000 loc.) este atestat documentar pentru prima
dată în anul 1280. Nucleul oraşului medieval s-a constituit pe terasa Târnavei
Mari, funcţionând ca unul dintre cele mai puternice oraşe-cetăţi din
Transilvania. Încă din secolul XIV, devine un centru meşteşugăresc şi
comercial. În prezent, posedă ramuri industriale de industrie textilă, confecţii,
construcţii de maşini, sticlă şi faianţă, industrie alimentară etc. Centrul vechi
al oraşului constituie un centru vechi cu obiective de mare valoare legate de
cetatea Sighişoarei.
Dumbrăveni (7.500 loc.) este centru industrial cu topitorie de cânepă,
prelucrarea lemnului, prelucrarea cărnii.
Copşa Mică (5.500 loc.), are în funcţiune în prezent unităţi industriale din
ramura metalurgiei neferoase (obţinerea plumbului şi zincului).
Agnita (9.000 loc.) atestat documentar la 1280, oraş din 1950, cu unităţi în
industria de încălţăminte, mănuşi, ciorapi, utilaje.
 c. Podişul Secaşelor
Este situat în partea de sud-vest a Dealurilor
Târnavei Mici apărând oarecum suspendat faţă
de regiunile mai joase din jur şi anume:
culoarele de vale ale Târnavei Mari, Târnavei şi
Mureşului spre nord şi nord-vest, largile văi ale
Vişei în est şi Sebeşului în vest; în partea sudică
apare culoarul depresionar al Apoldului.
Relieful se prezintă sub forma unor culmi
prelungi, cu altitudini cuprinse între 350-620 m,
reprezentate în urma eroziunii de adâncime a
unor văi.
 Climatul moderat, cu o circulaţie dominant vestică este puternic
influenţat de descendenţa aerului din Munţii Apuseni care produc
efecte de foehn. Media anuală a temperaturilor se menţine între 8°
C în sud şi 9°C în nord.
Râurile principale sunt: Secaşul Mic afluent al Mureşului în nord,
Secaşul Mare în sud afluent al Sebeşului, iar în est, Vişa, afluent al
Cibinului, râuri care şi-au dezvoltat terase, lunci şi glacisuri întinse
pe care se află majoritatea aşezărilor şi căilor de comunicaţie.
Pădurile ocupă suprafeţe restrânse de circa 13% şi sunt prezente
la nivelul culmilor şi a pantelor abrupte; sunt formate din stejărete
şi gorunet în amestec şi cu alte specii: carpen, tei cu diferenţe în
funcţie de expunere, pantă.
Pe suprafeţele despădurite s-a dezvoltat o vegetaţie de pajişte
cu elemente specifice xerofile.
 Populaţia aparţine satelor mici şi mijlocii care
totalizează 62 la număr, amplasate cu precădere pe
văile râurilor. Au o structură adunată, profil agricol,
dominant cerealier şi creşterea animalelor, la care se
adaugă local viticultura, pomicultura.
Economia este dominant agricolă, 82% fiind
suprafaţă agricolă, din care 68% este arabil, 26% păşuni
şi fâneţe.
Ca obiective turistice: Râpa Roşie, Râpa Laucăm, iar
în cadrul satelor se află biserici vechi din secolul XV-XVI,
unele construite din lemn încă din sec XVIII.
CARACTERE GENERALE
Cursul nr.8, sem.2

GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI

PIEMONTUL
(PODIŞUL) GETIC
 ∙ Argumentarea denumirii
Termenul de piemont şi a numelui de Piemont Getic a
fost introdus în literatura geografică de specialitate în ţara
noastră de Vintilă Mihăilescu în 1946.
Numele de Piemont Getic exprimă nu numai poziţia
unităţii în aria getică din faţa şi la marginea sudică a
Carpaţilor Meridionali, ca treaptă de trecere între munţi şi
Câmpia Română, dar într-o mare măsură şi unele trăsături
morfometrice.
Piemontul Getic prezintă caractere evidente de tranziţie
între munte şi câmpie, nu numai din punct de vedere
geomorfologic, al condiţiilor şi resurselor naturale, ci şi sub
acela al utilizării şi valorificării lor, al dezvoltării reţelei
aşezărilor şi al aspectului peisajelor, în foarte mare măsură
modificate de om.
 ∙ Limitele şi definirea piemontului getic
După V. Mihăilescu (1966) şi Lucian Badea
(1973), Piemontul Getic reprezintă unitatea
geografică a cărei întindere nu coincide cu piemontul
format la poalele Carpaţilor Meridionali.
Numele este atribuit numai părţii păstrate ca
formă de acumulare piemontană (sau piemontul
relict), de vârstă villafranchiană, separată de munte
prin apariţia ulterioară a Subcarpaţilor Getici, ca
urmare a distrugerii cuverturii piemontane şi scoaterii
în evidenţă a structurilor subcarpatice.
 Limitele Piemontului Getic sunt acelea care
arată, pe de o parte, până unde se întinde cuvertura
piemontană formată în faza villafranchiană, a
evoluţiei reliefului, iar pe de altă parte, până la
extensiunea unui anumit peisaj umanizat, diferit de
peisajele specifice Subcarpaţilor şi câmpiei, deşi, din
multe puncte de vedere se aseamănă cu acestea,
constituind o unitate de tranziţie.
Piemontul Getic în ţara noastră se întinde între
râurile Dâmboviţa şi Dunăre, dar în extensiunea lor
formaţiunile piemontane nu se opresc la cele două
văi.
 Limita de est, pe Dâmboviţa, este stabilită nu
numai în funcţie de extinderea cuverturii piemontane,
ci şi prezenţei structurilor de relief subcarpatic.

Spre vest, limita este reprezentată de Dunăre pe

o porţiune de numai 25 de km, apoi, în continuare,
până la Motru, este precizată de culoarul depresionar
Bala-Drobeta-Turnu Severin, sculptat între Podişul
Mehedinţi şi piemontul Motrului.
 Limita de nord, către Subcarpaţi, este dată
de un şir de creste care indică cele mai
nordice resturi ale piemontului villafranchian.
Astfel, de la Motru, limita urmăreşte versantul
drept şi abrupt al văilor Tismanei şi Jiului până
la sud de Rovinari, de unde trece în lungul
crestei Cioianei până la Gilort.
Între Gilort şi Olt limita este mai puţin clară
din cauza fragmentării reliefului în culmi
paralele şi a menţinerii formaţiunilor pliocene
în structură monoclinală favorizând o
succesiune de creste.
 V. Mihăilescu a admis existenţa unei fâşii de
dealuri de tranziţie între Piemontul Getic şi
Subcarpaţi (aparţinând mai mult acestora din urmă),
cum ar fi culmile dintre Cerna şi Olt într-o fâşie de
8-10 km pe aliniamentul localităţilor
Copăceni-Popeşti-Băbeni.
La est de Olt, limita are acelaşi mers frânt cu
avansări spre nord, pe culmi şi retrageri spre sud, pe
văi, aşa cum arată şirul crestelor pe aliniamentul
Curtea de Argeş-Mihăieşti-Cândeşti.
 Limita sudică dintre Piemontul Getic şi Câmpia
Română nu este suficient de clară datorită evoluţiei
cuaternare a celor două unităţi şi faptului că unitatea de
câmpie din sud aparţine aceleiaşi arii de acumulare
piemontană.
Pe porţiunea dintre Dunăre şi Desnăţui, fluviul a
format terasele din Oltenia, tăind abruptul care limitează
spre sud Piemontul Bălăciţei.
Mai la est, piemontul se continuă pe nesimţite în
câmpie printr-o suprafaţă topografică unică şi numai o
analiză de detaliu sub raport geomorfologic indică limitele
care se pot urmări pe linia care uneşte localităţile: Vânju
Mare – Pleniţa – Craiova – Balş – Slatina - Piteşti –
Topoloveni - Dragomireşti.
 Geneză şi litologie
Din punct de vedere tectonic, Piemontul Getic
corespunde atât Depresiunii Getice cât şi abruptului
nordic al Platformei Moesice umplută cu sedimente
mezozoice şi neozoice dispuse în pachete din ce în
ce mai groase către nord, reflectând existenţa mai
multor cicluri de sedimentare.
Structura de suprafaţă monoclinală (NNV-SSE)
ascunde o serie de cute de adâncime, reprezentând
ecouri ale orogenezelor carpatice sau mulări ale unor
accidente de relief mai vechi.
 Momentul de referinţă pentru începutul genezei
piemontului trebuie considerată perioada de ″linişte″ din ultima
parte a pliocenului, dinaintea manifestării puternice a
mişcărilor valahice, cele care au avut efecte determinante
pentru direcţia de evoluţie a acestei noi unităţi de relief.
Stiva de roci a Depresiunii Getice are grosimi de mii de
metri, dar procesul de acumulare nu a fost continuu în cadrul
Bazinului Getic, iar condiţiile de sedimentare au fost de la
cele:
→ de mare adâncă, la cele
→ litorale grosiere, transgresive, lagunare, lacustre de mică
adâncime şi de mlaştină,
fapt reflectat şi de existenţa unor zăcăminte minerale formate în
astfel de condiţii.
 În ciclul precuaternar, datorită fazelor
valahice (veche şi nouă), s-a produs şi un
puternic impuls dat eroziunii fluviatile în
Carpaţi, paralel cu înaintările şi cu retragerile
Lacului Getic, ceea ce a permis formarea
cuverturii villafranchiene, în care orizonturile
de pietrişuri, alternează cu cele de nisipuri sau
de argilă în complexul sedimentar de
materiale fluvio-lacustre.
 În ciclul cuaternar o importanţă hotărâtoare
pentru apariţia reliefului actual al Piemontului
Getic o are faza de acumulare piemontană în
cursul căreia conurile de dejecţie ale râurilor
carpatice se înmănunchează într-un vast
piemont care înainta pe măsură ce Lacul
Getic se retrăgea spre sud-est.
Faza de eroziune fluviatilă îndepărtează şi
pietrişurile piemontane din zona subcarpatică
cutată şi le redepune în partea sudică a
Piemontului Getic.
 Textura văilor este influenţată de forma propriilor
conuri de dejecţie şi de prezenţa depresiunilor dintre
acestea, care, atunci, când corespund unor arii de
subsidenţă locală, devin importante zone de
confluenţă, ca cele de la Filiaşi, Craiova, Piteşti etc.
Caracteristic în acest sens este marele con de
dejecţie al Dunării, alcătuit la suprafaţă din orizonturi
groase de nisipuri acoperite de o cuvertură de luturi
roşii; pe latura sudică, cu pantă mai accentuată şi
sub influenţa ariei de subsidenţă a Lohmului, fluviul a
alunecat.
 Resursele geologice
Sunt reprezentate de zăcăminte de combustibili minerali
(hidrocarburi şi cărbuni inferiori) şi de sare.
Acumulările de petrol şi gaze au fost puse în evidenţă şi
exploatate în numeroase structuri asemănătoare cu cele din
Subcarpaţi. Structuri productive apar:
- în Piemontul Olteţului la Bustuchin, Zătreni, Stoina, Brădeşti,
Iancu Jianu;
- în Piemontul Cotmenei la Merişani, Vedea, Moşoaia, Săpata
etc;
- în Piemontul Cândeşti la Bogaţi, Cobia ş.a.
Zăcămintele de lignit se găsesc aproape în toată aria de
apariţie a pliocenului, cu deosebire în dacian şi romanian.
Cele exploatabile sunt în partea nordică a Piemontului Motrului
(arealul Motru-Rovinari), în nordul Piemontului Olteţului
(Alunu-Berbeşti).
 Aspecte actuale ale reliefului
Nota dominantă a reliefului este dată de culmile
piemontane prelungi orientate nord-sud, rezultate din
fragmentarea suprafeţei piemontane iniţiale de către
reţeaua hidrografică paralelă.
În partea nordică, interfluviile cu forma unor culmi
rotunjite, se lărgesc treptat către sud până ajung ca
veritabile poduri afectate mai puţin de eroziune. Ele
devin atât de întinse şi netede (în Piemontul Olteţului
dintre Amaradia şi Olt sau la periferia Piemontului
Cotmenei), încât, au fost considerate ca
reprezentând un podiş provenind dintr-o câmpie
piemontană înaltă şi fragmentată.
 Înălţarea continuă la care a fost supus, ajungând la
altitudini diferite (700m la est de Olt, 600-650m în
Piemontul Olteţului, 400m la vest de Gilort), a determinat
o continuă şi relativ rapidă adâncire a văilor şi de
accentuare a fragmentării reliefului, fapt favorizat şi de
rocile friabile componente: marne, argile, pietrişuri, luturi.
În urma acestui fenomen au apărut seriile de terase
care însoţesc toate văile principale.
Numărul şi altitudinea relativă a teraselor scad de la
nord la sud în concordanţă cu vechimea piemontului şi cu
intensitatea procesului neotectonic.
 După modul de distribuire al teraselor ies
în evidenţă ariile de convergenţă a râurilor:
→ de la Filiaşi şi nord de Craiova, pe Jiu;
→ de la Bălceşti pe Olteţ;
→ de la sud-est de Balş pe Olt;
→ de la nord de Piteşti pe Argeş.
Fig.1. Podişul Getic – Harta geologică
 Fig.2. Podişul Getic – Harta geomorfologică
Fig. 21
 CLIMA
Sub raport climatic, Piemontul Getic se încadrează
climatului de dealuri joase.
Fiind situat în sud-vestul ţării, se află sub influenţa
centrilor barici de acţiune dinspre Marea Mediterană, dovadă
că în cea mai mare parte a anului, deasupra Piemontului
Getic este prezentă circulaţia de componentă sudică şi
vestică, condiţiile climatice, apropiindu-se de cele din sudul
Banatului.
Iarna, la est de Olt se resimte şi influenţa anticiclonului
siberian.
Jumătatea vestică a Piemontului Getic se caracterizează
printr-o temperatură medie anuală între 10 şi 110C (la Drobeta
Turnu-Severin 11,70C, iar la Drăgăşani de 10,40C).
Toamnele sunt lungi şi călduroase.
 Temperatura medie a iernii în vestul piemontului se
menţine între -30C şi -20 C, iar la est de Valea Oltului între
-40C şi -20 C; media verii prezintă uşoare diferenţe de la vest
cu 210C şi 220 C spre est cu 200C şi 210 C.
Altitudinea influenţează în mod evident temperatura
aerului, valorile termice fiind mai mici în partea înaltă la
contactul cu Subcarpaţii aşa cum reiese din distribuţia
valorilor următoare: 10,90C la Craiova în sud, 10,40C la
Slatina, 9,80C la Piteşti şi 9,00C la Curtea de Argeş în nord.
Circulaţia vestică şi sud-vestică intensificată în
anotimpurile de tranziţie contribuie la foehnizarea maselor de
aer după trecerea peste Munţii Banatului care se reflectă în
creşterea valorilor temperaturilor.
 Precipitaţiile medii anuale se menţin între 500-700 mm în
vest şi 600-750 mm în est, fiind în cea mai mare parte lichide.
În ultimii zece ani s-a înregistrat o creştere a lunilor de
ariditate.
Vântul dominant este cel de la nord şi nord-est în partea
estică şi cel de sud-vest în partea de vest a piemontului în
special primăvara şi vara.
În ansamblu, Piemontul Getic are o climă
temperat-continentală cu nuanţă de influenţă
submediteraneană în vest.
La est de Olt, influenţa submediteraneană dispare, clima
fiind specifică dealurilor cu etajarea elementelor caracteristice
acestor forme de relief.
 HIDROGRAFIA
Reţeaua hidrografică a Piemontului Getic
este reprezentată prin râuri alohtone mari şi
printr-o reţea autohtonă de râuri mai mici cu
frecvente fenomene de secare.
Orientarea generală a reţelei este de la
nord la sud sau de la nord-vest spre sud-est
cu două zone mai importante de convergenţă:
- pe Jiu, la confluenţa cu râurile Motru şi
Gilort şi
- pe Râul Doamnei la confluenţa cu Râul
Târgului.
 Râul Jiu pătrunde în Piemontul Getic la staţia
hidrometrică Peşteana-Jiu, având un debit multianual
de 50,5m3/sec.
După un traseu de 120 km iese din regiune la
Podari, cu un debit de 91,4m3/sec.
Primeşte ca afluenţi, pe stânga Gilortul, iar pe
dreapta Motrul în confluenţa de la Filiaşi.
Dintre cursurile de apă autohtone menţionăm Jieţul
şi Obedinul pe dreapta Jiului şi Amaradia pe stânga,
toate reflectând (prin regimul lor de scurgere, cu
frecvente fenomene de secare) condiţii specifice
piemontului.
 Râul Olt intră în piemont în aval de confluenţa cu
Topologul şi Bistriţa. Se remarcă printr-o luncă bine
dezvoltată pe toată lungimea de 79 km, cât parcurge
Piemontul Getic. Primeşte ca afluent important doar pe Olteţ,
restul fiind afluenţi mici fără importanţă cu frecvente
fenomene de secare.
Argeşul este o a treia arteră mai importantă care străbate
piemontul pe o distanţă de 44 km. Cei mai importanţi afluenţi
îi are pe stânga: Vâlsanul şi Râul Doamnei care drenează
partea de bazin aferentă Piemontului Cândeşti. La aceştia se
adaugă Râul Târgului unit cu Bratia, iar mai la est Argeşelul.
Vedea are bazinul superior în întregime în Piemontul
Cotmenei. Are ca afluenţi, Cotmeana pe stânga și Plapcea pe
dreapta.
 Apele subterane

Cu toate că depozitele sedimentare au o grosime

mare şi o permeabilitate bună, stratul freatic are o
extensiune redusă ca urmare a lipsei de la bază a unui
strat continuu de argilă.
La aceasta se adaugă şi fragmentarea intensă a
reliefului, apele freatice fiind drenate de reţeaua de văi.
În marile culoare de văi, cu sistemul lor de lunci şi de
terase, pot apărea importante resurse de apă, în cazul în
care pietrişurile de terasă stau peste strate
impermeabile.
 Folosirea resurselor de apă
Piemontul Getic fiind o regiune cu resurse mici de ape de
suprafaţă şi subterane, gospodărirea acestora pentru nevoile
locale constitue o problemă majoră pentru acest spaţiu
geografic.
Resursele locale, în special cele subterane sunt folosite
în mediul rural pentru alimentarea cu apă potabilă a
populaţiei.
În Piemontul Cotmeana, unde acestea sunt şi mai
sărace, locuitorii au construit în trecut o serie de gropi
impermeabilizate numite local ″benturi″ în care era reţinută
apa din topirea zăpezilor şi din precipitaţii şi refolosită în
perioadele de secetă la adăpatul animalelor şi la nevoi
casnice.
 Pentru alimentarea cu apă a centrelor urbane şi industriale se
folosesc, în general, apele subterane din luncile şi terasele
râurilor sau se aduc prin conducte din afara spaţiului piemontan.
Exemplu în acest sens îl constitue alimentarea cu apă
potabilă şi industrială a zonei Craiova-Işalniţa.
Întrucât stratele acvifere din raza oraşului nu au corespuns
cantitativ şi calitativ iar apele Jiului au un grad mare de murdărire
cu suspensii din spălarea cărbunilor, s-a recurs și la aducerea
apei din zona montană.
S-au captat izvoarele carstice de la Izvarna al căror debit
variază în funcţie de condiţiile climatice, între 1300 şi 2100 l/s. De
la Izvarna, apele sunt aduse pe o lungime de 115 km printr-o
conductă îngropată cu un diametru de 1m şi o pantă medie de
0,570/00.
 O problemă însemnată o ridică râurile care
solicită măsuri de reducere a efectelor
inundaţiilor.
Astfel, pe cursul Jiului de la confluenţa cu
Tismana până la Văleni a fost îndiguit în mare
parte, Jilţul de la Mătăsari până la confluenţa
cu Jilţul Slivileşti, Motrul în sectorul bazinului
carbonifer şi al oraşului Motru.
Pe Olt şi Argeş s-a construit o suită de
lacuri de acumulare de interes hidroenergetic
şi pentru atenuarea undelor de viitură.
 Vegetaţia
Particularităţile reliefului şi ale solurilor, influenţele climatice
specifice, determină aspectul complex al vegetaţiei Piemontului
Getic.
În partea sudică se desfăşoară subzona cereto-gârniţelor,
care la limita de sud-vest a piemontului vin în contact cu zona de
silvostepă.
Urmează o fâşie largă de interferenţă în care se formează
amestecuri complexe de gârniţă, cer şi gorun.
În acelaşi timp pe văile şi pe versanţii umbriţi se întâlnesc
local făgete şi făgeto-cărpinete, cu extindere mai mare în
subetajul gorunului. Intervenţia omului a modificat substanţial
aspectul iniţial al vegetaţiei prin defrişări.
Doar în porţiunile cu relief mai accidentat, pădurile ocupă
suprafeţe mai mari, ca de exemplu în Piemontul Olteţului.
 Fauna
Fondul faunistic specific pădurilor de cvercinee este
eterogen pătrunzând şi specii de câmpie sau chiar din
domeniul montan, cum este pajura. Ca mamifere se disting
căpriorul, mistreţul, vulpea, veveriţa.
Important din punct de vedere zoogeografic sunt
observabile două elemente de origine submediteraneană care
au pătruns în partea sudică şi sud-vestică cum sunt: vipera cu
corn (Vipera ammodytes), broasca ţestoasă de uscat
(Testudo hermani).
Fiind o regiune de veche locuire şi puternic umanizată,
fauna a suferit puternice influenţe antropice, unele animale
dispărând (castorul), altele fiind în regres (broasca ţestoasă
de uscat, corbul).
 Solurile
Factorii pedogenetici din cuprinsul
Podişului Getic au determinat dezvoltarea
solurilor argiloiluviale, brune luvice şi luvice.
În partea sudică la limita dinspre câmpie
s-au format soluri brune roşcate luvice iar în
partea nordică, dinspre Subcarpaţi sunt
condiţii favorabile solurilor brune acide.
Condiţiile locale de alcătuire petrografică
superficială, de umezeală de topoclimat au
favorizat apariţia solurilor intrazonale.
 Pe areale întinse din podurile piemontane care s-au mai
păstrat în toate unităţile piemontane domină solurile
argiloiluviale în diferite grade de podzolire, de la cele brune
slab luvice, până la luvisolurile albice (solurile podzolice).
Pe povârnişurile din cuprinsul întregului Piemont Getic se
află un adevărat mozaic de soluri, din cauza diversităţilor
condiţiilor de rocă, de relief, de umezeală, de topoclimat şi de
vegetaţie.
Tot pe povârnişurile sculptate în roci friabile cum sunt
pietrişurile, la obârşia unor văi secundare, se găsesc
numeroase râpe unde solul lipseşte.
Pe locurile unde povârnişul este sculptat în marne,
bogate în carbonaţi, ca în Piemontul Cândeştilor, s-au format
soluri pseudorendzinice în diferite stadii de evoluţie.
Pe lunci sunt soluri aluviale în diferite stadii de dezvoltare.
 POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE
Vechimea locuirii Piemontului Getic
Mulţimea urmelor arheologice sunt dovezi certe ale populării
teritoriului încă din paleolitic şi neolitic, oamenii folosind din plin
condiţiile naturale prielnice ale văilor şi interfluviilor bine
împădurite.
Au fost identificate o serie de aşezări preistorice pe văile
Dârjovului, Plapcei, în luncile Argeşului, Dâmbovnicului sau
urmele materiale din Piemontul Bălăciţei la Verbiţa, Piemontul
Olteţului (Căpreni, Vladimir), Piemontul Cotmenei care atestă pe
deplin locuirea teritoriului, încă din fazele timpurii ale procesului
de antropogeneză şi continuitatea populării în neolitic.
 Firul populării regiunii se continuă în etapele
următoare ce formează perioada pre-romană,
dovadă urmele materiale ale unor culturi specifice
etnicului geto-dacic şi ale unor aşezări omeneşti de
la Ilovăţ (Piemontul Motrului), Bucovăţ, Coţofenii din
Dos, (culoarul Jiului în apropiere de Craiova),
Brabova şi Oprişor (Piemontul Bălăciţei), Lucieni
(Piemontul Cândeşti).
Interesele strategice şi economice ale stăpânirii
romane au dus la construirea unor drumuri militare şi
comerciale însoţite de o serie de caste şi aşezări, ca
drumul Oltului (cu castele de la Rusidava şi Ponce
Aluti), drumul Jiului (cu Pelendava, Răcari, etc.).
 Continuitatea locuirii, precum şi convieţuirea şi
asimilarea în secolele următoare a populaţiilor care
vremelnic au trecut prin această regiune (în perioada
migraţiei popoarelor), sunt atestate de prezenţa
bogatelor urme materiale sub formă de unelte de fier
(securi, săbii, fibule, etc.), descoperite la Coşoveni,
Lazu, Vârtop, Pleniţa, Vela din Piemontul Bălăciţei,
Ţânţăreni, Răcarii de Sus din culoarul Jiului.
Elementele de cultură materială şi spirituală
descoperite în secolele III-VI în diferite locuri din
piemont dovedesc, că populaţia locală a dus o viaţă
stabilă de agricultori, păstori şi chiar meşteşugari,
care practicau schimburile cu Imperiul Roman şi cu
Imperiul Bizantin.
 Documentele istorice arată şi evoluţia dezvoltării feudale
din această parte a ţării datorită prezenţei în apropiere a
primelor capitale româneşti (Câmpulung, Curtea de Argeş,
Târgovişte) cu multiple legături în teritoriu, favorizând şi
apariţia unor târguri şi oraşe feudale în piemont şi la contactul
acestuia cu regiunile înconjurătoare (Târgu Bengăi, Craiova,
Strehaia, Slatina, Balş, Piteşti).
Materialele cartografice care cuprind şi această parte a
ţării (Harta lui Schwantz-1723, Harta lui Specht-1790, Harta
din 1835, Harta Szathmary din 1864), pun în evidenţă
dezvoltarea permanentă a aşezărilor.
A doua jumătate a secolului XVIII şi sec. XIX au
reprezentat o etapă importantă în popularea Piemontului
Getic ca efect al migraţiei populaţiei de peste Carpaţi.
 Aspecte demografice
Piemontul Getic grupează între limitele sale 4,8% din
populaţia României, înscriindu-se printre ariile geografice
relativ bine populate.
Evoluţia fenomenelor demografice a cunoscut intensităţi
diferite în timp, în funcţie de mişcarea naturală a populaţiei şi
deplasările acesteia.
Dacă până la sfârşitul secolului al XVI-lea creşterea
numerică s-a produs lent, începând cu secolul XVII, evoluţia
populaţiei cunoaşte o dinamică mai accentuată.
Se remarcă aportul deosebit al sporului migrator la
creşterea numerică, mai ales pe seama populaţiei venită din
Transilvania.
În secolele următoare situaţia devine staţionară,
creşterea mai lentă a populaţiei, făcându-se numai pe seama
sporului natural.
 Densităţile mai mari de populaţie şi aşezări
rurale sunt pe văile principale ale râurilor care,
spre sfârşitul secolului XX s-au conturat ca
adevărate arii de aglomerare a populaţiei
unde densitatea medie ajunge la 125 loc./km2.
Valori reduse de densităţi ale populaţiei şi
aşezărilor se află în jumătatea nordică a
Piemontului Cotmenei datorită condiţiilor
naturale mai puţin favorabile (fragmentarea
reliefului, apa la mare adâncime) precum şi a
legăturilor anevoioase cu exteriorul.
 Dezvoltarea socială şi economică a oraşelor
existente până în anul 1967 (Drobeta Turnu Severin,
Drăgăşani şi Strehaia), înfiinţarea şi dezvoltarea
altora noi (Filiaşi, Motru, Topoloveni, Colibaşi,
Scorniceşti) au impulsionat aglomerarea populaţiei
rurale în ariile de influenţă apropiate dar şi în cadrul
oraşelor respective.
Acelaşi fenomen s-a produs şi în aria din
imediata apropiere a limitelor Piemontului Getic unde
au evoluat oraşele: Craiova, Râmnicu Vâlcea, Curtea
de Argeş, Piteşti, Târgovişte, Slatina, Balş.
 Structura populaţiei active variază de la o
subunitate la alta, în funcţie de dezvoltarea
economică şi socială proprie.
Activităţile industriale din ce în ce mai
numeroase în Piemontul Motrului, Culoarul
Jiului, Culoarul Oltului sau Drobeta
Turnu-Severin, determină polarizarea forţei de
muncă neagricole.
Ariile cu un caracter predominant agricol
sunt în Piemontul Bălăciţei cu 78% din
populaţie, Dealurile Amaradiei şi Cernei cu
peste 70% etc.
 Aşezările rurale
Piemontul Getic cuprinde aproape 1550 de aşezări din
care opt sunt centre urbane: Drobeta Turnu Severin, Filiaşi,
Drăgăşani, Motru, Strehaia, Scorniceşti, Colibaşi şi
Topoloveni.
Repartiţia în teritoriu a aşezărilor, forma, structura,
textura, mărimea şi profilul economic sunt strâns legate de
condiţiile mediului geografic, de gradul de valorificare a
resurselor locale şi de dezvoltarea social-economică din acest
teritoriu.
Aşezările omeneşti s-au dezvoltat mai mult pe văi în
lungul principalelor ape: Jiu, Olt, Argeş, Motru, Olteţ, Gilort,
Amaradia, Cerna, unde satele se înşiră de o parte şi de alta a
văilor, la contactul cu dealurile.
 Pe interfluvii aşezările sunt mai rare, iar pe
unele şi lipsesc din cauza dificultăţii de acces
şi adâncimii mari a apei.
Tipic este Piemontul Cândeşti, urmat de
Gruiurile Argeşului şi Gruiurile Jiului.
Doar în Piemontul Bălăciţei care face
tranziţia dintre piemontul din nord şi câmpia
din sud, unde relieful este mai domol, cu văi
mai puţin evoluate şi cu apa la adâncimi mai
mici, satele s-au dezvoltat, majoritatea având
vetre compacte.
 Forma aşezărilor este legată de poziţia lor în
teritoriu.
Cele din lungul principalelor ape au în general,
formă liniară, cu vetrele dezvoltate pe podul teraselor, la
contactul cu versanţii.
În locul în care văile au terase bine dezvoltate,
aşezările au forme poligonale cu vetrele extinse pe
podul acestora ca de exemplu pe valea Jiului dintre
Filiaşi şi Craiova, ca şi cele din lungul Olteţului.
Din valea Cernei (Olteţului) satele au formă
tentaculară, extinzându-se pe pantele domoale din jur.
Satele liniare şi cele tentaculare sunt predominante
în tot Piemontul Getic.
 Mărimea aşezărilor ca şi repartiţia în
teritoriu sunt strâns legate de condiţiile
geografice.
Gradul de fragmentare a reliefului, mai ales
în partea nordică, a impus dezvoltarea de
aşezări mici.
Din cele 1550 de sate, circa 55% au sub
500 de locuitori, 29% între 500-1000 locuitori
şi numai 16% depăşesc 1000 locuitori.
O singură aşezare rurală, Pleniţa, aflată la
contactul cu câmpia, depăşeşte cu puţin 5000
locuitori.
 Satele cu peste 1000 locuitori sunt localizate în
apropierea centrelor urbane mari sau în locurile unde s-au
valorificat resursele locale: ţiţei, cărbune.
De exemplu în culoarul Jiului este Turceni cu peste 4000
locuitori în care se află termocentrala şi alte activităţi
neagricole;
Işalniţa cu aproape 5000 locuitori în apropiere de
Craiova;
Iancu Jianu din Piemontul Tesluiului (în sudul Piemontului
Olteţului), este un important centru agricol şi de exploatare a
petrolului cu peste 4000 locuitori;
Ştefăneşti unul din principalele centre viticole ale ţării cu
aproape 3500 de locuitori şi
Gura Suţii, centru de exploatare a ţiţeiului, cu circa 3400
locuitori.
 Profilul economic al aşezărilor rurale din
Piemontul Getic este predominant agricol (cereale) şi
de creştere a animalelor, funcţia pomi-viticolă, mai
ales cele din nordul piemontului sau funcţie mixtă
agro-industrială şi legumicolă cele din Piemontul
Motrului sau din Preajma oraşelor mari.
Organizarea teritoriului, valorificarea tuturor
resurselor locale în cadrul unor unităţi ale industriei
mici şi mijlocii, vor impune organizarea pe baze noi a
reţelei de aşezări rurale.
 Aşezările urbane

Dezvoltarea vieţii urbane în Piemontul Getic, a

cunoscut o evoluţie mai lentă în comparaţie cu alte
regiuni ale ţării, datorită faptului că în Subcarpaţii din
nord şi la contactul cu câmpia din sud sunt localizate
importante resurse locale şi circulaţia mai greoaie pe
direcţia est-vest, principalele căi de comunicaţie fiind
în centre urbane (Craiova, Piteşti, Slatina, Râmnicu
Vâlcea, Târgu Jiu), care au o mare influenţă asupra
desfăşurării vieţii social-economice din cuprinsul
piemontului.
 La aceasta au contribuit şi structura preponderent
agricolă din trecut, valorificarea mai redusă a lungul
apelor şi la contactul cu regiunile vecine.
De aceea şi unele aşezări (Pleniţa, Ţânţăreni,
Bălceşti, etc.), foste târguri, în care, în trecut se făcea
comerţ cu cereale, vite şi produse gospodăreşti nu s-au
ridicat la nivelul centrelor urbane.
Până în 1967 figurau ca oraşe în Piemontul Getic
numai Drobeta Turnu-Severin în extremitatea vestică,
Drăgăşani pe Olt şi Strehaia la confluenţa Huşniţei cu
Motru, menţionate în documentele istorice ca vechi
târguri ale Ţării Româneşti.
 În 1967 a fost declarat oraş centru minier
Motru, construit în lunca Motrului în apropierea
bazinului carbonifer cu acelaşi nume, la
intersecţia căilor de comunicaţie
Drobeta-Turnu Severin-Târgu Jiu şi Baia de
Aramă-Strehaia.
În 1968 au fost declarate centre urbane,
Filiaşi-vechi târg dezvoltat la întâlnirea căilor
de comunicaţie de la confluenţa Jiului cu
Motrul, Gilortul şi Topoloveni situat în aria de
confluenţă a Cârcinovului cu Argeşul.
 Drobeta Turnu-Severin constitue cel mai mare
centru urban din Piemontul Getic, dezvoltat în vatra
unui foarte important centru politic şi economic de pe
vremea dacilor şi romanilor.
Cunoscut în decursul secolelor mai mult ca port
şi centru comercial, a devenit în ultima parte a
secolului XX, oraş cu activitate complexă, în
ansamblul căruia au apărut noi ramuri industriale:
chimică, de prelucrare a lemnului, a confecţiilor,
alimentară.
Populaţia oraşului a crescut şi prin sporul
migratoriu ajungând în 1992 la 115526 locuitori , în
2012 având doar 92 500 locuitori.
 Celelalte patru oraşe, Drăgăşani, Filiaşi, Strehaia şi
Topoloveni, în trecut cu funcţii administrative ca centre de
plasă şi apoi centre raionale, au cunoscut o dezvoltare lentă,
majoritatea locuitorilor se ocupau cu agricultura sau
practicarea unor meşteşuguri.
Abia în prezent au apărut în cadrul lor ramuri ale
industriei astfel: în Drăgăşani, industria produselor din
cauciuc, în Filiaşi industria construcţiilor de maşini, nod
feroviar şi rutier, la Strehaia, industria confecţiilor.
Numai oraşul Motru s-a dezvoltat mai rapid pe baza
exploatării lignitului.
În 1989 au mai fost declarate oraşe Colibaşi şi
Scorniceşti.
 ECONOMIA PIEMONTULUI GETIC
INDUSTRIA
Până în a doua jumătate a secolului XX,
aspectul economic al Piemontului Getic a fost
dominat de câteva ramuri agricole între care, un
rol însemnat l-au avut creşterea animalelor şi
pomicultura.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a
trecut la explorări şi la valorificarea resurselor
energetice, cărbuni, petrol şi gaze naturale ca şi
la construirea unor mari centrale.
Industria energetică este reprezentativă în Piemontul
Getic.
Exploatarea lignitului se bazează în primul rând pe
bazinul carbonifer Motru-Jilţ care posedă rezerve mari (46%
din rezervele României) şi se extrage atât din cariere, la
Lupoaia, Roşiuţa cât şi din subteran parţial la Horăşti.
Cea mai mare cantitate de cărbune se foloseşte la
centralele termoelectrice de la Işalniţa-Craiova, Turceni şi
Rogojelu.
Termocentrala de la Turceni este aprovizionată cu
cărbune din bazinul Jilţului, iar Işalniţa-Craiova pimeşte lignit
din bazinul Motrului.
Exploatări de lignit s-au făcut şi în Piemontul Olteţului la
Alunu-Cuceşti pentru care s-a construit şi calea ferată
Băbeni-Berbeşti-Alunu.
 Petrolul şi gazele naturale se exploatează în
multe localităţi din piemont, rezervele principale fiind
cantonate în formaţiunile paleogene, miocene, şi
pliocene de la Bogaţi, Moşoaia, Poiana Lacului,
Vedea, Oporelu, Cungrea, Iancu Jianu, Mădulari.
Alte exploatări din interfluviu dintre Amaradia şi Gilort
sunt la Berbeşti, Săuleşti, Bulbuceni, Căpreni, iar la
est de Olt, la Hurezani, Tetoiu, Zătreni etc. Între Olt
şi Jiu, unde odată cu ţiţeiul sunt exploatate şi gazele
de sondă.
Resursele energetice ale piemontului sunt
completate de hidrocentrale construite pe Olt şi pe
Argeş.
Industria construcţiilor de maşini şi a prelucrării
metalelor
Unităţi de profil au fost construite la
Drobeta-Turnu Severin, Colibaşi, Bălceşti, Filiaşi şi
Strehaia. La Colibaşi s-a construit pe baza licenţei
Renault din Franţa, prima uzină de autoturisme
(Dacia) din România care a intrat în producţie în
1968.
La Bălceşti, în Piemontul Olteţului s-a construit şi
o turnătorie pentru instalaţii sanitare şi obiecte de uz
casnic.
La Drăgăşani şi Scorniceşti sunt unităţi
industriale care fabrică diferite produse de mase
plastice, din cauciuc.
∙ Industria materialelor de construcţie
Se bazează pe extracţia nisipurilor şi pietrişului din albia
râurilor şi a rocilor argiloase pentru fabricarea cărămizilor.
∙ Industria cherestelei la Stâlpeni, Cotmeana, Filiaşi.
∙ Industria textilă şi a confecţiilor: Drobeta-Turnu Severin,
Scorniceşti, Drăgăşani, Strehaia cu prelucrarea primară a
inului cultivat în vestul piemontului.
∙ Industria alimentară la: Drobeta-Turnu Severin, Strehaia,
Filiaşi, Topoloveni, Motru, Scorniceşti şi în centrele rurale cu
industria morăritului şi panificaţiei.
Domină unităţile de panificaţie, industria vinurilor şi
rachiurilor naturale la Drăgăşani, conserve de legume şi fructe
la Topoloveni, produse lactate la Drăgăşani.
Fig.4. Piemontului Getic - Industria
 AGRICULTURA
În urma procesului de defrişare a pădurilor spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, s-a extins suprafaţa agricolă şi în Piemontul
Getic.
Din întregul teritoriu, 64% îl reprezintă domeniul terenurilor
agricole din care terenurile arabile deţin 42%; pădurii îi mai revine
doar 28,4%.
Terenurile arabile au suprafeţe mai mari în partea sudică
unde scade energia reliefului, respectiv în Piemontul Bălăciţei şi
Piemontul Motrului precum şi în anumite părţi din Piemontul
Olteţului.
Cele mai productive terenuri arabile se află în locul văilor
principale, în ariile de convergenţă hidrografică unde sunt soluri
aluviale fertile.
 Cultura plantelor este dominată de
cereale – grâul şi porumbul, iar celelalte sunt
mai restrânse (orzul, ovăzul, secara).
Grâul preferă terenuri mai însorite şi
zvântate, iar porumbul este întâlnit în întreg
spaţiul piemontan, în luncile râurilor cu soluri
aluviale unde se obţin producţii ridicate.
Cele mai însemnate cantităţi de cereale se
obţin în Piemontul Bălăciţei, Piemontul
Olteţului şi Cotmenei.
 Culturile furajere au luat o extindere mai
mare în interiorul păşunilor naturale slab
productive din Piemontul Cotmenei, Piemontul
Olteţului şi Piemontul Bălăciţei.
Domină cultura lucernei şi a trifoiului cu
producţii mari.
 Cultura legumelor se practică aproape în
toate localităţile.
Cele mai mari suprafeţe legumicole se
întâlnesc în luncile Jiului, Oltului, Argeşului şi
Olteţului unde se concentrează jumătate din
suprafaţa legumicolă a Piemontului Getic.
La producţia de legume în aer liber se
adaugă cea obţinută prin extinderea
sistemului de solarii.
 Plantele tehnice (floarea soarelui, sfeclă
de zahăr, tutun, ricin) ocupă suprafeţe reduse,
cultivarea lor practicându-se în special în
latura sudică a piemontului: Piemontul
Bălăciţei, Olteţului şi izolat în Piemontul
Cotmenei.
 Pomicultura are tradiţii vechi în întreg piemontul, dar
suprafeţele cele mai mari sunt în piemonturile dinspre nord
ca: Piemontul Cotmenei, Cândeşti şi al Olteţului unde este
cultivată 65% din întinderea totală a livezilor din Piemontul
Getic.
Plantaţii mari în staţiuni cu pepiniere s-au creat la
Voineşti, Ştefăneşti, Mărăcineni, unde s-a diversificat
structura pomilor: prun, măr, păr, cireş, vişin.
Producţia pomicolă de fructe este utilizată pentru
consumul solicitat de centrele urbane, la export şi ca materie
primă pentru industria alimentară (dulceţuri, compoturi,
siropuri).
 Cultura viţei de vie a găsit condiţii bune în întreg
piemontul, dar plantaţiile cele mai mari preferă versanţii
cu expoziţie sudică şi sud-estică.
Plantaţii viticole mari se află în Piemontul Cândeşti,
Cotmenei şi Olteţului în care se află Podgoria
Drăgăşani, în Piemontul Motrului cu podgoria Corcova
amplasată în subunitatea Dealurilor Coşuştei.
Cea mai importantă podgorie a piemontului este
Drăgăşani specializată în vinuri albe seci şi material
săditor.
În ultimele decenii s-a dezvoltat podgoria
Ştefăneşti-Leordeni în Piemontul Cândeşti, pe stânga
Argeşului.
 Păşunile naturale fâneţele ocupă 22,2%
din terenul agricol, având extindere mai mare
în partea de nord a piemontului.
Creşterea animalelor se bazează în
primul rând pe bovine urmate de porcine şi
păsări, care se cresc în principal în
gospodăriile individuale ale populaţiei dar şi în
câteva complexe în sistem intensiv (Filiaşi,
Brădeşti, în judeţul Dolj, Drăgăşani, Făureşti,
în judeţul Vâlcea, şi Scorniceşti în judeţul Olt).
 Căile de comunicaţie
Urmăresc în special văile care traversează
piemontul de la nord la sud, reprezentând din cele
mai vechi timpuri, axe de circulaţie între principalele
centre umane din regiune dar şi legătura cu regiunile
învecinate.
Circulaţia est-vest este foarte greoaie din cauza
fragmentării interfluviilor, a adâncimii văilor şi
pădurilor.
Toate aşezările rurale şi urbane sunt legate în
prezent între ele prin căi rutiere, comunale, judeţene
sau naţionale, multe dintre ele modernizate sau în
curs de modernizare.
 Căile ferate servesc numai o parte din Piemontul Getic.
Acestea sunt:
Drobeta Turnu-Severin-Strehaia-Filiaşi-Craiova, constituind un tronson din
magistrala Timişoara-Bucureşti;
Bucureşti-Piteşti-Craiova-Drobeta-Turnu Severin, din care se ramifică o serie
de căi ferate care pornesc spre nord în lungul apelor făcând legătura cu
partea de nord a piemontului şi cu principalele centre din regiunea
subcarpatică astfel:
◻ Piteşti-Câmpulung-pe valea Râul Târgului;
◻ Piteşti-Curtea de Argeş-pe valea Argeşului;
◻ Piatra Olt-Drăgăşani-Băbeni-Râmnicu Vâlcea, pe valea Oltului;
◻ Craiova-Filiaşi-Târgu Jiu pe valea Jiului
◻ Filiaşi-Târgu Cărbuneşti-Târgu Jiu pe valea Gilortului;
◻ Strehaia-Motru pe valea Motrului;
 Căile rutiere au o densitate mai mare urmărind
văile principale dar şi cele secundare.
În centrele urbane mari de la limita piemontului
cu câmpia în sud, s-au detaşat puncte de
convergenţă a căilor rutiere modernizate care
deservesc centrele urbane şi rurale din piemont.
Astfel, pe Jiu, în marginea din sud a piemontului,
reţeaua de comunicaţii are ca punct de convergenţă
Craiova, unde se întâlnesc drumurile care vin din
partea nordică a Olteniei, din piemontul de la vest de
Jiu, unele drumuri din Piemontul Olteţului, ca şi multe
drumuri care vin din câmpia de la sud.
 Potenţialul turistic
Valorile turistice ale Piemontului Getic sunt
reprezentate mai mult de obiective de natură
antropică; în special, în cadrul oraşelor sunt
monumente istorice, muzee, opere de artă,
monumente de arhitectură, unităţi economice
şi mai puţin elemente ale cadrului natural.
 Se remarcă:
ţinuturi împădurite,
unele izvoare de ape minerale,
văile râurilor cu lacuri pitoreşti în care s-au amenajat popasuri
turistice ca cele de pe valea Olteţului la Bălceşti, de pe valea
Motrului la Strehaia şi Gura Motrului, zăvoiul din vestul
Craiovei pe valea Jiului;
se adugă cele construite în pădurea de stejar de lângă
Scorniceşti (judeţul Olt) pe şoseaua Piteşti-Slatina şi
în pădurea Sarului aproape de oraşul Balş,
la Drăganu (judeţul Argeş),
la Izvoarele-Plopşoru din judeţul Gorj,
pe şoseaua Filiaşi-Târgu Jiu.
 În Piemontul Motru, în culoarul Malovăţ-Bala,
unde au fost descoperite izvoare minerale, s-a
amenajat staţiunea balneoclimaterică Bala cu
instalaţii pentru băi şi spaţii de cazare.
În oraşe sunt importante vestigii istorice: în
Drobeta-Turnu Severin se află ruinele podului lui
Traian, Muzeul ,,Porţile de Fier′′, Cetatea Severinului,
Palatul Culturii, Monumentul eroilor căzuţi în timpul
războiului din 1916-1918.
În culoarul Oltului, ruinele castrelor romane
Rusidava de la Drăgăşani şi Pons Aluti de la Ioneşti
(judeţul Vâlcea).
 În culoarul Jiului urmele cetăţii romane
Pelendava de lângă Craiova şi Mânăstirea Coşuna
sec. XVI de la Bucovăţ;
în Piemontul Motrului, mânăstirile de la Gura Motrului
(sec. XVI) şi cea din Strehaia;
în Piemontul Cotmenei, Mânăstirea Cotmeana din
aceeaşi localitate;
în Gruiurile Argeşului, Mânăstirea Tutana (sec. XVI);
în Piemontul Cândeşti, Mânăstirea Butoiul (sec. XVI)
de la Hulubeşti (judeţul Dâmboviţa).
La acestea se adaugă muzee şi case memoriale
amenajate atât în oraşe cât şi în unele sate.
 SUBDIVIZIUNILE PIEMONTULUI GETIC
În raport de particularităţile geomorfologice şi diversitatea lor locală şi
regională se evidenţiază subdiviziunile:
1. Piemontul Motrului (numit uneori şi al Strehaiei) - situat în
partea nord-vestică a Piemontului Getic între Podişul Mehedinţi
în vest, Valea Jiului, Valea Huşniţei în sud.
Are ca subunităţi: Dealurile Coşuştei şi Dealurile Jieţului.
2. Piemontul Bălăciţei slab fragmentat de o reţea radiară de ape,
cu nota dominantă a podurilor întinse (ceea ce l-a determinat pe
Al. Roşu în 1959, să-l considere o câmpie piemontană). Este
situat în sud-vestul Piemontului Getic între Dunăre şi Jiu, la sud
de Huşniţa.
3. Gruiurile Jiului un grup prelungi de culmi între Jiu şi Gilort, sunt
supuse proceselor de modelare actuală.
4. Piemontul Olteţului cea mai mare subunitate a Piemontului Getic, situat
între Jiu, Gilort şi Olt, este drenat de Olteţ cu afluenţii săi, de Amaradia şi
alţi afleunţi mai mici ai Oltului. Se prezintă în culmi prelungi, greu de
străbătut transversal şi se diferenţiază în mai multe subunităţi:
◻ Dealurile Amaradiei
◻ Dealurile Cernei în jumătatea nordică
◻ Podişul Tesluiului
◻ Podişul Beicăi
La est de Olt se diferenţiază în continuare:
5. Piemontul Cotmenei între Olt şi Argeş care constituie partea cea mai
unitară păstrată cu o reţea hidrografică autohtonă divergentă
carecteristică.
6. Piemontul Cândeşti este bine delimitat de Valea Argeşului în sud şi Valea
Dâmboviţei în nord-est, spre care coboară în trepte.
7. Gruiurile Argeşului constituie unitatea cea mai fragmentată; delimitată de
văile Argeşului. Noţiunea de gruiuri se referă la cele patru culmi
piemontane despărţite de Argeş şi afluenţii săi; Vâlsanul, Râul Doamei,
Bratia şi Argeşul, terminate sub formă de gruiuri.
Fig.3. Diviziunile principale ale Piemontului Getic (după Geografia României, Ed. Academiei, vol.V)
GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI
Cursul nr.9, sem.2

PODIŞULUL

MEHEDINȚI PODIŞUL

MEHEDINŢI
 Localizare geografică şi limite
Este situat în partea de sud-vest a ţării şi se înscrie ca o treaptă
de relief intermediară între Munţii Mehedinţi şi Piemontul Getic,
mai precis Piemontul Motrului.
Limita dinspre munţi, care îl domină cu 400-500 m, este bine
marcată printr-un povârniş destul de abrupt, sculptat în calcare în
mare parte.
Limita de est, faţă de Piemontul Motrului, este marcată tot de
un abrupt de 150-200 m, care coboară într-un uluc depresionar, pe
aliniamentul: est Gura Văii-Jidoştiţa-Ilovăţ-Bala-valea Motrului.
În nord-est, podişul se întinde până la valea Motrului, iar spre
sud-vest, până la Dunăre.
Între aceste limite, Podişul Mehedinţi se întinde pe o lungime
de 53 km şi o lăţime ce variază între 16-25 km, însumând o
suprafaţă de circa 785 km2.
 Alcătuirea geologică
Podişul Mehedinţi, deşi este o unitate geografică cu
înălţimi caracteristice dealurilor, are o alcătuire
petrografică şi mai ales o structură geologică specifică
munţilor.
Cea mai mare parte a sa corespunde “Pânzei
Getice”, alcătuită din roci metamorfice (micaşisturi,
gnaise, cuarţite etc.), deplasate dinspre vest peste rocile
sedimentare mezozoice autohtone.
O dată cu înaintarea pânzei cristaline, au fost
antrenate şi o parte din rocile sedimentare autohtone,
care s-au cutat şi faliat, formându-se un anticlinal
pronunţat de-a lungul podişului, de la est de Baia de
Aramă, până la Vârciorova, în sud.
 Podişul Mehedinţi are trăsături asemănătoare cu munţii, date
de rocă şi structură, ca şi de evoluţia reliefului, care a parcurs
ciclurile de denudare succedate în Carpaţi.
Emmanuel de Martonne (1904), a arătat că gradul înaintat de
nivelare a întregului podiş l-a transformat într-o peneplenă
dominată de înălţimi izolate de calcar sau de cristalizare, care sunt
martori ai primei faze de eroziune.
La trăsăturile comune Carpaţilor, se adaugă tectonica,
alcătuirea petrografică (dominând şisturile cristaline şi calcarele
mezozoice), adâncirea fragmentării şi chiar unele aspecte
socio-economice.
Însuşirile care determină încadrarea unităţii respective la
unităţile de deal şi podiş sunt:
♦ altitudinea mai mică (în medie 500-600 m),
♦ culmile netezite, precum şi
♦ numeroasele aşezări omeneşti.
 RELIEFUL
În Podişul Mehedinţi se diferenţiază trei părţi
sub forma unor fâşii cu laţime variată, orientate
în lungul podişului de la nord-est spre sud-vest
astfel:
A- partea podişului de sub marginea munţilor;
B- ulucul depresionar Baia de Aramă – Cireşu;
C- partea estică a podişului, dinspre Piemontul
Motrului.
 A. Partea podişului dinspre munte este sculptată în
cristalinul Pânzei Getice şi numai în marginea sa dinspre
ulucul depresionar (la Nadanova) apar formaţiuni de
sedimentar calcaros.
Această parte a podişului se împarte în trei sectoare
cu însuşiri proprii :
● Dealurile Izvernei în nord,
● Dealurile Moiseşti-Mălărişca în partea sud-vestică şi
● Depresiunea Bahnei, în sud.
 Dealurile Izvernei sunt cuprinse între valea Motrului şi
cursul superior al Topolniţei.
Constituie sectorul cel mai accidentat şi cu înălţimile cele
mai mari în Vârful Paharnicului (887 m) şi Cuca Mare (788 m).
Aceste dealuri au povârnişuri accentuate de la nord spre
nord-vest şi mai domoale pe partea estică, dându-le aspect
asimetric.
Apele principale din cuprinsul lor sunt: Coşuştea,
Topolniţa, Brebina şi Motru Sec dinspre nord, cu direcţia de
curgere de la nord-vest spre sud-est, pe văi largi, cu lunci
întinse, favorizând instalarea aşezărilor umane încadrate de
terenuri agricole.
 Dealurile Moiseşti-Mălărişca sunt cuprinse între
valea Topolniţei şi Dunării, având direcţia nord-vest –
sud-est.
Dealurile Mălărişca dinspre bazinul Topolniţei au
aspect de culmi rotunjite, cu pante domoale, pe când
Dealurile Moiseşti dinspre sud, în apropierea
bazinului Bahnei, prezintă culmi boltite, cu înălţimi
mari (718 m la Gornova) şi povârnişuri accentuate,
acoperite de păduri, ca în Dealurile Izvernei.
 Depresiunea Bahna este situată în marginea de
sud-vest a Podişului Mehedinţi, orientată pe aceeaşi
direcţie ca şi depresiunea Baia de Aramă – Cireşu,
dar acest bazinet constituie o prelungire a
Depresiunii Orşovei care limitează Podişul Mehedinţi
în extremitatea sa de sud-vest, fiind un golf al
acesteia.
Depresiunea Bahna are aspect deluros, sculptat
în formaţiuni terţiare care acoperă aici rocile
metamorfice.
Terenul este utilizat parţial pentru culturi
agricole, dar şi pentru păşune şi fâneaţă.
 Fig.1. Podişul Mehedinţi – Harta geologică şi rezervaţiile naturale
(după Ielenicz, 1996)
Podişul Mehedinţi – Schiţă geologică (după Geografia României, Ed. Academiei, vol. IV)
B. Ulucul depresionar Baia de Aramă – Cireşu se
desfăşoară de la nord-est de Baia de Aramă până la
Cireşu, pe mai mult de 30 km, având un aspect mai
nuanţat în partea nordică şi mai şters în sud.
Limita faţă de partea estică a podişului este dată
de un povârniş cu altitudini variabile, mai mici în
nord (300 – 350 m), la sud de Baia de Aramă şi mai
mari în dreptul cornetelor (măguri sau martori
calcaroşi izolaţi pe marginea estică a culoarului
depresionar); de exemplu, Vârful sau Cornetul
Cerboanii domină lunca Coşuştei cu circa 400 m la
Nadanova, urmate de Cornetu Babelor, Cornetu
Bălţii.
 La sud-vest de Balta, limita este greu de
stabilit deoarece relieful depresiunii este la
acelaşi nivel cu al părţii de podiş.
Lăţimea culoarului depresionar este mai
mare la Baia de Aramă, în bazinul Coşuştei şi
mult mai mică în sudul său.
Relieful din lungul acestui uluc depresionar
este dispus în trepte şi se află în strânsă legătură
cu bazinele hidrografice ale râurilor principale
modelatoare, Bulba (cu două nivele superioare
al Ponoarelor şi al Zătonului), Coşuştea şi
Topolniţa.
 Nivelul cel mai coborât este în lunca Bulbei
(275 m altitudine absolută) dar în sud, altitudinile
se menţin între 450-470 m.
În cadrul văilor largi, apar şesuri aluviale sau
lunci largi, care se intercalează cu unele coline
deluroase înguste şi alungite.
Prin acest culoar depresionar trec drumurile
cele mai importante din Podişul Mehedinţi, iar în
partea sa de nord-vest sunt concentrate cele mai
multe aşezări omeneşti.
 C. Partea estică a Podişului Mehedinţi, dinspre
Piemontul Motrului are o lăţime de 7-8 km, ocupând
aproape jumătate din suprafaţa întregului podiş.
Relieful este mult mai uniform dar totuşi,
prezintă o fragmentare, datorită adâncimii văilor,
deosebindu-se două unităţi:
• Dealul Mare – Dâlma,
• Podişul Nevăţ – Chiciora.
 Dealul Mare – Dâlma, în partea nordică,
între văile Motrului şi Coşuştei, cu altitudini
mai mari de 600-615m, iar spre ulucul
depresionar, de-o parte şi alta a Coşuştei, sunt
cornetele cele mai mari – Cornetul Cerboanii
şi Cornetul Babelor.
Podurile dintre văi sunt în general
despădurite şi acoperite cu pajişti sau ogoare.
 Podişul Nevăţ – Chiciora, în partea sudică
între văile Coşuştei şi Topolniţei, cu înălţimi
generale de 600 m, iar vârfurile cele mai
înalte, Nevăţ de 715 m şi Chiciora de 723 m,
sunt situate în apropierea ulucului
depresionar.
 Apele principale au văi adânci şi strâmte, sub
formă de chei şi defilee.
Râul Topolniţa are şi un curs subteran pe o
distanţă de 700 m de la gura peşterii cu acelaşi
nume, până la Prosac, unde carstul are un rol
însemnat în peisaj.
Traversarea podişului se face de-a lungul
culmilor, iar recent s-au construit drumuri forestiere
de-a lungul Coşuştei şi Bahnei, facând legătura între
exteriorul podişului dinspre est – Depresiunea
Comăneşti – Halânga şi interiorul acesteia, în special
culoarul depresionar Baia de Aramă – Cireşu.
Povârnişurile văilor sunt acoperite de păduri.
 Relieful carstic
Prezenţa calcarelor face ca relieful carstic să dea o notă
specifică peisajului, atrăgând atenţia multor cercetători
(Emm. de Martonne, 1907, I. Vintilescu, 1940, I. Ilie, 1969, V.
Decu şi colaboratorii, 1975).
Cele mai impunătoare în peisaj sunt cornetele, înălţimi
izolate cu înfăţişarea unor piramide acoperite cu tufişuri de
corn (Cornus mas), vegetaţie caracteristică pe calcarele de
aici, de unde şi denumirea de „cornet” în limbajul localnicilor.
Ele se înşiră în lungul podişului, pe latura estică a ulucului
depresionar Baia de Aramă – Cireşu: Cornetul Cerboanii,
Cornetul Babelor şi Cornetul Bălţii, sculptate în calcarele din
anticlinalul asimetric din lungul podişului, constituind martori
de eroziune care domină împrejurimile.
 Alte forme carstice sunt “luncile”, în unele sectoare ale
văilor Coşuştea, Topolniţa, late de peste 1 km, având
înfăţişarea unor mici polii.
În alte polii mai mari, în urma perioadelor ploioase, apele
se acumulează formând lacuri temporare ca Lacul Turcului şi
Zătonul de la Ponoare, lacul de la Gornoviţa şi lacul de la
Balta, de unde şi numele satului.
Apele Zătonului şi din Lacul Turcului se scurg numai pe
cale subterană în pârâul Bulba, care trece pe lângă Baia de
Aramă şi se varsă în Motru.
Tot pe cale subterană se scurg şi apele micilor bazine
închise dintre Balta şi Cireşu, iar apele din lacul Gornoviţa, din
nord-vestul podişului, formează izvorul principal al râului
Topolniţa.
 Podul lui Dumnezeu
Pod natural unic in lume, Podul lui Dumnezeu
are 30 de metri lungime si 22 de metri inaltime.
Singurul de acest tip pe care se poate circula
cu masina, acesta poate fi gasit in judetul
Mehedinti, in apropierea orasului Baia de Arama.
Ca si in cazul multor atractii turistice naturale,
in jurul Podului lui Dumnezeu s-au format multe
legende care ofera explicatii despre modul sau chiar
motivul care a dus la aparitia acestuia.
 Podul natural de la Ponoare constituie altă formă carstică
deosebită prin dimensiunile sale.
Dolinele sunt de asemenea răspândite, unele înşirate de-a
lungul văilor seci ca la Ponoare umplute cu apă în timpul ploilor.
Sohodolurile sau văile seci sunt destul de numeroase, dar
apar şi izvoare carstice ca cele de pe Bulba şi de la Izvarna, având
un debit mare şi mai ales o temperatură constantă.
Specifice Podişului Mehedinţi sunt peşterile dintre care cele
mai cunoscute sunt Peştera Topolniţei, cu o lungime de peste 22
km şi Peştera Epuran, amândouă rezervaţii naturale.
Lapiezurile se găsesc peste tot, unde calcarul se află la
suprafaţă, acoperit cu un strat subţire de sol, dar cele mai
numeroase doline şi lapiezuri se află în partea de sud–est a
podişului.
 Clima şi apele

Clima Podişului Mehedinţi este

caracterizată prin pătrunderea
influenţelor submediteraneene care dau
valori mai ridicate ale temperaturilor
medii anuale, până la +11ºC şi peste 20ºC
(20,3ºC la Baia de Aramă) în luna iulie, iar
media lunii ianuarie este de –2º C în
partea nordică a podişului.
 Alt factor care influenţează aceste valori de
temperatură este reprezentat de cadrul montan care
favorizează procesele de foehnizare a aerului de
origine sud-vestică ce traversează cadrul montan şi
latura vestică a podişului.
Specificul acestor influenţe se resimte şi asupra
precipitaţiilor care ajung la 466,8 mm la Baia de
Aramă în sezonul cald şi 345,1 mm în cel rece,
înregistrate la sfârşitul primăverii – începutul verii,
iar al doilea maxim la sfârşitul toamnei.
Astfel, cantitatea anuală de precipitaţii creşte din
sud spre nord de la 700 mm (Drobeta Turnu Severin),
la peste 900 mm la Baia de Aramă.
 Apele
Cele mai însemnate ape care străbat podişul sunt:
Coşuştea şi Topolniţa.
Coşuştea formează parţial limita dintre podiş şi munţi şi
după ce străbate depresiunea Nadanova, se îndreaptă spre
sud-est pâna la Ilovăţ, unde iese din podiş. În partea
superioară, are mai multe izvoare carstice dintre care cel mai
mare se află la Izverna. Are ca afluenţi pe Lăpuşnic şi Criva.
Topolniţa: cu obârşia în Muntele Băia, are cursul superior
orientat tot de la vest la est ca şi Coşuştea dar, intrând în
culoarul depresionar, se îndreaptă spre sud. Lăţimea văii este
variabilă, mai largă până la Balta, apoi îngustă cu aspect de
chei până la peştera de la Cireşu, iar apoi are un curs subteran
pe o distanţă de 700 m până la Prosac. De aici, până la ieşirea
din podiş curge spre sud-est pe o vale îngustă. Are afluenţi
mici.
 În nordul podişului curge pârâul Bulba, care trece
prin Baia de Aramă şi mai la est, se află râul Brebina,
după care se varsă în Motru.
Spre Bulba se îndreaptă toate apele din bazinul
hidrografic al Zătonului, al Lacului Turcului şi altele
mai mici.
În partea de sud este râul Bahna, singura apă
care curge de la nord la sud, pe o vale săpată în roci
metamorfice şi primeşte mai mulţi afluenţi mărunţi.
 Vegetația
Aparţine subetajului pădurilor de fag şi de
gorun.
În partea sudică şi sud-vestică a podişului
apar păduri submediteraneene de stejar pufos
(Quercus puhescenes), de cărpiniţă (Carpinus
orientalis), de gorun balcanic (Q. dalechampii),
nuc (Juglans regia) sau alun turcesc (Corylus
colurna).
 Pe întregul podiş, în special pe calcare (Cornetul
Cerboanii, Cornetul Babelor, Cornetul Bălţii şi Cornetul
Jupâneştilor) ca şi pe văile râurilor, se dezvoltă tufărişuri
de tip submediteranean numite “şibleacuri”, formate din
specii termofile: mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpiniţa,
liliacul (Syringa vulgaris), corn (Cornus mas), scumpie
(Cotinus Coggygria), dârmoxul (Viburnum lantana), lemn
câinesc (Ligustrum vulgare), nucul (Juglans regia).
Alături de acestea, abundă pajiştile în care apar o
serie de graminee (Festuca dalmatica).
Datorită populării şi extinderii ogoarelor, vegetaţia
s-a modificat foarte mult.
 Fauna
Cuprinde specii submediteranene cum sunt: vipera cu corn
(Vipera ammodytes) care preferă suprafeţele calcaroase,
broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermani) care preferă litiera
pădurilor din sudul podişului, unele specii de şerpi, şopârle.
În partea de sud-vest a podişului se află scorpionul
(Euscarpis carpathicus), de dimensiuni mici, dar veninos.
Ca batracieni sunt: broasca râioasă (Triturus vulgaris) şi
salamandra (Salamandra salamandra).
În pădurile de fag din partea nord-vestică trăiesc şi
mamifere, între care: căprioara, jderul, veveriţa, viezurele,
pârşul, iar uneori coboară şi ursul.
Dintre păsări sunt: ierunca, fâsa de pădure, sturzul de vâsc,
gaiţa, ţicleanul, măcăleandrul, uliu găinilor, acvila ţipătoare mică
etc.
 Solurile
În partea nord-vestică a podişului, unde predomină
rocile metamorfice se află soluri brune acide scheletice.
Pe formaţiunile argilo-marnoase se află pornituri de teren
cu soluri brune mezobazice, pe calcare se află rendzine
negre, rendzine roşii sau numai rocă golaşă pe întinderi
mari cu lapiezuri şi fisuri.
La poala cornetelor se află soluri brune luvice,
formate pe un material luto – argilos de culoare roşie.
În lunci se află soluri aluviale supuse proceselor de
gleizare, o mare parte a lor fiind bune pentru agricultură.
 Rezervaţiile naturale

Originalitatea cadrului natural din Podişul

Mehedinţi, cu o varietate de elemente, a făcut ca în
cuprinsul lui să fie declarate mai multe tipuri de
rezervaţii naturale, între care majoritatea sunt cele
botanice, în cadrul cărora sunt ocrotite diferite
plante rare, endemice sau relicte.
La acestea se adaugă cele forestiere, mixte,
speologice şi paleontologice.
 Exemplificăm câteva dintre ele:

• Rezervaţia Complexul carstic de la Ponoare, include câmpuri de

lapiezuri, lacul temporar Zăton, peştera şi o arcadă de calcar
denumită “pod natural”, căruia localnicii îi spun “Podul lui
Dumnezeu”, peste care trece şoseaua ce leagă Baia de Aramă cu
localităţile din podiş. Pe ariile calcaroase se găsesc diferite plante
rare şi o serie de reptile sudice.
• Rezervaţia complexă Peştera Topolniţei şi împrejurimile ei este
cunoscută prin peştera de 22 km lungime; fiind a doua din ţară, prin
podoabele carstice din interiorul ei, ca şi alte elemente carstice şi
plante sudice din vecinătatea ei cum sunt tufărişurile de liliac sau
laleaua pestriţă (Fritilaria montana) declarată monument al naturii.
• Rezervaţia speologică Peştera lui Epuran se află în partea nordică a
Peşterii Topolniţa, pe cursul pârâului Ponorăţ, fiind creată prin
acţiunea apelor acestui pârâu, fiind considerată printre cele mai
frumoase peşteri din ţară datorită formaţiunilor sale interioare.
• Rezervaţia forestieră Pădurea Borovăţ se află pe versantul
stâng al pârâului cu acelaşi nume, afluent al Topolniţei. Ea
este formată din pinul negru de Banat (Pinus nigra sp.
banatica).
• Rezervaţia Cornetul Băii şi Valea Mănăstirii, la nord de Baia de
Aramă, alcătuită din gorun, cu specia subtropicală de ghimpe
(Ruscus aculeatus).
• Rezervaţia botanică Gura Văii – Vârciorova, cu specii sudice
de plante şi exemplare de reptile rare;
• Rezervaţiile botanice Cornetele Babelor, Cerboanii, Bălţii,
Piatra Încălecată, ca şi Dealul Văranic, sunt cunoscute prin
dezvoltarea ecosistemelor de tip submediteranean.
• Rezervaţiile Cheile Coşuştei şi Cheile Topolniţei s-au
format în porţiunile unde apele celor două râuri
străbat benzile de calcar, dând un relief pitoresc.
• Rezervaţia botanică Padurea cu liliac de la Ponoare,
fiind una dintre cele mai cunoscute prin serbările
liliacului, ce au loc în fiecare primăvară aici.
• Rezervaţia Bahna-Iloviţa, în partea sud-vestică a
podişului, include puncte fosilifere de însemnătate
ştiinţifică, inclusiv specii floristice de mojdrean,
scumpie şi cărpiniţă.
 Populaţia şi aşezările
Descoperirile arheologice (la Isverna, Bobaiţa,
Bâlvănesti etc) arată vechimea locuirii din preistorie a
acestui ţinut, iar documentele cartografice din ultimele
secole demonstrează continuitatea şi permanenţa
locuirii.
O parte a satelor din Podişul Mehedinţi sunt
formate din populaţie venită de peste Carpaţi, cei mai
mulţi fiind ungureni (crescători de oi) veniţi în secolul al
XVIII-lea.
În a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi secolul XX,
satele s-au mărit şi s-au înmulţit ca număr, preferând
văile râurilor dându-le o distribuţie liniară.
 Ca număr de locuitori:
♦circa 40% dintre ele sunt între 250-500 locuitori,
♦circa 25%, între 100-250 locuitori, şi
♦doar 23% între 500-1000 locuitori;
♦peste 1000 locuitori sunt 7%.
După cum se observă, majoritatea sunt aşezări
mici.
Cele mai mari sate sunt în lungul văilor şi
bazinete depresionare unde se află şi căile de
comunicaţie.
 În locurile largi, pe culmile netezite şi pe
versanţii domoli ai Topolniţei şi Coşuştei, se
găseau numai locuinţe sezoniere (conace) ale
locuitorilor din aşezările situate la poala muntelui
(Isverna, Sălistea, Podeni etc.).
Şi în prezent, mulţi locuitori din unele sate ale
podişului (îndeosebi din partea vestică), au a
doua locuinţă – salaşul sau conacul – situată nu
prea departe de gospodăriile permanente,
utilizate pentru creşterea animalelor şi chiar
pentru ogoare.
 Predomină tipul de sat răsfirat şi foarte puţin cel
adunat.
Singurul oraş este Baia de Aramă situat pe valea
Bulbei, într-o mică depresiune.
Localitatea este semnalată încă din perioada
domniei lui Mircea cel Batrân (sec XIV) prin minele
de aramă din împrejurimi.
A îndeplinit şi funcţia de târg deservind
localităţile din împrejurimi, inclusiv în perioada
actuală când i se alătură şi câteva unităţi ale
industriei locale.
 Activităţile economice
Creşterea animalelor constituie ocupaţia de bază a
locuitorilor din satele Podişului Mehedinţi, favorizată de
suprafeţele de păşuni şi fâneţe naturale care ocupă aproape
50% din suprafaţa podişului, economia pastorală având vechi
tradiţii.
Urmează activitatea forestieră înlesnită de prezenţa
drumurilor forestiere de pe văile Bahnei, Coşuştei şi a
afluenţilor acestora dinspre amonte, iar lemnul se îndreaptă
spre combinatul de celuloza din Drobeta Turnu-Severin.
Din pădure se valorifică fructele de pădure şi alte
produse: zmeură, mure, coarne, ciuperci, cu întrebuinţare în
industria alimentară şi pentru preparate culinare în
gospodării.
 Cultura cerealelor: domină prin grâu şi porumb, cu
producţii relativ mici pe terenurile arabile din lunci. Alături de
acestea, în jurul satelor şi conacelor se mai cultivă legume,
cartofi, pomi fructiferi.
O parte din locuitori practică şi diferite meşteşuguri
(dogărie, zidărie, olărie etc.), iar alţii se ocupă cu fabricarea
varului sau lucrează ca mineri în bazinul carbonifer al
Motrului.
Podişul Mehedinţi constituie o regiune de tranziţie între
economia montană din nord şi vest către cea agricolă din
Piemontul Getic (Piemontul Motrului) din est.
Creşterea vitelor, economia forestieră şi cultura
cerealelor constituie principalele surse de venit ale
locuitorilor.
 Căile de comunicaţie sunt slab dezvoltate.
Numai drumul de interes judeţean Baia de Aramă –
Ponoarele – Balta – Godeanu – Bâlvăneşti spre Drobeta Turnu
Severin asigură legătura între o serie de sate oferind
posibilităţi de valorificare turistică a acestei regiuni carstice cu
atracţii naturale de mare însemnătate.
O serie de proiecte de investiţii ar putea conduce la
dezvoltarea agroturismului şi punerea în valoare a
obiectivelor turistice din această regiune care poate face
legătura dintre două regiuni consacrate – cea a Porţilor de
Fier şi regiunea Subcarpaţilor Olteniei.
 Obiective turistice naturale:
● Complexul carstic Ponoarele din apropiere de Baia de Aramă,
cu pădurile de liliac, unde se organizează sărbătoarea liliacului
(Ponoare, Obârşia Cloşani, Nadanova, Balta), elemente
etnografice ale satelor (tipuri tradiţionale de locuinţe, mori de
apă, biserici, obiceiuri etc.).
● În ulucul depresionar Baia de Aramă – Bahna se află Podul
natural de la Ponoare, Peştera lui Epuran, Peştera Topolniţa,
Cheile Coşuştei, Cheile Topolniţei, asociaţii vegetale
interesante.
În prezent, partea nordică a Podişului Mehedinţi este
polarizată de oraşul Baia de Aramă şi comuna Ponoarele,
situate în locuri cu legături uşoare şi pe distanţe mici faţă de
obiectivele din apropiere.
Geografia regională a României Cursul nr. 10, sem.2

CÂMPIA ROMÂNĂ
I. AŞEZARE, LIMITE ŞI VECINI
Câmpia Română este amplasată în partea de sud a ţării şi cuprinde întreaga zonă joasă care se
desfăşoară de-a lungul Dunării inferioare, între Drobeta Turnu-Severin în vest şi Galaţi în est. Spre nord,
Câmpia Română este delimitată de Piemontul Getic până la Valea Dâmboviţei, de unde intră direct în
contact cu Subcarpaţii până la Panciu; pătrunde ca un golf de-a lungul Siretului şi apoi, de la Panciu
urmăreşte o linie dreaptă vest-est până la sud de localitatea Corod, pe valea Gerului, (afluent al Siretului)
coborând spre Siret, spre sud-est până la Galaţi.
Limita nordică se poate urmări în detaliu pe aliniamentul localităţilor: Drobeta Turnu Severin,
Hinova, Vânju Mare, Pleniţa, Radovan, Podari, Balş, Slatina, Costeşti, Piteşti, Picior de Munte,
Dragomireşti pe Valea Dâmboviţei. În continuare se merge pe contactul dintre Câmpia Română cu
Subcarpaţii de Curbură de-a lungul liniei care uneşte localităţile: Filipeştii de Târg, nord de Băicoi-Mizil,
Buzău, Râmnicu Sărat, Focşani – Panciu – Nicoreşti, urmează apoi o linie vest-est prin nordul Câmpiei
Tecuciului până la sud de localitatea Corod şi Valea Gerului, iar de aici, pe o linie spre est până la Tulceşti
este o uşoară ruptură de pantă până la Cudalbi, care face demarcaţia între Podişul Moldovei, respectiv
Platforma Covurului şi Câmpia Română (incluzându-se sudul Covurului la Câmpia Română).
Această limită sinuoasă arată că argumentul care se păstrează pe tot contactul dintre Câmpia Română şi
unităţile vecine mai înalte este tectonica şi mai puţin altitudinea.
Limita vestică, sudică şi estică o formează valea Dunării.

II. GENEZA CÂMPIEI ROMÂNE ŞI LITOLOGIA SA

Câmpia Română are un fundament de platformă ce corespunde Platformei Moesice, ce se afundă
spre nord, înspre avanfosa precarpatică. Aceasta este compusă din şisturi cristaline cu intruziuni granitice şi
a prezentat o mobilitate puternică, ce a fragmentat-o în blocuri mari, paralele cu Dunărea. Neregularităţile şi
în special mobilitatea acestui soclu au influenţat nu numai caracterul cuverturilor sedimentare, ci şi
morfologia de suprafaţă a acestei unităţi.
Evenimentele paleogeografice care au dus la formarea Câmpiei Române se pot grupa în două cicluri
mari:
➢ Ciclul pleistocen
➢ Ciclul holocen
Ciclul pleistocen
Câmpia Română corespunde în ansamblu unei vaste arii depresionare dintre Carpaţi şi Balcani care a
fost acoperită de apele Mării Sarmatice timp îndelungat, din cretacicul inferior o dată cu începerea formării
Carpaţilor, eveniment care a determinat şi afundarea platformei din fundament spre nord precum şi
fragmentarea sa.Urmează etapele de colmatare treptată cu depozite sedimentare aduse de apele curgătoare şi
alţi agenţi externi.
Înălţările de la sfârşitul pliocenului înregistrate de fazele orogenetice din Carpaţi şi Balcani au
accelerat eroziunea fluviatilă care concomitent cu retragerea Lacului Sarmatic (Getic) spre est, a îmbrăcat
depresiunea dintre cele două catene muntoase într-o cuvertură de pietrişuri şi nisipuri fluviatile, conturând
începutul formării Câmpiei Române încă din Romanian (Levantin). O primă exondare este marcată prin
acumularea conurilor de dejecţie ale râurilor ce coborau din Carpaţi alcătuind stratele de Cândeşti de vârstă
villafranchiană (Pleistocenul vechi) care se îngemănau cu acumulările de sedimente ale râurilor ce coborau
din Balcani, formând stratele de pietrişuri de Frăteşti, înaintând mult către axul depresiunii, corespunzător
culoarului văii Câlniştei. Acestea din urmă sunt tipice în Burnas dar şi cu extindere peste jumătatea sudică a
Bărăganului.
În Pleistocenul mediu
Are loc o revenire a apelor şi depunerea unui complex de formaţiuni marnoase şi argiloase. Apar
diferenţieri între partea vestică şi cea estică. La vest şi mai ales în Oltenia, unde conurile de dejecţie au o
extensiune foarte mare, determinând apariţia unor ţărmuri ale Lacului Getic foarte sinuoase, rolul principal
în formarea reliefului îl are Dunărea, care reuşeşte să străpungă zona Defileului Porţile de Fier. Marele său
1
con de dejecţie, cu o direcţie perpendiculară faţă de celelalte, coborâte din Carpaţi, duce la retragerea
treptată a lacului către est, concomitent cu prelungirea Dunării a cărei tendinţă de înaintare, trebuie să fi fost
la început cu orientare estică.
Apariţia însă, a zonei de subsidenţă de la Lom, a obligat fluviul să „alunece“ repetat pe propriul său
con de dejecţie către sud, paralel cu înălţarea capătului vestic al Depresiunii Getice, săpând terase pe bordura
sudică a acestuia.
Între Olt şi Argeş, Culoarul Câlniştei, loc de întâlnire a pietrişurilor balcanice (Pietrişurile de
Frăteşti) şi a celor carpatice (Pietrişurile de Cândeşti), continuă să joace rolul de ax depresionar către care se
îndreaptă râurile laterale depunând formaţiuni fluviio-lacustre.

În Pleistocenul superior
Continuă retragerea Lacului Getic spre est, pe fondul unor înaintări şi retrageri succesive, iar în zona
de subsidenţă din Câmpia Siretului Inferior, afundarea devine mai intensă paralel cu extinderea acestei zone.
Continuitatea teraselor de-a lungul actualei văi a Dunării, demonstrează permanenţa sa pe acest
traseu, iar dispariţia teraselor superioare începând de la est de Jiu, indică un curs din ce în ce mai nou cu cât
înaintăm spre est, deoarece fluviul înainta şi îşi forma albia pe măsură ce albia Lacului Getic în care se
vărsa, suferea o retragere (Al. Roşu, 1973).
Dispariţia teraselor superioare din lungul Dunării către est este interpretată de către unii autori ca o
consecinţă a subsidenţei Siretului Inferior din nord-estul Câmpiei Române, fenomen care poate fi luat în
consideraţie pentru sectorul Dunării bărăgănene, dar nu şi pentru restul traseului până la est de Jiu.
Prezenţa a două sau maximum trei terase pe cursurile mijlocii şi inferioare ale râurilor din bazinul
Argeşului şi Ialomiţei indică tinereţea acestor văi, ca şi a Dunării, precum şi persistenţa târzie a Lacului
Getic în această parte a Câmpiei Române şi continuitatea traseelor văilor respective.
Tot în Pleistocenul superior, are loc în cea mai mare parte şi depunerea depozitelor de nisipuri,
cunoscute sub numele de „Complexul de nisipuri de Mostiştea“, din zona centrală a câmpiei, ceea ce ar
putea explica şi dispariţia culoarului Câlniştei în această porţiune.
Urmează peste toate aceste formaţiuni sedimentare depozitele de loess a căror origine este
controversată, ca fiind acumulate prin acţiunea eoliană sau eluvială; prin ele se încheie seria depozitelor
continentale care acoperă atât interfluviile, cât şi o parte din terase. Gr. Posea susţine că loessurile s-au
depus, în majoritate, în fazele de tip glaciar, periglaciar, ca praf eolian dar şi deluvio-proluvial.

Ciclul holocen
Corespunde retragerii ultimelor resturi ale Lacului Getic şi evidenţierii în continuare a zonei de
subsidenţă din zona Siretului inferior care îşi lărgeşte arealul prin extinderea sa, sub forma unei prelungiri
către vest, prin sudul colinelor subcarpatice cu bordurile de câmpii piemontane, materializată în câmpia de
subsidenţă Titu-Gherghiţa-Sărata. Se presupune că acest culoar de subsidenţă ca şi Câmpia Siretului inferior
ar fi „găzduit“ ultimele ochiuri ale Lacului Getic (Al. Roşu, 1973). În evoluţia reliefului Câmpiei Române în
holocen se mai constată următoarele fenomene:
➢ formarea reliefului de dune care parazitează interfluviile şi terasele văilor din sudul Câmpiei
Olteniei, pe dreapta văilor Ialomiţa, Călmăţui, Buzău şi pe stânga văii Bârladului;
➢ continuarea depunerii formaţiunilor loessoide;
➢ formarea limanelor fluviatile prin anastomozarea gurilor unor afluenţi mai mici ai Ialomiţei,
Buzăului etc.;
➢ formarea crovurilor, ca forme depresionare de tasare în loess, multe dintre ele devenind obârşii de
văi cu orientare tentaculară numite de Petre Coteţ „văi de tip furcitură“.
Din întreaga evoluţie paleogeografică, rezultă că relieful Câmpiei Române se caracterizează printr-o
mare diversitate genetică, tectonică şi litologică, fapt pentru care mai sunt o serie de necunoscute cu privire
la evoluţia ei sau se află în stadiul de ipoteze. Cercetători de seamă ai Câmpiei Române, ca Gh. Munteanu
Murgoci, G. Vâlsan, Dumitrescu Aldem (pentru câmpia din estul Oltului) sau C. S. Nicolaescu Plopşor, P.
Coteţ (pentru Câmpia Olteniei), au fost atraşi de fenomenul de orientare foarte complicată a văilor. Astfel,
pentru Câmpia Olteniei o primă curiozitate o constituie abaterile de sens opus pe care le înregistrează
cursurile inferioare ale Jiului către dreapta şi ale Oltului către stânga, fapt ce a fost pus de C. S. Nicolăescu
Plopşor pe seama unei înălţări axiale a interfluviului care le desparte, pe aliniamentul Leu-Ianca, opinie
susţinută şi de V. Mihăilescu.
2
 În partea de est a Câmpiei Române, începând de la est de Olt, principala caracteristică a râurilor, care
a atras atenţia lui Gh. Murgoci şi G. Vâlsan, este schimbarea de direcţie către est, pe care o înregistrează
văile, fenomen explicat de autorii respectivi pe seama influenţei subsidenţei din Câmpia Siretului inferior.
În concluzie, se poate aprecia că deformările tectonice ale fundamentului Câmpiei Române se
reflectă în morfologia de suprafaţă a acesteia, astfel: subsidenţa Lomului în vecinătatea sudică a Câmpiei
Olteniei, bombarea dintre Jiu şi Olt, aria de lăsare subsidentă de pe valea Câlniştei, trădată de piaţa de
acumulare a apelor din sectorul respectiv de câmpie (Câlniştea, Glavaciocul, Dâmbovnicul, Neajlovul,
Argeşul); pentru partea estică a Câmpiei Române se remarcă subsidenţa Siretului inferior, numită de Vintilă
Mihăilescu şi Depresiunea Siretului de Jos, unde s-a format o mare zonă de confluenţe, pe un teritoriu de
lentă scufundare spre care se recurbează râurile în evantai şi unde este cea mai mică altitudine, de 10 m.
De asemenea, prezenţa Câmpiei de subsidenţă Titu-Gherghiţa-Sărata, se face şi ea simţită în
configuraţia văilor prin schimbările de direcţie a acestora şi dispariţia teraselor.

Schimbări ale cursurilor de râuri

Condiţiile morfotectonice din Câmpia Română au creat posibilităţi pentru frecvente modificări ale
râurilor. G. Vâlsan a semnalat că Argeşul a urmat mai multe trasee pe văile Teleormanului, Glavaciocului şi
Dâmbovnicului, pe care le-a părăsit treptat în procesul de alunecare spre est; Dâmboviţa a urmat albii
diverse, pe Colentina, Ilfovul inferior, forţată de conurile de dejecţie ale Cricovului Sărat şi Prahovei, a fost
împinsă către sud pe actualul traseu. V. Mihăilescu sublinia că limanele actuale, Bălteni, Snagov şi
Căldăruşani, au constituit cursuri părăsite în mod succesiv de Ialomiţa, în alunecarea ei către nord-est.
Pentru Bărăgan, Gh. Murgoci şi G. Vâlsan, semnalează corespondenţa văii Călmăţuiului buzoian cu
Buzăul într-o fază mai veche, precum şi identificarea culoarului şters al Jegăliei peste Bărăganul sudic (în
partea de sud-est), care ar fi fost un vechi braţ al Dunării.

III. RELIEFUL
REGIONAREA GEOMORFOLOGICĂ A CÂMPIEI ROMÂNE
În ansamblu, Câmpia Română are un relief plat, tabular şi larg, desfăşurat şi compartimentat de văile
largi ale râurilor afluente Dunării.
Toţi cercetătorii care au efectuat studii în această mare unitate de relief subliniază complexitatea
problemei regionării Câmpiei Române, atât pe baza diferenţierilor morfogenetice, ca şi a celor fizico-
geografice care cuprind trăsături deosebite, atât de la nord către sud, cât şi de la vest către est. Sintetizând
datele bibliografice (G. Vâlsan, V. Mihăilescu, P. Coteţ, E. Liteanu, colectivul I. G. G. 1969, Gr. Posea etc.),
pot fi stabilite următoarele unităţi mari, fiecare cuprinzând o serie de subtipuri genetice:
➢ CÂMPIA OLTENIEI , în partea vestică între Dunăre şi Valea Oltului.
➢ CÂMPIA DINTRE OLT ŞI ARGEŞ sau CÂMPIA TELEORMANULUI, după râul cu acelaşi
nume, care se constituie ca o axă hidrografică centrală de la nord la sud.
➢ CÂMPIA IALOMIŢEI SAU CÂMPIA DE TRANZIŢIE A BUCUREŞTIULUI cuprinsă între
Argeş în vest şi limita cu Bărăganul din est, urmărită pe linia văii Sărata-Urziceni spre sud, pe valea
Mostiştei până la Fundulea şi de aici, linia se îndreaptă spre sud-vest pe valea Pasărea până la
Dâmboviţa, confluenţa ei cu Argeşul şi valea Argeşului. Este denumită Câmpia Ialomiţei după râul
cu acelaşi nume care o străbate în partea de nord împreună cu o serie de afluenţi.
➢ CÂMPIA BĂRĂGANULUI în partea de est.
➢ CÂMPIA BUZĂU-SIRET între văile respective.
➢ LUNCA DUNĂRII.

SCURTĂ CARACTERIZARE A UNITĂŢILOR CÂMPIEI ROMÂNE

3.1. Câmpia Olteniei
Se află situată în partea vestică a Câmpiei Române, cu desfăşurare la sud de Piemontul Getic, care
prezintă o prelungire lină în câmpie în unele sectoare. Nota caracteristică a acestei câmpii este dată de larga
dezvoltare a teraselor Dunării în număr de 8 după unii cercetători (I.G.G. 1969). Dar P. Coteţ (1957), E.
Liteanu şi Ghinea, (1966), Gr. Posea (1987), constată însă prezenţa a cinci terase ale Dunării care alcătuiesc
în cea mai mare parte Câmpia Olteniei, cu excepţia unor unităţi din nord de tip piemontan vechi (Câmpia
Sălcuţei, Câmpia Leu-Rotunda).

3
 Cea mai înaltă terasă numită şi terasa reper are o înălţime ce variază între 95-110 m, corespunzătoare
timpului când Dunărea a pătruns pentru prima dată în Câmpia Română. Are la Drobeta Turnu Serverin 95
m, ajungând în dreptul Oltului să măsoare 75 m, unde se racordează cu terasa a cincea (T5) a Oltului, numită
şi terasa Slatinei.
O altă caracteristică o constituie prezenţa dunelor de nisip, dispuse în fascicole orientate VNV-ESE, care
parazitează lunca şi podurile teraselor inferioare şi medii, mascându-se în mare parte contactul dintre ele şi
contribuind la atenuarea coborârii reliefului în trepte, către Dunăre, dându-i un aspect de câmpie întinsă.
La rândul ei, Lunca Dunării nu este uniformă datorită extensiunii dunelor de nisip, care au dus pe
unele sectoare la înălţarea acesteia şi la îngustarea albiei inundabile. De asemenea, amenajările şi îndiguirile
efectuate în această regiune, au modificat mult configuraţia luncii prin netezirea şi restrângerea sa.
Întreaga regiune se află sub influenţa unui climat de nuanţă submediteraneană (subtipul oltean).
În raport de modul de desfăşurare a teraselor şi dunelor, cât şi aspectul Luncii Dunării, în cadrul
Câmpiei Olteniei se pot individualiza următoarele subunităţi:

3.1.1. Câmpia Blahniţei

Se desfăşoară între pintenul deluros al Hinovei în vest, valea Drincei în est şi abruptul platformei
piemontane Getice din nord. Are aspectul unui şes extins, mai coborât la vest de valea Blahniţei, unde
corespunde terasei de 40-50 m şi mai înalt în partea de est a râului respectiv, datorită prezenţei în această
parte a teraselor mai înalte de 60-70 m şi 90-100 m. În sectorul vestic, aproape întreaga câmpie este
acoperită cu nisipuri care alcătuiesc dune mobile între care se intercalează o serie de lacuri. Pe terasele înalte
apar pâlcuri de păduri de cer şi gârniţă, alături de plantaţii de salcâm, extinse în special pe nisipuri. Este
deci o câmpie de terase.

3.1.2. Câmpia Băileştiului sau Câmpia Desnăţuiului

Este situată între văile Drincea şi Jiu, fiind formată din terasele Dunării – deci o câmpie de terase.
Excepţie face partea de nord-est a sa, cunoscută sub denumirea de Câmpul Segarcei sau Câmpia Sălcuţei –
un mic fragment care este o câmpie piemontană veche, getică, reprezentând o prelungire lină, în câmpie a
formaţiunilor piemontane getice.
Este bine reprezentată terasa inferioară de 7-10 m în partea de sud-vest, dar aspectul ei de treaptă este
mult atenuat din cauza dunelor de nisip care i-au mascat fruntea, (în sensul că trecerea spre luncă se face
aproape neobservabil), precum şi partea de racordare cu terasa superioară. Podul terasei are un relief vălurit
datorită fasciculelor de dune şi a depresiunilor inter-dune care adăpostesc lacuri cu aspect prelungit, multe
dintre ele cu caracter permanent, în special între Ciupercenii Noi şi Ghidici. Terasa a doua, situată la 13-18
m altitudine, apare fragmentar şi este parazitată de dune de nisip. Cea mai largă dezvoltare din întreaga
regiune a Câmpiei Olteniei o are terasa a treia, de 27-35 m altitudine (variind între 20-40 m altitudine
relativă), numită şi terasa Băileşti.
Podul ei este foarte extins până la 50 km şi foarte neted, fiind străbătut doar de câteva văi, între care
mai însemnată este valea Desnăţuiului, de unde şi denumirea de Câmpia Desnăţuiului.
Celelalte terase apar doar fragmentar.

Fig.1 Câmpia Olteniei

 3.1.3. Câmpia Romanaţilor
Este situată între Jiu şi Olt şi prezintă un aspect diferit datorită reducerii sau „ştrangulării“ sistemului
de terase dunărene, datorită înaintării spre sud a Câmpului Caracalului din vestul Oltului, bombat tectonic pe
o axă de direcţie NV-SE. În acelaşi timp se remarcă terasele Jiului din partea stângă a sa şi cele ale Oltului
pe dreapta sa, alcătuind sistemul getic de terase care pătrund în câmpie (în număr de cinci), fiind racordabile
cu ale Dunării.
Ca urmare, Câmpia Romanaţi are înfăţişarea unui larg amfiteatru cu un câmp înalt în partea centrală
reprezentat de Câmpia Leu-Rotunda de origine piemontană veche, getică la care se alătură Câmpul
Caracalului dinspre est, vecin cu valea Oltului, înclinând spre sud către fâşia îngustă de terase dunărene în
subunitatea de Câmpie a Dăbuleniului (după Gr. Posea 1987). În acelaşi timp, treptele amfiteatrului coboară
lin către vest spre Jiu iar spre est, către Olt. Lunca Dunării în acest sector are o formă aproape elipsoidală,
mai largă în partea centrală (10-12 km) şi îngustă către vest şi est. Lucrările hidroameliorative (îndiguri,
desecări, irigaţii) din partea de sud a localităţii Dăbuleni iar mai la est, din spaţiul Lacului Potelu, au
schimbat mult aspectul haotic iniţial al luncii, scoţându-se la suprafaţă de sub influenţa revărsărilor sau a
băltirilor, întinse terenuri pentru agricultură.
Se menţionează şi aici suprafeţele cu nisipuri, în special în subsectorul Dăbuleni-Călăraşi, care au
parazitat fragmentele de terase inferioare ale Dunării, dar care au fost fixate prin plantaţii viticole, pomicole
sau umectate prin sistemul de irigaţii (Dăbuleni-Sadova) şi intrate în circuitul agricol, întinse suprafeţe fiind
în curs de solificare.
3.2. Câmpia centrală dintre Olt şi Argeş sau Câmpia Teleormanului
Individualitatea acestei câmpii constă în aspectul său de câmp înalt la 150-250, m iar în Câmpia
Piteştiului la peste 350 m, având aspect suspendat deasupra văii Oltului în vest, a Dunării în sud şi pierdut
treptat în culoarul Argeş-Sabar din est.
Un alt aspect care înlătură monotonia şi uniformitatea peisajului este dat de culoarul mai coborât al
Câlniştei în partea centrală şi a abruptului Burnasului care are înclinarea de la sud spre nord însoţind
culoarul Câlniştei în sud. Contactul cu Câmpia Piteştilor din nord este slab conturat.
Climatul de câmpie, are unele nuanţe diferite faţă de cele din Câmpia Olteniei, făcând tranziţia spre
partea estică a Câmpiei Române; în această zonă se produce o interferenţă a vânturilor vestice cu cele estice,
regimul temperaturilor indică contraste mari, amplitudinea termică depăşind 26°C, rezultând din valorile
ridicate în iulie (+23°) şi scăzute iarna (-3°C în ianuarie, ca valoare medie).

Fig. 2 Câmpia centrală dintre Olt şi Argeş

5
 Câmpia dintre Olt şi Argeş este numită şi Câmpia Teleormanului, deoarece este străbătută nord-sud
prin partea centrală de valea Teleormanului şi cuprinde mai multe subdiviziuni:

3.2.1. Câmpia Piteştiului

Este situată în partea de nord şi are forma unui con care pătrunde ca un „golf“ între platformele piemontane
ale Piemontului Getic, respectiv, între Cotmeana din vest şi Platforma Cândeştilor din est. Câmpia Piteştilor
are 300 m altitudine şi este formată din terase părăsite de Argeş pe dreapta sa, rezultate prin sculptarea lor
într-o veche câmpie piemontană pleistocenă, construită din pietrişuri villafranchiene şi astfel s-a detaşat în
detrimentul podişului din nord (V. Mihăilescu, 1969).

3.2.2. Câmpia Găvanu-Burdea

Se desfăşoară la sud de Câmpia Piteştiului, având ca limită sudică, valea Câlniştei, la vest, valea
Vedei, iar la est malul drept al râului Argeş. Genetic este o câmpie piemontană veche, „getică“, dovadă
fiind cuvertura de pietrişuri care se subţiază către sud şi care sunt acoperite cu o manta de depozite
loessoide, conţinând o bogată pânză de apă freatică.

3.2.3. Câmpia Boianului

Este cuprinsă între văile Olt şi Vedea. Este o câmpie piemontană veche, reprezentând o prelungire
lină a platformei piemontane a Cotmenei cu formaţiuni de pietrişuri venite din Carpaţi în jumătatea nordică a
câmpiei numită şi Câmpia Iminogului; jumătatea sudică a Câmpiei Boianului este tot de natură piemontană,
construită din pietrişuri de provenienţă balcanică aparţinând „stratelor de Frăteşti“ şi mai este denumită şi
Câmpia Urluiului (Gr. Posea, 1987).

3.2.4. Câmpia Burnasului

Este desfăşurată între Vedea şi Argeş, orientată vest-est în lungul Dunării; la nord este limitată de
Câlniştea iar la sud de lunca Dunării.
Are aspectul unui platou înalt pus în evidenţă de culoarul Câlniştei, dar şi prin abruptul puternic cu
care domină lunca mai îngustă a Dunării. Genetic este o câmpie piemontană cu „strate de Frăteşti“ sau
pietrişuri de provenienţă balcanică acoperite cu o cuvertură de loess, gros de câţiva zeci de metri. Câmpul
înalt şi plat prezintă şi forme de relief de terase în loess sub formă de crovuri şi o serie de vâlcele secundare,
iar pe versanţii exteriori, abrupţi, se produc şi alunecări de teren; prin toate acestea, Burnasul constituie cea
mai clară individualitate geografică din Câmpia centrală situată între Olt şi Argeş. Adâncimea pânzei
freatice (20-40 m) a dus la concentrarea satelor pe văi.

3.3. Câmpia Ialomiţei (Câmpia de tranziţie a Bucureştiului)

Este delimitată în vest de valea Argeşului, iar în est, faţă de Câmpia Bărăganului, o desparte o linie
care urmăreşte valea Săratei-Urziceni-Valea Mostiştei până la Fundulea, apoi pe o direcţie sud-vest pe valea
Pasărea până la Valea Dâmboviţei, confluenţa ei cu Argeşul şi mai departe Argeşul.
Această unitate de câmpie a mai fost denumită de Al. Roşu, Câmpia de tranziţie a Bucureştiului,
deoarece aici se interferează condiţii specifice câmpiilor din vest (respectiv din Câmpia centrală munteană)
cu cele din est (Câmpia Bărăganului), conferindu-i caracterul de tranziţie. Astfel, pădurile existente aici,
solurile brun-roşcate şi apele subterane abundente, demonstrează afinitatea cu Câmpia centrală munteană
(dintre Olt şi Argeş). Însă climatul cu mari contraste de temperatură între iarnă şi vară, căldurile toride din
timpul verii, viscolele puternice din timpul iernii, ca şi accentuarea grosimii cuverturii de loess, presărată cu
crovuri, constituie influenţe estice.
Specificul său este dat de prezenţa unor întinse păduri de cerete favorizate de existenţa unei bogate
pânze de apă freatică, în special în câmpia de subsidenţă, densitatea ridicată a fragmentării reliefului şi
prezenţa unor întinse complexe lacustre.
De asemenea, o dată cu Câmpia Bucureştiului, sub aspect morfologic începe diferenţierea celor trei
trepte longitudinale de relief:
➢ treapta câmpiei subcolinare în nord (câmpie piemontană subcarpatică);
➢ câmpia de subsidenţă;
➢ câmpia tabulară (terasată).
6
 În cadrul Câmpiei Ialomiţei sau Câmpia de tranziţie a Bucureştiului se disting următoarele
subunităţi:

3.3.1. Câmpia subcolinară din nord cuprinde câmpii piemontane subcarpatice care pătrund sub
formă de golf în Subcarpaţi, cum sunt:
➢ Câmpia Târgoviştei, formată prin îngemănarea conurilor de dejecţie ale Dâmboviţei şi Ialomiţei;
➢ Câmpia Cricovului Dulce, de origine fluvio-lacustră, între Ialomiţa şi Prahova, drenată median de
Cricovul Dulce;
➢ Câmpia Ploieştiului, un vechi con de dejecţie al văii Prahova depus pe fundament subcarpatic (fiind
echivalent cu terasele a doua şi a treia din Subcarpaţi);
➢ Câmpia Istriţei, o fâşie de câmpie de glacis subcarpatic, la contactul cu Subcarpaţii dintre râurile
Teleajen şi Buzău.

3.3.2. Câmpia de subsidenţă

A fost descrisă amănunţit de G. Vâlsan, fiind caracterizată ca o câmpie joasă cu văi înecate în
propriile aluviuni, albii şterse şi meandrate, cursuri părăsite şi o bogată pânză de apă freatică. Este alcătuită
din următoarele sectoare slab diferenţiate între ele:
➢ Câmpia Titu-Potlogi la sud de C. Târgoviştei;
➢ Câmpia Gherghiţei (sau Câmpia Puchenilor) la sud de Câmpia Ploieştiului;
➢ Câmpia Săratei, spre est şi la sud de Câmpia Istriţei.

Fig. 3 Câmpia Ialomiţei

3.3.3. Câmpia tabulară a Vlăsiei

Din punct de vedere genetic este o câmpie piemontană terminală, denumită astfel de Gr. Posea
pentru că se află la o oarecare distanţă de Subcarpaţi după fâşia subsidenţă. A fost construită prin
îngemănarea conurilor de dejecţie a trei râuri: Argeşul, Dâmboviţa şi Ialomiţa. Este cea mai extinsă din
zonă, având relief plat şi fragmentat de văi cu adâncimi diferite.
În funcţie de grosimea loessului şi adâncimea văilor se subîmparte în unităţi mai multe:

7
 ➢ Câmpia Maia, situată în nord-estul Vlăsiei între Prahova şi Ialomiţa, slab fragmentată, străbătură
doar de râul Maia în partea sa estică;
➢ Câmpia Snagovului, cuprinsă între Ialomiţa şi Prahova la nord şi valea Căldăruşanilor către sud; are
altitudini de 80-130 m şi este străbătură de numeroase văi cu orientare vest-est, văi care, pe măsura
înaintării spre est, se adâncesc, iar luncile se transformă în chiuvete lacustre. Specificul acestei
câmpii este dat de prezenţa complexului lacustru de limane Snagov- Căldăruşani şi extensiunea
pădurilor, toate în ansamblu formând un întins spaţiu de agrement pentru locuitorii Capitalei;
➢ Câmpia Moviliţei este în sudul Câmpiei Snagovului şi învecinată Bărăganului spre est. Este
delimitată de valea Cociovaliştea şi Ialomiţa în nord şi valea Pasărea în sud. Formează un câmp înalt
de 105 m şi presărat cu crovuri din care se înfiripează văiugi de tip „furcitură“ ca cele de la Obârşia
Mostiştei;
➢ Câmpia Bucureştiului (Câmpia Colentinei). Este delimitată de văile Pasărea în nord, Dâmboviţa în
sud şi Sabar în vest. Are altitudini de 65-100 m şi înregistrează caractere fizico-geografice de
tranziţie către Câmpia Mostiştei din sudul Bărăganului. Este străbătută de văile Colentina şi
Dâmboviţa, care au meandre destul de accentuate;
➢ Câmpia Câlnăului. Corespunde interfluviului dintre Argeş şi Dâmboviţa şi este străbătută
longitudinal de râul Câlnău. Suprafaţa ei este acoperită de terasele Argeşului. Are mari afinităţi cu
Câmpia Mostiştei prin prezenţa cernoziomurilor levigate, a pajiştilor stepizate şi reliefului de crovuri
foarte dezvoltate.

3.4. Câmpia Bărăganului (Câmpia estică)

Caracteristica acestei unităţi de câmpie este dată de larga desfăşurare a câmpiei tabulare, urmată de
subsidenţă şi mai restrânsă cea subcolinară de tip piemontan. Nota comună este dată de climatul de câmpie,
cu subtipul climatului de câmpie continental cu nuanţă de excesivitate.
Câmpia Bărăganului este construită de interfluvii foarte largi, fragmentate de cuvete lacustre, în
majoritate limane fluviale iar altele în crovuri rezultate din tasarea loessului.
Cuprinde 3 subunităţi distincte:

Fig. 4 Câmpia Bărăganului

8
 3.4.1. Bărăganul de Sud sau Bărăganul Mostiştei
Corespunde interfluviului dintre Dunăre şi Ialomiţa, iar în vest parţial este delimitat de valea
Mostiştei. Se remarcă abruptul malului Ialomiţei cu pereţi verticali săpaţi în loess şi afectaţi de prăbuşiri şi
organisme torenţiale. Abruptul sudic către Dunăre este mai domol datorită prezenţei a două terase, cea
superioară dispărând la nord-est de Călăraşi. O singură terasă se mai menţine de-a lungul Dunării la Brăila
(T1). Relieful de dune de pe malul Ialomiţei, prezenţa culoarului Jegăliei care izolează Platoul Hagieni şi a
crovurilor fără drenaj constituie principalele caracteristici morfologice ale Bărăganului sudic. Pânza freatică
se găseşte la adâncimi mari care depăşesc 50 m, iar solurile dominante sunt cernoziomurile.

3.4.2. Bărăganul central sau Bărăganul Ialomiţei

Se desfăşoară între Ialomiţa şi Călmăţui. Prezintă caractere asemănătoare cu cel sudic, numai că
relieful este puţin mai coborât, cu uşoară înclinare spre nord. Apar numeroase lacuri sărate de crovuri în
partea centrală (Plosca, Colţea, Tătaru, etc.), cât şi limane fluviatile în partea sudică pe stânga Ialomiţei
(Sărăţuica, Fundata, Amara, Strachina). Versanţii nordici către Călmăţui sunt abrupţi şi îmbrăcaţi cu dune de
nisip fixate. Crovurile sunt numeroase, iar drenarea lor este mai accentuată. În bazinul Călmăţuiului sunt
întinse suprafeţe cu soluri halomorfe.

3.4.3. Bărăganul de nord sau Câmpia Brăilei

Este o câmpie mai înaltă, formată aproape exclusiv de terasa inferioară a Dunării, la care se adaugă o
zonă interfluvială foarte îngustă între Călmăţui, Buzău şi Siret. Şi aici apar dune pe malul drept al Buzăului
(care au dus la înălţarea versantului nordic), lacuri sărate şi crovuri.

3.5. Câmpia Buzău-Siret

Cuprinde mai multe subtipuri:
3.5.1. Câmpiile de subsidenţă
➢ Câmpia Buzău-Călmăţui este cuprinsă între Valea Buzăului în sud şi a Călmăţuiului în nord, făcând
legătura către nord-vest cu Câmpia subsidenţă a Săratei.
➢ Câmpia Siretului Inferior constituie extremitatea estică cea mai dezvoltată a câmpiei de subsidenţă.
Meandrarea foarte puternică a râurilor în ambele subunităţi, lipsa teraselor şi a albiilor mlăştinoase,
arată fenomenul de lăsare tectonică în această zonă, determinând condiţii specifice de mediu, ale
căror neajunsuri se referă în special la frecvenţa inundaţiilor. De asemenea, panta redusă de scurgere
şi malurile joase, în prezenţa unui aport mare de ape, determină revărsările.
3.5.2. Câmpiile subcolinare sau de glacis subcarpatic
Se desfăşoară la contactul cu Subcarpaţii Buzăului şi Vrancei, delimitate în vest de valea Buzăului şi
în nord de valea Putnei. S-au format prin acumularea glacisurilor la marginea dealurilor, pierzându-se treptat
în câmpia de subsidenţă din faţa lor.
Subunităţile care se includ aici sunt:
➢ Câmpia Râmnicului, situată în vecinătatea dealurilor subcarpatice din acumulările de glacis îmbinate
cu conuri piemontane, urcă până la 300 m altitudine;
➢ Câmpia Putnei, cu desfăşurare mai restrânsă, la poalele Subcarpaţilor Vrancei, este tot o câmpie de
glacis subcarpatic;
➢ Câmpia Tecuciului, ce se află la est de Siret şi la contactul cu Podişul Moldovei, este formată din
terasele Siretului. În partea de sud se dezvoltă şi un relief de dune la Hanul Conachi. În partea de est
delimitarea faţă de platforma Covurlui se face pe valea Gerului;
➢ Câmpia Covurlui se suprapune pe partea sudică a Platformei Covurlui şi este cuprinsă între valea
Gerului în vest, până la Cudalbi în nord, iar de aici, spre nord-est, până la Tuluceşti pe un aliniament
pe care se constată o uşoară ruptură de pantă pe care se observă o cădere a depozitelor pliocene spre
sud (M. Ielenicz, 1999). De asemenea, V. Mihăilescu şi Gr. Posea includ sudul Covurluiului tot ca o
unitate de câmpie formată prin glacisare pe fondul unor terase. G. Vâlsan includea întreaga
Platformă a Covurlui la Podişul Moldovei.

3.6. Lunca Dunării

9
 Lunca Dunării se prezintă ca un adevărat culoar depresionar, iar prin geneza sa, caracterele fizico-
geografice şi alte particularităţi determinate în primul rând de prezenţa apelor Dunării, se detaşează de restul
Câmpiei Române.
Cu cât înaintează de la Drobeta Turnu Severin către sud-est, lunca devine din ce în ce mai largă pentru a
ajunge în dreptul Bălţii Brăila la circa 25 de km.
Aproape pe întreg parcursul său, urmărită în profil transversal de la cursul apei până la fruntea primei
terase, se observă un relief neuniform, dar care se poate generaliza în trei subunităţi:
➢ grindul fluviatil care alcătuieşte şi malul albiei fluviului, cu înălţimi ce coboară de la 8-10 m la 2-3 m
în Baltă şi în zona predeltaică;
• zonă joasă depresionară în care sunt conturate lacurile şi se adună apele din precipitaţii;
➢ un tăpşan lateral, provenit din materialele acumulate la baza abruptului terasei ce delimitează lunca.
Aceste trei forme de relief nu au aceeaşi dezvoltare peste tot, ca de exemplu în sudul Olteniei, unde
în mare parte sunt parazitate de dune care le estompează. La est de Corabia şi Turnu Măgurele sunt mai bine
reprezentate. În subsectorul bălţilor Ialomiţei şi Brăilei apare însă un spaţiu mult mai larg de dezvoltare a
grindului marginal, care se transformă într-un adevărat câmp, iar depresiunea într-o asociere de chiuvete
lacustre şi mlăştinoase, despărţite între ele de gârle mărginite de grinduri secundare.
Lucrările hidroameliorative de amplasare (îndiguiri, desecări, irigaţii, amenajarea unor lacuri în
bazine piscicole intensive, etc.) au produs mari modificări în morfologia luncii, apărând diguri, estomparea
depresiunilor lacustre, iar în locul gârlelor au apărut canale de desecare dar şi de irigaţii prin care se
pompează apa din Dunăre (Sistemul Dăbuleni-Sadova etc).

3.7. Tipurile de relief din Câmpia Română

3.7.1. Relieful major

În ansamblu, relieful major al Câmpiei Române este reprezentat de tipul de câmpie fluvio-lacustră.
Particularităţile tectonice de formare, precum şi unităţile vecine de relief care au influenţat genetic
subunităţile din dreptul lor, au dus însă la apariţia mai multor tipuri genetice de câmpii (Gr. Posea, 1987).
Câmpii piemontane care, după vârstă şi aspect morfologic, cuprind mai multe subtipuri:
• câmpii piemontane vechi „getice“:
• Câmpia Sălcuţei (câmpul Segarcei) la vest de Jiu, Câmpia Leu-Rotunda între Jiu şi Olt, Câmpia
Boianului şi anume partea nordică (numită şi Câmpia Iminogului), Câmpia Găvanu-Burdea;
• câmpii piemontane vechi cu „strate de Frăteşti“ de origine prebalcanică: Câmpia Burnazului, sudul
Câmpiei Boianului numită şi Câmpia Urluiului (după numele râului care o străbate şi care este
afluent al Călmăţuiului);
• câmpii piemontane terasate de tip conuri terasate: Câmpia Târgoviştei, Câmpia Ploieştilor, Câmpia
Cricovului, dezvoltate pe fundament subcarpatic, peste care s-au depus sedimentele piemontane;
• câmpii piemontan-terminale se plasează la oarecare distanţă de Subcarpaţi, cel mai adesea după fâşia
subsidenţă: Câmpia Vlăsiei, Câmpia Mostiştei, Câmpia Bărăganului (sudic şi central), vestul câmpiei
Brăilei.
Câmpii de glacis
Sunt specifice contactului cu Subcarpaţii de la est de Teleajen (Subcarpaţii de Curbură) cum sunt:
Câmpia de glacis a Istriţei, Câmpia Râmnicului, Câmpia Putnei, Câmpia Covurlui (sudul platformei
Covurlui), care constituie un glacis rezultat din glacisarea teraselor acoperit cu un material gros de tip
coluvio-proluvial. Acestora li se adaugă şi subtipul câmpiei de glacis de sub podiş, cum este cazul Câmpiei
Hagienilor, formată prin glacisare cu materiale sedimentare provenite din Podişul Dobrogei, în perioada
când traseul Dunării era situat la vest de această câmpie, pe actualul culoar al Jegăliei.
Câmpiile de subsidenţă
Se găsesc la est de Argeş, la contactul dintre câmpiile subcolinare, Câmpia Vlăsiei şi Bărăgan.
Cuprind: Câmpia Titu-Potlogi, Câmpia Gherghiţei (Pucheni), Câmpia Săratei, Câmpia Buzău-Călmăţui,
Câmpia Siretului Inferior.
Câmpiile de terase
Sunt cele care, prin terasare, s-au sculptat şi detaşat în detrimentul podişului: Câmpia Olteniei (cu
excepţia câmpurilor piemontane getice), Câmpia Piteştiului, Câmpia Tecuciului.
10
 3.7.2. Relieful mediu
Cuprinde: văile, terasele şi luncile.
3.7.2.1. Văile sunt de trei categorii:
• văi largi, sub formă de coridoare joase, în lungul Jiului, Oltului, Argeşului, Ialomiţei;
• văi mici, cu lunci mai restrânse, exemplificate la râurile cu obârşia în podiş (Vedea, Teleormanul
etc.) sau în Subcarpaţi (Cricovul, Cricovul Sărat etc.);
• văi de tip Mostiştea sau Colentina, care au un profil longitudinal cu pantă mică şi depun conuri de
dejecţie chiar pe albie, formând o serie de diguri în spatele cărora se formează mlaştini.
3.7.2.2. Sistemele de terase
Sistemele de terase din Câmpia Română sunt în număr de patru (Gr. Posea, 1984), grupate astfel:
A Sistemul dunărean;
B Sistemul getic de terase al râurilor ce coboară din Podişul Getic;
C Sistemul subcarpatic de terase al râurilor ce coboară din Subcarpaţi în câmpie;
D Sistemul de terase al Argeşului Inferior.
A. Sistemul dunărean de terase se compune din 5 trepte principale:
• Terasa 5 (110-75 m altitudine relativă) este cea prin care Dunărea a pătruns în Oltenia până la Olt şi
prima terasă retezată sub nivelul general piemontan;
• Terasa 4 avansează până la Mostiştea. Are 45-50 m altitudine relativă (din care depozitele loessoide
au baza la 28 m) dar scade de la est de Argeş până 31 m;
• Terasa 3 de circa 35 m (variază între 20 şi 40 m) ajunge la est de Argeş şi continuă până la
Mostiştea;
• Terasa 2 are 18-20 m şi scade la 11 m spre Mostişea, avansând până la limanul Gălăţui;
• Terasa 1 (de 5-7 m) are numai 5 m la Spanţov în estul Argeşului şi este prima care trece prin sudul
Câmpului Hagieni (în sud-estul Bărăganului sudic), până la Brăila. În afară de terasa 1, restul
teraselor se pierd spre est în câmpuri tot mai joase. Dunărea nu mai are nici o terasă în aval de Brăila.
B. Sistemul getic de terase al râurilor ce coboară din Podişul Getic.
Pătrunde în câmpie tot cu 5 terase racordabile cu cele ale Dunării. Este vorba de Jiu, Olt, Argeş şi
chiar Dâmboviţa. Se reţine că terasele Argeşului se desfăşoară într-un evantai cu 5 trepte formând Câmpia
Piteştiului. Se pierd însă toate pe o linie ce formează poala acestei câmpii. De asemenea, Dâmboviţa aparţine
acestui sistem numai prin terasele de pe dreapta (când curgea aproximativ către Găeşti).
C. Sistemul subcarpatic de terase pătrunde în câmpie cu ultimele trei terase (3-1), care se pierd însă,
în câmpia subsidenţă;
D. Sistemul de terase al Argeşului Inferior cuprinde terasele dintre actuala zonă subsidenţă Titu-
Potlogi până la Dunăre, materializate în trei terase, la care se adaugă alte trei terase pe valea Neajlovului. Ele
se racordează cu terasele Dunării din estul câmpiei Burnazului şi cu cele din Câmpia Mostiştei.
3.7.2.3. Luncile
Luncile sunt foarte bine dezvoltate, cu precădere la Dunăre şi la principalele râuri carpatice: Jiu, Olt,
Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Buzău, Siret, Prut. Lăţimea lor, în medie de 2-5 km şi de 8-10 km în cazul
Luncii Dunării, creşte spre aval, dar şi în funcţie de unităţile structurale străbătute.
La ieşirea din Subcarpaţi, luncile sunt adesea mai largi şi sub formă de vaste conuri. Se lărgesc, de
asemenea şi în avalele subsidente de la est de Argeş.
Panta este în medie de 0,7 - 0,8 ‰, dar cu valori mai mici în zona de subsidenţă sau la văile cu
izvoarele în câmpie, (0,2- 0,4 ‰).
Pătura aluvială este de 4-10 m grosime, dar creşte către est la 20-40 m (la Prut, Siret, Buzău) iar la
Dunăre ajunge la 60 m.
Malurile sunt bine marcate, adesea abrupte cu excepţia fâşiilor subsidente sau la ieşirea luncilor din
Subcarpaţi unde malurile sunt evazate. O formă aparte o au malurile luncile râurilor mici, meandrate
calibrat, care prezintă concavităţi despărţite de piscuri iar local apar şi popine. În estul câmpiei, văile mici au
gurile transformate în limane.
Se deosebesc mai multe tipuri de lunci:
• Primul tip îl reprezintă Lunca Dunării;

11
 • Luncile de tip Argeş, largi de 3-5 km caracteristice râurilor mari care vin din Carpaţii Meridionali
(din şisturi cristaline): Olt, Jiu, Argeş, Dâmboviţa (în Câmpia Târgoviştei). Aceste râuri au lunci
relativ calibrate, cu cursuri paralele (Sâiul, Jieţul, Sabarul, Satului), cu grinduri înalte pe care s-au
aşezat sate;
• Luncile de tip Prahova se întâlnesc la râurile cu bazinele larg extinse în Carpaţii flişului. Rocile mai
slabe favorizează eroziunea apelor care aduc aluviuni multe. De aceea, au albiile înălţate, sunt total
inundabile, cu despletiri parţiale, cu tendinţe de divagări chiar în câmpiile piemontane dar mai ales în
arealele subsidente; este cazul râurilor: Prahova, Teleajen, Râmnic, Putna. Uneori, din râul principal
se desprind pâraie secundare care părăsesc lunca, ca de exemplu la Prahova;
• Un tip intermediar este lunca Ialomiţei, care în Câmpia Târgoviştei seamănă în parte cu lunca
Dâmboviţei, are şi un pârâu paralel, Pârscovul; însă în Câmpia Vlăsiei râul s-a adâncit cu 4-6 m, iar
lunca a devenit practic o „terasă de luncă“. Aceeaşi luncă în Bărăgan apare ca un culoar cu malul
drept abrupt şi format din concavităţi;
• Tipul Siret-Prut se caracterizează printr-o lărgire bruscă, în formă de pâlnie, spre Dunăre din cauza
subsidenţei.
Râurile mici au două tipuri de lunci.
• Primul de tip Colentina sau Mostiştea prezintă pantă mică (0,4-0,7%) cu aluviuni reduse, baraje
transversale şi iazuri, popine, maluri concave şi piscuri, lăţimi de 0,1-2 km, cu limanuri ca cele de la
est de linia Bucureşti – Calea Neajlov.
• Al doilea, este de tip Călmăţui şi se caracterizează prin râuri mici, semipermanente, dar cu lunci
foarte largi, moştenite de la vechi cursuri principale.
Văiugile
Acestea sunt reduse ca dimensiuni, au apă numai în anumite perioade, iar în profil transversal au
aspect concav, uneori cu versanţi evazaţi peste câmp. Sunt mai dese în câmpiile Teleorman, Vlăsia,
Covurlui, apoi în câmpiile de glacis şi mai rare în Bărăgan (unde adesea sunt endoreice) şi în Oltenia.

3.7.3. Relieful minor

Relieful minor este de două categorii:
• de lunci;
• de câmp;
a) În lunci se întâlnesc grinduri, microdepresiuni cu exces de umiditate, până la bălţi şi lacuri, cursuri
şi meandre părăsite, popine, conuri de dejecţie ale râurilor afluente, dune de nisip pe grinduri, prăbuşiri de
maluri după viituri şi chiar alunecări de versanţi ca în câmpia Burnas;
b) Microrelieful de câmp
Este legat de loess şi nisipuri, dar pot apărea independent, şi urme de văi colmatate şi părăsite ca de
exemplu în Câmpia piemontană a Râmnicului, albia Dâmboviţei (spre est de Lunguleţu etc.).
Pe loessuri şi depozite loessoide se dezvoltă crovuri, găvane şi padine. Aceste forme sunt foarte dese
în Bărăgan unde se numesc padine, apoi pe terasele Dunării (mai puţin pe terasa 1), în Câmpia Iminogului,
Găvanu-Burdea (sub numele de „găvan“) pe anumite părţi din Câmpia Vlăsiei în Câmpia Mostiştei. La
evoluţia crovurilor participă procesele de tasare şi sufoziune, acţiunea vânturilor şi pluviodenudarea. În
procesul formării lor depozitele loessoide suferă o aridizare şi menţin băltiri. Alteori apa din ele este
întreţinută de ridicarea pânzei freatice.
Relieful de dune este răspândit în Oltenia unde nisipul ridicat de vânt din Lunca Dunării şi a Jiului a
ajuns până la Craiova; mai apar pe dreapta râurilor Ialomiţa, Călmăţui şi Buzău (toate în Bărăgan), dar şi pe
stânga Bârladului unde se află nisipuri descoperite prin eroziune din terase. Majoritatea dunelor sunt fixate
prin vegetaţie şi printr-un strat de sol ce se impune a fi protejat prin lucrări agro-tehnice şi plante adecvate.
Se specifică deplasările de nisipuri din Oltenia (nisipuri mişcătoare), plantate în secolul XIX cu
salcâm, defrişate apoi în timpul primului război mondial şi mai recent în a doua jumătate a secolului XX, au
fost nivelate pe mari suprafeţe şi irigate în unele sectoare, apoi cultivate cu viţă de vie şi cu alte plante
protectoare. În parte, au fost dereglate prin defrişarea pădurilor de salcâm şi după 1989, direcţia dunelor este
conform cu cea a vânturilor dominante.
În ultimele decenii, din cauza mecanizării agriculturii unele dune, ca cele de pe dreapta Călmăţuiului, au fost
parţial nivelate şi preluate în cultură.
12
 3.7.4. Relieful antropic
Relieful creat de om se remarcă începând mai ales cu epoca daco-romană şi a fost tot mai extins în
zilele noastre. Pentru trecut sunt specifice valurile de pământ (exemplu „Brazda lui Novac“, construită pe
vremea lui Constantin cel Mare, extinsă din Oltenia până în Dobrogea), urme de cetăţi, gorgane (movile de
pază sau necropole) întâlnite în stepă care datează din timpul geto-dacilor şi al popoarelor migratoare,
desfăşurate pe un traseu din Câmpia Ploieştiului, peste Câmpia Săratei şi Bărăgan, dar şi în sudul Câmpiei
Caracalului.
În timpurile recente s-au realizat multe diguri în lunci, baraje pentru lacuri, canale pentru irigaţii şi desecări,
terasări de maluri şi versanţi (Burnas, câmpiile de glacis etc.) nivelări de crovuri ş.a.

IV. CLIMA CÂMPIEI ROMÂNE

4.1. Factorii genetici ai climei
Principalii factori genetici ai climei sunt: centrii barici şi poziţia Carpaţilor, la care se adaugă
deschiderea largă către nord-est a câmpiei şi relieful neted de câmpie.
Centrii barici care influenţează Câmpia Română sunt: anticiclonul Azorelor, anticiclonul siberian (est-
european), care în timpul iernii ajunge şi în Câmpia Olteniei, ciclonul islandez (influenţe baltice), ciclonii
mediteraneeni şi depresiunea iraniană. Interacţiunea acestora determină ca vremea să oscileze foarte repede
în toate anotimpurile.
Influenţa Carpaţilor
Vânturile dinspre est întâlnind Carpaţii Orientali încep să se canalizeze în lungul Culoarului Siretului
şi se intensifică în Câmpia Română. Masele de aer care sosesc dinspre sud, întâlnesc Carpaţii Meridionali,
prin ascensiune să răcesc şi rezultă precipitaţii sub formă de ploi care se răsfrâng în câmpie dinspre
Bucureşti şi Jiu (şi aceasta explică extinderea mare a Codrilor Vlăsiei din trecut). De asemenea, Carpaţii
constituie şi un baraj în calea maselor de aer oceanic din vest, ceea ce reduce substanţial cantitatea de
precipitaţii (în comparaţie cu Câmpia de Vest).
4.2. Elementele climatice
Pentru Câmpia Română este caracteristic tipul climatului de câmpie caracterizat printr-o largă
desfăşurare a elementelor meteorologice (temperatură, precipitaţii etc.) cu aceeaşi valoare. Temperatura şi
precipitaţiile sunt elemente determinante în aspectul stărilor vremii, adică a situaţiilor concrete ce se succed
zi de zi tot timpul anului. Pentru a defini anumiţi indicatori sintetici, cu valabilitate mai îndelungată, se
folosesc mediile de temperatură, de precipitaţii care ilustrează caracteristicile climei.
Temperatura medie anuală a aerului este dată de valorile 11°C în sud şi 10°C în nordul câmpiei.
Izoterma de 11°C merge aproximativ paralel cu Dunărea iar cea de 10°C este mai la nord, aproximativ pe
limita cu unităţile colinare vecine.
În iulie – luna cea mai caldă din an – temperatura medie este de 22 - 23°C în Câmpia Română. Aici
zilele tropicale sunt în număr de 50-56 anual, fiind favorabile pentru coacerea cerealelor şi a culturilor
meridionale (piersic, cais, viţă de vie).
În ianuarie – luna cea mai rece a anului – media termică este dată de valoarea de –3°C şi –2°C în
Oltenia. Continentalismul termic, relativ moderat al climatului ţării noastre rezultă din diferenţa
(amplitudinea) de 25-26°C obţinută între media lunii celei mai calde şi a celei mai reci în Câmpia Română.
Maxima absolută de temperatură în ţara noastră a fost înregistrată la 10 august 1951 în Câmpia
Română la staţia meteorologică Ion Sion (jud. Brăila) având valoarea de +44,5°C.
● Precipitaţiile atmosferice
Precipitaţiile medii anuale scad de la vest către est. În timp ce în partea de vest a câmpiei se înregistrează în
medie 600 mm/an şi frecvent 650 mm în sud-vestul Câmpiei Olteniei, treptat, scad spre est, ajungând în
Bărăgan la 400 mm/an.
Numărul zilelor cu sol acoperit cu zăpadă rar depăşeşte 2 luni.
● Vânturile, determinate de circulaţia generală a aerului deasupra Europei şi de schimbările centrilor
barici, poartă denumiri intrate în limbajul comun: vântul de vest aducător de precipitaţii, mai frecvent în
Câmpia Olteniei; Crivăţul care bate iarna de est sau nord-est, uneori de la nord, este geros şi uscat,
contribuind la viscolirea zăpezii mai ales în Bărăgan. Austrul, o componentă mediteraneană, cald şi uscat
vara, ploios iarna se resimte în special în Câmpia Olteniei. Băltăreţul, ce bătea înainte de desecarea bălţilor
13
din lunca Dunării în sudul întregii Câmpii Române, şi-a restrâns aria numai în estul Bărăganului şi bate vara
în zilele excesiv de calde, producând o oarecare atenuare a caniculei şi favorizând căderea ploilor de scurtă
durată. Vântul Negru suflă dinspre Dobrogea Centrală, afectând şi o fâşie din Bărăgan, fiind un vânt
fierbinte şi uscat, cu efecte negative asupra culturilor agricole (este denumit popular şi Traistă Goală).
Secetele constituie un fenomen frecvent în Câmpia Română. Perioada de secetă este considerată de
10 zile vara şi 15 zile iarna, când nu au căzut precipitaţii peste 5 mm. O perioadă de secetă poate ţine 80-100
zile în Bărăgan, însoţită de insolaţie şi vânt.
Anii cu cele mai mari secete în estul câmpiei au fost: 1880, 1886, 1899, 1907, 1945-1947, 1950-
1952, 1964, 1968 şi 1985,iar cea mai intensă secetă a fost în anul 1895, când în cea mai mare parte a
Bărăganului nu a căzut ploaie timp de 107 zile.
Dacă lipsa precipitaţiilor găseşte solul cu rezerve de apă, atunci seceta este atenuată. Efectul secetei
în sol se accentuează când lipsa de precipitaţii urmează după un an secetos.
În anul 1946 toată câmpia a înregistrat un deficit de apă de peste 2 000 m³/ha, iar în unele porţiuni din
Bărăgan şi Câmpia Siretului s-a atins o medie de 4 000 m³/ha.
Şi în anii normali din punct de vedere al precipitaţiilor, deficitul este ridicat (pentru porumb, deficitul
este de 200-350 mm, iar pentru lucernă acesta se ridică la 300-500 mm).
Astfel, atât cantitatea de apă care se elimină prin fenomenul de evapotranspiraţie, cât şi perioadele de secetă,
conduc la necesitatea irigaţiilor.
4.3. Sectoarele climatice
În funcţie de factorii genetici şi mersul elementelor climatice, în Câmpia Română se pot diferenţia
trei sectoare climatice:
➢ Sectorul vestic, ce cuprinde Câmpia Olteniei;
➢ Sectorul intermediar (de tranziţie), situat între Olt şi Argeş;
➢ Sectorul estic, la est de Argeş.
a) Sectorul vestic – cuprinde Câmpia Olteniei, unde influenţa maselor de aer sudice favorizează
temperaturi medii anuale care urcă uşor peste media termică de 11°C, cu ierni mai blânde şi umede. În
ianuarie temperatura medie este de –2°C.
Primăverile sunt timpurii, instalându-se cu 7 zile mai devreme ca în Bărăgan. Precipitaţiile sunt în medie de
500-550 mm/an (cu 100 mm mai mult ca în Bărăgan) şi înregistrează un maxim principal în mai-iunie şi un
altul, secundar în octombrie-noiembrie. În schimb, temperaturile ridicate din timpul verii (22-23°C în iulie),
duc la o accentuare a amplitudinii termice anuale, care urcă până la 25°C. Predomină vânturile de nord-vest
şi vest care descarcă precipitaţii.
Se pot distinge trei nuanţe topoclimatice:
➢ Câmpia de terase a Olteniei;
➢ Câmpia piemontană Leu-Rotunda, cu media de 10°C;
➢ Sectorul luncilor Dunării, Oltului, Jiului cu nuanţe mai umede şi multe zile cu ceaţă.
b) Sectorul central – cuprinde câmpiile dintre Olt şi Argeş şi prezintă sub raport climatic elemente de
tranziţie între condiţiile specifice din partea vestică şi a câmpiilor din est. Se remarcă faptul că precipitaţiile
sunt mai ridicate faţă de sectorul vestic şi cel estic, ajungând la 550-600 mm/an. Multitudinea râurilor cu
lunci largi şi umede, precum şi frecvenţa mai mare a zonelor împădurite, influenţează pozitiv cantitatea de
precipitaţii. De asemenea, masele de aer sudice care înaintează spre Carpaţi favorizează producerea
precipitaţiilor.
Sectorul central rămâne deschis influenţelor maselor de aer estice care determină: veri calde, ierni reci şi
amplitudini termice anuale de 25°C.
Vânturile sunt mai reduse faţă de celelalte sectoare. Secetele sunt mai reduse. Apar aici şi unele nuanţe
climatice diferenţiate între câmpiile piemontane, cele de subsidenţă şi luncile râurilor cu umiditate mai mare.
c) Sectorul estic – cuprinde aria Bărăganului, Câmpia Siretului inferior, iar spre est, se extinde şi
peste Dobrogea. Îi este specific climatul de câmpie continental cu nuanţă de excesivitate. Deschiderea largă
a câmpiei spre nord-est favorizează invazia de aer cald continentalizat puternic din est vara, iar iarna, a
aerului rece euro-siberian, însoţit de vânturi puternice, ce duce la contraste mari de temperatură: - 3°C în
luna ianuarie şi + 23°C în iulie; rezultă astfel o amplitudine termică de +26°C.
Precipitaţiile sunt dintre cele mai scăzute din ţară, coborând la 400 mm/an. De aceea vara apar uneori
intervale de 80-100 de zile fără ploi.

14
 Vara înregistrează cele mai multe zile tropicale, 60 la număr; durata verii este de 100-120 zile. Aici
s-au înregistrat cele mai ridicate valori din ţară ale temperaturii (+44,5°C la Ion Sion, judeţul Brăila).
Vânturile dominante sunt cele din nord-est şi nord, cunoscute sub numele de Crivăţ, cu viteze mari, de peste
30 m/s. La contactul cu Subcarpaţii Curburii se produc vânturi de tip foehn.
În raport de extinderea şi poziţia subunităţilor din Câmpia estică se pot distinge mai multe nuanţe de
topoclimat:
➢ nuanţa Bărăganului , cu precipitaţii medii anuale de 400-450 mm, zăpadă mai puţină şi 70-80 de zile
senine;
➢ nuanţa climatică a glacisului piemontan de la Curbură, cu temperaturi uşor moderate, mai puţin cu
10 zile tropicale ca în Bărăgan şi cu 100 mm precipitaţii mai mult ca în Bărăgan;
➢ nuanţa câmpiei de subsidenţă Buzău-Siret, cu umiditate mai crescută, mai puţine zile tropicale, mai
puţine zile de îngheţ.

V. HIDROGRAFIA CÂMPIEI ROMÂNE

Se compune din următoarele elemente: fluviul Dunărea, râurile interioare, lacuri, ape subterane.
5.1. Fluviul Dunărea. Întrucât fluviul Dunărea a avut un aport esenţial la construirea Câmpiei
Române şi se află în permanenţă sub influenţa sa, se impune o caracterizare generală a regimului hidrologic
al Dunării. Dunărea, prin mărimea bazinului său, 805.300 km² (ceea ce reprezintă 8% din suprafaţa
Europei), cuprinde regiuni climatice diferite care îi determină un regim hidrologic cu totul deosebit faţă de
râurile celelalte de pe teritoriul României.
Dunărea, ca cel mai mare fluviu al Europei Centrale, intră pe teritoriul României, în defileu, cu un
debit mediu de 5560 m³/s şi ajunge la Pătlăgeanca, înainte ca fluviul să se despartă în braţele ce alcătuiesc
delta, la debitul mediu de 6470 m³/s, ceea ce înseamnă o sporire a debitului cu circa 1000 m³/s.
În parcursul său pe teritoriul ţării noastre, Dunărea prezintă sectoare distincte atât din punct de
vedere morfometric, cât şi al regimului hidrologic şi anume: sectorul Baziaş-Drobeta Turnu Severin,
sectorul Drobeta Turnu Severin – Călăraşi, sectorul Călăraşi – Brăila, precum şi sectorul Dunărea
maritimă din aval de Brăila, două dintre ele mărginind Câmpia Română.
Sectorul Drobeta Turnu Severin – Călăraşi este caracterizat printr-o vale asimetrică, cu malul drept
mai înalt şi cel stâng mai jos, cu luncă şi terase desfăşurate uneori pe lăţimi de 20-30 km. Panta de scurgere
are valori ridicate între Drobeta Turnu-Severin şi Calafat, pentru ca treptat să scadă spre Călăraşi, ceea ce
permite depunerea aluviunilor şi formarea de ostroave. Potenţialul hidroenergetic este valorificat în
hidrocentrala Porţile de Fier II.
Sectorul Călăraşi – Brăila, numit şi Bălţile Dunării, corespunde cu despletirea Dunării în mai multe
braţe care cuprind în interior zone joase inundabile, prevăzute cu numeroase depresiuni lacustre, toate
îndiguite şi desecate în prezent. În sud, între braţele Borcea şi Dunărea Veche se află Balta Ialomiţei, iar în
nord, între braţele Cremenea, Vâlciu şi Dunărea Veche se află Balta Brăilei, care în urma lucrărilor
hidroameliorative au intrat în circuitul agricol.
Regimul hidrologic al Dunării este caracterizat prin prezenţa unor ape mari primăvara şi toamna,
între care se interpun apele minime de vară.
Viiturile de primăvară ale râurilor din ţara noastră şi Bulgaria contribuie la menţinerea sau chiar
accentuarea undei de viitură adusă din vestul teritoriului nostru prin contribuţia Tisei, Dravei şi Savei.
Valorile debitelor medii lunare multianuale înregistrează o creştere care începe din luna martie, ating
valori maxime la Drobeta Turnu Severin în luna aprilie şi cu o lună mai târziu în aval de Galaţi.
Debitele maxime din întreaga perioadă de observaţii au atins o valoare de 17.200 m³/s în zona
Drobeta Turnu-Severin în anul 1895 şi 22.000 m³/s la Ceatal Ismail în acelaşi an.
Debitul solid constituie un element cu totul caracteristic pentru cursul Dunării pe teritoriul României,
având valori mari datorită condiţiilor specifice din fiecare sector străbătut.; dacă la Drobeta Turnu-Severin
atinge 35 mil. t/an, la Ceatal Ismail ajung la 66,5 mil. tone/an, deci, se dublează. Astfel se explică acţiunea
de construcţie a Dunării prin aluvionare, a ostroavelor, luncii şi a deltei sale.
Debitul mare al Dunării, caracteristicile hidrochimice ale apei, precum şi configuraţia albiei, fac din
marele fluviu nu numai o arteră principală de navigaţie, internaţională, ci şi o sursă de energie şi alimentare
cu apă în special pentru sistemele de irigaţie din Câmpia Română, ale cărei condiţii climatice le solicită cu
prioritate.

15
 5.2. Râurile interioare
Râurile se împart după locul de izvoare în:
a. râuri carpatice;
b. râuri de deal şi podiş;
c. râuri de câmpie.
a) Râurile carpatice sunt: Jiul, Oltul plus afluentul său Olteţul, Argeşul cu afluentul său Dâmboviţa,
Ialomiţa cu Prahova şi Teleajenul, din grupa sudică. Din grupa râurilor estice se impune Siretul cu următorii
afluenţi care străbat direct Câmpia Română: Buzăul, Râmnicul Sărat, Putna, Şuşiţa pe partea dreaptă a
Siretului.
Volumul maxim al scurgerii lor se înregistrează primăvara în lunile aprilie – mai.
Debitul solid al acestor râuri este ridicat, deoarece străbat regiuni cu roci friabile din Subcarpaţi,
Podişul Getic sau pentru Siret, Podişul Moldovei şi apoi zona de câmpie. Redăm datele caracteristice pentru
fiecare râu în parte, ale debitelor solide astfel: bazinul Jiului cu 5,2 mil. t/an, bazinul Oltului cu 7,1 mil. t/an,
Argeşul cu 3,6 mil. t/an, Ialomiţa cu 3,8 mil. t/an, iar Siretul cu 21 mil. t/an.
După cum se observă, cele mai mari valori ale debitului solid le înregistrează Siretul (care are şi cel
mai extins bazin hidrografic) contribuind cu circa 29% din debitul solid al Dunării la vărsare.
b) Râuri din dealuri şi podişuri
➢ Râuri cu izvoare în piemontul Getic: Blahniţa, Drincea, Desnăţuiul cu Baboia şi Terpeziţa, Vedea cu
Cotmeana şi Teleormanul, Sabarul (sub numele de Lăstoace - vechi curs al Argeşului);
➢ Râuri cu izvoarele în Subcarpaţii de Curbură: Cricovul Dulce, Cricovul Sărat (afluenţi ai Ialomiţei),
Sărata cu afluentul Ghirghiu ce se varsă tot în Ialomiţa, Câlnăul ce este afluent al Buzăului,
Greabănul şi Cotacul, afluenţi ai Râmnicului Sărat, Râmna şi Milcov, afluenţi ai Putnei;
➢ Râuri cu izvoare în Podişul Moldovei: Bârladul, Gerul, pârâul Suhurlui, toţi afluenţi pe stânga
Siretului, drenând Câmpia Tecuciului şi Câmpia Covrului şi apoi se varsă în Siret.
Râurile cu izvoarele în dealuri şi podişuri înregistrează volumul maxim al scurgerii primăvara, mai
devreme ca cele cu izvoarele în zona montană, respectiv în lunile martie-aprilie, iar vara au valori reduse.
c) Râuri cu izvoare în Câmpia Română (autohtone)
Câmpia Olteniei nu are râuri cu izvoare în aria sa.
În câmpia dintre Olt şi Argeş sunt:
➢ Călmăţuiul, trei afluenţi ai Vedei (Burdea, Tinoasa, Pârâul Câinelui) şi doi afluenţi ai Teleormanului
( Teleormănelul şi Glaniţa);
➢ văi care se varsă direct în Dunăre străbătând Câmpia Burnasului (Parapanca, Olcoş, Zboiul);
➢ Neajlovul cu izvoarele din Câmpia Piteştiului are ca afluenţi Ilfovăţul şi Câlniştea;
➢ afluenţii de pe stânga Argeşului: valea Ciorogârla, afluent al Sabarului care, la rândul său, se varsă în
Argeş;
➢ Dâmboviţa, afluent pe stânga Argeşului, are trei afluenţi care izvorăsc din zona de câmpie (Câmpia
de tranziţie a Bucureştiului): Colentina, Pasărea, Câlnăul;
➢ În limanele Ialomiţei se varsă văi mici ale căror guri de vărsare în Ialomiţa s-au barat cu propriile
aluviuni formând limane după cum urmează:
- Valea Sticlăriei în Limanul Mănăstirii;
- Valea Snagov în Limanul Snagov;
- Valea Vlăsiei.
În Câmpia Bărăganului sunt:
➢ În sudul Bărăganului se află Mostiştea, care formează limanul cu acelaşi nume;
➢ La nord de Ialomiţa se găseşte valea Strachina;
➢ Călmăţuiul este cel mai important râu cu izvoarele în câmpie, la limita nordică cu câmpia subcolinară
de glacis.
➢ Văi care se varsă în limane pe stânga Buzăului (Valea Boului, Valea Ghergheoasa, şi valea Buzoelu);
➢ Pe stânga Siretului se află trei limane fluviatile alimentate de trei văi: Lozova, Mălina şi Cătuşa.
Văile care izvorăsc din câmpie sunt similare cu cele care izvorăsc din deal şi podiş, având lunci la fel
de largi, iar în timpul verilor secetoase, seacă periodic.
Unele pâraie de câmpie dublează râurile principale ca de exemplu: Jieţul în lunca Jiului, Sâiul în
lunca Oltului, Sabarul în lunca Argeşului, Buzoelul în lunca Buzăului. Cursul inferior al Bârladului este
paralel cu cel al Siretului.
16
 Ca direcţie de scurgere în Câmpia Română, râurile prezintă o deviere de la direcţia nord-sud,
specifică în partea de vest cu schimbarea ei către sud-est şi est, începând cu râurile de la est de Olt. Această
abatere a fost explicată prin zona de subsidenţă a Siretului inferior.
Legat tot de zonele de subsidenţă ale câmpiei, se leagă şi fenomenul de convergenţă al râurilor,ca de
exemplu: convergenţa Siretului Inferior care este cea mai puternică, arealul Câlniştea, arealul Snagov-
Urziceni, precum şi altele.
Densitatea reţelei de văi oscilează între 0,1-0,02 km/km². Cea mai mare este între Olt şi Argeş, de
0,3-0,5 km/km² ,iar cea mai mică densitate este în Câmpia Brăilei, între 0-0,1 km/km².
Pantele cele mai reduse se găsesc în câmpia de subsidenţă şi în lungul Dunării, de 0,1‰, iar pantele cele mai
mari se află în câmpia piemontană, unde pot atinge şi 10‰.
Colmatări puternice ale albiilor înregistrează râurile care izvorăsc din zona flişului carpatic sau din
arealul Subcarpaţilor, în comparaţie cu cele de câmpie care au colmatări mai reduse.
Adâncimea redusă a văilor se înregistrează în câmpia de subsidenţă.
Luncile ocupă circa 70% din aria văii în zona de câmpie, iar aluviunile care le-au format sunt legate
de trei momente importante:
➢ în a doua perioadă a holocenului, când au fost precipitaţii bogate care au condus şi la o eroziune
puternică;
➢ în fazele transgresiunilor neolitică şi valahă;
➢ din cauza defrişărilor masive care au avut loc la sfârşitul feudalismului.
Grosimea aluviunilor din lunci oscilează între 20-40 m, cu excepţia Luncii Dunării, unde la Galaţi
atinge 60 m grosime.
Variaţiile de debit ale râurilor sunt legate de regimul precipitaţiilor şi topirea zăpezilor din aria
montană. Se înregistrează ape mari de primăvară însoţite de viituri atunci când căderea ploilor se asociază cu
topirea zăpezilor, provocând inundaţii. Ele se leagă şi de ploile torenţiale de vară.
Bilanţul hidrologic este deficitar în Câmpia Română, datorită fenomenului evapotranspiraţiei. Multe
râuri mici cu izvoarele în câmpie sau chiar în podiş, în timpul verilor secetoase seacă sau cursurile lor sunt
foarte mult reduse în debit.

5.3. Lacurile
După geneza lor pot fi:
a) lacuri situate în crovuri, rezultate la rândul lor prin fenomenul de tasare a loessului, care în
amestec cu elemente de argilă, formează un strat impermeabil. Sunt specifice Câmpiei Bărăganului, după
cum urmează:
➢ în Bărăganul nordic (al Brăilei) sunt lacurile: Ianca, Plopu, Movila Miresii, Lutul Alb, Botogu,
Lacul Sărat (de lângă Brăila). Multe dintre ele au apă sărată.
➢ în Bărăganul central: Plaşcu, Colţea, Tătaru, Lacul Unturos şi Chichineţu.
b) lacuri de luncă propriu-zisă, cele mai multe fiind în lunca Dunării (unde în prezent, majoritatea au
fost desecate);
➢ în sectorul oltean al luncii Dunării: Ciuperceni, Arcearului, Rast şi Bistreţ;
➢ în sectorul central şi estic al Luncii Dunării: Suhaia, Boianu, Călăraşi, iar la confluenţa Prutului cu
Dunărea este Brateşul.
c) limane fluviatile, formate în câmpia de la est de Argeş, de-a lungul râurilor principale:
➢ pe cursul inferior al Siretului şi anume pe stânga sa: Mălina, Lozova şi Cătuşa;
➢ pe stânga Buzăului: Jirlău, Amara şi Balta Albă;
➢ pe valea Ialomiţei pe malul drept: Mănăstirii, Snagov, Căldăruşani, Maia etc;
➢ pe malul stâng al Ialomiţei, în Bărăgan: Fundata, Schiauca, Amara, Strachina, Iezer;
➢ pe malul stâng al Dunării: Mostiştea, Gălăţui, Jegălia.
d) lacuri antropice
În această categorie se includ iazurile, lacurile de agrement, lacurile de baraj antropic în scop
hidroenergetic şi de regularizare (ca cele de pe Olt).
Mostiştea reprezintă bazinul hidrografic cu cele mai multe amenajări de iazuri numite şi „mostişti“
cum sunt: Pasărea, Reviga, Câlnău şi Snagov.

17
 Pe Colentina sunt cele mai numeroase lacuri de agrement amenajate în aria Capitalei: Buftea,
Mogoşoaia, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Pantelimon, Cernica, Fundeni, Pustnicul, Plumbuita,
Străuleşti şi Griviţa.

5.4. Apele subterane

Apele freatice se află la adâncimi diferite, de la 1-2 m în lunci şi în câmpiile subsidente, la 40 m
adâncime în Câmpia Bărăganului şi între 40-60 m în câmpiile subcolinare de glacis; media pe câmpie se
menţine între 5-10 m adâncime. Oscilaţia nivelului freatic este dată de cantitatea de precipitaţii, astfel: în
anii ploioşi, poate apare la suprafaţă băltind, pe când în anii secetoşi scade la –5 m adâncime în câmpiile
subsidente.
Apele freatice se găsesc sub stratele de loess, sub aluviunile de luncă şi sub pietrişurile de terasă.
Alimentarea apelor freatice se face din ploi, zăpezi, scurgeri din depozitele de dealuri şi podiş dar şi din
râuri. Apele freatice au o mineralizare crescută mai ales în partea de est a Câmpiei Române, unde
evapotranspiraţia este mare. Pe stânga Călmăţuiului şi Buzăului s-au înregistrat între 10-45 g/l datorită şi
transportului din zonele salifere subcarpatice.
Apele de adâncime se găsesc cantonate la adâncimi mai mari în depozitele de pietrişuri, nisipuri sau
în goluri carstice. Spre adâncime, uneori pot fi mineralizate. Cele mai bogate şi mai aproape de suprafaţă
sunt depozitele în aria stratelor de Frăţeşti, din partea de sud a câmpiei, precum şi în partea sa nordică, sub
pietrişuri de Cândeşti.

VI. VEGETAŢIA
În raport de poziţia sa geografică, de climatul temperat continental cu nuanţări regionale, precum şi
aspectul morfologic şi hidrografic, Câmpia Română se încadrează în zonele vegetale ale silvostepei şi stepei.
Trebuie reţinut că fiind vorba de o mare unitate de relief cu solurile cele mai utilizate în agricultură,
vegetaţia naturală nu se mai conservă aici decât fragmentar şi pe suprafeţe reduse.
a. Zona de silvostepă
Silvostepa se găseşte în câmpia Covurluiului, câmpiile subcolinare, (a Râmnicului, Putnei), vestul
Bărăganului, de unde înaintează spre sud, de-a lungul Dunării în Câmpia Burnasului şi spre vest în sudul
Câmpiei Olteniei.
În componenţa vegetaţiei de pădure se află ca element dominant stejarul brumăriu (Quercus
pedunculifloră) de provenienţă sudică, pontică, care se asociază cu jugastrul (Quercus campestre) şi cu
ulmul (Ulmus foliaceea).
În vestul Câmpiei Române (vestul Burnasului, Câmpia Olteniei) dominant devine stejarul pufos
(Quercus pubelscens), iar stejarul brumăriu apare mai rar pe solurile nisipoase şi pe pantele văilor; se mai
adaugă mojdreanul (Fraxinus ornus), ca specie submediteraneană.
Dintre arbuşti, frecvent întâlniţi sunt: păducelul (Crataegus monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum
vulgare), cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sanguinea), porumbarul (Prunus spinosa) etc.
Stratul ierbos cuprinde specii xerofile ca: gramineele cu rizomi, trifoi (Trifolium repeus, T.
Prateuse), ierburi de stepă (colilii, păiuşuri stepice, firuţă, rogoz), iar ca elemente submediteraneene: sadina
(Chrysopogon gryllus), pirul (Agropyrum intermedium) etc.
b. Zona de stepă
Cu toate că a fost înlocuită de culturile agricole, puţinele resturi rămase oferă posibilitatea
reconstituirii arealului stepei cu extindere mai mare în estul Câmpiei Române, respectiv în Bărăgan, precum
şi în Câmpia Covurlui.
Condiţiile climatice, cu precipitaţii reduse (media anuală de 400 mm), au dus la dispariţia
arboretelor.
Componenţa vegetaţiei de stepă este alcătuită din specii de graminee ca: Stipa joanis sau colilia,
negara (Stipa capillata), păiuşul (Festuca vallesiaca, F. sulcata), pirul (Agropirum cristatum) etc.; dintre
leguminoase: lucerna (Medicago), măzărichea (vicia); pe nisipuri se întâlnesc: salcia de nisip (Salix
rosmarinifolia), romaniţa de câmp (Anthemis ruthnica) etc.
Specii de arbuşti prezenţi în cadrul stepei: porumbarul (Prunus spinosa), migdalul pitic (Amygdalus
nana), vişinul pitic (Cerasus fructicusa), măceşul (Rosa)
c. Vegetaţia sărăturilor

18
 Formează areale izolate în Bărăgan şi se dezvoltă pe solurile bogate în săruri. Pe solonceacuri
(bogate în săruri) se dezvoltă Săricica (Salsola soda), brânca (Salicormia herbacea), iar pe soloneţurile
umede apare o specie de steluţă (Aster tripolium), Puccinelia distans. Pe solodii şi soloneţuri slab sărăturate
umede se dezvoltă rugina (Juncus gerardi), iarba câmpului (Agrostis alba) iar pe nisipuri slab sărăturate se
dezvoltă cătina roşie.
d. Vegetaţia nisipurilor
Capacitatea redusă de reţinere a apei, slaba solificare a nisipurilor şi mobilitatea acestora, determină
dezvoltarea unei vegetaţii cu rădăcini lungi, care pot pătrunde în orizonturile mai umede, rezistând la forţa
vântului.
Ca specii mai frecvente: troscotul, guşa porumbelului, colţii babei, pătlagina, coada şoricelului, pirul
gros etc., iar ca specii lemnoase: salcâmul, pinul negru şi plopul tremurător, în special în depresiunile
intradunale.
e. Vegetaţia de luncă
Datorită condiţiilor de umiditate ridicată a solului, naturii aluvionale a acestuia şi topoclimatului
caracteristic, luncile râurilor au o vegetaţie specifică.
Vegetaţia arborescentă este alcătuită din specii de esenţe moi: salcia (Salix), răchita (Salix fragilis),
plopul (Populus alba), cătina (Alnus iucana), aninul (Alnus glutinosa) şi mai rar esenţe tari ca: stejarul
pedunculat, ulmul, frasinul şi carpenul.
Pajiştile luncilor, deşi ocupă suprafeţe reduse, sunt predominant alcătuite din: iarba câmpului (Agrastis
alba), coada vulpii (Alopecurus pratensis), firuţa (Poa pratensis), pirul (Agropyrum repens).

VII. FAUNA
Urmăreşte mediile de viaţă oferite de vegetaţie. În cadrul pădurilor silvostepei, cât şi al zăvoaielor
de-a lungul apelor, se adăposteşte o gamă largă de specii de păsări dintre care unele sunt cântătoare: mierla,
sturzul cântător, potârnichea, ciocârlia, câneparul, piţigoiul, privighetoarea, fâsa, pitulicea, ciocănitoarea,
graurul, pupăza, dumbrăveanca, presura, grangurele, cârsteiul, sitarul, guguştiucul etc.
În cadrul stepei, lipsa de adăpost şi vegetaţia mai puţin bogată, sunt elementele care conduc la
restrângerea faunei. Dintre mamifere specifice sunt rozătoarele: popândăul, hârciogul, şoarecele de câmp,
şobolanul de câmp, dihorul, iepurele de câmp.
Dintre păsări: prepeliţa, pitpalacul, graurul, lăcustarul, ciocârlia, fâsa de câmp, privighetoarea, eretele
alb etc.
Fauna acvatică
Râurile de câmpie cu ape line, adânci şi cu albii nisipo-argiloase favorizează aria de dezvoltare a crapului,
alături de care se întâlnesc şi alte specii de peşti: babuşca, sabiţa, ştiuca, somonul etc.
Rezervaţii şi monumente ale naturii
În partea de sud a Câmpiei Române se mai păstrează unele păduri de amestec cu caracter sudic, formate în
proporţii variabile din stejar brumăriu, stejar pufos, cer, tei, jugastru, scumpia şi cu o pătură erbacee bogată
în elemente termofile. Dintre acestea sunt ocrotite ca rezervaţii:
→ Pădurea Ciornuleasa, în care predomină frasinul;
→ Pădurea Comana, în care este răspândit bujorul şi ghimpele;
→ Pădurea Spătaru (în apropiere de Buzău), cu frasin pufos;
→ Rezervaţiile Snagov şi Căldăruşani, la nord de Bucureşti, care cuprind frumoase lacuri de tip
liman fluviatil, cu vegetaţie acvatică interesantă de nuferi albi şi păduri de stejar în amestec cu tei, carpen,
frasin, acestea constituind fragmente reprezentative din vechii Codrii ai Vlăsiei;
→ Rezervaţia de faună de la Hanul Conachi din sudul Câmpiei Tecuciului;
→ Rezervaţia de floră şi faună Lacul Sărat de lângă Brăila.

VIII. SOLURILE
Solurile exprimă la rândul lor condiţiile de mediu specifice ale Câmpiei Române, prezentând mari
variaţii regionale.
a) Solurile brun roşcate de pădure din clasa Argiluvisolurilor se întâlnesc în Câmpia Olteniei şi
câmpiile subcolinare sub vegetaţia de păduri de cer şi gârniţă, frasin şi tei, iar roca mamă predominantă o
formează luturile loessoide, formate în condiţiile unui climat cu veri calde, ierni blânde, precipitaţii slabe,
datorate influenţelor masele de aer sudice.
19
Ele s-au dezvoltat în mai multe subtipuri: soluri brun roşcate închise de pădure care fac tranziţia spre
cernoziomuri levigate cu un conţinut de humus mai bogat; soluri brun roşcate, formate pe nisipuri mai
sărace în humus, ceea ce necesită îngrăşăminte chimice şi organice.
b) Cernoziomurile levigate din clasa Molisolurilor se dezvoltă în ariile de silvostepă ale Câmpiei
Române, în condiţii climatice cu precipitaţii reduse (de 450-600 mm), cu contraste termice mari între iarnă şi
vară şi evapotranspiraţie accentuată. Vegetaţia este formată din crânguri de stejărete, arbuşti şi un dezvoltat
strat erbaceu. Roca mamă a cernoziomurilor levigate este alcătuită din loessuri care au o bună permeabilitate
şi depozite loessoide în amestec cu argile şi nisipuri. Cernoziomurile levigate, formate pe loessuri, au un
bogat conţinut de humus (2,8-4,8%), cele formate pe nisipuri au un conţinut mai slab de humus (sub 2,4%)
şi sunt mai slab structurate. Se mai întâlnesc şi alte subtipuri ca:
Cernoziomurile formate pe nisipuri au stadiu incipient de solificare, sărace în humus şi cu aspect
nestructurat pe profil.
Cernoziomurile formate pe loessuri argiloase, ca cele din Câmpia Siretului Inferior, ce sunt mai
închise la culoare, cu humus profund şi sunt mult mai compacte.
Cernoziomurile formate pe loessuri au fertilitate ridicată. Ele se dezvoltă în condiţii de stepă,
acoperind partea de est a Câmpiei Române. Conţinutul de humus este ridicat (2,8-5,7%) la suprafaţă şi scade
cu adâncimea.
c) Clasa solurilor Hidromorfe cuprinde lăcoviştile şi solurile gleice, dezvoltate în areale diferite din
câmpiile subsidente, în lunci neinundabile, pe depozitele de loess, aluviuni, argile şi nisipuri, în condiţiile
unei vegetaţii de pajişti mezofile şi hidrofile. Necesită fertilizare şi combaterea excesului de umiditate.
d) Clasa solurilor Halomorfe
Apar în areale insulare mici în valea Călmăţuiului şi în Câmpia Siretului inferior. Cuprind, după
concentrarea în săruri, solonceacuri şi soloneţuri cu grad de sărăturare mai redus. Au luat naştere printr-un
proces de acumulare de săruri, generat de evapotranspiraţia intensă a apei urcate capilar din stratul acvifer în
sectorul cu drenaj slab.
Prezintă însuşiri nefavorabile plantelor de cultură, necesitând măsuri ameliorative complexe (drenaj,
spălarea sărurilor, irigaţii, amendamente).
e) Clasa solurilor Neevoluate
- cuprinde solurile aluviale dezvoltate în lunci şi câmpiile subsidente. S-au format pe depozite
aluviale sau aluvio-proluviale, sub pajişti mezo-hidrofile şi păduri de luncă.
- Psamosolurile apar în zonele cu nisipuri din sudul Olteniei, Bărăgan, Câmpia Tecuciului şi se
dezvoltă pe depozite nisipoase eoliene sub pajişti xerofile.
Necesită combaterea deflaţiei şi fertilizarea radicală.
Parţial sunt cultivate cu viţă de vie, tutun, cereale şi plante tehnice în condiţii de irigaţie ca de
exemplul în sudul Câmpiei Olteniei.

IX. POPULAŢIA DIN CÂMPIA ROMÂNĂ

Consideraţii asupra populării Câmpiei Române
Valea Dunării şi în special, lunca sa, prin resursele naturale oferite de climatul de adăpost, pădurile,
păşunile şi bălţile mari, bogate în peşte, explică vechimea populaţiei şi aşezărilor precum şi persistenţa
acestora, extinzându-se treptat în toată câmpia.
Materialele arheologice, unele izvoare istorice vechi, precum şi toponimia, ne oferă probe în acest
sens.
Pentru paleoliticul superior din Valea Dunării au fost semnalate urme de aşezări, îndeosebi în amonte
de Gura Argeşului, iar pentru neolitic în toată câmpia de terase a marelui fluviu, de la Ostrovul Corbului
până la Brăiliţa şi Luncaviţa (Istoria României, 1960).
Aşa cum arată sursa citată, se poate afirma că sudul Câmpiei Române, respectiv Valea Dunării a fost
populată, cel puţin din neolitic, de geto-daci. Aceştia au suferit influenţa civilizaţiei elene, care a înaintat din
sudul fluviului, până spre centrul Europei. Mai târziu, începând chiar înainte de cucerirea Daciei, romanii au
exercitat influenţe puternice nu numai prin negustori şi garnizoane militare întemeietoare şi susţinătoare de
20
oraşe ori cetăţi (la Drobeta Turnu-Severin, la Turris – Turnu Măgurele etc.) dar şi prin colonizare. Aceste
legături între populaţia daco-romană şi Imperiu s-au păstrat până târziu, după părăsirea Daciei de către
autorităţile romane.
Toponimia aduce şi ea probe în sprijinul continuităţii de populare, cum sunt unele denumiri antice ca:
Jiul, Oltul, Teleormanul, Vedea, Argeşul, Hârşova etc. sau altele mai noi, dintre care unele date de slavi ori
de populaţiile migratoare asiatice (în special pecenegii şi cumanii). De exemplu, nume ca Bărăgan, Burnaz,
Călmăţui, Gălăţui, Desnăţui, Teleorman etc sunt de origine pecenego-cumană, iar Ialomiţa este de origine
slavă. Prezenţa şi frecvenţa lor se poate explica pe de o parte prin aşezarea aici, în Evul Mediu, alături de
autohtonii daco-romani, a unei populaţii slave (ulterior asimilată), iar pe de altă parte, prin influenţa
cancelariei slave, adoptată şi păstrată în Ţările româneşti.
Populaţia autohtonă, prin predominarea elementului românesc, este aceea care a păstrat numele
topice vechi şi medievale peste veacuri. Numai astfel se explică păstrarea unei toponimii atât de variate într-
o regiune pe care, atât izvoarele nescrise (încă din neolitic), precum şi cele scrise (din epoca istorică), o arată
că a fost o zonă de întrepătrundere a civilizaţiilor, dar şi de înfruntare a intereselor politice din est, sud şi
vest.
Din secolul al XIV-lea se înmulţesc izvoarele istorice care oferă o apreciere mai sigură a gradului de
populare a văii Dunării şi a câmpiei în spaţii mai extinse.
Hărţile vechi şi actele contemporane scot în evidenţă o activitate economică şi de concentrare a
populaţiei tot în lungul Dunării, care gravita în jurul oraşelor-cetăţi (Brăila, Cetatea de la gura Ialomiţei),
prin care se făceau schimburi comerciale cu Braşovul şi de aici, mai departe cu Europa Centrală pe calea
Dunării şi a Mării Negre cu Levantul. De asemenea, în partea vestică a câmpiei, legăturile cu cetăţile
comerciale de la Marea Adriatică se realizau prin Calafat-Vidin, dovadă că în ţinutul Câmpiei Olteniei erau
cele mai vechi şi numeroase sate, care exploatau bălţile, păşunea şi solurile fertile ale acesteia.
Între Olt şi Gura Ialomiţei, documentele din prima parte a secolului al XV-lea menţionează
numeroase nume de sate, bălţi şi gârle mai ales în dreptul vadurilor principale de la Turnu Măgurele,
Zimnicea, Giurgiu şi Olteniţa.
Începând din secolul al XV-lea, valea Dunării intră în atenţia stăpânirii otomane, care avea nevoie
pentru Imperiu de toate produsele de aici: peşte, cereale, vite, miere, ceară etc organizându-se activitatea
porturilor Turnu Măgurele, Giurgiu, Brăila şi Galaţi. Astfel, Bărăganul este utilizat pentru creşterea
animalelor (oi, cai, vite mari), iar peştele din bălţile Dunării stârnea nu numai interesul turcilor, ci şi al
negustorilor braşoveni şi sibieni care îşi împărţiseră producţia de peşte din bălţile Dunării astfel: primii din
josul fluviului până la Greaca, iar ceilalţi în amonte de Greaca.
Se păstrează în permanenţă concentrările de populaţie în preajma vadurilor principale, iar crearea
raialelor protejate de garnizoane conduce la îndesirea satelor, ca de exemplu, în raiaua Brăilei erau 50 de
state, iar în a Giurgiului, 25 de sate.
În secolele XV şi XVII, izvoarele scrise menţionează peste 220 de sate, târguri şi oraşe în Câmpia
Română între Drobeta Turnu-Severin şi Balta Borcea (dintre care peste 120 în Câmpia Olteniei, iar restul
între Olt şi Balta Borcea).
După mutarea capitalei la Bucureşti, domnii Ţării Româneşti, mănăstirile şi boierii proprietari de
pământ, erau interesaţi în cultivarea pământului, creşterea animalelor, pescuit, albinărit. Au apărut astfel şi
aşa-numitele slobozii, sate de scutelnci (cărora li se acordau unele libertăţi). La acestea se mai adaugă în a
doua jumătatea a secolului XVII păstorii ardeleni veniţi cu turmele lor la păşune în timpul iernii în Balta
Dunării, alăturându-se la satele vechi cartiere noi, specificate sub denumirea de ungureni.
Secolul al XVIII şi aproape întreg secolul al XIX-lea înseamnă ofensiva imperiilor Austriac şi Rus,
împotriva dominaţiei otomane la Dunărea de Jos.
Învingerea turcilor şi retragerea acestora, au condus ulterior la libertatea de navigaţie pe Dunăre şi Marea
Neagră, iar pentru activitatea din Câmpia Română a însemnat desţelenirea stepelor şi transformarea lor în
câmpuri de culturi de cereale pentru export în ţările apusene care au înviorat comerţul pe Dunăre. Implicit
are loc şi îndesirea populaţiei şi aşezărilor, aşa cum rezultă din documentele cartografice ale secolului XVIII
(harta lui Schwartz din 1723, harta lui Specht din 1790 şi harta rusească din 1835).
Se continuă înfiinţarea de slobozii, unele aşezări adăpostite în baltă urcă pe terase (fenomen mai
frecvent în sectorul oltean al Dunării). Are loc şi o preocupare oficială de dirijare a populaţiei de origine
transilvăneană sau coborâtă din dealurile subcarpatice, către ţinutul Bărăganului, care nu intrase suficient în
aria culturilor agricole, până la Pacea de la Adrianopole (1829).
21
 În secolul XIX (după 1829), când fluviul ajunge o arteră de navigaţie liberă, câmpia din nordul său se
transformă într-un grânar. Se dezvoltă oraşele dunărene, iar unele sate (Călăraşi) devin centre urbane. O
serie de aşezări temporare (târle, odăi, saiele, câşle) devin permanente. Numărul de sate rămâne mai mare în
preajma centrelor urbane (împroprietărirea din 1864 a condus la extinderea aşezărilor rurale).
În secolul XX, creşterea globală a populaţiei este determinată nu numai de comerţul înfloritor de
cereale, ci mai ales de apariţia şi dezvoltarea unor importante ramuri industriale şi şantierelor de construcţii
navale la Drobeta Turnu-Severin, Turnu Măgurele, Giurgiu, Olteniţa, Brăila şi Galaţi.
Se dezvoltă industria în Capitală şi în celelalte oraşe de câmpie, care valorifică materii prime din
agricultură. Creşterea populaţiei din Câmpia Română se face în prezent aproape numai pe seama sporului
natural, care este şi va rămâne un factor principal, deoarece aportul mişcării migratorii este redus.
Densităţile cele mai mari de populaţiei sunt înregistrate de teritoriile administrative ale oraşelor
mari, care se menţin peste 150 loc/km². Pe subunităţi ale Câmpiei Române, cele mai mari densităţi se
înregistrează în Câmpia de tranziţie a Bucureştiului (Câmpia Ialomiţei), în care judeţele respective se menţin
cu valori de 100-150 loc /km², urmată de subunităţi ale câmpiei dintre Olt şi Argeş şi sudul Câmpiei
Olteniei, cu densităţi cuprinse între 75-100 loc/km². Densităţi mai mici sunt în Câmpia Burnazului, în
Bărăganul sudic şi central, situate între 50-75 loc/km², iar pe alocuri şi sub 50 loc/km² . Cele mai mici
densităţi (sub 25 loc/km²) se află în aria bălţilor Dunării.

X. AŞEZĂRILE OMENEŞTI
10.1. Aşezările rurale
Aşezările omeneşti au preferat în localizarea lor, în general liniile de contact geografic, deoarece
găseau aici adăpost împotriva vântului, le fereau de pericolul inundaţiilor şi totodată le permiteau folosirea
economică a ambelor nivele de relief. De asemenea, aici se află apa freatică la mică adâncime în vederea
alimentării izvoarelor.
După specificul local al condiţiilor naturale şi social-economice, pot fi deosebite următoarele
categorii de aşezări:
A) După localizarea vetrei
➢ Satele de terasă. Acest tip de sat a evoluat pe fruntea şi podul teraselor sau numai pe podul teraselor.
Terasele Dunării concentrează marea majoritate a aşezărilor de pod de terasă cu parţiale revărsări de
frunte. Între acestea se exemplifică: Şimian, Hinova, Rast, Negoi, Dăbuleni, Ianca, Potel, Grojdibod,
Orlea, Celei, Pietroşani, Clinciu ş.a.
➢ Sate dezvoltate pe fruntea şi podul teraselor sunt caracteristice pe văile râurilor mari, afluente
Dunării: Jiu, Olt, Argeş, Vedea etc. şi a celorlalte râuri mai mici. Pe terasele inferioare din sudul
Olteniei, existenţa dunelor consolidate a permis dezvoltarea gospodăriilor pe panta slabă a acestora şi
pe partea mai înaltă, evitându-se zonele depresionare, mai umede (generatoare de igrasie).
➢ Sate din câmpiile de glacis, specifice ţinuturilor subcolinare, cum ar fi: Pietroasele, Breaza, etc.
➢ Sate situate în crovurile extinse din Câmpia Bărăganului, unde nu mai există pericolul tasării
loessului, purtând nume sugestive: Padina, Valea Ciorii etc.
➢ Sate de luncă. Lunca Dunării şi a râurilor care străbat Câmpia Română, deşi dezvoltate în anumite
regiuni, din cauza revărsărilor anuale, nu au oferit condiţii favorabile dezvoltării vetrelor. Numai pe
grindurile mai înalte şi mai extinse au persistat unele aşezări omeneşti. În trecut, numărul satelor din
luncă era mai mare dar s-au retras treptat pe terase. Doar în Balta Brăilei se poate spune că sunt sate
situate în totalitate în luncă. Mai numeroase sunt satele cu vatra extinsă atât în lunci, cât şi pe terase.
➢ Sate situate în ostroavele Dunării: Ostrovul Corbului şi Ostrovul Mare
B) După mărimea aşezărilor
Dezvoltarea aşezărilor rurale din Câmpia Română, atât ca număr de locuitori cât şi ca număr de sate,
a avut loc în special din a doua jumătate a secolului XIX-lea.
Dacă în 1835 majoritatea satelor aveau sub 1000 locuitori, în 1912 erau preponderente satele cu peste
1000 locuitori. În prezent cele mai mici sate sunt în Balta Brăilei (sub 500 locuitori), dar care alcătuiesc
comune cu peste 1500 locuitori (Frecăţei, Măraşu). Deci, luate la rang de comună, toate aşezările depăşesc
1500 locuitori. Se remarcă aşezările rurale din sudul Câmpia Olteniei, cu un număr mare de locuitori (Poiana
Mare 12.489 loc, Moţăţei 8.526 locuitori, Cetate 6.155 locuitori, Pleniţa 5.173 locuitori) iar la est de Jiu se
află cea mai mare aşezare rurală din ţară, Dăbuleni, cu peste 14.452 locuitori (după datele din 1996)
C) După forma satelor
22
 ➢ Aşezări cu formă alungită, dezvoltate în lungul văilor, al grindurilor, al căilor de comunicaţie;
➢ Aşezări cu formă poligonală neregulată, ce sunt mai vechi şi care s-au extins de-a lungul anilor fără
nici un plan, fiind aşezate pe podul teraselor şi pe fruntea acestora, ca cele de la vest de Olt şi dintre
Vedea şi Argeş;
➢ Aşezările cu formă poligonală regulată, cele de dată mai recentă, construite după planuri de
sistematizare răspândite pe aproape întreg teritoriul.
D) După structura aşezărilor
Marea majoritate a satelor au structura adunată, caracterizată prin concentrarea gospodăriilor pe
spaţii restrânse, datorită reliefului relativ uniform şi specificul economic cerealier. La aşezările mai vechi,
gradul de aglomerare al caselor în vatra unor sate este foarte mare, ajungându-se la o structură compactă
(Poiana Mare, Bârca, Cetate, Bistreţ, Bechet etc.).
Aşezările mai recente au o structură mai aerisită a gospodăriilor, cu spaţii ocupate de grădini în jurul
lor (ca cele din Balta Brăilei şi din Câmpia Bărăganului).
E) După funcţia lor economică – majoritatea au specific cerealier, iar cele din preajma oraşelor mari
au profil cerealier – legumicol şi de creştere a vacilor pentru lapte.
Aşezările temporare
Creşterea animalelor este o veche îndeletnicire a populaţiei favorizată de condiţiile naturale specifice
acestui teritoriu. Întinsele suprafeţe înţelenite, în special în Câmpia Bărăganului, cele de păşuni şi fâneţe
naturale din zona bălţilor şi din lunca Dunării, au constituit în trecut o zonă importantă de creştere a
animalelor, atât pentru populaţia băştinaşă, cât şi pentru ciobanii transhumanţi.
Începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea, când suprafeţele păşunabile se reduc în favoarea
celor cultivate, creşterea animalelor a trecut pe planul al doilea în economia agricolă a regiunii.
Aşezări temporare sub formă de târle se mai găsesc în aria Luncii Dunării, în subsectoarele
neamenajate, ca cel dintre Calafat şi Rast din sudul Olteniei, ca şi în Luncii Dunării dintre Călăraşi şi Galaţi.

10.2 Aşezările urbane

Reţeaua urbană din Câmpia Română a evoluat pe fondul unei reţele dense de ape cu lunci fertile, cu
terase dezvoltate, de-a lungul cărora s-au instalat de timpuriu căi comerciale lesncioase, ne mai vorbind de
vechile drumuri strategice. În asemenea condiţii şi sub influenţa unor anumitor factori, în special de natură
social – economică, au apărut până în prezent 54 oraşe, dintre care 16 sunt municipii, iar 13 reşedinţe de
judeţ.
Clasificarea oraşelor după poziţia geografică
După poziţia geografică în teritoriu, oraşele din Câmpia Română au evoluat astfel:
a) Oraşele de la limita dintre câmpie şi zona deluroasă
Au apărut ca rezultat al interdependenţei factorilor locali, dar şi a influenţei activităţii comerciale.
Schimburile intense dintre Ţara Românească şi Transilvania au dus la formarea de o parte şi de alta a
Carpaţilor a unor importante locuri de schimb, vămi transformate ulterior în oraşe mari care s-au amplificat
în secolele XIX şi mai ales XX, prin dezvoltarea altor activităţi: industriale şi administrativ-culturale.
Acestea sunt: Craiova, Balş, Slatina, Piteşti, Târgovişte, Ploieşti, Urlaţi, Mizil, Buzău, Râmnicu-Sărat,
Focşani, Odobeşti, Panciu, Mărăşeşti (în culoarul Siretului) şi Tecuci (în câmpia cu acelaşi nume). În
formarea celor sudice, un rol important l-a jucat şi existenţa unor puncte fortificate, cetăţi sau centre militare
organizate, de tipul “curţilor”, care asigurau securitatea persoanelor şi a bunurilor (ca la Târgovişte), altele
au apărut în lungul unor importante drumuri comerciale (Craiova, Caracal, Roşiori, Buzău, Focşani,
Bucureşti etc.), ca importante târguri.
b)Aliniamentul oraşelor dunărene
Sunt desfăşurate de la vest la est astfel: Drobeta – Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele,
Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Feteşti, Brăila, Galaţi. Toate cele 11 oraşe de pe valea Dunării s-au
dezvoltat acolo unde lunca este mai îngustă, respectiv acolo unde malurile naturale au favorizat amenajarea
de schele, devenite apoi multe dintre ele oraşe porturi.
Dintre aceste oraşe unele sunt aşezate în lungul unor braţe ale Dunării (Zimnicea, Giurgiu, Călăraşi),
altele la vărsarea în fluviu a unor importante râuri, ca Turnu Măgurele la vărsarea Oltului, Olteniţa la
vărsarea Argeşului, sau Feteşti situat parţial în lunca Dunării şi în cea mai mare parte pe câmpul
Bărăganului, la capătul podului peste Dunăre Feteşti – Cernavodă. Celelalte oraşe enumerate mai sus:
Drobeta – Turnu Severin, Calafat, Corabia, Brăila, Galaţi, s-au dezvoltat chiar lângă malul Dunării.
23
 c) Oraşele din interiorul Câmpiei Române
Cu excepţia oraşului Bucureşti – capitala ţării, care depăşeşte 2,1 milioane locuitori, celelalte oraşe,
în număr de 26, sunt aşezări mici, cu un număr cu puţin peste 25.000 de locuitori. Acestea sunt (într-o ordine
de la vest la est): Vânju Mare, Băileşti, Segarcea, Drăgăneşti-Olt, Piatra Olt, Videle, Mihăileşti, Buftea,
Budeşti, Lehliu Gară, Urziceni, Ţăndărei, Însurăţei, Pogoanele, Făurei, Ianca. Oraşele Caracal şi Roşiorii de
Vede cuprind fiecare până la 50.000 de locuitori, iar Alexandria şi Slobozia, care sunt şi reşedinţe de judeţ,
între 50.000 şi 100.000 de locuitori.
Resursele agricole ale Câmpiei Române, au permis ca, pe vatra unor aşezări rurale, de-a lungul
timpului să ia naştere majoritatea oraşelor din Câmpia Română, adăugându-se treptat funcţiei agricole a
acestor localităţi, funcţii comerciale, industriale, de servicii şi administrative. Astfel, vadurile peste ape, cu
drumuri mari şi intens circulate, au atras dezvoltarea depozitelor şi silozurilor pentru cereale, spre a fi
exportate prin schelele dunărene.
În a doua jumătate a secolului XX, exploatarea hidrocarburilor din subsolul Câmpiei Române, a
favorizat evoluţia unor aşezări, în special din partea estică (Urziceni, Însurăţei, Pogoanele, Ianca, Slobozia)
si cea centrală (Videle).
Căile de comunicaţie terestre (căi ferate, şosele) care converg spre capitala ţării, spre alte mari oraşe,
sau cele care unesc zona dunăreană de inter-landul Câmpiei Române şi mai departe de ţinuturile
transcarpatice, au dinamizat activitatea de servicii a multor centre urbane ca: Roşiorii de Vede, Videle,
Piatra Olt, Făurei, care funcţionează ca noduri feroviare.
d) Bucureşti – scurtă prezentare
În centrul reţelei urbane din Câmpia Română, dar şi la nivelul ţării, se detaşează municipiul
Bucureşti – capitala României, cel mai mare centru economic, politic şi cultural, cu un număr de peste 2
milioane de locuitori. Aici se află mari întreprinderi industriale, cele mai de seamă instituţii centrale
(învăţământ superior, teatre, biblioteci etc.), sediile Preşedenţiei, Guvernului, Parlamentului etc.
Municipiul Bucureşti se află situat aproximativ în mijlocul Câmpiei Române, pe cursul inferior al
râului Dâmboviţa, la jumătatea distanţei dintre Subcarpaţi şi Dunăre. Este străbătut de către râul Dâmboviţa
şi de afluentul său Colentina, de-a lungul cărora a fost amenajată o salbă de lacuri pentru agrement şi de
interes turistic, care se impun în peisajul oraşului, cum sunt: Mogoşoaia, Herăstrău, Băneasa, Tei, Cernica.
Bucureşti este o aşezare veche, cu urme de locuire din neolitic, epoca fierului şi a bronzului, care a
devenit apoi aşezare dacică, pe care s-a dezvoltat centrul fortificat „Cetatea Bucureşti”. Numele de Bucureşti
este întâlnit pentru prima dată în istorie, într-un hrisov dat de Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459.
Fiind avantajat de poziţia centrală în cuprinsul Ţării Româneşti, la marea răscruce de drumuri ce se
adunau în mănunchi între trecătorile carpatice şi „vadurile dunărene”, către sfârşitul secolului al XVI-lea,
devine capitala acestui principat. Oraşul se dezvoltă considerabil în timpul lui Constantin Brîncoveanu,
respectiv în secolul al XVIII-lea, prosperând prin comerţ, meşteşuguri, mari hanuri, iar în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea şi prin industria manufacturieră.
În anul 1862 devine capitala Principatelor Unite, mărindu-i-se rolul economic, administrativ – politic
dar şi edilitar urbanistic. La începutul secolului al XIX-lea (1912) depăşea 240.000 locuitori.
În perioada interbelică deţinea o cincime din industria ţării. Din anul 1948 intră în rândul primelor 50
de oraşe mari ale lumii, depăşind 1 milion de locuitori, pentru ca în prezent să depăşească 2 milioane
locuitori.
În afara rolului politico-administrativ principal pe care i-l conferă calitatea de capitală a ţării,
Bucureşti este şi cel mai mare centru industrial şi comercial. De asemenea este marele nod feroviar al ţării,
reunind opt magistrale feroviare, are două aeroporturi, metrou, este primul centru cultural şi de învăţământ,
cuprinde mari edificii, monumente de arhitectură, mari bulevarde etc.

Clasificarea oraşelor după funcţii

a. Oraş cu funcţii republicane, administrative, politice - capitala ţării, Bucureşti;
b. Oraşe cu funcţii naţionale fără a fi capitală - Craiova, Piteşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila;
c. Oraşe cu funcţii judeţene - Craiova, Piteşti, Ploieşti, Galaţi, Brăila, Alexandria, Slobozia, Giurgiu,
Călăraşi:
d. Oraşe cu funcţii regionale - Odobeşti, Titu, Urziceni, Zimnicea, Găeşti;
e. Oraşe cu funcţii locale - Panciu, Ţăndărei.

24
 Geneza şi evoluţia oraşelor din Câmpia Română
Reţeaua oraşelor din Câmpia Română ca şi cele de pe întreg teritoriul ţării, a evoluat în timp istoric,
parcurgând mai multe etape.
a. Oraşele din perioada antică
În antichitate, pe măsura consolidării statului dacic, se dezvoltă tipuri de aşezări întărite sub numele
de oppida sau dave, cu funcţii de apărare, politice, administrative şi chiar comerciale, ca de exemplu:
Sucidava (în vestul Corabiei), Pelendava, Arcidava, Tinosul pe Prahova, Netindava pe Ialomiţa. Cele mai
multe dintre ele întreţineau legături cu tracii de la sud de Dunăre.
Davele erau amplasate îndeosebi la intersecţia drumurilor, confluenţa văilor, pe lângă locuri
mlăştinoase cu scopuri strategice de a folosi natura în apărare.
Sub stăpânirea romană în Dacia, se continuă dezvoltarea oraşelor datorită bogăţiilor agricole ale
regiunii, ierarhizate după funcţia economică în tipurile: coloniae, municipium şi civitas.
Civitas erau oraşe erau oraşele obişnuite, în care alături de băştinaşi se aflau cetăţeni romani (civis) şi
străini (peregrini).
Municipium era rangul acordat oraşului mai important, grad ce aducea numeroase avantaje fiscale şi
economice.
Coloniae – constituia rangul oraşului cu mai multe favoruri, cetăţenii romani din aceste oraşe se
bucurau de aceleaşi drepturi ca ale cetăţenilor Romei (C. Tudor, Oltenia Romană, Ed. Şt. Bucureşti 1958).
Însemnate centre urbane din perioada romană erau:
Drobeta, peste care a evoluat ulterior Turnu Severin, s-a bucurat de rangul „colonia splendidissima”
datorită prosperităţii economice favorizată de poziţia sa geografică pe malul Dunării ca port oficial al Daciei,
nod de drumuri, o climă blândă ce determina practicarea agriculturii. Ea constituia principala „poartă” a
provinciei, prin podul imperial peste Dunăre construit de Apolodor din Damasc în perioada împăratului
Traian.
Romula, era alt oraş aşezat pe malul Oltului lângă satul Reşca, la contactul Câmpiei Romanaţilor cu
zona dealurilor din nord, Rolul Romulei era dat de drumurile care o legau cu restul provinciei şi exploatării
agricole a câmpiei. În acest oraş se încrucişau drumul ce venea de la Drobeta prin centrul provinciei, cu
drumul de pe valea Oltului şi de aici plecau alte două drumuri spre Dunăre la Sucidava. Romula avea în
jurul ei aşezări bine dezvoltate ca centre de schimb al produselor cum sunt: Enoseşti lângă Piatra Olt,
Castranova şi altele.
Sucidava, a fost alt oraş important construit pe malul Dunării, ale cărei ruine sunt îngropate sub
actualul sat Celei, de la vest de Caraula. Aşezată la Dunăre, într-un loc uşor de trecut şi într-o bogată regiune
agricolă şi piscicolă, adăpostită de păduri şi hăţişuri de trestii şi sălcii împotriva invaziilor, Sucidava a
evoluat ca un important punct vamal şi militar . Ea domina împreună cu Romula întreg sudul Daciei,
constituind capătul drumurilor comerciale care veneau de pe valea Oltului şi dinspre Jiu de la Pelendava.
Date mai puţine se cunosc despre celelalte aşezări urbane din sudul ţării, respectiv din Câmpia Română.
Pelendava, de exemplu este menţionată în zona Craiovei pe Tabula Peutingeriana, hartă a
principalelor drumuri ale Imperiului roman, întocmită în jurul anului 225 e.n. Tot în epoca stăpânirii romane
(anii 102 – 275 e.n.), pe malul stâng al Jiului, acolo unde se află acum Mănăstirea Bucovăţul Vechi
(Coşuna). Aşezarea civilă înfiripată în apropierea castrului a purtat vechiul nume local Pelendava, preluat de
romani de la autohtoni (R. Diaconescu şi colab., albumul CRAIOVA, Tip. Oltenia, Craiova, 1975).

Malva, capitala Daciei Malvensis. Nu i se cunoaşte precis localizarea. După unii istorici (D. Tudor,
1958) se pare că Malva este numele autohton, dac, al Romulei, marele oraş roman din câmpie.
Turnu Măgurele este şi numele cetăţii romane construite în secolul al IV-lea, refăcută în secolele
următoare şi care, după unii autori este cunoscutul oraş Turris construit de Traian (la 3 km sud de Turnu
Măgurele).
În secolul al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, dezvoltarea oraşelor ca şi economia regiunii este
stagnantă şi chiar distrusă din cauza popoarelor migratoare. Cu toate distrugerile des suferite, oraşele se
refac ,iar romanii continuă şi după retragerea împăratului Aurelian să păstreze o zonă de-a lungul Dunării, ca
importante capete de pod, centre economice şi militare la Sucidava, Drobeta, Hinova, Bistreţ, Desa.
În secolul al IV-lea, împăratul Constantin cel mare întăreşte din nou unele cetăţi cum sunt cele de la
Drobeta, Sucidava şi Daphne (la vărsarea Argeşului) precum şi cetatea Turris.

25
Năvălirea hunilor din secolul al V-lea (443 – 447), duce la o nouă distrugere a oraşelor de pe teritoriul
României şi în special din partea sudică. În această perioadă de nesiguranţă şi distrugeri de către elementele
migratoare, viaţa urbană s-a redus, accentuându-se ruralismul
b. Oraşele din perioada feudală
Documentele istorice arată existenţa în secolele X – XIV a unei mulţimi de sate dezvoltate o dată cu
trecerea perioadei de migraţie a popoarelor. Pe fondul acestora evoluează târgurile, sau locul pentru
schimbul de produse, în special la limita dintre dealuri şi câmpie, sau în câmpie, în zonele de limită dintre
stepă – pădure iar mai târziu de-a lungul drumurilor comerciale ca: Târgul Dealului de lângă Piteşti, care şi-a
păstrat numele până în secolul al XIX-lea, Târgul Bucureşti, Târgşor lângă Ploieşti, Gherghiţa, etc.
Oraşele cetăţi
Reprezintă noile medii urbane caracteristice epocii feudale şi anume, cetăţile feudale, revigorate pe
fondul vechilor formaţiuni urbane, pe ruinele lor sau alături de acestea, în aria unor sate evoluate.
Ele îndeplineau funcţiile de apărare şi de adăpost pentru populaţie în caz de invazii, fiind formate din
două părţi: cetatea propriu-zisă, înconjurată de ziduri şi burgul nefortificat, unde era piaţa oraşului şi trăiau
târgoveţii şi meşteşugarii.
Oraşele cetăţi au avut un rol hotărâtor în procesul formării şi integrării poporului român, constituind
şi centre de organizare teritorială a cnezatelor şi apoi a judeţelor şi principatelor: Moldova, Transilvania şi
Ţara Românească.
Pe fondul acestora, în sudul ţării au evoluat oraşele: Bucureşti, Târgovişte, Brăila, Giurgiu, Turnu
Măgurele, Craiova şi altele.
Oraşele târguri
Tipul de oraş sau centru urban – târgul, se dezvoltă ca vechi centru cu asemenea funcţii, sau preia
funcţiile oraşelor cetăţi.
Oraşul târg a cunoscut mai multe faze de evoluţie, constituind centre cu funcţii de schimb permanent,
periodic, sau de tranzit.
Forma cea mai expresivă a acestor tipuri de oraşe-târg, se poate urmări mai bine din perioada
convieţuirii populaţiei daco-romane cu slavii, când aşezările de acest fel sunt atestate în documentele vremii
sub denumirea de târguri.
În funcţie de intensitatea schimburilor şi de poziţia lor geografică, se disting mai multe sub-tipuri de
târguri, dintre care, în Câmpia Română sunt tipice:
1. Oraşe târguri, centre de schimb dezvoltate, apărute pe baza unor antecedente rurale.
Acestea sunt oraşele de astăzi, născute ca sate în epoca feudală, multe dintre ele fiind localizate
alături sau pe vechile ruine daco-romane, ca: Piteşti, Craiova, Ploieşti, iar în faza iniţială: Bucureşti şi
Târgovişte. Aceste oraşe au preluat şi intensificat funcţiile agricole, devenind pieţe de schimb sau de negoţ,
fiind favorizate de poziţia geografică şi de drumurile comerciale.
2. Oraşe târguri centre meşteşugăreşti şi comerciale, pe baza unor aşezări rurale devenite reşedinţe
administrative sau nobiliare.
Sunt reprezentate de aşezările care au devenit, prin poziţia lor economico – geografică sau
strategică, reşedinţe nobiliare sau domneşti, cum sunt: Bucureşti şi Târgovişte.
Intensificarea schimburilor dintre diferite regiuni naturale ale ţării, au generat apariţia unor oraşe-
dublete, pe cursul apelor folosite drept căi de comunicaţie, cum este Dunărea de Jos, unde s-au dezvoltat
oraşele Brăila – Măcin, Feteşti – Cernavodă. Dezvoltarea centrelor urbane dunărene se produce în perioada
intensificării comerţului dintre zonele Mării Mediterane şi Europa Centrală. Fuziunea dintre activitatea
comercială cu cea portuară contribuie la dezvoltarea oraşelor dunărene de astăzi: Galaţi, Brăila, Călăraşi,
Olteniţa, Giurgiu, Turnu Măgurele, Corabia, Calafat, Drobeta Turnu-Severin.
Treptat se conturează principala schemă a oraşelor din Câmpia Română.
c. Oraşele din perioada secolului al XIX-lea
Începând cu secolul al XIX-lea, vechile oraşe se dezvoltă atât ca număr de locuitori, cât şi sub aspect
edilitar şi arhitectural.
Dezvoltarea comerţului, a industriei, a căilor ferate, a agriculturii, care au favorizat comerţul cu
produse agricole, constituie factorii care au dinamizat evoluţia oraşelor din zonă.

Activitatea comercială cu produse agricole

26
 Aceasta a favorizat în primul rând dinamica oraşelor de câmpie începând din secolul al XIX-lea.
Caracterul dominant agricol, determinat în mod firesc de extinderea mare a câmpiei şi a solurilor fertile, a
polarizat concentrări mari de populaţie nu numai în oraşele târguri, ci şi la vadurile Dunării cu drumuri mari
internaţionale, unde s-au înălţat clădiri pentru depozitarea cerealelor în vederea exportului.
În Câmpia Olteniei, oraşul Craiova se distinge ca cel mai însemnat centru comercial în care
activitatea industrială era reprezentată de morile mecanice, presele de ulei, abatoare, manufacturi etc.
Începând din anul 1829 când s-a liberalizat navigaţia pe Dunăre, după înlăturarea monopolului impus
de turci, se dezvoltă oraşele porturi: Drobeta – Turnu Severin (cunoscut din antichitate ca vad de prim ordin
de legătură cu restul Peninsulei Balcanice), Calafatul, Corabia la capătul vechiului drum roman de pe Valea
Oltului. Între acestea apar numeroase schele dunărene la Gruia, Gârla Mare, Cetate, Bistreţ, Bechet, cu
funcţia de concentrare şi export de cereale, peşte şi lemn. Spre interiorul câmpiei se amplifică târgurile
cerealiere ale Băileştilor şi Caracalului.
În Câmpia dintre Olt şi Argeş, se constată acelaşi fenomen prin care produse agricole din
hinterlandul sectorului, au determinat creşterea traficului de cereale, de animale vii şi peşte, transportate pe
drumurile care se adunau spre cele patru oraşe-târguri sau schele: Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu,
Olteniţa. Către mijlocul secolului al XIX-lea, acestea s-au impus ca oraşe-porturi, cu dublarea numărului de
locuitori.
Cele patru vaduri la Dunăre care îndeplineau (din toate timpurile) funcţia de puncte de trecere peste
fluviu, au facilitat apariţia pe malul opus a altor oraşe-târguri sau schele, figurând ca centre perechi: Turnu
Măgurele – Nikopol ((Nicopole), Zimnicea – Svistov (Şiştov), Giurgiu – Ruse, Olteniţa – Tutrakan
(Turtucaia)).
În interiorul câmpiei din acest sector evoluează alte centre-târguri de cereale în strânsă legătură cu
oraşele dunărene (Alexandria, Băileşti, etc.).
În partea estică a Câmpiei Române, centrele urbane cu viabilitate care au împlinit mai întâi aceeaşi
funcţie de comercializare a cerealelor sunt: Călăraşi, Brăila şi Galaţi, legate de valea Dunării. Oraşul
Călăraşi a evoluat şi pe baza aşezării sale geografice pe terasa joasă a Dunării, în apropiere de desprinderea
braţului Borcea de fluviu. Aici se adunau în trecut şi se întâlnesc şi astăzi drumurile din nordul Bărăganului
şi din valea Ialomiţei cu cele din lungul Dunării. La început a existat o vestită schelă de cereale, care ulterior
s-a transformat în port cerealier în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Brăila şi Galaţi s-au dezvoltat de timpuriu ca porturi de cereale, deoarece aici soseau principalele
drumuri comerciale feudale dinspre câmpie, căpătând amploare deosebită în a doua parte a secolului al XIX-
lea când se remarcau prin silozurile de cereale şi alte instalaţii portuare, deoarece aici pătrundeau încă de
atunci nave de tonaj maritim.
Spre interiorul câmpiei, apar noi oraşe legate de colectarea şi depozitarea cerealelor, cum sunt:
Slobozia şi Urziceni.

Construirea căilor ferate

În secolul al XIX-lea a constituit un factor principal în dinamica economiei şi respectiv a oraşelor. La
sfârşitul secolului al XIX-lea se construiesc căile ferate Piatra Olt – Caracal – Corabia (1887 – 1891),
Craiova – Băileşti – Calafat (186 – 1898), Bucureşti – Giurgiu (1896). După construirea căii ferate Bucureşti
– Feteşti şi a podului de la Cernavodă în 1895 (de către inginerul Anghel Saligny), care au favorizat exportul
cerealelor spre mare, oraşele-porturi dunărene înregistrează o diminuare a acestei activităţi şi reorientarea
spre alte funcţii industriale, agricole, portuare).
Aliniamentul oraşelor din nordul Câmpiei Române la limita cu zona deluroasă, au evoluat tot pe
fondul oraşelor-târg, în care activitatea comercială era favorizată de vecinătatea ţinuturilor deluroase în care
locuitorii ofereau alte tipuri de produse: sare, lemn, fructe, vinuri etc., precum şi de văile râurilor pe care s-
au construit căile de circulaţie rutieră şi feroviară
Industria uşoară şi alimentară de importanţă locală, industria lemnului, a petrolului (la Ploieşti şi
Piteşti) a atelierelor mecanice, constituie etapa de trecere spre producţia de fabrică modernă din secolul XX.

Oraşele din secolul al XX-lea

Până la cel de-al doilea război mondial, întreprinderile industriale amplasate în oraşele mai mari
(Bucureşti, Craiova, Piteşti, Ploieşti, Brăila, Galaţi, Drobeta Turnu Severin) se baza mai mult pe ramuri ale
industriei uşoare, şi alimentare datorită abundenţei materiei prime agricole şi animaliere (cereale, plante
27
industriale, struguri, lapte, carne), la care se alătură şi unele ateliere mecanice, construcţii de maşini şi
prelucrarea metalelor, industria chimică (în Bucureşti, şi Ploieşti).
După al doilea război mondial se dezvoltă industria siderurgică, constructoare de maşini, chimică,
etc., la Bucureşti, Ploieşti, Galaţi, Craiova, Brăila, Piteşti, Drobeta Turnu Severin, Turnu Măgurele, Giurgiu,
Călăraşi şi altele.
În oraşele Calafat, Corabia, Slobozia, apar fabrici de prelucrare a produselor agricole (sfecla de zahăr,
floarea soarelui, legume). Se revigorează întreaga activitate social-economică a oraşelor care au devenit
reşedinţe de judeţ, sunt ridicate noi aşezări rurale la nivel de oraşe, care au căpătat noi funcţii generate de
activităţi de servicii, cum sunt nodurile feroviare: Piatra Olt, Roşiorii de Vede, Videle, Făurei. De asemenea
exploatarea petrolului din Bărăgan a influenţat oraşul Ianca iar alte unităţi ale industriei mici şi mijlocii fac
să se dezvolte alte oraşe: Budeşti, Buftea, Costeşti, Fundulea.
Valorificarea superioară a produselor agricole din Câmpia Română, ca şi perfecţionarea sau
dezvoltarea de noi ramuri industriale, dezvoltarea turismului, vor contribui la amplificarea fenomenului
urban.

XI. ECONOMIA CÂMPIEI ROMÂNE

11.1 Agricultura în Câmpia Română
Condiţiile naturale din Câmpia Română sunt favorabile dezvoltării tuturor ramurilor agriculturii, cea
ce face ca ea să constituie principala regiune agricolă a ţării, unde se cultivă cea mai mare parte din cereale,
plante tehnice, legume şi nutreţuri.
11.1.a. Structura fondului funciar
Câmpia Română deţine o treime din suprafaţa agricolă a României şi cca. 80 % din terenurile arabile
ale ţării. Suprafaţa Câmpiei Române aparţine la 14 judeţe (inclusiv municipiului Bucureşti cu rang de judeţ),
dintre care 6 judeţe au suprafeţe numai de câmpie (Brăila, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Ilfov, municipiul
Bucureşti, Teleorman). Cele mai mici regiuni de câmpie (cca. 20 % din suprafaţă), se află în judeţele: Argeş,
Dâmboviţa, Vrancea, iar celelalte au arii de câmpie reprezentând 20 – 70 % din teritoriu (Mehedinţi, Dolj,
Olt, Buzău, Prahova).
În judeţele de câmpie terenurile agricole au o pondere de 85 – 90 %, în care domină suprafaţa
arabilă, iar în celelalte, alături de terenurile arabile apar suprafeţe cu vii şi livezi, ca şi suprafeţe cu păduri şi
fâneţe (Dolj, Mehedinţi, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău, Vrancea).
Între terenurile neagricole se află:
➢ Suprafeţe mici ocupate cu păduri, ca de exemplu în judeţul Brăila – 4,5 % din suprafaţa sa, în judeţul
Călăraşi 4,3 %, în judeţul Dolj 3,6 % etc.;
➢ Suprafeţe ocupate de ape şi regiuni mlăştinoase, în lunca şi bălţile Dunării, unde au pondere mai
mare;
➢ Suprafeţe ocupate de căile de comunicaţie (drumuri, şosele modernizate, căi ferate), cca. 1,5 % din
total.
11.1.b Factorii care limitează productivitatea agricolă în Câmpia Română
Cu toate că relieful major al Câmpiei Române oferă condiţii generale relativ uniforme, totuşi, o serie
de particularităţi litologice, morfologice, climatice hidrologice şi pedologice se concretizează în factori sau
fenomene care influenţează negativ producţia agricolă.
Aceştia sunt:
➢ Diferite procese geomorfologice reprezentate prin: deflaţie, tasări, eroziunea terenului, adâncimea
fragmentării etc. favorizate de depozitele superficiale: argile, nisipuri, loessuri;
➢ Perioadele de uscăciune şi secetele înregistrează în Câmpia Română cele mai frecvente şi mai mari
intervale, durata medie a intervalului de secetă este de 15 – 20 zile, cu valori mai mari în partea de
est a sa;
➢ Excesul de umiditate se înregistrează în regiunea luncilor, crovurilor, suprafeţelor argiloase, în inter-
dune (mai frecvente în judeţele Brăila, Dolj, Galaţi, Călăraşi, Giurgiu, Olt, Argeş), dereglarea
regimului hidric în pânza freatică şi sol;
➢ Nisipurile şi solurile nisipoase au extindere mare în judeţele: Dolj, Brăila, Mehedinţi, Galaţi,
Ialomiţa;
➢ Salinitatea are pondere mai mare în judeţele: Brăila, Buzău, Ialomiţa, Dolj, Giurgiu, Călăraşi;

28
 ➢ Eroziunea solurilor constituie un factor reprezentativ în câmpiile de glacis (dintre Istriţa şi Râmnic,
în câmpiile piemontane Ploieşti, Târgovişte, Piteşti) şi chiar, parţial, în câmpiile: Burnas, Boianul
etc.
O eroziune mai slabă apare şi în câmpiile tabulare de terase sub formă de pluviodenudare,
sufozionarea unor versanţi şi maluri ale râurilor. La acestea se adaugă şi poluarea antropică, printr-o serie de
activităţi industriale, scoaterea din circuitul agricol a suprafeţelor de teren pentru construcţii industriale,
exploatarea petrolului, etc.
11.1.c Lucrările de amenajări funciare.
În raport cu factorii limitativi ai producţiei agricole din Câmpia Română, s-a impus realizarea
lucrărilor mecanizate de irigaţii şi desecări, de corectare a regimului hidrologic, lucrări de conservare şi
amenajare a solului.

Lucrările de îndiguiri şi desecări

Pentru prevenirea inundaţiilor şi eliminării excesului de umiditate lucrările de îndiguiri şi desecări au
comportat acţiuni complexe de construcţie a digurilor, a canalelor de colectare şi drenaj în lungul Dunării şi
al râurilor Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa, Călmăţui, Buzău, Siret şi Prut.
Suprafeţele îndiguite se ridică la 300.000 ha în lunca Dunării, 125.000 ha în judeţul Brăila şi 75.000
ha în fiecare din judeţele Dolj, Ialomiţa, Călăraşi.
Principalele sisteme de desecare – drenare sunt:
➢ Insula Brăilei;
➢ Nămoloasa – Mărăcineni (în Câmpia Siretului);
➢ Mostiştea şi Titu – Ogrezeni în lunca Argeşului;
➢ Stoeneşti – Vişina (valea Oltului în Câmpia Romanaţi);
➢ Zănoaga – Apele Vii (Câmpul Leu – Rotunda);
➢ Corbii mari – Jugureni (în lunca Dâmbovuicului);
➢ Bechet – Dăbuleni – Corabia (pe valea Dunării);
➢ Rast – Bistreţu – Nedeia – Jiu (pe valea Dunării);
➢ Crivina – Vânju Mare (pe valea Blahniţei).
Cele mai de seamă lucrări de acest fel au fost executate în Lunca Dunării, unde în fosta „Baltă a
Brăilei”, numită acum „Insula Mare a Brăilei”, întreaga suprafaţă a fost îndiguită, desecată prin sisteme de
canale şi staţii de pompare, defrişată de desişurile de sălcii şi răchitiş, nivelată şi amenajată pentru irigaţii,
intrând în domeniul culturilor agricole.
Combaterea secetei
Fenomenul secetei se manifestă frecvent în Câmpia Română, mai ales în partea estică a sa. Sistemele
de irigaţie constituie o condiţie esenţială pentru realizarea producţiei agricole pe cca. 3 milioane hectare, la
care se adaugă peste 300.000 ha din Lunca Dunării. Aproximativ 80 % din totalul suprafeţei irigate depinde
de Dunăre, celelalte surse ale apei din râuri au importanţă locală pentru suprafeţe mai reduse.
Sistemele de irigaţii construite până în prezent sunt:
➢ în Câmpia Siretului – Cotu Lung, Baldovineşti;
➢ în Câmpia Brăilei, cu alimentare din Dunăre – sistemul Terasa Brăilei;
➢ în Câmpia Bărăganului, cu alimentare din Dunăre – sistemele Pietroiu – Ştefan cel Mare şi Călmăţui
– Călăraşi;
➢ în Câmpia Mostiştei – sistemul Mostiştea;
➢ în Câmpia Câlnăului din sudul Bucureştiului – sistemele Vidra – Berceni – Frumuşani şi Popeşti –
Leordeni;
➢ în Câmpia Boianului şi Burnas – sistemele cu alimentare din Dunăre, Terasa Zimnicea şi Giurgiu –
Răzmireşti;
➢ în Câmpia Romanaţi, cu alimentare din Olt – sistemele Fărcaşele şi Stoeneşti – Vişina, iar cu
alimentare din Dunăre – sistemul Sadova – Corabia;
➢ în Câmpia Deznăţuiului – Calafat – Băileşti, Cetate – Galicea Mare;
➢ în Câmpia Blahniţei – Izvoarele – Cujmir;
➢ în lunca Dunării, în regiunea marilor bălţi – sistemul Borcea, sistemul Insula Mare a Brăilei şi
sistemul Bălţilor.

29
 Toate aceste amenajări funciare făcute cu mari eforturi nu dau randamentul necesar dacă nu sunt
folosite ştiinţific, printr-o dirijare corectă a relaţiei climă – sol – apă – plantă.
Stabilizarea nisipurilor mobile şi semi-fixate, precum şi a psamoregosolurilor
Aceasta s-a realizat în parte printr-o agrotehnică adecvată de nivelare, fertilizare, irigaţii şi folosirea
unor plante specifice de cultură; viţa de vie, pomi fructiferi (piersici, caişi), tutun, pepeni, alternând cu
perdele forestiere de salcâmi în special în sudul Câmpiei Olteniei (Dăbuleni, Pristol, Pătulele, Izvoarele,
Ostrovul Mare). Nisipurile din Câmpia Olteniei se întind pe o suprafaţă de cca. 230.000 ha, din care 90.000
ha sunt soluri nisipoase de tip cernoziomic. Zona ocupată de nisipuri se întinde de-a lungul Dunării, ca o
fâşie ce ajunge la o lăţime de cca. 30 km., începând din dreptul localităţii Ostrovu Corbului, la sud de
Drobeta Turnu Severin şi ajungând după cca. 180 km, până la Corabia.
Din suprafaţa de 140.000 ha ocupată cu nisipuri eoliene, cca. 65.000 ha se află în stânga Jiului în
cadrul Câmpiei Romanaţi. Nisipurile din Câmpia Olteniei sunt dispuse sub formă de dune longitudinale,
orientate după direcţia vântului dominant de la vest la est.
Nisipurile din Câmpia Bărăganului ocupă o suprafaţă de cca. 36.000 ha, cele mai extinse fiind cele
de pe malul drept al Călmăţuiului unde dunele sunt în parte stabilizate. Cele de pe malul drept al Ialomiţei şi
cele de-a lungul Buzăului cuprind mai mult de jumătate soluri nisipoase cernoziomice fixate prin culturi.
Nisipurile din Câmpia Tecuciului ocupă o suprafaţă de cca. 13.500 ha, întinzându-se ca o fâşie lată
de 1 – 5 km şi lungă de cca. 40 km, de-a lungul şoselei Galaţi – Tecuci, de la Ungureni până la Hanu
Conachi. În zona comunelor Hanul Conachi – Şerbăneşti – Lieşti, se află o suprafaţă mai importantă (cca.
1.600 ha) cu nisipuri mobile şi semimobile (N. Al. Rădulescu, 1968).
11.1.d Cultura plantelor
Sunt cultivate toate tipurile de plante specifice zonei temperate, dar ponderea cea mai mare o deţine
cultura cerealelor.
Cultura cerealelor pentru boabe:
Grâul
Grâul se cultivă în România încă din neolitic, aşa cum au dovedit descoperirile arheologice. Acesta a
găsit condiţii favorabile în toată Câmpia Română. În prezent deţine 40% din suprafaţa cultivată cu grâu a
ţării. El se adaptează la condiţii diferite de mediu şi cunoaşte un număr mare de specii, varietăţi şi soiuri. Au
fost aduse o serie de soiuri din import (Triumph, San Pastore, Etoile de Choisy etc.) şi s-au experimentat
soiurile autohtone Dacia, Ileana, etc. Grâul constituie principala cereală panificabilă.
Zona foarte favorabilă de cultură cuprinde Câmpia Băileştilor, partea de sud a Câmpiei Romanaţilor,
Câmpia Boianului şi Burnasului, Câmpia Mostiştei, Bărăganul şi Câmpia Brăilei.
Până în secolul al XVII-lea se cultiva mai ales grâul de primăvară, mai slab calitativ. Ulterior, s-a
trecut cu predilecţie la grâul de toamnă, cu soiuri mai productive şi de calitate superioară.
Porumbul
A fost introdus ca plantă de cultură mai întâi în Transilvania la începutul secolului al XVII-lea, mai
precis în anul 1639, dar s-a aclimatizat foarte bine, având în prezent o arie de răspândire mai mare decât
grâul, fiind mai puţin pretenţios la condiţiile pedoclimatice, cultivându-se atât în zonele de câmpie cât şi în
regiunile colinare. Este folosit în alimentaţia umană, a animalelor şi ca materie primă industrială.
În prezent, cele mai mari suprafeţe sunt cultivate cu porumb hibrid sau dublu hibrid (H.D101,
H.D.203, H.D.410, H.S.400). Zona foarte favorabilă din Câmpia Română se desfăşoară din Câmpia
Băileştilor, Romanaţilor, Câmpia Boianului şi Burnasului, Câmpia Vlăsiei, Câmpia Buzăului, Câmpia
Bărăganului, în condiţii de irigaţii, până spre Câmpia Râmnicului.
Pretându-se foarte bine la irigaţii se cultivă şi pe zonele îndiguite şi irigate din Lunca Dunării, în
Insula Mare a Brăilei. Câmpia Română deţine 40% din totalul suprafeţei cultivate cu porumb pe ţară şi
contribuie cu 47% la producţia totală de porumb a ţării, cu toate că potenţialul lui productiv este mult mai
mare.
Orzul
Este o plantă cerealieră cu o perioadă scurtă de vegetaţie, recoltându-se înaintea grâului. Are condiţii
optime de cultivare în Câmpia Română, care deţine 42% din suprafaţa cultivată la nivel de ţară, în Bărăgan,
Burnas, Găvanu – Burdea, Câmpia Olteniei. Se foloseşte cu predilecţie la fabricarea berii precum şi ca furaj
pentru animale.
Ovăzul

30
 Este o cereală utilizată ca plantă furajeră. În Câmpia Română ocupă suprafeţe reduse, adică mai puţin
de 4% din suprafaţa cultivată a ţării, fiind cultivată în regiunea câmpiilor piemontane.
Orezul
Este o plantă de cultură tropicală fiind aclimatizată pentru prima dată în Câmpia Banatului în anul
1738. În prezent, suprafeţele cultivate sunt mai restrânse şi se află în Lunca Dunării, luncile Oltului,
Argeşului, deoarece factorul termic reprezintă condiţia esenţială urmat de posibilitatea de irigare.

Cultura leguminoaselor pentru boabe

Dintre plantele care aparţin acestei grupe, suprafaţa cultivată şi importanţa economică cea mai mare
o preferinţă fasolea şi mazărea.
Fasolea
Zona favorabilă în raport cu condiţiile pedoclimatice, se află în Câmpia Olteniei, Câmpia Banatului
şi Câmpia Bărăganului ocupând cca. 90.000 ha, ceea ce reprezintă aproape 50% din totalul pe ţară. Câmpia
Română contribuie cu 65% din producţia ţării.
Fasoliţa
Este o plantă rezistentă la secetă şi cu pretenţii reduse la fertilitatea solului, fapt pentru care ea se
cultivă pe alocuri , pe terenurile nisipoase din sudul Câmpiei Olteniei, contribuind şi la procesul de
ameliorare al terenurilor respective.
Mazărea
Mazărea, la fel ca şi fasolea, este o plantă iubitoare de climat mai blând şi are o perioadă mai scurtă
de vegetaţie. Are acelaşi areal geografic de cultură ca şi fasolea, cultivându-se pe circa 15.000 ha. Ea este
utilizată mai ales în industria conservelor.

Cultura plantelor tehnice

a. Plante textile
Cânepa
Este o plantă textilă rezistentă, utilizată la confecţionarea frânghiilor, sacilor, plaselor pescăreşti şi a
altor ţesături rezistente sau aţă, sfoară de diferite dimensiuni, necesară în diverse activităţi. Se cultivă mai
mult în Câmpia Brăilei, Câmpia Buzăului şi în sudul Bărăganului.
Bumbacul
Este o plantă textilă de origine tropicală, pretenţioasă la factorul termic. S-a cultivat în sudul Câmpiei
Olteniei, Burnasului şi Bărăganului. În prezent necesarul de bumbac se acoperă cu importuri.
b. Plante uleioase
Floarea soarelui
Floarea soarelui a fost introdusă în cultură la începutul secolului al XIX-lea în Moldova şi apoi s-a
răspândit repede în întreaga ţară. Câmpia Română a ajuns prima zonă de cultură a ţării, ocupând circa
350.000 ha, ceea ce reprezintă 70% din suprafaţa cultivată a ţării. De asemenea, contribuie în proporţie de
¾ . Zona favorabilă de cultură o reprezintă Câmpia Burnasului, Câmpia Boianului, Câmpia bărăganului.
Este o plantă iubitoare de multă căldură şi lumină, condiţii care le găseşte în zonele de sud şi sud-est ale
ţării. Este principala plantă uleioasă din ţara noastră.
Soia
Este o plantă oleaginoasă originară din extremul Orient (Japonia, China), cultivată în prezent pe mari
întinderi în multe state ale lumii datorită folosirii ei multiple la: uleiuri comestibile, margarină, furaj şi altele,
fiind preferată şi datorită calităţilor ei non-colesterolice . la noi se cultivă îndeosebi în Câmpia Bărăganului,
în Câmpia Olteniei, Câmpiile Boianului şi Burnasului.
Inul pentru ulei
Este o plantă care necesită mai multă căldură şi este rezistentă la secetă. Zonele favorabile de cultură
sunt în Câmpia Olteniei, Câmpia Burnasului, Câmpia Boianului şi Câmpia Bărăganului cu excepţia
nisipurilor şi terenurilor sărăturate.
Ricinul
Este o plantă iubitoare de căldură fiind, foarte sensibilă la brumele timpurii şi târzii. Zonele cele mai
favorabile de cultură se află în partea sudică a Câmpiei Române începând din Oltenia până în Câmpia
Bărăganului.
Rapiţa
31
 Este o plantă puţin pretenţioasă la căldură, dând rezultate bune la temperaturi medii între 7ºC şi 10ºC,
dar este exigentă la umiditate. Valorifică umiditatea acumulată în timpul iernii şi preferă solurile permeabile
şi fertile. Se cultivă în partea centrală şi de nord a Câmpiei Române începând din Câmpia Olteniei, Câmpia
Piteştilor, Câmpia Târgoviştei, Câmpia Ploieştilor, Câmpia Râmnicului.
Macul
Este o plantă care solicită o cantitate mare de căldură pentru întreaga perioadă de vegetaţie. Zonele
favorabile acestei culturi sunt cele de podişuri, dar pe arii restrânse şi în Câmpia Română în unele regiuni
din nordul său, în câmpiile piemontane.
Cânepa
Ocupă suprafeţe reduse în Câmpia Română fiind cultivată cu precădere în Câmpia Câlnăului,
Câmpia Mostiştei, Câmpia Bărăganului.
c. Plante pentru alte ramuri industriale
Sfecla de zahăr
Constituie materia primă pentru industria zahărului. Este o plantă a cărei cultură relativ nouă a fost
introdusă după anul 1870 în zonele cu climă mai rece şi mai umedă din Moldova de nord şi estul
Transilvaniei, deoarece zona ei ecologică găseşte condiţii optime de-a lungul paralelei de 50ºC latitudine
nordică. Prin aplicarea de mijloace agro-tehnice speciale (irigaţii şi realizarea de soluri noi) s-a extins aria de
cultivare şi în alte zone calde ale ţării cum ar fi Câmpia Română şi Câmpia de Vest. În prezent Câmpia
Română prezintă prima zonă de cultură a ţării, celelalte zone situându-se pe locuri secundare.
Deoarece este o plantă perisabilă, sensibilă îndeosebi la îngheţ, pentru a reduce timpul de transport s-
au amplasat fabricile de zahăr în centre urbane din aria culturilor aşa cum sunt: Calafat, Podari (Craiova),
Corabia, Zimnicea, Giurgiu, Călăraşi, Urziceni, Ţăndărei, Buzău şi Ianca.
Tutunul
În funcţie de condiţiile de sol şi climă existente în câmpie şi în zonele deluroase ale ţării se disting
mai multe soiuri de tutun. În Câmpia Română predomină soiul de tip „Virginia” care preferă temperaturi
mai ridicate şi soluri nisipoase, de aceea fiind întâlnit în sudul Câmpiei Olteniei unde solurile sunt nisipoase,
Câmpia Bărăganului în ţinuturile nisipoase de pe văile Ialomiţei, Călmăţuiului şi Buzăului, totalizând peste
30.800 ha ceea ce reprezintă aproape 65% din totalul suprafeţelor cultivate în ţară.
d. Plante medicinale şi aromate
Prezintă importanţă pentru industria farmaceutică, a obţinerii de uleiuri eterice pentru prepararea
produselor cosmetice. Cele mai cunoscute plante de cultură sunt: levănţica, menta, coriandru, muşeţelul şi
pelinul.
Prin condiţiile optime, mai ales sub raport termic, Câmpia Română reprezintă prima zonă de cultură
din ţară a acestor plante.

Cultura cartofului şi legumelor

Aceste plante alcătuiesc o grupă de culturi care reuneşte plante alimentare ce au şi utilităţi
industriale.
Importanţa directă în alimentaţie o au: cartoful, legume cu pondere mare în culturi şi producţie ca:
tomatele, varza, ceapa, ardeii, castraveţii, etc. Multe dintre acestea, în special tomatele sunt utilizate în
industria conservelor, dar şi în alte ramuri ale industriei aşa cum este cartoful care se utilizează pentru
producerea amidonului, glucozei sau alcoolului.
Cartoful
Pentru condiţiile pedoclimatice pe care le oferă Câmpia Română se cultivă soiurile timpurii de
cartofi sau cartofii de vară, în special pe solurile aluvionare lutoase sau luto-nisipoase din luncile râurilor şi
Lunca Dunării. Cartoful de toamnă preferă zonele de climă răcoroasă şi umedă, nefiind pretenţios la soluri el
cultivându-se în judeţele din nordul şi centrul ţării şi în ariile depresiunilor carpatice şi subcarpatice.
Legumele
Se utilizează în alimentaţie în mare parte sub formă proaspătă în perioada caldă a anului. Pentru
prelungirea perioadei de aprovizionare a populaţiei cu legume proaspete s-au dezvoltat culturile forţat în sere
şi solarii, obţinându-se astfel producţii timpurii. Cele mai mari sere sunt la Bucureşti, Ploieşti şi Craiova. În
gospodării individuale se folosesc solariile cu protecţie uşoară prin folii de material plastic.
Ariile de cultură din Câmpia Română cu condiţii favorabile (soluri cu textură uşoară te tip aluvionar
sau luto-nisipos, temperaturi în medie de 10-11ºC, posibilităţi de irigare, chiar şi în sistem local), se află în
32
Lunca Dunării, luncile râurilor: Jiu, Olt, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa Buzău, Siret, Prut, precum şi de-a
lungul râurilor mai mici unde se află sate mari cu tradiţie agricolă şi legumicolă din întreaga câmpie.
Zonele pre-orăşeneşti din Câmpia Română au ajuns mari producătoare de legume, satele de aici,
profilându-se pe funcţia legumicolă. În primul rând se pot exemplifica cele din judeţul Ilfov care
aprovizionează capitala şi cele ale oraşelor mari cum sunt Craiova, Galaţi, Brăila, Piteşti, Ploieşti, Buzău,
Drobeta Turnu Severin şi a altor oraşe.
1. Cultura tomatelor
Tomatele sau pătlăgelele roşii sunt plante iubitoare de căldură şi lumină solară; dau producţii bune pe
soluri cu textură uşoară şi condiţii de irigaţie.
Ocupă primul loc în cultura legumelor, fiind utilizată în alimentaţie direct cât şi în industria conservelor.
Suprafeţele cultivate se află atât în câmp liber, în arealul oraşelor – centre consumatoare, în aria fabricilor de
conserve, în sere şi solarii, ocupând circa. 50.000 ha.
2. Ardeiul
Este o plantă termofilă şi arată cele mai favorabile condiţii de creştere şi dezvoltare în Lunca
Dunării, în luncile râurilor, precum şi în zonele pre-orăşeneşti, cultivat cu mare atenţie de legumicultori
prezintă multe varietăţi.
3. Ceapa, prazul şi usturoiul
Acestea au condiţii ecologice favorabile în Câmpia Olteniei în luncile Oltului, Argeşului,
Dâmboviţei, Siretului, Prutului, dar şi în zonele pre-orăşeneşti mai ales pentru consumul proaspăt în stare
verde.
4. Varza
Varza cu cele două soiuri - cea timpurie şi cea de toamnă – este mult solicitată pentru consum. Nu
este pretenţioasă faţă de temperatură, dar foarte exigentă faţă de umiditate. Are condiţii foarte favorabile în
Lunca Dunării şi luncile Jiului, Oltului, Argeşului, Dâmboviţei, Siretului, Prutului, precum şi în partea
nordică a Câmpiei Române, în câmpiile de subsidenţă.
5. Rădăcinoase comestibile
Cuprind: morcovul, păstârnacul, ţelina, pătrunjelul, ridichile etc. şi necesită un climat mai umed şi
soluri mai fertile cu textură uşoară şi mijlocie, condiţii care se găsesc în Lunca Dunării şi luncile celorlalte
râuri care străbat Câmpia Română. Dau producţii bune în nordul câmpiei, în câmpiile de subsidenţă.
6. Păstăioasele de grădină
Se cultivă mai ales în grădinile din preajma gospodăriilor individuale nu numai pentru consumul propriu ci
şi pentru comercializarea pe piaţă de către mici producători.
7. Castraveţii
Castraveţii se cultivă atât în câmp deschis cât şi solarii având mare solicitare la consum fie în stare proaspătă
fie sub formă conservată. Se cultivă în condiţii de irigare necesitând multă apă.
8. Pepenii galbeni şi verzi
Sunt plante iubitoare de căldură găsind zone foarte favorabile în Câmpia Română în condiţii de irigaţie.
Pepenii verzi dau producţii mari pe terenurile nisipoase în condiţii de irigaţii în Câmpia Olteniei, Câmpia
Bărăganului şi Câmpia Brăilei.

Plante de nutreţ cultivate

Din grupa acestor plante o mare importanţă o prezintă plantele perene – care după semănare se
recoltează pe câţiva ani in şir – dintre care amintim lucerna şi trifoiul.
Lucerna
Plantă de climă secetoasă şi căldură are o zonă foarte favorabilă de cultură în centrul Câmpiei
Române, din Oltenia şi din Muntenia până la limita vestică a Bărăganului. O a doua zonă de gradul II de
favorabilitate cuprinde nordul şi sudul Câmpiei Române precum şi zona Bărăganului.
Trifoiul
Trifoiul este o plantă iubitoare de un climat mai umed şi răcoros din ţinuturile deluroase, fapt pentru
care în Câmpia Română se cultivă pe suprafeţe reduse.
Rădăcinoasele de nutreţ
Dintre rădăcinoasele de nutreţ amintim sfecla furajeră care se cultivă pe arii restrânse în luncile
râurilor.

33
 11.1.e Viticultura
În ţara noastră, viticultura este o ocupaţie cu vechi tradiţii. Viţa de vie este o plantă iubitoare de
căldură şi lumină solară, preferând solurile calcaroase şi nisipoase; pe terenurile lutoase cu exces de
umiditate din câmpie neavând rezultate bune.
De aceea în Câmpia Română cea mai extinsă zonă viticolă se dezvoltă pe câmpiile de glacis, la contactul cu
zona subcarpatică începând de la Teleajen până la nord de Panciu. La vest de Prahova această fâşie de glacis
se îngustează şi pătrunde în zona deluroasă.
Alte zone favorabile se află pe terenurile nisipoase din sudul Câmpiei Olteniei, pe frunţile teraselor
precum şi la limita nordică a câmpiei, la contactul cu Piemontul Getic, pe terasele Dunării dintre văile
Oltului şi Argeşului (Greaca, Chirnogi).
Tipurile de soiuri cultivate aparţin celor altoite pentru struguri de vin şi de masă, celor hibride
rezistente la boli dar cu producţii mici şi foarte dispersate.
După extinderea plantaţiei şi gruparea suprafeţelor viticole, se utilizează scara batonomică de
regiune, podgorie, centru viticol.
În Câmpia Română există o singură regiune viticolă de pe câmpiile de glacis din vecinătatea Subcarpaţilor
Curburii dintre Teleajen şi Panciu, Celelalte sunt podgorii şi centre viticole.
Principalele podgorii sunt:
➢ Podgoria Panciu, amplasată între Putna şi nord de Panciu, se extinde pe cca. 7.000 ha. Pe pante cu
expunere estică şi sud-estică, cu altitudinea de 140 – 360 m. Ca soiuri dominante sunt: Feteasca
Albă, Muscat Ottonel, Risling italian. Centrul viticol este Panciu cu centrul viticol Odobeşti, se
extinde de la valea Putnei până la paralela Focşanilor. Plantaţia viticolă se desfăşoară între 70 – 100
m altitudine şi urcă până la 360 – 370 m altitudine. Cuprinde cca. 2.000 ha în care domină soiurile:
Galbena de Odobeşti, Crâmpoşia, Frâncuşa, Muscat Ottonel, Risling italian, Pinot gris.
➢ Podgoria Coteşti, se desfăşoară de la Focşani până la Râmnicu Sărat, pe cca. 9.000 ha terenuri cu
altitudini între 90 – 340 m. Soiurile pentru vin sunt: Băbească, Fetească, Risling italian, Muscat
ottonel.
➢ Podgoria Istriţa – Dealu Mare, desfăşurată între văile Buzăului şi Teleajenului, cuprinde 17.000 ha.
Expunerea pantei este sudică, iar altitudinile între 110 – 140 m, până la 220 m. Sunt două centre
importante: Pietroasele, cu staţiune viticolă din 1892 şi Valea Călugărească cu Institutul de Cercetare
a Viei şi Vinului din 1967. Ca centre viticole sunt: Valea Călugărească şi Gura Vadului. Domină
soiurile: Sauvignon în podgoria Dealu Mare, iar la Pietroasele, soiurile: Tămâioasă şi Grasa de
Pietroasele pentru vinuri albe.
➢ Podgoria Iveşti – Hanu Conachi. Se desfăşoară pe terasa nisipoasă de pe stânga râului Bârlad, în
Câmpia Tecuci, pe o suprafaţă de 2.500 ha, combinată şi cu suprafeţe cu păduri. Domină soiurile:
Aligoté, Muscat Ottonel, Fetească Albă, Galbena de Odobeşti şi soiuri pentru struguri de masă.
➢ Podgoria Leordeni – Ştefăneşti. Se desfăşoară pe stânga Argeşului, la limita dintre Piemontul
Cândeşti şi Câmpia Înaltă a Piteştilor.
➢ Podgoriile de pe nisipurile din Câmpia Olteniei. Se desfăşoară mai mult în stânga Jiului până în sud
aproape de Lunca Dunării, cu centrele viticole de la Ostroveni, Dăbuleni, Călăraşi şi Staţiunea
experimentală Tâmbureşti. Aici au fost cele mai vechi plantaţii de vie de pe vremea dacilor, nefiind
afectate de filoxeră. Cuprind cca. 10.000 ha. În prezent sunt soiuri altoite: Băbeasca neagră, Merlot,
Roşioara de Oltenia (pentru vinul roz), Tămâioasa românească şi Mustoasa, pentru vinuri albe,
soiurile Afuz-Ali şi Cardinal, pentru struguri de masă.
➢ Podgoria Segarcea, desfăşurată pe fruntea teraselor Dunării şi în Câmpia Sălcuţa, pe cca. 2.00 ha. În
zona Radovanu – Segarcea se află mai mult formaţiuni loessoide cu textură uşoară. Domină soiuri
pentru vinuri albe: Risling, italian, Muscat Ottonel, Aligoté, Feteasca Albă, Pinot gris, la care se
adaugă şi plantaţii cu hibrizi. Centrul de vinificaţie este Segarcea.
➢ Podgoria Greaca. Se desfăşoară pe fruntea terasei a IV-a a Dunării şi partea estică a Câmpiei
Burnasului, pe cca. 1.500 ha. Sunt soiuri de struguri timpurii de masă dar şi pentru vin.

11.1.f Pomicultura
În Câmpia Română, pepiniere şi plantaţii pomicole se află în partea nordică, la contactul cu zona
deluroasă dar şi în apropierea oraşelor şi în gospodăriile individuale din cadrul aşezărilor rurale.

34
 Odată cu valorificarea nisipurilor din stânga Jiului şi sudul Olteniei, alături de viţa de vie s-au
realizat şi plantaţii de cais, piersic, zarzăr, în condiţii de irigaţii. În partea nordică a câmpiei, domină prunul
şi mărul.
Plantaţiile de căpşuni sunt cultivate în preajma oraşelor mari: Bucureşti, Craiova, Piteşti, Slatina,
Ploieşti etc., unde se valorifică imediat pe piaţa de consum, iar o altă parte se livrează la fabricile de
conserve de fructe şi sucuri.

11.2 Industria
a) Industria extractivă a hidrocarburilor
Câmpia Română deţine acumulări de hidrocarburi adăpostite în formaţiuni mezozoice şi neogene. Sunt
grupate în următoarele zone:
➢ Câmpia Olteniei, cu centrele Gherceşti, Coşoveni, Tufani;
➢ Câmpia dintre Olt şi Dâmboviţa, cu zăcămintele din centrele: Corbii Mari, Stoeneşti, Titu, Videle,
Vadu Lat, Blejeşti, Cartojani ş.a.;
➢ partea estică a Câmpiei Române, cu acumulări în formaţiuni pliocene de la: Moara Vlăsiei, Balta
Albă, Independenţa, Ulmu, Lişcoteanca, Bordei Verde, Jugureanu, Oprişeneşti, Colelia, Grinda.
Rafinării la: Piteşti, Brazi, Ploieşti.
Zăcăminte de gaze naturale
- Sunt concentrate în partea centrală a Câmpiei Române, în aria centrelor: Văcăreşti, Gura Şuţii, Finta,
Bilciureşti din judeţul Dâmboviţa;
- în partea estică a Câmpiei Române, la: Urziceni, Dridu, Padina, Gârbovi din judeţul Ialomiţa;
Gheorgheasa, Balta Albă în judeţul Buzău şi la Oprişeneşti, Lişcoteanca - judeţul Brăila.
Gazele din Câmpia Română însoţesc zăcămintele de petrol, intrând în categoria gazelor asociate sau
gaze de sondă.

b) Industria energiei electrice şi termice

Energia hidraulică se obţine îndeosebi prin valorificarea apelor Dunării în hidrocentralele Porţile de
Fier I şi Porţile de Fier II ca şi cele de pe valea Oltului.
Centralele termoelectrice se află în centrele urbane de la Craiova (Işalniţa), Bucureşti Sud, Brăila,
Galaţi.

c) Industria alimentară şi a băuturilor

În raport cu resursele agricole vegetale şi animale din Câmpia Româna, se disting mai multe
subramuri:
➢ Industria morăritului şi panificaţiei se află în numeroase centre urbane şi chiar în centrele rurale,
între care mai importante sunt Bucureşti, Brăila, Craiova, Galaţi, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte ş.a.
➢ Industria zahărului a fost condiţionată de zonele de cultură a materiei prime (sfecla de zahăr) şi este
reprezentată de centrele Chitila (Bucureşti), Corabia, Giurgiu, Buzău, Călăraşi;
➢ Industria uleiurilor vegetale se obţine în principal din seminţele de floarea soarelui, plantă uleoiasă
mult răspândită în Câmpia Română. Principalele fabrici sunt amplasate la Craiova (Podari),
Bucureşti (Bragadiru), Buzău, Slobozia, Urziceni, Galaţi;
➢ Industria produselor lactate este prezentă în marile centre urbane care sunt şi centre de consum;
➢ Industria băuturilor alcoolice şi răcoritoare se află în centrele urbane mari: Bucureşti, Craiova,
Brăila, Piteşti;

d) Industria textilă şi a produselor textile

Prelucrarea primară a inului şi cânepii este legată de aria geografică de cultură a acestor plante. Fibrele
se obţin în topitorii de in şi cânepă din regiunea Câmpiei Române, iar prelucrarea se realizează în filaturi şi
în întreprinderile integrate de filaturi şi ţesătorii.
➢ Industria bumbacului. Utilizează, în principal, materia primă din import şi se prelucrează în filaturi,
în întreprinderi integrate (filaturi şi ţesătorii), ţesătorii şi întreprinderi pentru producerea aţei,
amplasate în Bucureşti ca şi în alte centre din ţară.

35
 ➢ Industria confecţiilor şi tricotajelor. S-a dezvoltat în special în oraşele mari şi mijlocii, ca centre de
consum, cum sunt: Bucureşti, Craiova, Drobeta Turnu-Severin, Călăraşi, Brăila.
e) Industria încălţămintei
Beneficiază de materii prime diverse: piele naturală, înlocuitori furnizaţi de industria chimică şi
textilă (piele sintetică, talpă de cauciuc, talpă artificială, textile). Cele mai importante unităţi sunt la
Bucureşti, în cadrul Câmpiei Române, alături de care se află şi alte centre din ţară. Tot aici se prelucrează şi
blănurile.
f) Industria de prelucrare a lemnului, celulozei şi hârtiei
S-a dezvoltat cu precădere în ariile fondului forestier, dar şi în centrele mari de consum. Combinate
de prelucrare complexă a lemnulu se află la Bucureşti, Piteşti, Drobeta Turnu-Severin.
➢ Industria celulozei şi hârtiei: Brăila şi Bucureşti.
➢ Industria mobilei: Drobeta Turnu-Severin, Craiova, Piteşti, Bucureşti, Slobozia, Brăila, Galaţi,
Călăraşi, Giurgiu.
➢ Industria binalelor şi parchetelor: la Bucureşti, Piteşti, Drobeta Turnu-Severin.

11.3. Sistemul căilor de comunicaţie

11.3.1. Reţeaua feroviară. S-a constituit, în primul rând, ca o necesitate a modernizării României şi a
contribuit efectiv la procesul de dezvoltare a ţării. Prin construcţia de căi ferate s-a urmărit iniţial asigurarea
de legături lesnicioase cu sudul Dunării, în condiţiile în care Turcia era încă putere protectoare (Bucureşti-
Giurgiu, 1869) şi apoi cu porturile dunărene (Piteşti-Costeşti-Roşiori de Vede-Turnu (cu bifurcaţie spre
Zimnicea); Piteşti-Costeşti-Piatra Olt-Craiova-Băileşti-Calafat etc.). În deceniile următoare apar ca o
prioritate, legăturile transversale, legând Bucureştiul de Banat prin Piteşti-Craiova şi, respectiv, de Marea
Neagră (portul Contstanţa). Pentru trecerea Dunării, inginerul român Anghel Saligny realizează între 1890-
1895 podul metalic de la Cernavodă, al doilea din Europa în acea perioadă ca dimensiuni şi reuşită
inginerească.
Configuraţia actuală a reţelei feroviare se completează la mijlocul secolului al XX-lea prin
construcţia magistralei Bucureşti-Roşiori de Vede-Craiova şi a tronsonului Făurei-Tecuci.
Electrificarea şi dublarea liniilor magistrale (Craiova – Bucureşti – Constanţa; Bucureşti – Ploieşti –
Buzău – Valea Siretului şi Bucureşti - Braşov) a dus la o creştere rapidă a traficului de mărfuri şi călători,
dar şi la dezvoltarea unor noduri de transport, devenite oraşe după 1968.
Principalele trasee feroviare, după traficul efectuat şi importanţa legăturilor asigurate câmpiei cu
regiunile limitrofe şi altor spaţii, prin tranzit peste teritoriul câmpiei, sunt:
1. Bucureşti - Roşiori de Vede – Craiova – Drobeta Turnu Severin – Timişoara cu o variantă, mai
veche prin Piteşti – Piatra Olt – Slatina – Balş – Craiova, rămasă de importanţă secundară, fiind un traseu
mai lung. Este magistrala ce traversează câmpia spre vest, asigurând, în principal, legătura Capitalei cu
vestul şi sud-vestul ţării;
2. Bucureşti – Ploieşti, cu ramificaţii spre Braşov sau spre Buzău – Valea Siretului, cât şi Buzău –
Galaţi; este magistrala cu cel mai intens trafic de mărfuri şi călători pe sectorul până la Ploieşti asigură
legăturile Capitalei şi a marii părţi a judeţelor sudice cu jumătatea nordică a ţării;
3. Bucureşti – Giurgiu – Sofia, care pentru câmpie este o linie preferată de navetişti, dar pentru
sistemul naţional de transporturi este, în principal, un segment dintr-o magistrală cu trafic internaţional pe
direcţia nord-sud;
4. Bucureşti – Cernavodă – Constanţa, care constituie magistrala Mării Negre, asigurând legăturile
Câmpiei române, în principal ale Capitalei, dar şi ale regiunilor vestice ale ţării, cu Dobrogea şi litoralul
pontic. Este magistrala care serveşte hinterlandul sudic al portului Constanţa;
5. Bucureşti – Urziceni – Făurei – Galaţi asigută legăturile câmpiei şi îndeosebi ale Capitalei cu
porturile dunărene şi centrele industriale Galaţi – Brăila. Acestea ar putea înlesni legături mai ample spre
sudul Ucrainei printr-o modernizare a traseului până la Odessa.

11.3.2. Transporturile rutiere. Păstrează traseele vechilor drumuri comerciale. Reţeaua este astăzi
mult mai densă, completând, pe distanţe scurte, reţeaua feroviară, cu deosebire prin drumuri orientate nord-
sud în jumătatea vestică a câmpiei (Câmpia Teleormanului, Câmpia Olteniei), unde este si cea mai mare
densitate de drumuri magistrale modernizate.

36
 Drumurile naţionale magistrale au aceeaşi configuraţie radiar-concentrică, ca şi cele feroviare, având
ca nod principal oraşul Bucureşti, cel mai mare din ţară. Alte noduri importante sunt Craiova, Piteşti,
Ploieşti, Buzău, Brăila, Slobozia, Urziceni, Roşiori de Vede.
Spre deosebire de reţeaua feroviară, cea rutieră include şi o linie de-a lungul Dunării, unind şirul
oraşelor şi satelor de la contactul câmpiei cu fluviul. Rămâne o linie de trafic local, deşi rolul ei ar putea fi
cu mult mai mare în condiţiile unei dinamizări a traficului pe Valea Dunării.
Principalele direcţii ale traficului rutier se suprapun cu cele feroviare. Intensitatea traficului diferă,
cele mai circulate direcţii fiind spre nord şi nord-est (Bucureşti – Ploieşti – Braşov; Bucureşti – Ploieşti –
Buzău – Valea Siretului - Galaţi) şi cele spre Constanţa sau spre Craiova.

11.3.3. Transportul fluviatil. Dunărea a fost folosită dintotdeauna în transportul riveran sau de pe un
mal pe celălalt, intensitatea acestui trafic influenţând într-o mai mică măsură coeziunea funcţionalităţii
câmpiei ca un întreg regional. De asemenea, traficul important de tranzit efectuat în primele secole ale
mileniului II de către vasele veneţiene şi de cele genoveze, pentru asigurarea comerţului pe Dunăre cu
cetăţile lor la Marea Neagră, a constituit un factor de progres şi o sursă importantă de venituri pentru
principatele române (taxe la punctele de vamă; dreptul de trecere etc.). O amprentă mult mai mare a lăsat-o,
însă, dezvoltarea traficului pe Dunăre în secolul al XIX-lea, ce a dus la constituirea unei reţele de oraşe-
porturi dinamice, legate de exportul produselor câmpiei. Când acesta a fost preluat de reţeaua feroviară,
porturile dunărene şi-au pierdut din dinamismul lor, iar traficul pe fluviu s-a redus simţitor. În perioada
postbelică creşterea traficului pe Dunăre a fost condiţionată de tranşitul de mărfuri între Marea neagră şi
porturile de destinaţie din ţările situate în bazinul dunărean. O revenire a importanţei traficului fluvial pentru
câmpie ar putea fi legată de agricultură, dacă exportul de produse agricole se va relansa din nou şi dacă
porturile dunărene vor prelua o parte din acest export. Impulsionarea acestui trafic poate fi favorizată de
accesibilitatea lui prin Canalul Dunăre – Marea Neagră la traficul european şi pontic.
Un rol aparte pentru fluidizarea traficului comercial al Câmpiei Române l-ar putea juca canalul ce
urma să lege Capitala de Dunăre. Proiect mai vechi, demarat în cursul deceniului al nouălea prin amenajarea
unui sector din albia Argeşului la sud de oraşul Mihăileşti, finalizarea acestuia este încă incertă, lucrările
fiind întrerupte în cursul anului 1990.

11.3.4. Transportul aerian. Atât aeroportul internaţional “H Coandă”, cât şi cel pentru curse interne,
Băneasa, sunt componente majore ale reţelei de transporturi şi, în primul rând, ale reţelei Capitalei. Ele
aparţin Câmpiei Române prin funcţionalitatea specifică dată unor întinse spaţii ocupate de către
aeroporturile respective în aria metropolitană a Capitalei. O perioadă au funcţionat curse pe linia Bucureşti –
Craiova şi Bucureşti – Constanţa.
Integrarea europeană a pus problema dezvoltării prioritare a unor coridoare de transport, ca
segmente ale celor europene. Prin poziţia oraşului Bucureşti, ca metropolă regională, în mijlocul câmpiei
sudice, aceasta este străbătută de coridoarele terestre IV şi IX, iar, la marginea ei sudică, Dunărea constituie
coridorul fluvial european VII (Urucu, Buza, 1998).
Integrarea Câmpiei Române, prin sistemul naţional, în sistemul paneuropean şi euro-asiatic de
transporturi este singura opţiune posibilă, cu puternic impact favorabil asupra dezvoltării de ansamblu a
acestei unităţi geografice majore a României.

12. Potenţialul turistic este reprezentat de anumite particularităţi ale elementelor cadrului natural şi
de unele elemente de cultură şi civilizaţie ale poporului român. Acesta este valoros în ansamblul său, dar
insuficient şi deseori incorect făcut cunoscut publicului consumator şi ineficient valorificat printr-o echipare
turistică deficitară sau lipsită de originalitate.
Un factor remarcabil generator de turism în câmpie este reţeaua hidrografică: râuri cu numeroase
posibilităţi pentru amenajări de ştranduri şi plaje, locuri de agrement în zăvoaie, poieni etc.; foarte multe
lacuri şi limane fluviatile (Băneasa, Snagov, Căldăruşani, Cernica, Mogoşoaia etc.), atractive pentru
agrement, sporturi nautice, pescuit sportiv sau băi şi tratament balneoclimateric (lacurile sărate de la Amara,
Lacul Sărat, Balta Albă, Ianca, Tătaru etc.).
Pădurile, cu elementele lor floristice şi faunistice, sunt un alt element important generator de turism
(Comana, Râioasa, Tunari, Reşca etc.). O a treia categorie de elemente ale potenţialului turistic o constituie
monumentele istorice şi de arhitectură: mănăstiri şi biserici, palate domneşti şi clădiri monumentale (conace,
37
cule), ruine de cetăţi şi palate etc. Acestora li se adaugă muzee, anumite activităţi meşteşugăreşti şi
artizanale, arii folclorice renumite.
Consumatorii de turism sunt orăşenii, practicând cu deosebire un turism de sfârşit de săptămână şi
elevii, prin excursii organizate cu caracter cultural şi educativ. În consecinţă, fluxurile turistice nu se impun
încă drept factor modelator al spaţiului rural al câmpiei. Turismul practicat de către străini se limitează la
oraşele mari, cu deosebire la Capitală şi la unele monumente mai cunoscute din împrejurimile ei (turism
cultural). Ca activitate economică şi social-culturală, turismul în Câmpia Română este insuficient organizat.
Potenţialul acesteia rămâne necunoscut şi nevalorificat chiar de cei care locuiesc în cuprinsul câmpiei. Între
cauzele acestei stări, un rol esenţial îl joacă nivelul de echipare turistică, insuficient de adaptată exigenţelor
unor consumatori moderni de turism. De asemenea, turismul rural şi agroturismul rămân încă domenii
practic nepromovate.
La sfârşit de secol, Câmpia Română nu mai înseamnă doar agricultură, pe de o parte, şi capitala ţării
(alături de ea venind, mult distanţate, câteva oraşe importante ale sudului României), pe de altă parte. Ea se
restructurează – ca parte componentă – o dată cu toată economia şi viaţa socială a României. Se integrează,
cu viteze diferite, procesului global de dezvoltare la nivel naţional.

38
 Geografia regională a României Cursul nr. 5, sem.2

DEALURILE ȘI CÂMPIA DE VEST

1. DEALURILE DE VEST (DEALURILE BANATO - SOMEŞENE)
AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE
Dealurile de Vest sunt situate la contactul dintre Carpaţii Occidentali şi Câmpia de Vest, ca
o treaptă de relief de tranziţie, formând o fâşie aproape continuă între Someş în nord şi Nera în sud.
Li se mai spune şi Dealurile Banatului şi Crişanei (Geografia României, 1992) sau Dealurile
Banato-Someşene (M. Ielenicz, 1999), după aria geografică de extindere în ţinuturile în care sunt
concretizate.
Limitele faţă de unităţile vecine între care se interpun, în special faţă de câmpie, prezintă o
complexitate destul de mare datorită interferenţelor evolutive.
În nord, (faţă de valea) Someşului şi în sud, valea Nerei delimitează clar desfăşurarea
dealurilor. În partea estică, limita faţă de Munţii Apuseni şi Munţii Banatului este marcată de o
diferenţă de nivel de 100 – 200 m pusă în evidenţă de versanţi destul de abrupţi şi bine împăduriţi,
precum şi de structurile geologice diferite ale munţilor (roci cristaline sau sedimentare cutate, de
vârstă paleozoică şi mezozoică) în raport cu depozitele sedimentare în structuri monoclinale de
vârsta neogenă şi cuaternară.
Ca o trăsătură unică a Dealurilor de Vest, o constituie fâşia de dealuri care pătrunde adânc
în interiorul munţilor, formând acele depresiuni-golf, considerate din această cauză şi ca depresiuni
intramontane. Văile, în general foarte largi, la nivelul teraselor, se înscriu sub forma unor culoare
intracolinare sau chiar depresiuni intracolinare.
Spre vest, limita faţă de câmpie este dată de un traseu foarte sinuos, marcat de denivelări
între 160-180 m şi chiar 200 m, în unele sectoare unde se realizează contactul dintre depozitele
panoniene din dealuri şi cele cuaternare din câmpiile de glacis sau piemontane (Gr. Posea).
Pe văile principale însă, câmpia pătrunde adânc în spaţiul deluros, iar limita dintre cele două
unităţi se poate trasa în sectoarele în care culoarele de vale se înregistrează, iar sub nivelul
versanţilor dealurilor se evidenţiază sistemul de terase. În aval de acest sector, terasele trec în nivele
de glacisuri ce capătă o extensiune deosebită ca trepte ale câmpiei subcolinare.

GENEZĂ ŞI LITOLOGIE
Evoluţia paleogeografică a Dealurilor de Vest este în strânsă legătură cu cea a Câmpiei de
Vest, fiind impusă de următorii factori: procesele tectonice din fazele de orogeneză carpatică,
manifestarea magnetismului, poziţia geografică şi desfăşurarea acestor unităţi în lungul laturii
vestice a Carpaţilor.
Premisa proceselor morfogenetice o constituie schiţarea compartimentării Carpaţilor
Occidentali ca urmare a mişcărilor orogenetice laramice, când mai ales pe latura vestică a acestora,
apar o serie de rupturi cu orientări transversale şi longitudinale ca într-o reţea, formându-se
Depresiunea Panonică.
Mişcările din Neogen au reactivat sistemul de falii printr-o activitate puternică, determinând
o inegală ridicare sau coborâre a blocurilor cristaline din fundament. Tot acum, se evidenţiază
conturarea unităţii muntoase printr-o serie de golfuri suprapuse grabenelor, în care procesele
erozivo-acumulative formau relieful piemontan.
În strânsă legătură cu manifestările tectonicii este prezenţa în cadrul molasei neogene a unor
formaţiuni de fundament (roci cristaline, calcare), a unor intruziuni magmatice neogene modelate
sub formă de măguri.
O etapă importantă este legată de faza orogenică valahă, în urma căreia s-a produs o ridicare
în bloc a munţilor şi depresiunilor, având ca efect o reactivare a acţiunii erozivo-acumulative a
râurilor cu formarea unor noi generaţii de piemonturi cu o structură petrografică mai fină (pietrişuri,
 nisipuri, argile). Astfel se explică aspectul terasat al piemonturilor pe rama Carpaţilor Occidentali şi
retragerea ritmică a Lacului Panonic.
Litologia reflectă etapele genetice: din substratul cristalin se desprind din loc în loc măguri
de roci dure, în special, în zona “jugului intracarpatic” la care se adaugă şi roci vulcanice.
Sedimentarul mai recent de la suprafaţă este alcătuit din pietrişuri, nisipuri, argile şi unele
formaţiuni calcaroase.

SUBDIVIZIUNI
Dealurile de Vest sunt fragmentate şi se menţin la altitudini de 350-400 m în medie. Cele
mai mari altitudini se află în măguri şi culmi formate din roci cristaline şi eruptive, depăşind 500 m
(795 m în Dealul Preluca), iar cele mai mici altitudini de 120-150 m, se afla la nivelul vetrelor
depresionare şi în luncile râurilor principale.
Fâşia de dealuri are o lăţime ce variază între 5 şi 30 km cu întreruperi în dreptul Munţilor
Zarandului şi Munţilor Locvei. Gradul accentuat de umanizare (despădurire intensă şi extinderea
mai ales a păşunilor) şi prezenţa unui substrat litologic friabil, au favorizat declanşarea proceselor
de versant prin deplasări în masă şi eroziune torenţială.
Diferenţierile fizico-geografice de la nord la sud, ca şi suprapunerea frecventă a dealurilor
cu depresiunile-golfuri, determină distingerea mai multor subunităţi:
➢ Dealurile Silvano-Someşene;
➢ Dealurile Crişane;
➢ Dealurile Banatului.

1. DEALURILE SILVANO - SOMEŞENE

Se află în partea nordică a Dealurilor de Vest, ocupând cea mai mare suprafaţă (5 050 km²),
respectiv două treimi din aria totală deluroasă din vestul Carpaţilor. Este, în acelaşi timp, şi cea mai
complexă subunitate din punct de vedere structural, ca geneză şi evoluţie, precum şi ca înfăţişare şi
funcţii actuale. Toate aceste aspecte se îmbină în acest sector cuprins între Munţii Plopişului la sud,
Culmea Meseş continuată spre nord-est prin alte culmi cristaline, cum sunt: Prisnel, Preluca şi
munţii vulcanici la nord, alcătuind o subunitate geografică bine individualizată.
Ea este grefată pe un fundament cristalin puternic tectonizat şi scufundat în trepte către
vest, luând aspectul unei depresiuni tectonice cu reflexe neuniforme în relief, fiind puternic
sedimentată în neogen. Părţile mai ridicate ale blocurilor din fundament ies în evidenţă ca măguri,
iar sectoarelor coborâte li se suprapun depresiuni joase (ale Şimleului, Zalăului, Sălajului, Băii
Mari) şi văi largi care alternează cu sectoarele de îngustări.
Această subunitate se prezintă ca o “punte” de legătură între Podişul Someşan şi Câmpia
Someşului, iar cele două aliniamente de măguri cristaline, din vest (Măgura Şimleului, Măgura
Coşeiului, Culmea Codrului) şi din est (Prisnel, Prisaca, Preluca) sunt considerate puncte de
legătură între Munţii Apuseni şi Munţii Rodnei din Orientali, formând un adevarat “jug
intracarpatic”(V. Mihăilescu, 1936).
În această subunitate se includ următoarele:
a. Dealurile şi Depresiunea Baia Mare cu:
➢ Depresiunea Baia Mare;
➢ Depresiunea Copalnicului;
➢ Dealurile Bârsăului (Chioarului);
➢ Masivele cristaline Prisaca, Prisnel şi Preluca.
b. Dealurile şi depresiunile Silvaniei cu:
➢ Depresiunea Şimleului;
➢ Depresiunea Zalău;
➢ Depresiunea (culoarul) Salajului;
➢ Depresiunea (culoarul) Guruslăului;
➢ Dealurile Crasnei: → Magura Şimleului;
→ Magura Coşeiului (Chilioarei);
→ Colinele piemontane ale Toglaciului.

2
➢ Dealurile Codrului: → Culmea cristalină a Codrului;
→ Dealurile Codrului de tip piemontan;
→ Dealurile Sălajului în est, piemontane.

Dealurile şi Depresiunea Baia Mare

Depresiunea Baia Mare
Situată în spaţiul dintre lanţul eruptiv Igniş-Gutâi în nord, Culmea Codrului în vest şi
înălţimile insulare cristaline Prisaca-Preluca, Depresiunea Baia Mare se desfăşoară pe o suprafaţă
de peste 650 km²; are forma unei pâlnii deschise către Dealurile Chioarului şi Depresiunea
Copalnicului din sud şi sub formă îngustată, spre nord-vest.
Are un relief variat, în care se disting trei trepte:
➢ glacisul piemontan îngust sub flancul sudic al Munţilor Igniş-Gutâi;
➢ câmpia înaltă de terase, reprezentată de interfluviile dintre râurile Săsar, Lăpuş, Bârsan şi Someş;
➢ câmpia joasă, sub 200 m, cu lunci ale râurilor care o străbat.
Sub raport climatic, Depresiunea Baia Mare se remarcă printr-un climat blând de tip
temperat, fiind la adăpostul munţilor şi sub influenţa maselor de aer umed oceanic din vest. Acest
climat favorizează dezvoltarea optimă a vegetaţiei spontane (păduri şi pajişti), precum şi o gamă
variată de culturi agricole între care, castanul comestibil şi viţa de vie.
Hidrografia este formată din râul principal Someş, către care converg afluenţii săi: Lapuşul
cu Cavnicul şi Săsarul, Bârsăul, Firiza, Băiţa şi alţii mai mici, formându-se în depresiune o arie
tipică de convergenţă hidrografică. Regimul hidrologic al râurilor înregistrează ape mari primăvara
şi cu frecvente viituri în timpul verii. Trebuie menţionat şi debitul solid datorat influenţei
deversărilor de la flotaţiile şi uzinele metalurgice şi chimice din aria de exploatare a minereurilor
neferoase şi prelucrarea lor.
Apar numeroase izvoare minerale (bicarbonatate, carbogazoase, feruginoase, clorosodice şi
calcice) la contactul cu zona montană.

2. DEALURILE CRIŞANEI (CRIŞURILOR)

Se desfăşoară în partea vestică a Munţilor Apuseni ca o fâşie cu lăţimi variabile, începând
de la sud de valea Barcăului, până la Munţii Zarand.
Aceste prispe piemontane festonează culmile munţilor, pătrunzând în depresiunile-golf şi alcătuind
o bună parte din relieful acestora, cum sunt: Depresiunea Oradea-Borod, Depresiunea Crişului
Negru sau a Beiuşului, Depresiunea Crişului Alb sau a Zarandului.
Astfel, după poziţia lor, au caracter fie de dealuri periferice situate la extemitatea vestică a
munţilor, fie de dealuri interne în cadrul depresiunilor-golf.
Au aspect de culmi prelungi, pe alocuri chiar de poduri, cu altitudini între 200-550 m, uşor
înclinate către câmpie, ori spre axa depresiunior.
Ca geneză, Dealurile Crişanei provin dintr-un piemont de acumulare de vârstă pliocenă,
erodat şi nivelat prin procese de glacis şi apoi fragmentat de ape într-un relief deluros. Văile
râurilor prezintă lunci largi, încă de la ieşirea din munte, formând terase dispuse asimetric şi în
evantai.
Ca formaţiuni petrografice domină argile, marne, pietrişuri şi nisipuri care favorizează pe
versanţii povârniţi procesele de ravenare şi pornituri (alunecări) de teren, în special în locurile unde
a fost îndepărtată vegetaţia forestieră sau este un păşunat intensiv.
Dealurile Crişanei cuprind mai multe subunităţi:
a. Dealurile Plopişului (Oradei)
b. Dealurile Pădurii Craiului
c. Culoarul Crişului Negru (Ţara Beiuşului)
d. Dealurile Codrului
e. Depresiunea Zarand: → Gurahonţ
→ Depresiunea Sebiş
f. Dealurile Cigherului: → Dealurile Cuiedului
→ Dealurile Tauţului.

3
 3. DEALURILE BANATULUI
Se desfăşoară de la Culoarul Mureşului în nord, până aproape de valea Nerei, în sud,
apărând ca o treaptă piemontană distinctă la marginea vestică a Munţilor Banatului. Ca altitudine se
menţine între 200 şi 300 m. Dealurile Banatului sunt formate pe un fundament de şisturi cristaline
prin procese succesive de sedimentare. Rocile dure apar la zi frecvent în mai multe subunităţi, dar
cele mai răspândite sunt depozitele sedimentare panoniene, alcătuite din marne, argile marnoase,
nisipuri şi pietrişuri care se dispun discordant peste şisturile cristaline.
Reţeaua hidrografică s-a adâncit uşor în formaţiunile moi de molasă, formând adevărate
golfuri care pătrund adânc în dealuri. Cel mai însemnat este râul Timiş, în lungul căruia Câmpia
Banatului înaintează mult spre est sub numele de Câmpia Lugojului, cu deschidere largă spre
Depresiunea Caransebeşului, formând cea mai importantă discontinuitate geografică din Dealuile
Banatului.
Cuprind mai multe subunităţi:
a. Dealurile Lipovei: → Dealurile Bulzei în est
→ o treaptă mai joasă în vest
b. Dealurile Lăpugiului şi Lugojului: → Dealurile Lăpugiului
(Dealurile Surducului) → Dealurile Lugojului
→ Depresiunea Făget
c. Dealurile Pogănişului: → Dealurile Buziaşului
→ Dealurile Poenii
→ Dealurile Zorlentului şi Depresiunea Brebu
→ Podişul Ezeriş
d. Dealurile Tirolului (Dognecei) → Dealul Verzişor
e. Dealurile Oraviţei

CLIMA
Este temperat continentală, de dealuri joase cu nuanţă submediteraneană în sud şi oceanică
în centru şi nord. Desfăşurarea pe 3º latitudine se reflectă în diferenţe ale radiaţiei totale (112
kcal/cm²/an în nord, faţă de 116 kcal/cm²/an în sud) cu reflectare în regimul termic (media anuală
de 9,6ºC în nord şi 11ºC în sud). Regimul termic moderat este evidenţiat de ierni blânde (media în
ianuarie -3ºC în N şi -1ºC în S; 95 de zile cu îngheţ în N, faţă de 85 de zile cu îngheţ în S, dar peste
100 de zile în depresiuni şi în culoarele de vale unde se produc adesea inversiuni termice; 25-30
zile de iarnă, viscole puţine şi de scurtă durată), desprimăvărări timpurii (prima zi cu temperatura
medie mai mare de 0ºC la mijlocul lui februarie în S şi la finele aceleiaşi luni în N), veri calde (80
zile de vară în N şi 95 zile în S, cca. 25-30 zile tropicale), toamne lungi şi plăcute etc.
Larga deschidere spre vest şi poziţia lor în raport cu arcul carpatic impune frecvenţa
maselor de aer vestice cu nuanţe diferite. În medie cad anual în 100-120 de zile circa 650-750 mm
precipitaţii, mai ales vara (cca. 1/3; maximum lunar în iunie), primăvara (îndeosebi în mai) şi la
sfârşitul toamnei (20-25%). În Banat, activităţile ciclonale mediteraneene impun al doilea maxim
lunar în noiembrie. Se produc ninsori în 20 de zile, iar stratul de zăpadă este de 35-40 cm în S si 70-
80 cm în N şi se menţine cca. 30-40 zile în S şi 60-70 zile în Depresiunea Baia Mare.
Configuraţia reliefului în care, în afara unui ansamblu de dealuri şi platouri la 250-400 m
altitudine, se remarcă culoarele de vale şi depresiunile ce se lărgesc spre vest şi unele creste şi
măguri la peste 450 m (bariere locale), determină diferenţieri topoclimatice. Deosebirile climatice
cele mai evidente apar între Dealurile Banatului şi unităţile din nord. Primele au ierni blânde, veri
calde, precipitaţii mai bogate (două maxime distincte), o circulaţie locală specifică, în care Coşava
prezintă caracteristici specifice foëhnului. În zona Baia Mare iernile sunt mai reci, verile răcoroase,
iar precipitaţiile, deşi bogate, prezintă doar un maxim.

APELE
Dealurile de Vest sunt fragmentate de o reţea hidrografică deasă, în care râurile principale
îşi au obârşia şi cursul superior în zonele montane limitrofe. Reţeaua autohtonă, în majoritate cu

4
scurgerea semipermanentă şi intermitentă se desfăşoară radial în jurul măgurilor cristaline
principale, divergent pe conurile aluviale ce formează dealurile joase, paralele pe prispele de la
marginile principalelor masive muntoase ridicate în Cuaternar.
Râurile mari (Someş, Crişurile, Mureş,Timiş etc.) au alimentare din ploi (40-48%), zăpezi
(20%) şi izvoare (30-35%) şi au o scurgere cu ape mari în intervalul februarie-iunie (60-65%) şi
maximum lunar în martie sau aprilie (15-18%). La râurile cu izvoare în munte, dar cu cea mai mare
parte din bazine în dealuri (alimentare 50-60% din ploi, 10-18% din zăpadă, 20-25% din izvoare) se
resimte puternic influenţa climatică. La cele din nord există o scurgere bogată (45-50%) în
intervalul februarie-martie (uneori aprilie), iar la cele din Banat între februarie şi iunie (55-65%), cu
maximum lunar în februarie sau martie (11-18%).
Râurile autohtone au o scurgere bogată între decembrie şi aprilie (peste 70%) cu maximum
frecvent în februarie (15%). Cele mai reduse valori ale scurgerii sunt în septembrie şi octombrie
(0,5-2% la râurile mici şi 1,5-3,5% la cele mari). Debitul mediu variază de la un sistem la altul
(82,3m³/s la Someş, Ulmeni, între 25-34 m³/s la Crişuri 3-3,5 m³/s la râurile doar cu obârşia în
munte şi sub 2m³/s la cele autohtone).
Situaţia este similară la debitul solid (peste 90 kg/s la Someş, 85 kg/s la Mureş, 7,5 kg/s la
Lăpuş, 8,2 kg/s la Timiş, 0,8 kg/s la Bârzava, 0,2 kg/s la Pogăniş). Fenomenul de secare este
caracteristic la majoritatea pâraielor mici şi se manifestă într-un interval larg (august-prima parte a
lunii noiembrie).
Dacă în Dealurile Silvaniei şi în zona Baia Mare, în sezonul rece, îngheţul generează în
fiecare an formaţiuni de gheaţă, în Banat ele apar doar în 70-80% din ierni şi pe o durata mică, în
lunile ianuarie, februarie (prima parte).
Predominarea rocilor sedimentare (frecvent alternante de strate de pietriş, nisip şi argile)
favorizează dezvoltarea pânzelor freatice (la adâncimi ce ajung la 25 m) şi subterane (100-400 m,
caracter ascensional sau artezian, mezotermal, termal la Zolnoc, Boghiş, Buziaş, Lipova). Sunt ape
dulci, carbonatate, cu debite bogate.

VEGETAŢIA, ANIMALELE ŞI SOLURILE

Cea mai mare parte din Dealurile de Vest aparţine provinciei biogeografice dacice, doar în
Banat se desfăşoară un sector din provincia moesică, aici apărând numeroase specii mediteraneene
sau submediteraneene. Desfăşurarea reliefului impune o oarecare etajare a vegetaţiei. La contactul
cu câmpia abundă elementele xerofile. Pe cea mai mare parte din Dealurile de Vest (până la 350 m
în zonele slab fragmentate) domină pădurile de stejar (stejar pedunculat) cu cer (mai ales la nord de
Crişul Repede), gârniţa (în centru şi sud), jugastru, ulm, frasin, tei şi numeroşi arbuşti; între 350 şi
600 m se desfăşoară pădurile de gorun în nord; pe culmile înalte gorunul se îmbină cu fagul,
carpenul, castanul brun (Baia Mare). O mare parte din păduri au fost tăiate, pe locul lor fiind păşuni
şi terenuri agricole. În ele există o faună specifică.
Condiţiile de relief, roca şi clima relativ omogene au favorizat impunerea a două grupe de
soluri. Pe dealurile joase şi frecvent la sud de Barcău, predomină argiluvisolurile (brune luvice,
luvisoluri albice), pe când în Dealurile Silvaniei sunt cambisoluri (brune eu-mezobazice, brune
acide). Se adaugă solurile aluviale în luncile râurilor şi în vatra depresiunilor, vertisoluri (bazinul
Crişurilor), erodisoluri (pe versanţii afectaţi de eroziune şi alunecări de teren – D. Lipovei, D.
Silvaniei etc).

POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE
Cadrul istoric. Reţeaua de aşezări este alcătuită, în principal, din peste 700 de sate, la care
se adaugă 12 oraşe. Realizarea acesteia s-a înfăptuit în cadrul unui îndelungat proces istoric.
Există urme de cultură materială care pun în evidenţă o locuire foarte veche şi continuă,
proces explicabil prin condiţiile naturale extrem de favorabile pentru desfăşurarea unor activităţi
economice variate, dar şi prin poziţia geografică a acestor dealuri la trecerea dintre munte şi câmpie
sau între Transilvania şi Panonia.
Indiferent de etapa istorică, numărul de aşezări de aici a fost mai mare decât acela existent
în regiunile limitrofe. Cele mai vechi urme sunt din paleolitic (Silvania), dar cele din neolitic relevă

5
frecvenţa de locuire ridicată şi unitatea de cultură pe un spaţiu întins. Forme superioare de aşezări,
inclusiv cetăţi de tipul davelor, aparţin epocii fierului.
În secolele II-III e.n. cea mai mare parte a aparţinut Daciei Romane; în nord erau dacii
liberi. Cu toate acestea, între locuitorii celor doua regiuni existau strânse legături economice
susţinute de o bază comună de cultură şi limbă. Primul mileniu, caracterizat în principal prin
trecerea peste aceste locuri a numeroase valuri de populaţii ce migrau din estul Europei şi Asiei
spre Panonia, a relevat totodată existenţa în regiunile deluroase din vest a unei reţele de aşezări
dense, cu populaţie românească compactă care către finele mileniului erau organizate în mai multe
formaţiuni (voievodate) cu mărimi diferite (în sec. X Menumorut, Glad) care vor intra treptat sub
suzeranitatea maghiară.
În documentele secolelor XIII-XVIII sunt menţionate marea majoritate a aşezărilor situate
pe terase şi la contactul principalelor forme de relief. Ele aveau predominant profil agricol.
Diferenţierea reţelei de aşezări şi o serie de modificări structurale şi de profil economic se vor face
în a doua parte a secolului XIII. În tot acest timp, pe unele văi (Crişul Repede) şi în depresiuni
(Beiuş) s-a instalat şi populaţie maghiară, iar în secolul XVIII în Banat au fost colonizaţi şvabii. În
cadrul reţelei de aşezări, satele predominau, oraşele erau puţine şi aveau un profil economic mixt
(agrar-comercial), constituind centre mai însemnate pe principalele artere de comunicaţie sau de
polarizare regională a activităţilor economice. O parte din acestea vor fi decretate de abia în secolul
XX (ultimele după 1960).
În acest cadru istoric, evoluţia numerică a populaţiei a fost destul de complexă cunoscând
pe ansamblul Dealurilor de Vest sau pe anumite sectoare ale acestora faze de creştere, de stagnare
sau chiar regres. În acest sens, până în secolul XVIII a fost o creştere generală, dar cu un ritm lent,
ea bazându-se în principal pe sporul natural; pe plan local, creşterile mai mari au fost legate şi de
colonizare. Din secolul XVIII aspectele sunt mult mai complexe. Mai întâi, extinderea suprafeţelor
cu culturi în câmpie şi intrarea în exploatare a unor resurse de subsol în munţi (Banat, Baia Mare)
au dus la antrenarea unei părţi din forţa de muncă din dealuri către aceste regiuni. În al doilea rând,
în Banat se produce colonizarea şvabilor (în 3 faze), iar în sec. XIX, imigrări din Oltenia. Ca
urmare, vor exista fluctuaţii regionale care vor favoriza detaşarea unor arii de concentrare
demografică mai mare (în depresiuni, la contactul cu câmpia, pe culmile văilor principale) şi a
unora în care aşezările vor rămâne cu un număr de locuitori mai redus (îndeosebi la contactul cu
munţii şi în zonele accidentate).
Procesul a fost similar şi în secolul XX, el fiind întreţinut de pierderile din cele doua
războaie mondiale, migrarea populaţiei tinere (mai ales după 1960) spre regiunile miniere, spre
centrele industriale mari din Câmpia de Vest, iar după 1970 şi către unele aflate în plin proces de
afirmare (Zalău), de tradiţia creşterii unui singur copil (mai ales în aşezările din dealurile din sud).
Au existat momente în care, pe ansamblu, populaţia a crescut uşor (1948-1960), dar caracteristicile
de bază au fost: stagnarea pentru perioade lungi de timp, regresul în dealurile depărtate (Dealurile
Banatului) de axele de comunicaţie şi de oraşele principale şi creşteri însemnate prin spor natural,
dar mai ales migratoriu în Baia Mare, Zalău etc.
Pe ansamblu, bilanţul demografic este pozitiv în nord (Dealurile Silvaniei, Baia Mare) şi
negativ în majoritatea localităţilor rurale din dealurile bănăţene.
Ca urmare, densitatea populaţiei va avea valori frecvent sub sau aproape mediei pe ţară. La
finele secolului XVIII, pe ansamblu, aceasta se situa la 25-50 loc/km² cu pondere mai mare în
centrele urbane sau în jurul acestora. La începutul secolului XX (1912) se remarca o diversitate în
repartiţia valorilor (predominau cele în jur de 50 loc/km², cele mici (25 loc/km²) vor fi specifice
unităţilor deluroase mai înalte şi mai fragmentate, iar cele mai ridicate în depresiuni, oraşe (peste
100 loc/km² în Baia Mare) situaţie amplificată în prezent. Astfel, dacă în oraşele principale (Baia
Mare, Zalău) ea depăşeşte 500 loc/km², în culoarele de vale, în aşezările din vecinătatea câmpiei
sau a oraşelor (se realizează naveta), ajunge la 100 loc/km² (îndeosebi în Banat, Dealurile Crişanei).
Sporul natural este pozitiv în majoritatea aşezărilor de la nord de Crişul Alb (cu puţin peste
media pe ţară în dealurile din bazinul Crişului şi ceva mai mult în Sălaj şi regiunea Baia Mare) şi
precumpănitor la sud ca urmare a unei natalităţi mai ridicate în prima situaţie şi destul de coborâtă,

6
cu o mortalitate cu mult peste media pe ţara în a doua situaţie (în multe aşezări domină populaţia în
vârstă).
Aşezările rurale.
Marea majoritate a celor 736 de aşezări ce însumează peste 730 000 de locuitori sunt rurale
(peste 430 000 locuitori). Ele se concentrează la altitudini mai mici de 250 m. Regional, între
acestea apar deosebiri evidente determinate de potenţialul de habitat. În acest sens, în bazinul
Someşului domină aşezările cu un număr de 500-1000 locuitori, chiar 1500 locuitori, pe când în
rest sunt frecvente satele mici cu 500 locuitori. Cele mai mari se află în zonele unde condiţiile
naturale sunt propice desfăşurării unor activităţi agricole multiple, unde acestea se îmbină cu cele
industriale (exploatări de petrol, cărbune, materiale de construcţii etc.) sau în apropierea oraşelor,
pe căi de comunicaţie însemnate ce asigură practicarea “navetei” (în depresiunile Baia Mare,
Şimleu, Crasna). Cele mai mici se găsesc în regiunile deluroase cu fragmentare accentuată, în
bazinetele depresionare de la contactul cu muntele aflate la distanţe mari de arterele de
comunicaţie, în toate arealele cu un potenţial economic limitat. Acestea au constituit sursa
principală ce a asigurat mişcarea migratorie pe plan local (îndeosebi din Dealurile Banatului spre
oraşele de câmpie şi din Dealurile Crişurilor spre Oradea).
Varietatea condiţiilor naturale se reflectă în forma vetrei aşezărilor, impunându-se câteva
tipuri: sate risipite prezente în număr mic pe culmile înalte, unde sunt platouri structurale sau de
eroziune (Preluca), sate răsfirate cu frecvenţă mare în toate unităţile de relief, sate mixte
(îmbinare între răsfirat şi adunat în Banat) şi sate adunate (depresiunile Baia Mare, Şimleu, Zalău,
Zarand etc.). Prin poziţia lor, în raport cu formele de relief, se disting sate în lungul văilor (în
bazinetele de obârşie), cele de la contactul cu muntele sau cu principalele culmi cristaline (Codru,
Şimleu, Meseş etc), pe terase şi lunci înalte - îndeosebi pe râurile principale (Crişul Alb, Crişul
Repede, Lăpuş), pe prispele acumulative de la contactul câmpiei cu dealurile, pe poduri
interfluviale (D.Tăşnadului, D. Silvanei, Pod. Lipovei etc.). De aici a rezultat textura neregulată la
majoritatea aşezărilor sau liniară la cele de pe contactele morfostructurale, de pe terasele înguste
sau din lungul căilor de comunicaţie.
Marea majoritate a aşezărilor rurale au un profil economic axat pe producţia agricolă, dar
cu 3 variante: culturi cerealiere şi creşterea animalelor pentru cele din vecinătatea câmpiei sau de
pe întinsele poduri ale teraselor Lapuşului, Crişului Repede, Crasnei, Crişului Alb etc.; creştera
animalelor şi unele culturi pe dealurile înalte; pomicultura (în nord) şi viticultura (în Dealurile
Banatului) şi creşterea animalelor. Se adaugă, la nord de Crişul Repede, satele în care activităţile
agricole se îmbină cu exploatări miniere, materiale de construcţii etc.
Aşezările urbane.
Deşi sunt puţine şi disparate, constituie însemnate centre de polarizare demografică şi
economică. Deşi sunt atestate documentar ca aşezări de foarte mult timp, declararea lor ca oraşe s-a
înfăptuit la date diferite, multe în ultimele decenii. În afara celor două reşedinţe de judeţ, ce
concentrează peste 50% din populaţia urbană şi care au funcţii complexe, toate celelalte sunt oraşe
mici (sub 25 000 locuitori) cu profil economic mixt realizat din activităţi agricole, de schimb, de
industrie de prelucrare a produselor agricole, materiale de construcţii etc.
Baia Mare, municipiu şi reşedinţa judeţului Maramureş, cu urme de cultură materială din
antichitate şi atestat în 1327, este cel mai mare oraş din Dealurile de Vest (124 000 locuitori în
2012) cu o industrie concentrată pe prelucrarea minereurilor neferoase, chimie, textile şi alimentară.
Baia Sprie, atestat documentar la 1327, cu o populaţie de 15 500 locuitori în 2012, are o
economie precumpănitor legată de exploatările miniere din munţii limitrofi.
Zalău, municipiu şi reşedinţă a judeţului Salaj, cu urme de aşezare străveche (în raza
localităţii a fost Porolissum- capitală a provinciei romane Dacia Porolissensis), cu 56 000 locuitori
în 2012, reprezintă un însemnat centru industrial (construcţii de maşini, lemn, anvelope etc.).
Şimleul Silvaniei (14 500 locuitori în 2012), aşezare veche cu cetate din sec. XVI, are
funcţie agro-alimentară.
Jibou, oraş din 1968, cu 10 500 locuitori în 2012, important nod feroviar pe magistrala
patru.
Cehu Silvaniei - oraş din 1968, cu 7 200 locuitori în 2012, cu funcţie agro-industrială.

7
 Marghita, atestat documentar la 1352, are 15 700 locuitori în anul 2012.
Aleşd, atestat documentar la 1552, oraş din 1968, are 10 000 locuitori în 2012.
Ineu, atestat documentar la 1214, are 9 500 locuitori la 2012.
Lipova, cu 10 300 locuitori în 2012.
Oraviţa, 11 500 locuitori în 2012, are funcţii economice diverse, de schimb, industriale
(bazată pe prelucrarea produselor agricole, lemn, materiale de construcţii etc.).

ACTIVITĂŢILE ECONOMICE
Până în secolul XX, economia avea un caracter net agricol, unităţile industriale fiind puţine
şi dispersate în cele câteva aşezări mai mari. Modificări structurale s-au realizat în ultimele decenii
prin unităţile industriale din Baia Mare, Zalău şi unele mai mici din celelalte oraşe, prin extinderea
exploatărilor de lignit, petrol şi materiale de construcţie, prin modernizarea şi lărgirea reţelei de căi
de comunicaţie, în care unele aşezări s-au afirmat ca noduri de însemnătate regională. Ca urmare,
pe ansamblu, economia a căpătat caracter agrar-industrial, dar cu diferenţieri regionale şi locale.
AGRICULTURA este ramura de tradiţie, cu rol precumpănitor pentru marea majoritate a
aşezărilor. Condiţiile de relief variate determină modalităţi de folosinţă diferită a terenurilor.
Astfel, în unităţile deluroase înalte (peste 400 m altitudine) o pondere însemnată o au suprafeţele cu
pădure, apoi păşuni şi fâneţe (60-80% din agricol) care constituie baza furajeră în creşterea ovinelor
şi bovinelor. La altitudini mai mici, pe terase, suprafeţe piemontane de contact, interfluvii
structurale plate, suprafaţa agricolă este precumpănitoare (peste 80%), iar din aceasta arabilului îi
revin 40 - 60%. Se cultivă grâu (30 - 40% din arabil), porumb (30-50% din arabil) mai ales în
regiunile joase şi la contactul cu câmpia; se adaugă în depresiuni şi pe interfluviile mai înalte: orz,
ovăz, secară.
Pe versanţi, îndeosebi pe cei expuşi spre sud, sud-est, sunt livezi de pruni, vişini etc.
Suprafeţe mari de livezi sunt la vest de Baia Mare, în Dealurile Sălajului, Depresiunea Brebu,
Podişul Lipovei etc. Viţa de vie, deşi pe ansamblu are o pondere mică, este concentrată în câteva
podgorii renumite prin produse (Recaş,Buziaş,Tirol, Şimleu, Ardud).
Păşunile, fâneţele, culturile furajere (trifoi în nord, lucernă în sud etc.), porumbul, cartofii
stau la baza creşterii animalelor care se diferenţiază prin raportul între ovine şi bovine, primele
predominând în dealurile înalte şi în sudul Banatului, pe când celelalte în aşezările din depresiuni şi
culoarele de vale.
INDUSTRIA îşi are sorgintea în prelucrările manufacturiere ale minereurilor neferoase de
la Baia Mare şi de la Oraviţa din secolul XVIII, ca şi în prelucrarea produselor oferite de culturile
agricole.
Dealurile de Vest nu dispun de resurse de subsol însemnate. Există nisip, pietriş, în luncile
marilor râuri, piatră de construcţii (bazalt la Lucareţ în Pod. Lipovei), granit la Surducu Mare,
caolin la Sejerea, diatomită, bentonită etc., apoi lignit şi petrol în Dealurile Silvaniei. Unităţile
industriale prelucrătoare le folosesc aproape în întregime. Se adaugă materii prime din agricultură
sau aduse din regiunile vecine (minereuri neferoase). S-au impus prin valoarea producţiei
prelucrarea minereurilor neferoase, subramurile energetice, exploatarea şi prelucrarea materialelor
de construcţii.
Industria energetică se axează pe: zăcămintele de lignit aflate la adâncimi reduse în
depozitele pliocene din bazinele râurilor Bistra (Budoi, Curap, Varviz, Vărzări, Vâlcele, Valea
Cerului, Borumlaca, Popeşti), Barcau (Ip, Zăuan), Crasna (Sărmăşag, Chieşd, Bobota), Crişul
Repede (Borăşel); ele se folosesc mai ales în termocentrala de la Oradea; energie electrică se
produce în hidrocentralele de pe Crişul Repede, de la Aştileu şi Lugaşu de Jos.
Industria construcţiilor de maşini produce utilaj minier la Baia Mare şi armături metalice la
Zalău.
Industria metalurgiei neferoase prelucrează minereurile exploatate în Maramureş la Baia
Mare (se obţin: cupru, plumb şi acizi) şi Tăuţii de Sus (flotaţie).
Industria materialelor de construcţie este mult diversificată (balastiere în luncile Someşului
la Mireşu Mare, Mogoşeşti, Cicârlău, caramidă refractară la Aştileu, ciment, var, plăci de
azbociment la Chiştag etc.). La Poiana Codrului şi Tomeşti sunt fabrici de sticlă cu tradiţie.

8
 Industria lemnului, cu tradiţie, produce cherestea în mai multe centre din Banat (Făget,
Mănăştur), mobilă (la Baia Mare, Zalău, Cehu Silvaniei etc.).
Industria alimentară are unităţi ce prelucrează produsele agricole în toate oraşele. Mai
importante sunt la Baia Mare, Marghita, Cehu Silvaniei, Şimleul Silvaniei.
Se mai obţin: anvelope la Zalău, produse textile la Baia Mare, confecţii şi încălţăminte la
Marghita, produse chimice (acid acetic, gudron etc.) prin distilarea lemnului la Margina (Banat).

CĂILE DE COMUNICAŢIE
Reţeaua este destul de densă, fiind condiţionată de structura orohidrografică principală şi de
poziţia geografică a Dealurilor de Vest, de intermediar între unităţi de câmpie, munţi şi Dealurile
Transilvaniei. Cele mai însemnate artere, ce urmăresc culoarele de vale (Someş, Crişuri, Mureş,
Timiş etc.) dirijându-se de la est către vest, trec prin cele mai mari aşezări. Urmează o a doua
grupare de drumuri ce pleacă tot pe văi, dar spre aşezările din interiorul Dealurilor de Vest şi de
care se leagă impunerea unor centre ca noduri feroviare sau rutiere.
Din magistralele feroviare (1, 2, 3 şi 4), sectoarele ce traversează Dealurile de Vest au fost
construite în a doua parte a secolului trecut (până la 1880 Timişoara-Lugoj-Orşova; Arad-Deva;
Oradea-Cluj-Napoca) la care se adaugă Baziaş-Oraviţa, prima cale ferată (1846-1856); între 1880-
1900 s-a realizat tronsonul Satu Mare - Baia Mare, precum şi cele mai multe din liniile înguste ce
străbat Silvania şi Banatul; ulterior au fost construite tronsoane de legătură (mai însemnate fiind
Reşiţa-Caransebeş prin Dealurile Pogăniş în perioada interbelică) şi legături cu bazinele de
extracţie minieră şi cariere (după 1960).
Aproape paralel cu căile ferate se desfăşoară câteva magistrale rutiere europene (E81
Halmeu-Zalău- spre Cluj-Napoca; E60 Borş-Oradea spre Crişul Repede; E79 de la Borş-Oradea
pe Crişul Negru la Beiuş-spre Deva; E68 Nadlac-Arad- pe Mureş spre Deva; E70 de la Stara
Moravitţa-Timişoara-pe Timiş-la Caransebeş etc.) care se racordează cu numeroase drumuri
modernizate de importanţă naţională, judeţeană sau comunală.
Transportul aerian este deservit de aeroporturile de la Tăuţi (Baia Mare) şi Caransebeş. Se
adaugă reţeaua de conducte de gaze naturale ce vine din Dealurile Transilvaniei şi cea electrică.

POTENŢIALUL TURISTIC
Dealurile de Vest, alături de Câmpia de Vest, fac parte din provincia turistică banato-
someşană, caracterizată prin resurse naturale şi social-istorice şi economice, printr-o dotare relativ
concentrată în centrele urbane şi o reţea de căi de acces bune. Între obiectivele naturale cu
importanţă pentru turism, mai însemnate sunt: defileele epigenetice ale Lăpuşului, Crasnei,
Barcăului, Someşului (la Jibou şi Ţicău), Crişului Negru, Crişului Alb, Mureşului (în aval de Zam),
măgurile şi crestele eruptive şi cristaline ce se impun în peisajul molcom al dealurilor sedimentare,
izvoarele minerale şi apa termală, extrase prin forjare (au dat staţiunile Boghiş, Tinca, Buziaş),
pădurea de castani de la Baia Mare.
În cuprinsul lor sunt numeroase vestigii istorice şi de artă, precum unele aşezări daco-
romane (Porolissum), ruinele cetăţii Chioarului din secolul al XIII-lea, ruinele cetăţii de la Baia
Mare-sec. XV, urme ale castrelor romane din Sălaj şi de la nord de Caransebeş (Tibiscum şi
Căvăran), castele medievale (Jibou), numeroase biserici din lemn din sec. XVIII-XIX (mai
importante în Sălaj, Surdeşti în Maramureş) sau din sec. XV-XVIII realizate în stiluri specifice
epocii; aici se desfăşoară renumite zone etnofolclorice: Lăpuş - Chioar, Codrului, Lipova etc.
Cele mai însemnate centre turistice sunt Baia Mare, Zalău, Şimleul Silvaniei şi Oraviţa.

9
 CÂMPIA DE VEST (BANATO-CRIŞANĂ)

POZIŢIE GEOGRAFICĂ ŞI DELIMITARE

Aşezată în partea de vest a ţării, dincolo de Dealurile de Vest şi de Carpaţii Occidentali,
aceasta apare cu rang de regiune, ocupând 7% din suprafaţa României. Face parte din marea
Depresiune Panonică sau Câmpia Dunării Mijlocii sau Câmpia Tisei.
Primul geograf ce a studiat-o mai îndeaproape a fost Ştefan Manciulea, care a denumit-o
“Câmpia din stânga Dunării” în anul 1923. Apoi, în 1931, Vintilă Mihăilescu o numeşte Câmpia
Tisei. Această denumire era neadecvată atât datorită faptului că exista o câmpie a Tisei şi pe
teritoriul Ungariei, cât şi faptului că Tisa nu a contribuit decât tangenţial (Câmpia Careiului) la
colmatarea acestei câmpii. De aceea, Victor Tufescu introduce din 1974 titulatura de Câmpia de
Vest. În Enciclopedia geografică a României – 1982 s-au folosit cele două denumiri: Câmpia de
Vest şi Câmpia Banato-Crişană. Un an mai târziu, în 1983, apare în Geografia României, vol. I, cu
denumirea de Câmpia Banato-Crişană. În anul 1995 apare un studiu monografic foarte amplu al
acestei câmpii al prof. Gr. Posea, cu denumirea de “Câmpia de Vest”.
Câmpia de Vest se desfăşoară sub forma unei fâşii de la nord la sud, având partea cea mai
joasă şi mai netedă în vest şi crescând în altitudine în est, la contactul cu dealurile, unde are aspect
premontan, datorită depunerilor coluvio-proluviale.
Limitele în vest şi sud sunt date de graniţa de stat cu Ucraina, Ungaria şi Yugoslavia.
Spre est şi nord-est se învecinează cu Dealurile Vestice sau direct cu muntele (Munţii Oaş şi
Munţii Zarand). Limita este destul de sinuoasă, uneori evazivă şi greu de stabilit, deoarece
suprafeţe cu caractere de câmpie pătrund sub formă de golfuri în deal, peste structura de tip graben.
Câmpia de Vest face parte integrantă din domeniul carpato-danubiano-pontic, astfel:
➢ se încadrează organic, funcţional şi evolutiv acestui domeniu, formându-se în contextul apariţiei
Carpaţilor, ca treaptă mai joasă;
➢ este situată pe Microplaca Panonică;
➢ toată umplutura ei este formată din sedimente carpatice;
➢ are continuitate şi în domeniul hidrologic, râurile din Carpaţi ajungând în câmpie;
➢ vegetaţia de pădure montană coboară şi spre câmpie;
➢ din punct de vedere economic există un complementarism strâns cu dealul şi muntele, materia
primă din aceste zone prelucrându-se în câmpie.
Câmpia de Vest prezintă unele trăsături distincte faţă de Câmpia Română, mai
importante fiind:
➢ suprafaţa este pe jumătate faţă de cea a Câmpiei Române(17 100 km2 faţă de 50 000 km2);
➢ altitudinal, Câmpia de Vest oscilează între 75-200m ( Câmpia Română oscilează între 5 şi 380m);
➢ Câmpia de Vest nu s-a înălţat mai mult deoarece ridicările munţilor din Cuaternar au fost foarte
mici, iar în vest nu avea unde să coboare;
➢ din punct de vedere fizico-geografic, Câmpia Română este delimitată spre sud de Dunăre şi spre
nord de podiş. Câmpia de Vest este delimitată spre vest de graniţă şi spre est de deal şi munte
(Munţii Oaş şi Zarand); Câmpia Română nu se mărgineşte cu muntele;
➢ în Câmpia Română căile de comunicaţie sunt predominant vest-est (longitudinal), iar în Câmpia de
Vest sunt vest-est (transversal), dar şi nord-sud (longitudinal);
➢ Câmpia Română are un număr foarte mare de oraşe, peste 50, situate pe aliniamente: la contactul
cu dealul - oraşe mari, în partea mediană (cele din mijloc) - oraşe mici, iar la Dunăre - oraşe mari;
Câmpia de Vest are câteva oraşe mari, în special pe râuri, iar restul sunt foarte mici.

EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
Fundamentul e format din depozite vechi şi şisturi cristaline, acoperite cu depozite
paleozoice, el fiind inegal scufundat (partea nordică, centrală şi sudică); aceste 3 părţi sunt separate
de 2 falii majore est-vest: una trece pe la nord de Oradea şi alta pe la nord de Ineu. Faţă de aceste
falii, partea centrală este cea mai scufundată.
Fundamentul este o alternanţă de horsturi şi grabene. Tendinţa râurilor alohtone este de a

10
 urmări grabenele fundamentale.
Etapa de bazin se instalează ca urmare a mişcărilor stirice, manifestate prin scufundări
importante şi urmată de sedimentări (gresii, argile, nisipuri, calcare).
Mişcările moldave izolează Bazinul Panonic, rezultând îndulcirea progresivă a apelor, prin
aportul de apă dulce din unităţile înconjurătoare.
Mişcările attice duc la retragerea treptată a apelor şi transferul ei într-o zonă continentală,
până la începutul Ponţianului, când se reinstalează faza lacustră. Această fază a determinat
acumularea unor depozite cu structură încrucişată şi a unui complex marnos cuprins între un orizont
conglomeratic în bază şi unul argilos-nisipos deasupra.
Mişcările rodanice au determinat retragerea apelor şi acumularea spre sfârşitul Pliocenului,
a unui complex petrografic fluvio-lacustru şi apoi fluvial, cu caracter piemontan. Cu această fază
începe modelarea câmpiei, când se diferenţiază:
➢ câmpia înaltă a glacisurilor;
➢ câmpia joasă de divagare.
Un rol esenţial în evoluţia reliefului l-au avut ariile de subsidenţă pe Someş, la confluenţa
Crişurilor, a Mureşului cu Tisa, a Timişului inferior. Aceste arii corespund marilor grabene ale
fundamentului la suprafaţă, manifestate prin mari convergenţe de râuri şi se caracterizează printr-o
grosime mare a stratelor.
Mişcările crustale verticale recente se manifestă crescând de la est spre vest; partea cea mai
mare a câmpiei joase e afectată de mişcările negative, de 1-2 mm/an. La vest de Sânnicolau Mare
mişcările crustale ating 2-2,5 mm/an.

RELIEFUL
Se caracterizează prin fâşii longitudinale:
- Câmpia înaltă;
- Câmpia intermediară;
- Câmpia joasă.
1. Câmpiile înalte sunt compuse din terase, glacisuri, piemonturi sau chiar porţiuni de
podiş. Au o altitudine de 100-180 m şi o energie de relief de 10-20 m. Apar sub formă de
fragmente, fiind distruse de Tur, Someş. Crasna, Crişuri, Mureş, Bega, Timiş, Pogăniş, Bârzava.
Sunt formate din depozite aluvio-proluviale (nisipuri, pietrişuri, argile) provenite din erodarea
regiunii din est, în villafranchian şi acumularea lor sub formă de glacisuri racordabile cu terasele
râurilor din dealuri. În regiunea Valea lui Mihai există nisipuri, iar în regiunea Carei depozite
loessoide. Se împart în:
➢ Câmpia de glacisuri: Câmpia Ardudului, Câmpia Buduslău, Câmpia Miersig, Câmpia Vingăi,
Câmpia Buziaş, Câmpia Călata (Cermeiului);
➢ Câmpia tabulară pe depozite loessoide: Câmpia Carei;
➢ Câmpia de dune: Câmpia Valea lui Mihai.
2. Câmpiile intermediare (100-120 m) îmbină caracterele câmpiei înalte cu cele ale
câmpiei joase, de aceea fragmente de câmpii intermediare se împart în:
➢ câmpii de glacisuri, în continuarea celor din câmpia înaltă: Câmpia Biharia, Câmpia Ghepiş;
➢ fragmente de câmpii tabulare, pe depozite loesside de Diosig;
➢ porţiuni de câmpie de divagare.
3. Câmpiile joase ocupă suprafeţe întinse şi sunt sub influenţa ariilor de subsidenţă, datorită
acţiunii reţelei hidrografice anterior îndiguirilor ce s-au făcut la sfârşitul secolului. Relieful are
aspect de luncă, cu urme de albii părăsite, înmlăştiniri, azi, în parte desecate. Pe porţiuni mai
ridicate s-a format o cuvertură de loess.
Există 3 tipuri de câmpii joase:
➢ Câmpii de divagare: Someşului, Crişurilor, Bârzavei, Mureşului, Begăi, Timişului;
➢ Câmpii de mlaştini desecate: Câmpia Ierului;
➢ Câmpii tabulare cu depozite loessoide: Jimboliei, Begăi, Bârzavei, Timişului.

REGIONAREA CÂMPIEI DE VEST

11
 A. CÂMPIA SOMEŞULUI
A1. Câmpia înaltă a Someşului cu:
➢ Câmpia Ardudului – câmpie de glacis şi terase;
➢ Câmpia Tăşnadului – câmpie de glacis şi terase;
➢ Câmpia Buduslăului – câmpie de glacis şi terase.
A2. Câmpia joasă a Someşului – câmpie de divagare.
A3. Câmpia Ierului – câmpie de divagare.
A4. Câmpia Careiului – câmpie piemontan-tabulară cu loess şi nisip eolian şi include:
o Câmpia Valea lui Mihai;
o Câmpia Pişcoltului.

B. CÂMPIA CRIŞURILOR
B1. Câmpia înaltă a Crişurilor:
▪ Câmpia Barcău – Biharia;
▪ Câmpia Miersigului;
▪ Câmpia Cermeiului;
▪ Câmpia de terase a Bocsigului;
▪ Câmpia complexă a Cigherului (Tăuţului).
B2. Câmpia joasă a Crişurilor ( câmpie joasă aluvială):
o Câmpia Salontei;
o Câmpia Crişului Negru;
o Câmpia Crişului Alb.

C. CÂMPIA BANATULUI
C1. Câmpia Mureşului (câmpii piemontan - tabulare cu pătură subţire de loess) :
▪ Câmpia Aradului;
▪ Câmpia Nădlacului;
▪ Câmpia Vingăi;
▪ Câmpia Arancăi;
▪ Câmpia Jimboliei.
C2. Câmpia Timişului (câmpii de subsidenţă) cuprinde :
o Câmpia Timişoarei;
o Câmpia Bega Veche;
o Câmpia Bega Mică;
o Câmpia Birdei;
o Câmpia Moraviţei.
C3. Câmpia Lugojului (câmpii de lunci, terase şi glacisuri) cuprinde:
▪ Câmpia Timişanei;
▪ Câmpia Glaviţei;
▪ Câmpia Ţipariului;
▪ Câmpia Lucareţului;
▪ Câmpia Honoriciului (Herendeşti).

C4. Câmpia Bârzavei ( câmpie de glacis piemontan) cuprinde :

o Câmpia Buziaşului;
o Câmpia Tormacului;
o Câmpia Gătaiei.

CLIMA
Această regiune a ţării are un climat temperat-continental moderat de câmpie influenţat
de mase oceanice din vest (împinse aici de Anticiclonul Azorelor), de masele subtropicale
(ciclonii mediteraneeni), de mase polare maritime (ciclonii nord-atlantici) şi de mase polare

12
 continentale( anticiclonii est – europeni).
O influenţă importantă în calea maselor de aer o au Carpaţii, care apără câmpia de invaziile
de aer rece, polar, facilitând advecţii ale maselor de aer din sud şi sud-vest şi o intensă activitate
frontală.
Sectoare climatice
a) Sectorul bănăţean - se află sub influenţa ciclonilor mediteraneeni, având:
- t.m.a = 10,50-110C
- t.m.ian. = -1,50C
- t.m.iul = 21.50C
- precipitaţii = 600-700 mm (mai, iunie- maxim)
- ierni scurte şi calde
b) Sectorul someşan are ierni lungi şi aspre, verile mai răcoroase şi precipitaţiile ceva mai
crescute, fiind aflat sub influenţa maselor de aer vestice, nordice şi nord-estice
- t.m.a =100C
- t.m. iul = 210C
- t.m.ian.=-20,-30C
- precipitaţiile = 500-600 mm
c) sectorul crişan este un sector intermediar, de tranziţie, având caracteristici asemănătoare cu
Banatul.
- t.m.a = 100
- t.m.ian. = -20
- t.m.iul = 210
- precipitaţii = 500-550 mm
Topoclimatele
- de câmpii înalte;
- topoclimate complexe;
- de câmpii joase;
- de luncă;
- de terasă;
- de crovuri elementare;
- de lacuri;
- agricol;
- urban.
Relieful câmpiei prezintă o anumită netezire, care se reflectă într-o dispunere relativ
uniformă a elementelor climatice.
Radiaţia solară este de 115-118 kcal/cm2, spre deosebire de Câmpia Română, unde este de
125 kcal/cm2, durata insolaţiei este în jur de 2100 ore/an.
Temperatura aerului este mai scăzută în nord şi mai ridicată în sud:
t.m.a = 110C în sud şi 90-100C în Câmpia Someşului
t.m.ian. = -10 , -20 C la limita nordică ajungând la -30C
t.m.iul = 210 -220 C
t.max. absolută = 42,50C la Jimbolia în 1950
t.min. absolută = -30,90C la Lugoj
În ceea ce priveşte numărul zilelor tropicale se constată că este mai mic decât în Câmpia Română,
fiind sub 100 de zile.
Precipitaţiile stau sub influenţa maselor de aer oceanic; mediile anuale depăşesc 500-550
mm şi 700 mm la limita cu dealurile.
Cele mai bogate precipitaţii sunt în lunile mai-august 80-100mm, iar cele mai sărace în februarie 40
mm.
Ploile torenţiale sunt mai dese în iunie, precipitaţiile având un caracter neregulat.
Evaporaţia - potenţială = 650 mm
- reală = 550 mm
Deficitul anual atinge cca. 100-150mm, mult mai redus ca în Câmpia Română (200-250 mm).

13
 Acestui tablou climatic i se adaugă vânturile, predominante fiind cele de vest, nord, nord-est şi sud-
vest.
Ca vânturi locale se resimte Austrul, în Câmpia Banatului, din sud-vest, secetos vara şi
geros iarna, Coşava (de tip foehn), iar sub deal şi pe culoarele de vale apar brizele.

HIDROGRAFIA

Apele freatice
Cantonarea apelor freatice are loc în nisipurile şi pietrişurile din lunci, în pânzele aluviale,
în terase.
➢ În câmpia înaltă nivelul este de 5-20m;
➢ În câmpiile joase nivelul este de 2-5 m;
➢ În lunci, pe frunţile de terasă, nivelul este de 0-2m, sau apar mustiri la suprafaţă.
Sub aspect chimic, apele sunt, în general bicarbonatate, mai rar clorurate şi foarte rar
sulfatate.
Apele de adâncime sunt cantonate în formaţiunile permeabile, inclusiv în cristalinul fisurat.
Cele mai multe sunt ascensionale sau arteziene. Uneori, apele apar sub formă de izvoare pe linii
tectonice sau în foraje. Există aici şi ape termale şi chiar ape plate. Asemenea ape termale apar la:
Oradea, 1 Mai, Felix, Salonta, Tinca, Timişoara.
Râurile
1. Reţeaua alohtonă
➢ Din Carpaţi: Turul, Someşul, Barcăul, Crişurile, Cigherul, Mureşul, Bega, Timişul,
Pogănişul şi Bârzava;
➢ Din dealuri – Homorod (Dl. Codrului), Ierul (Dl. Crasnei), Hidişelul, Gepiul şi Valea Nouă
(Dl. Tăşadului), Teuzul (Dl. Codru Moma), Bega, Vecheşi, Beregsăul (Dl. Lipovei), Moraviţa
(Tirolului).
2. Reţeaua autohtonă îşi are izvoarele mai ales în câmpiile de glacis: Crişul Mic, Aranca,
Galaţca, Apa Mare, Matca, Timişania, Bega Mică, Timişul Mort etc.
Densitatea este de 0,0 - 0,5 km/km2, fiind mai deasă în câmpia înaltă.
Adâncimea văilor este de la 3-5m până la 15m.
Panta este de 1,0-0,5%o, ceea ce duce despletiri, meandrări şi divagări.
Scurgerea medie specifică este de 1-3 l/s/km2.
Rezultă, astfel, că reţeaua hidrografică principală aparţine grupei vestice. În această parte
încă din cele mai vechi timpuri s-a constatat intervenţia omului prin desecări, îndiguiri, realizarea
de canale, pe Someş, Crasna, Mureş, Timiş, Bega.
Lacurile
În Câmpia Someşului sunt:
♦ iazuri în câmpiile înalte: Buduslău şi Carei;
♦ lacuri de interdune: Carei-Valea lui Mihai.
În Câmpia Crişurilor sunt:
●iazuri şi heleşteie: Cefa, Ineu;
●lacuri antropice termale: Peţea, Felix, 1 Mai, Oradea.
În Câmpia Banatului sunt:
◊ lacuri de tip crov: Biled, Deta, Timişoara;
◊ lacuri pe meandre sau albii părăsite: Baz, Timişul, Pogănişurile Begăi şi Aranca;
◊ heleştee (Partoş, Diniaş);
◊ iazuri;
◊ lacuri pentru agrement: Timişoara;
◊ un lac cu apă caldă: Măgheruş.

14
 CARACTERIZAREA ECONOMICO-GEOGRAFICĂ

POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE
Numărul de locuitori este de 1,8 mil. locuitori, din care cca. 1/2 sunt în Câmpia Banatului.
Întreaga regiune prezintă un spor natural de la -2 la + 4 %o cu valorile cele mai reduse în Banat.
Cele mai mari valori se înregistrează în oraşe, ca o urmare firească a procesului de îmbătrânire a
populaţiei de la sate. La oraşe atinge 5 - 9%o.
Sporul migratoriu are 2 direcţii: spre această zonă şi dinspre această zonă spre exterior;
acest lucru este legat de structura naţională a populaţiei, în care, deşi domină românii, populaţia
este foarte eterogenă din punct de vedere etnic, Banatul fiind cea mai mozaicată regiune din ţară din
punct de vedere etnic. Spre nord creşte ponderea populaţiei maghiare (spre Satu Mare). Cele mai
mozaicate sunt aşezările urbane (şvabi, maghiari, sârbi, cehi, evrei etc.). Predomină populaţia
venită din Moldova de nord, Oltenia şi Maramureş.
Densitatea medie a populaţiei este de 105 loc/km2 fiind mai mare decât media pe ţară.
Cele mai mici densităţi sunt în mediul rural, la contactul câmpiei înalte cu câmpia joasă şi în lungul
văilor. Pentru unele zone urbane se înregistrează peste 2000 loc/km2 (ex. Timişoara).
Structura populaţiei pe grupe de vârstă:
➢ 31% populaţie până la 20 ani;
➢ 51% populaţie între 20-60 ani;
➢ 18% populaţie peste 60 ani.
Structura etnică
Predomină românii, la care se adaugă şi germani, unguri, sârbi, croaţi, cehi, slovaci, etc.
Structura religioasă
Predomină populaţia ortodoxă, urmată de romano-catolici, greco-catolici reformaţi,
baptişti, adventişti, etc.
Structura forţei de muncă
➢ în industrie şi construcţii lucrează până la 55% din populaţie;
➢ în agricultură lucrează cca 20% din populaţie;
➢ în circulaţia mărfurilor, învăţământ, ştiinţă şi cultură 25%.
Populaţia urbană deţine 54% din totalul populaţiei, datorită gradului de dezvoltare
economică.

AŞEZĂRILE
Din acest punct de vedere Câmpia de Vest reprezintă una dintre cele mai vechi regiuni
locuite din ţară (din Paleolitic - Neolitic).
Biharia este una dintre cele mai vechi cetăţi de pământ din ţară. În secolul XI a avut loc
colonizarea cu maghiari, iar din secolele XII-XIII colonizarea şvabilor şi saşilor.
În prezent regiunea este împărţită în 4 judeţe - Satu Mare, Arad, Bihor şi Timiş,
cuprinzând şi părţi din judeţele Maramureş (în nord) şi Caraş-Severin în sud. În cuprinsul
Câmpiei de Vest există 22 de oraşe şi 676 de aşezări rurale.
Densitatea aşezărilor este de 3 localităţi / 100 km2 în Câmpia Banatului şi creşte de la sud la
nord, deoarece în Banat satele sunt mai mari, spre nord este de 3-8 localităţi/100km2 şi fiind din ce
în ce mai mici.
Oraşele sunt reprezentate de 5 municipii şi alte oraşe mai mici, astfel:
➢ 4 oraşe foarte mari – Timişoara, Oradea, Aradul şi Satul Mare;
➢ 1 oraş cu 50000 locuitori - Lugoj (municipiu);
➢ restul, până la 22 oraşe mici şi foarte mici.
Oraşele sunt: Satu Mare are 103.000 locuitori, Carei-21.000 locuitori, Tăşnad -8.600 loc.
Valea lui Mihai - 10.000 loc., Seini – 9 000 loc., Marghita – 15 800 loc., Oradea – 197 000 loc.,
Salonta - 18.000 loc., Chişineu-Criş - 8.000 loc., Ineu - 9.300 loc., Pâncota - 7.000 loc., Lugoj -
40.000 loc., Buziaş - 7.000 loc., Deta - 6.300 loc., Jimbolia - 11.829 loc., Sânnicolau Mare - 13.052
loc; Arad - 190.088 loc., Curtici - 10.955 loc., Lipova - 11.000 loc., Nădlac - 7.400 loc., Timişoara
- 320.000 loc., Sebiş - 6.000 loc.

15
 Până în 1948 existau 10 oraşe. În perioada 1948-1956 au apărut oraşele Jimbolia şi Buziaş.
După 1966-1989 au apărut 8 oraşe: Tăşnad, Marghita, Chişineu-Criş, Curtici, Pâncota, Sebiş,
Nădlac, Deta. În 1989 au apărut oraşele Valea lui Mihai şi Seini.
În prezent situaţia se prezintă astfel:
➢ 1 oraş cu peste 300 000 locuitori: Timişoara;
➢ 3 oraşe cu peste 100 000 locuitori: Oradea, Arad şi Satu Mare;
➢ 2 oraşe între 20 000-50 000 locuitori: Carei şi Lugoj;
➢ 7 oraşe între 10 000-20 000 locuitori: Valea lui Mihai, Marghita, Salonta, Jimbolia,
Sânnicolau Mare, Curtici şi Lipova;
➢ 6 oraşe sub 10 000 locuitori: Tăşnad, Seini, Chişineu-Criş, Ineu, Pâncota, Buziaş, Deta,
Nădlac şi Sebiş , ultimul fiindcel mai mic (6 000 loc).
Poziţia oraşelor
➢ la contactul câmpiei cu dealurile sunt 10 oraşe, Oradea fiind cel mai mare.
➢ în plină câmpie se află restul de 12 oraşe, cele mai mari având o poziţie favorabilă faţă de
căile de transport şi de calea de penetraţie din regiunile vecine.
➢ la graniţă se află oraşele: Curtici, Nădlac, Jimbolia şi Valea lui Mihai.
Oraşele mari sunt vechi, cu tradiţie industrială, în timp ce oraşele mici au caracter agricol cu
o industrie în dezvoltare, mai ales alimentară sau sunt oraşe-satelit ale oraşelor mari.
După funcţii, Câmpia de Vest cuprinde:
➢ oraşe cu funcţii complexe: Timişoara, Arad, Oradea şi parţial Satu Mare;
➢ oraşe cu funcţii judeţene şi naţionale echilibrate: Lugoj;
➢ oraşe cu importanţă regională: Carei, Tăşnad, Salonta, Jimbolia, Pâncota, Curtici, Ineu,
parţial Sebiş;
➢ 1 oraş balneoclimateric: Buziaş;
➢ oraşe de importanţă locală: restul.
Cele 4 oraşe mari sunt fixate pe văile transversale ce vin din Carpaţi, la întretăierea cu un
drum nord-sud, aproape de contactul cu dealurile. Pe acest drum s-au dezvoltat apoi şi oraşe mai
mici. Oraşele mari au funcţionat ca puternice cetăţi feudale, apoi ca centre culturale, administrative.
Majoritatea au apărut în feudalism din vremea dacilor, cum ar fi Ziridava, lângă Arad şi cetatea
Biharia. În feudalism apar: Satu Mare, Carei, Oradea, Arad, Timişoara, Lugoj, Lipova, Zarand,
Ceaud, iar în capitalism apare Salonta.
Aşezările rurale sunt relativ noi, în forma actuală. Urmele de locuire sunt destul de vechi.
În câmpia Someşului şi a Crişanei au apărut sate noi, cu ţărani veniţi din Maramureş şi Munţii
Apuseni. (Ştefan Manciulea - Geografia satelor din Câmpia de Vest). La început s-au fixat la
contactul câmpiei - dealuri, apoi la limita glacisurilor şi teraselor, la contactul câmpiei înalte cu cea
joasă şi pe văi. În câmpia subsidentă aluvială, aşezările s-au fixat pe conuri de dejecţie, câmpuri de
loess şi grinduri de luncă. Aceşti factori au influenţat forma şi mărimea satelor, conturându-se două
categorii:
➢ sate adunate, cu tendinţa de compactizare, în câmpia joasă;
➢ sate răsfirate, în câmpia subcolinară.
Factorii economici şi istorici au dus la modificarea tipului iniţial sau la apariţia unor alte
variante. Până în secolul XVIII tendinţa generală a formei şi evoluţiei satelor, mai ales în câmpia
joasă, era cea liniară, urmărindu-se cursurile râurilor. În secolele XVIII-XIX satele se îndepărtează
de râu, încep să se extindă şi în alte direcţii, devenind radiare. Îndepărtarea de râu s-a datorat
creşterii numerice a populaţiei, dezvoltarea agricolă şi înmulţirea drumurilor determină unele sate
să devină puncte centrale de schimb; acestea se măresc, se transformă în târguri şi oraşe, păstrând şi
funcţii agro-păstorale (Salonta). O influenţă aparte au avut-o regiunile feudale, datorită stăpânirii
turceşti de după 1526 şi a celei austriece de la 1718;
Subtipurile de sate (după Manciulea) sunt:
➢ tipul bănăţean;
➢ tipul crişan;
➢ tipul someşan.
Vechiul sat bănăţean răsfirat a evoluat după colonizarea şvabilor, către forma adunată, cu

16
 case mari şi grădini reduse. În Podgoria Aradului satele au adaptat o variantă apropiată cu cea
bănăţeană, dar cu grădini mai mari, cu vii şi livezi. În Crişuri, satele au rămas mai mici,cu străzi
neregulate. La nord de Crişul Repede, satele apar din nou mari, cu tendinţa către adunat. Fâşia
subcolinară a Someşului are case mici.
În câmpiile joase şi tabulare din vest domină satul adunat, de stepă, cu tendinţă de
compactizare, multe fiind sate mari. Varianta actuală bănăţeană a fost influenţată de stăpânirea
austriacă, un fel de moşie particulară a habsburgilor. Au colonizat şvabi, cărora li se impunea locul
de aşezare, forma şi mărimea satelor; dispoziţiile fiind impuse şi românilor. Canalizarea râurilor şi
secarea mlaştinilor au făcut ca poziţia satelor să fie aleasă pe marile drumuri care mergeau spre
Ungaria.
S-a creat un tip de sat adunat, compact, zis "american" cu străzi perpendiculare, largi şi
drepte, cu grădini mici, chiar inexistente.
Varianta din Câmpia joasă a Crişurilor - sunt sate radiar-concentrice cu o mărime şi o formă
în legătură cu ocupaţia turcă (1526-1718). Satele mici au dispărut, populaţia refugiindu-se la oraşe
sau sate mari. După plecarea turcilor satele mari s-au dezvoltat radiar. Distanţele au devenit din ce
în ce mai mari, de aceea în secolele XVIII-XIX apar sălaşele.
Varianta someşană - sunt sate adunate, de formă alungită, mai mici, dar mai dese, cu străzi
neorganizate, perfectându-se influenţa feudală veche; regiunea nefiind ocupată de turci satele şi-au
păstrat forma şi poziţia.
Tipul de sat dominant, cel adunat, are o formă stradală rectangulară, fiind specific Câmpiei
Banatului, Câmpiei Crişurilor, Câmpiei Someşene joase şi Câmpiei Ierului.
Tipul de sat radiar-concentric este specific Câmpiei joase a Crişurilor şi sudului Câmpiei
Ierului.
Tipul de sat compact este specific în Banat.
Tipul de sat răsfirat este specific câmpiilor subcolinare şi în Câmpia Crişurilor.
După mărime, satele sunt de 3 categorii:
➢ sate mici şi mijlocii, în câmpiile subcolinare - Câmpia Valea lui Mihai;
➢ sate mijlocii şi mari în Câmpia Timişului, Câmpia Vingăi la poalele Zarandului;
➢ sate foarte mari în Câmpia Jimboliei, Câmpia Crişurilor, la nord de Someş, la contactul
dintre câmpia de nisipuri şi cea de loess.
După funcţie, satele pot fi:
➢ sate cu funcţii agricole;
➢ sate cu funcţii agroindustriale: alimentară, siderurgică, maşini, lemn, materiale de
construcţii, artizanală;
➢ sate cu funcţii industriale nealimentare: ex. Carpina;
➢ sate cu funcţii de servicii şi rezidenţiale, precum cele din jurul oraşelor din Banat.

INDUSTRIA
Resurse - hidrocarburi, lignit, ape termale şi minerale, balast, argilă.
Petrol: Variaş, Zădăreni, Pecica, Orţişoara, Satchinez, Biled, Călacea, Teremia Mare,
Dudeştii Vechi, Sânnicolau Mare
- în câmpia Mureşului: în jurul Salontei; Borş, Marghita, Abrămuţ, Roşiori, Curtuişeni,
Carei.
Lignit: Sinersig, Cireşu
Ape termale: Satu Mare, Carei, Valea lui Mihai, Săcuieni, Marghita, Borş, Oradea, Băile
Felix, Salonta, Arad, Timişoara.
Ape minerale netermale: Valea Vinului (ape feruginoase), Oşorhei (ape sulfuroase),
Cermei, Chişineu-Criş, Sohodol, Arad (bicarbonatate), Păuliş, Lipov, Buziaş (ape feruginoase),
Sebiş şi Pişchia (ape carbogazoase), Ivanda (sulfatate); Nu sunt exploatate peste tot.
Balast: în albiile şi luncile râurilor mari.
Argilă: (pentru ceramică) în Banat.
Factorii ce au contribuit la apariţia şi dezvoltarea ramurilor industriale:
➢ existenţa unor tradiţii meşteşugăreşti

17
➢ prelucrarea unor materii prime agricole locale
➢ folosirea directă, cu uşurinţă, a unor materii prime din unităţile de deal şi munte învecinate
(minereuri, cărbune, lemn)
➢ legături comerciale îndelungate cu regiunile din est, realizate prin intermediul căilor de
comunicaţie avute pe râuri.
➢ existenţa unor bogăţii proprii de subsol, depistate în timp relativ recent.
➢ varietatea apelor termale şi minerale şi a rocilor de construcţie
➢ activitatea economică de bază în zonă e industria, având aproape toate ramurile industriale.
Industria energiei electrice - termocentrale: Satu Mare, Oradea (cea mai veche), Arad,
Timişoara, Lugoj.
Metalurgia neferoasă - alumină: Oradea
Construcţii de maşini - cea mai mare pondere la:
➢ Timişoara: utilaj chimic, minier, pentru industria alimentară, tractoare, autoturisme,
motoare, aparataj electric şi electronic;
➢ Arad : vagoane, strunguri, utilaje mecanice pentru industria alimentară;
➢ Oradea: maşini unelte, accesorii pentru autovehicule, maşini, utilaje pentru agricultură;
➢ Satu Mare: utilaj minier, chimic, maşini de gătit, vagoane de cale ferată îngustă;
➢ Centre rurale: Lugoj, Deta, Buziaş, Jimbolia, Marghita, Salonta.
Industrie chimică: lacuri, vopsele, detergenţi, săpunuri, înlocuitori de piele, produse fito-
farmaceutice, îngrăşăminte chimice la Oradea, Arad, Timişoara, rafinăria la Timişoara.
Industria materialelor de construcţie foloseşte materia primă locală (bazalt la Lucareţ).
Produse şi prefabricate din beton: Timişoara, Lugoj, Jimbolia, Ineu, Oradea, Valea lui
Mihai, Satu Mare, Carei, Tăşnad.
Prelucrarea lemnului este foarte dezvoltată:
➢ mobilă: în oraşele mari, dar şi la: Lugoj, Carei, Salonta, Ineu, Pâncota;
➢ furnire şi placaje: Deta;
➢ plăci aglomerate: Sânnicolau Mare;
➢ parchete: Satu Mare;
➢ chibrituri şi rechizite şcolare: Timişoara;
➢ calapoade: Lugoj.
Industria uşoară:
➢ bumbac: Satu Mare, Arad, Timişoara;
➢ lână: Timişoara;
➢ in şi cânepă: topitorii: Balota, Nădlac, Jimbolia, Deta;
➢ mătase naturală şi artificială: Timişoara, Lugoj;
➢ confecţii şi tricotaje: în oraşele mari;
➢ tăbăcăria şi încălţăminte: Satu Mare, Jimbolia, Arad, Timişoara;
➢ blănărie: Oradea.
Industrie alimentară: în centrele mari şi mici (foarte diversificate)
Grupările industriale - centrele mari polarizează şi arealul câmpii- golfuri, dar şi al
câmpiilor propriu-zise:
➢ gruparea Timişoara- Arad (bănăţeană) - câmpia propriu-zisă şi golf Lugoj şi Lipovei.
➢ gruparea Satu Mare - Baia Mare (someşană) - mult mai extinsă şi peste o parte a
Maramureşului; specificul - foarte diversificată: industria grea, neferoasă etc.

AGRICULTURA
Condiţiile fizico-geografice favorabile, de climă, relief, soluri permit dezvoltarea
agriculturii. Această regiune este una dintre cele mai intens valorificate agricol, datorită pânzelor de
ape freatice la suprafaţă şi divagaţiei talvegurilor, ceea ce a necesitat ample lucrări de îndiguire,
desecare şi canalizare. De aceea este regiunea cea mai antropizată (Câmpia Someşului în special).
Potenţialul agricol este foarte mare, cu condiţia ca terenurile să fie amenajate. La nivelul
judeţelor, suprafaţa câmpiei este mare, reprezentând 50% din suprafaţa Aradului, 44% din cea a
Bihorului, 70% din Satu Mare şi 78% din Timiş.

18
 Terenurile arabile (inclusiv dealurile) reprezintă 1.677.000 ha, dintre care judeţul Timiş
deţine cele mai mari suprafeţe 563.000 ha, Arad 362.000ha, Bihor 319.000 ha, Satu Mare 233.000
ha.
Terenurile amenajate ocupă în unele areale 90-98% din suprafaţa agricolă.
Irigaţiile. Terenurile irigate se extind la cca. 100.000 ha, cele mai multe în judeţul Arad (40
000ha), Timiş (31 000ha), Bihor (19 000ha) Satu Mare (14 000 ha). Principalele sisteme de irigaţii
sunt: sistemul Someş mal stâng, sistemul Câmpiei Aradului şi sistemul Timiş-Pogăniş.
Îndiguirile protejează 767 000 ha din care: în Timiş 390 000 ha, în Satu Mare 148 000 ha,
în Arad 129 000 ha şi în Bihor 100 000 ha. Principalele râuri îndiguite sunt: Someş, Crasna,
Crişurile, Teuzul, Cigherul, Mureşul, Timişul, Bega şi Bârzava.
Desecările şi drenurile ocupă aprox. 1/2 din totalul suprafeţei amenajate în aceste judeţe.
Sistemele de desecări şi drenări sunt: Turu Lung – Negreşti(14 000 ha), Someş malul drept (27 400
ha), Valea Ierului (50 000 ha ), Canalul colector Oradea (57 500ha), Teuzul (51 300ha) iar în
Banat: Checea – Jimbolia( 54500ha) şi Vinga-Beregsău (25 400 ha).
Din clasele de calitate şi producţie domină clasele I şi II, cu terenuri agricole bune.
Factorii limitativi şi procesele de degradare sunt: eroziunea şi excesul de umiditate.
Eroziunea ocupă cca. 4% şi are loc pe pante mai mari de 50, mai ales în câmpiile înalte.
Excesul de umiditate este foarte dominant, limitând productivitatea terenurilor, aprox. pe
345.000 ha, dintre care 198.000 în Timiş (cel mai afectat din ţară), 84.000 ha în Arad, 37.000 ha în
Satu Mare, 30.000 ha în Bihor. Pe total, doar 9 500 ha sunt total neproductive.
Solurile acide, alt fenomen limitativ ce necesită amendamente speciale, ocupă 190.000 ha.
Solurile saline şi alcaline ocupă suprafeţe mai mici – 100.000 ha.
Terenurile nisipoase ocupă 30.000 ha, din care în Timiş 8.000 ha, Arad 4.000 ha, Satu
Mare 8.000 ha, Bihor 10.000 ha.
Datorită lucrărilor de amenajare, mai sunt propuse pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare
ce vizează irigaţiile, mai ales pentru Timiş-100.000 ha; îndiguiri, mai ales în Bihor; desecări în
Timiş, Bihor, Satu Mare, Arad; amendarea solurilor acide pe 425.000ha, ameliorarea solurilor
saline şi alcaline; ameliorarea nisipurilor pe foarte mari suprafeţe: Bihor 8.200ha, Satu Mare 8.000
ha; afânări adânci ale solurilor, repetate la 3-5 ani; amenajarea bazinului hidrografic.
Modul de utilizare a terenurilor
Din suprafaţa totală agricolul deţine 90%, pădurile 4%, apele 1,5-2% iar alte folosinţe 4% (aşezări,
căi de comunicaţie).
Structura agricolului : arabile 76-90%, păşuni până la 20%, fâneţe 3%, vii 1%, pomi
fructiferi 0,5%.
Terenul arabil este repartizat în toate judeţele.
Păşunile se află şi terenurile încă umede şi pe câmpiile subcolinare.
Viile sunt prezente mai ales pe câmpiile de glacis de sub deal sau munte şi pe câmpiile
nisipoase (Carei).
Pomii fructiferi sunt întâlniţi tot în regiunile cu viţă de vie.

CULTURA PLANTELOR
Circa o treime din culturi sunt deţinute de cereale şi plante tehnice, plante furajere şi
legume.
Dintre cereale - grâul este predominant în câmpiile cu altitudini medii şi în cele înalte.
➢ porumbul deţine locul întâi în Câmpia Crişurilor, fiind dominant în câmpiile joase, drenate;
➢ secara, pe solurile nisipoase;
➢ orzul de toamnă;
➢ ovăz;
➢ orez în Câmpiile Banatului şi sudul Câmpiei Crişurilor.
Dintre plantele tehnice:
➢ floarea-soarelui apare în toată câmpia, mai ales în Câmpia Carei, sudul Câmpiei Crişurilor,
Câmpia Timişului;
➢ sfecla de zahăr apare în toată câmpia, fiind frecventă mai ales în Câmpia Someşului;

19
➢ inul pentru ulei, în Câmpia Lipovei, Câmpia subcoliniară a Crişurilor;
➢ tutunul, în Câmpia Tăşnad şi partea sudică a Câmpiei Crişurilor;
➢ câmpia deţine o pondere mare în producţia ţării prin numărul mare de topitorii şi centre de
prelucrare: Balota, Sânnicolau Mare, Negreşti Oaş;
➢ sorgul pentru mături se cultivă în arealul Salontei;
➢ plante medicinale cultivate: mentă, muştar, mac, mai ales în Câmpia Timişului între Timiş
şi Bega.
Legumele se cultivă în lunci şi în jurul marilor oraşe atât în câmp, cât şi în sere şi solarii,
fiind recunoscute legumele timpurii din Câmpia Banatului: tomate, ceapă verde, varză, ardei gras,
gogoşari, castraveţi, salată, morcovi, spanac, vinete.
Principalele sere sunt: Oradea, Biharia, Valea lui Mihai, Timişoara, Grăniceri, Arad,
Jimbolia, Variaş.
Cartoful se cultivă în toată câmpia, cu mari producţii în Câmpia Valea lui Mihai şi în jurul
Lugojului.
Leguminoasele pentru boabe sunt reprezentate de mazăre şi fasole.
Soia se cultivă pe suprafeţe mai restrânse, în special în grădini.
Pepeni se cultivă în Câmpia Aradului, Câmpia Carei, Câmpia Banatului.
Căpşunile se cultivă cu precădere în Câmpia joasă a Someşului (locul I pe ţară).
În sere se cultivă şi flori.
Plante furajere sunt reprezentate de: lucernă în Câmpia Banatului şi Someşului, trifoi în
Câmpia Crişurilor, dar şi de porumb pentru siloz şi sfeclă furajeră.

VITICULTURA
Podgoria Aradului, sub M. Zarandului: Lipova, Păuliş,Ghioroc, Şiria, Pâncota, Târnava; se
continuă spre Crişu Negru, la Ineu, Diosig, Craiva, Behei.
Podgoria Gearmăta sub Dealurile Lipovei
Podgoria Buziaş sub dealurile Pogăniş.
➢ în vestul Câmpiei Banat: Teremia, Cenad, Lovrin, Periam, Şagu;
➢ la nord de Barcău: Diosig, Săcuieni, Tăşnad-Ardud, Câmpia Buduslău, Seini;
➢ Câmpia Carei: Valea lui Mihai.
Pomicultura este reprezentată mai ales de: pruni, vişini, caişi, piersici, peri, coacăzi.

CREŞTEREA ANIMALELOR deţine 40% din producţia agricolă pentru că există tradiţie
şi bază furajeră; astfel, s-au construit complexe şi ferme mari, răspândite în toată câmpia.
Bovinele au cea mai mare densitate în Câmpia Banatului, dar pentru bovine, în general
deţine un loc important la nivelul ţării. Bălţata românească este în proporţie de 80%; complexele
cele mai mari sunt în Câmpia Banatului.
Cabalinele sunt preponderente în Câmpia Banatului.
Porcinele sunt reprezentate de: marele alb, albul de Banat. Marile complexe sunt în:
Câmpia Crişurilor la: Oradea, Porş, Cefa; Câmpia Banatului la: Perian, Şiria, Curtici, Pecica,
Sântana. Densitatea mare a complexelor este în jurul Timişoarei, arealul Arad-Vinga, Curtici-
Nădlac şi Gătaia-Voiteni.
Ovinele au pondere mai mare, de la nord la sud domină rase merinos,spancă, ţigaia.
Complexe: Livada - Câmpia Someşului. În Câmpia Crişurilor densităţi mari au părţile central-
sudice (Zerind, Sohodol, Chişineu Criş, Banat-Sântana, Pecica, Deta.
Păsările se cresc în complexe în jurul marilor oraşe, lângă Timişoara, Arad, şi lângă Oradea
(1/3 din producţia câmpiei şi cel mai mare complex de gâşte); de asemenea în Câmpia Someşului la
Satu Mare şi Seini. La Păuşa şi Foieni se cresc fazani.
Viermii de mătase se cresc în: Banat, bazinul Timişului şi Gătaiei.
Apicultura se practică în câmpiile Carei (salcâmi), Crişurilor, Aradului şi Vingăi.
Piscicultura are o mare dezvoltare în Câmpia Crişurilor în heleştee canalul colector de la
Cefa, Crişul Alb, bazinul Teuz, Câmpia Vingăi, pe Bega; specia dominantă este crapul (1500-2600
kg/ha).

20
 CĂILE DE COMUNICAŢIE
Structura principalelor căi de comunicaţie din câmpie se încadrează armonios în cea
naţională. Există o arteră dublă (auto şi feroviară) pe direcţia N-S(segment al inelului
circumcarpatic), dar şi o serie de artere transversale, ce vin din trecătorile carpatice şi care fac
legătura cu Europa Centrală .
Transporturile feroviare
Primele patru magistrale ale ţării pornesc din Bucureşti spre Câmpia Vestică şi sunt:
➢ Bucureşti-Timişoara, cu două puncte de trecere spre Serbia, la Stamora-Moraviţa şi la
Jimbolia;
➢ Bucureşti-Braşov-Arad, cu punct de trecere în Ungaria la Curtici;
➢ Bucureşti-Oradea, cu punct de trecere în Ungaria la Episcopia Bihorului;
➢ Bucureşti-Satu Mare, cu punct de trecere în Ucraina la Halmeu.
Se adaugă magistrala de vest, ce leagă cele 4 mari oraşe ale regiunii, urcând în nord până la
Halmeu, la graniţa cu Ucraina şi în sud până la Moraviţa.
Transporturile auto prezintă o reţea similară cu cea feroviară, la care se adaugă şi alte
drumuri spre dealuri şi munte şi spre graniţă.
Magistralele principale sunt :
➢ D.N. 1, Bucureşti-Oradea, cu trecerea frontierei la Borş, ce coincide cu E 60;
➢ D.N. 1C, pe la Baia Mare-Livada-Halmeu;
➢ D.N. 1F, Cluj-Zalău-Tăşnad-Carei (E 81);
➢ D.N. 7, Bucureşti-Piteşti-Sibiu-Lipova-Arad-Nădlac (punct de vamă).
Transporturile aeriene sunt asigurate de cele 4 aeroporturi - Satu Mare, Oradea, Arad,
Timişoara, cel de la Timişoara fiind internaţional.
Transportul pe apă se practică pe Bega.

TURISMUL este favorizat de cadrul natural şi de obiective turistice; se practică un turism

de tranziţie, datorită apropierii zonei montane.

21
Geografia regională a României Cursul nr. 12, sem.2

DELTA DUNĂRII
CADRUL MORFOSTRUCTURAL ÎN CARE S-A FORMAT DELTA DUNĂRII
Stiva de sedimente predeltaice şi deltaice s-a acumulat într-o depresiune tectonică largă,
deschisă spre bazinul Euxinic, numită Depresiunea Predobrogană. Caracterul de platformă al
fundamentului depresiunii, sesizat încă de la începutul secolului XX, a fost analizat recent de L.
Ionesi (1994), care o încadrează între platformele prealpine numind-o Platforma Deltei Dunării.
Soclul platformei este baikalian şi se prezintă puternic fracturat de un sistem de falii orientat
vest - est situat la nord de falia Sfântu Gheorghe. Cercetările geofizice au demonstrat existenţa unui
relief cu horsturi şi grabene între aceste aliniamente de falii (St. Airinei, A. Pricăjan, 1971).
Cuvertura situată deasupra soclului este alcătuită din depozite paleozoice, mezozoice şi
neogene, ultimul termen aparţinând Romanianului (L. Ionesi, 1994). Relieful predeltaic dezvoltat
pe depozite romaniene, identificat prin tehnici geofizice şi prin foraje se prezintă ca o alternanţă de
coline şi culoare de vale. Acest paleorelief a fost înecat prin acumularea succesivă a sedimentelor
predeltaice, de tranziţie şi deltaice.

APELE DELTEI DUNĂRII

Reţeaua hidrografică a Deltei Dunării este reprezentată prin braţele Dunării, prin sahale,
gârle şi canale.
Braţul Chilia începe la M.43 unde se află Ceatalul Ismail şi are o lungime de 121 Km până
la gura de vărsare a braţului Stambulul Vechi din delta secundară Chilia. Braţul asigură, în prezent,
scurgerea a 55% din debitul total al Dunării la vârful deltei. Specificul braţului este dat de cele două
difluenţe, prima între Pardina (Km 76) şi Chilia Veche (Km 46), iar cea de a doua între Km 38 şi
Periprava (Km 22). Aceste despletiri cu ostroavele dintre ele reprezintă delte secundare vechi ale
braţului Chilia. In aval de Vâlkov se află vârful deltei secundare Chilia care a început să se formeze
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ajungând, în prezent la o suprafaţă de 400 Km2, având un ritm
mediu de creştere de 1,8 Km2 pe an. Cea mai mare parte a deltei secundare Chilia se află pe
teritoriul Ucrainei.
Braţul Tulcea începe la M.43 (Ceatalul Ismail), are numai 17 Km. şi asigură, în prezent,
scurgerea a 45 % din debitul total al Dunării. Între M.41 şi M. 37 formează o buclă de meandru,
care culminează în dreptul oraşului Tulcea unde se află şi cea mai mare adâncime (38m).
Braţul Sulina începe la Ceatalul Sfântu Georghe aflat la M.34. Iniţial avea o lungime de 84
Km, era meandrat şi foarte puţin adânc. Braţul Sulina a fost amenajat pentru navigaţie începând din
anul 1857 prin dragaje, iar din anul 1868 prin tăierea buclelor meandrelor. Lucrările au fost
încheiate în anul 1902, când braţul Sulina era scurtat cu 21 Km., fiind complet rectificat şi
transformat în canal navigabil pentru nave oceanice. Aceste lucrări au fost primele intervenţii
antropice cu efecte majore în transformarea structurii şi funcţionării sistemului deltaic. In prezent
transportă cca. 22 % din debitul total al braţului Tulcea. In aval de oraşul Sulina braţul se continuă
cu un canal protejat de diguri, care înaintează în mare aproape 8 Km. La gura canalului se
acumulează sedimente nisipoase şi mâloase formându-se o bară care trebuie dragată continuu
pentru asigurarea adâncimii minime de 11m necesară accesului navelor marine.
Braţul Sfântu Gheorghe începe la ceatalul cu acelaşi nume (M.34), are o lungime totală de
110 Km şi transportă cca. 23% din debitul braţului Tulcea. Nu prezintă difluenţe. In aval de Km. 85
meandrează larg formând 7 bucle de meandru, cea mai mare fiind între Km. 85 şi Km. 64,
cunoscută sub numele de meandrul Murighiol. In perioada 1983 – 1985 aceste meandre au fost
tăiate pentru scurtarea traseului navigabil. Braţul se termină cu o deltă secundară mică a cărei
suprafaţă este, în prezent, de 13 km2. Delta a început să se formeze la începutul secolului trecut,
dezvoltându-se cu un ritm mediu multianual de 0,07 km2 pe an. Delta secundară Sfântu Gheorghe
este barată de insula barieră Sacalin.
 Sahalele sunt braţe vechi ale Dunării rămase în interiorul deltei. Apar bine reprezentate pe
harta lui Vidraşcu, de la începutul secolului, ulterior fiind transformate în canale prin dragare şi
rectificare. Între braţele Chilia şi Sulina erau sahalele Sireasa, Şontea, Păpădia, Iacob, Adâncă,
Pardina, Repedea, Gotca, Poliacova, Brătuşca, Statului. Dintre acestea numai Şontea şi ultimele trei
se mai menţin în prezent, restul fiind complet transformate sau au dispărut ca urmare a îndiguirilor
şi desecărilor. Intre braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe erau două sahale mari, Litcov şi Macovei,
ambele transformate prin lucrări hidrotehnice.
Gârlele sunt artere naturale de legătură între braţe şi acvatoriile stagnante din interiorul
deltei. Între braţele Chilia şi Sulina se păstrează gârlele Eracle, Lopatna, Matiţa, Sulimanca,
Magearu. Între Sulina şi Sfântu Gheorghe sunt gârlele Perevolovca, Vătafu, Busurca, Împuţita, iar
la sud de braţul Sfântu Gheorghe erau gârlele Dunavăţ Dranov şi Cerneţ, amenajate, sub
conducerea lui Gr. Antipa, încă la începutul secolului. Majoritatea gârlelor sunt în prezent
colmatate sau sunt rectificate.
Acvatoriile stagnante sunt ghiolurile, bălţile, japşele, zătoanele, lagunele.
Ghiolurile sunt lacuri deltaice cu suprafaţă şi adâncimi mari aflate în prezent în diferite
stadii de colmatare. Principalele ghioluri sunt: Fortuna, Matiţa, Babina, Merhei, Obretin (între
braţele Chilia şi Sulina), Gorgova, Isac, Puiuleţ, Puiu, Lumina, Roşu (între Sulina şi Sfântu
Gheorghe) şi Dranov (la sud de Sfântu Gheorghe).
Bălţile au suprafeţe şi adâncimi mici, multe dintre ele provenind din colmatarea minerală şi
biogenă a ghiolurilor. La nord de braţul Sulina bălţile mai importante sunt: Tătaru, Meşter, Păpădia,
Nebunu, Băclăneşti, Babinţi, Roşca, Buhaiova, iar la sud de Sulina, bălţile: Iacub, Cuibida,
Pojarnic, Roşuleţ, Uzlina.
Japşele sunt bălţi într-un stadiu avansat de colmatare, mai ales biogenă. In timpul verii
japşele sunt invadate de vegetaţie submersă şi plutitoare ceea ce le conferă aspect de mlaştină. La
ape mici seacă.
Zătoanele sunt lacuri alungite şi înguste formate prin închiderea micilor golfuri deltaice de
către barierele nisipoase în evoluţie ascendentă. Când barierele deltaice intră în faza evoluţiei
descendente zătoanele sunt deschise, la început prin portiţe care se măresc treptat. Astfel s-au
format Zătonul Mare şi Zătonul Mic din sudul deltei.
Lagunele sunt acvatorii întinse formate prin închiderea golfurilor dobrogene de către serii
de bariere nisipoase. Cea mai mare este laguna Razelm (420 km2), urmată de Sinoe (115 km2),
Goloviţa (85 km2) şi Zmeica (60 km2). Lagunele sunt alimentate cu ape venite din braţul Sfântu
Gheorghe prin canalele Dunavăţ şi Dranov. In sudul lagunei Razelm se află lagunele mici din
complexul Periteaşca – Leahova.

RELIEFUL DELTEI DUNĂRII

Câmpia deltaică fluvială este situată în partea interioară a deltei (spre continent) şi rezultă
din acumularea sedimentelor fluviale. În apropierea apexului deltei se află câmpia fluvială înaltă cu
altitudini de 6 – 25 m în funcţie de mărimea deltei respective, urmată de câmpia fluvială joasă, de
cele mai multe ori mlăştinoasă, situată sub 2 m altitudine.
Câmpia deltaică marină se află în partea exterioară a deltei (spre mare), se formează prin
procese controlate mai ales de mare şi prezintă o diversitate mai mare a reliefului datorită
alternanţei grindurilor marine cu câmpurile marine înalte, eolizate şi cu câmpurile marine joase,
mlăştinoase.
Grindurile şi câmpurile deltaice. În cadrul câmpiei deltaice se diferenţiază două forme de
relief distincte: grindurile şi câmpurile. Grindul fluvial este forma de relief rezultată din acumularea
aluviunilor de o parte şi de alta a braţelor fluviului şi a unor gârle mai mari. Morfologic se prezintă
ca o creastă aluvială îngustă (rar peste 100 m lăţime), lungă de zeci de Km, ridicată deasupra
nivelului mediu al apelor cu 1–2 m, care are tendinţa de înălţare şi extindere laterală. Prin
dezvoltare laterală grindurile juxtapun, pierzându-şi specificul geomorfologic şi transformându-se
în câmpuri fluviale. Aceleaşi probleme se pun şi în cazul grindurilor marine, care sunt creste
nisipoase foarte lungi şi înguste, formate prin acumularea nisipului pe linii de ţărm active. Când
2
există abundenţă de sedimente nisipoase crestele se dezvoltă activ, juxtapun şi se transformă în
câmpuri. Vântul va continua modelarea subaeriană eolizând nisipul cu formarea dunelor. Se ajunge
astfel la o formă de relief distinctă, complet diferită de prima, atât morfometric, cât şi morfografic
sau al proceselor geomorfologice actuale.
Mlaştinile. Cu sens de formă de relief se utilizează frecvent şi termenul de mlaştină.
Mlaştina este un ecosistem care poate fi de mai multe tipuri în funcţie de vegetaţia dominantă şi
nu…”un teren acoperit permanent sau aproape permanent de apă puţin adâncă”…(V. Mihăilescu şi
A. C. Banu, 1958, p. 216). Mlaştina se dezvoltă într-adevăr pe un teren cu exces de uniditate, dar
acesta aparţine unei anumite forme de relief.
Frontul deltaic este situat la contactul oricărei delte cu marea, fiind partea cea mai activă a
acesteia. Este vorba de un relief subaerian şi submarin complex, cu mai multe subunităţi: ţărmul
deltaic, versantul deltaic şi glacisul deltaic (E. Vespremeanu, 1984, 1986).
Frontul deltaic reprezintă delta activă, restul câmpiei deltaice având caracter relict şi
evoluând lent prin procese de acumulare minerală şi biogenă.
Frontul deltaic are, la un anumit moment, caracter fie staţionar, fie activ. Frontul deltaic
activ este de trei tipuri: (1) de acumulare, cu formarea deltelor secundare, barierelor deltaice şi
insulelor barieră; (2) de eroziune cu distrugerea reliefului anterior şi (3) de echilibru dinamic, cu
cicluri anuale de eroziune–acumulare şi oscilaţia poziţiei liniei apei în jurul unei medii relativ
stabile în orizonturi temporale de zeci de ani. Factorii care controlează aceste procese sunt:
amplitudinea mareei, intensitatea şi direcţia curenţilor de ţărm, activitatea valurilor, debitul solid
transportat de braţele fluviului, oscilaţii de nivel ale mării, mişcările neotectonice, procesele locale
de tasare.
Profilul transversal în forma lui completă trece prin modificări continui, elementele sale
componente fiind mobile în perioade scurte de timp sub controlul factorilor enumeraţi mai sus.
Astfel, datorită accelerării eroziunii, în unele sectoare ale frontului deltaic versantul se extinde
continuu “ştergând” o parte din ţărm. Invers, în cazul deltelor secundare, terasa ţărmului se extinde
continuu împreună cu celelalte subunităţi de relief.
Ţărmul (Shore, Estran, Schore, Bereg) este subunitatea de relief din cadrul frontului litoral
care prezintă dinamica cea mai accentuată, fiind domeniul de modelare sub controlul valurilor şi
curenţilor induşi de acestea. În profil transversal ţărmul este delimitat la partea superioară de linia
maximă de acţiune a valurilor, iar la partea inferioară de muchia terasei ţărmului. Aceasta este o
discordanţă unghiulară evidentă şi rezultă din schimbarea intensităţii şi ritmului de acţiune a bazei
valurilor asupra sedimentelor. In condiţiile din vestul Mării Negre limita inferioară a terasei
ţărmului se află la –10 m.
Gurile de vărsare prezintă morfologii diferite în funcţie de procesele hidrodinamice
dominante. Au fost identificate 5 tipuri:
➢ tipul cu bare înguste semilunare, rezultate în condiţiile unei scurgeri fluviale turbulente
intense spre ape marine cu adâncimi de 5 – 10 m;
➢ tipul cu grinduri submerse şi cu ostroave care favorizează apariţia canalelor cu bifurcaţii,
rezultat în condiţiile dominant fricţionale cu difuzie laterală spre ape marine cu adâncimi
sub 5 m;
➢ tipul cu grinduri submerse înguste şi lungi şi cu o bară a gurii semilunară larg deschisă,
rezultat din scurgerea fluvială în ape adânci cu densitate mare care favorizează procesele de
flotabilitate;
➢ tipul dominat de maree cu amplitudine mare, cu bare submerse în poziţie longitudinală;
➢ tipul cu spituri emerse şi submerse şi cu o bară transversală bine dezvoltată rezultat în
condiţiile dominării energiei valurilor asupra curentului fluvial.
Cu excepţia tipului dominat de mareele cu amplitudine mare, toate aceste elemente
morfologice pot apare la oricare din cele 38 delte de pe Terra datorită combinării proceselor
morfodinamice în profilul longitudinal al fronturilor deltaice. La aceeaşi deltă fiecare gură de
vărsare are debite foarte diferite, debuşează pe platforme deltaice cu adâncimi şi condiţii
oceanografice diferite.

3
 Relieful actual al deltei Dunării
Criteriile pe care le luăm în considerare la identificarea tipurilor de câmpii sunt de ordin
morfogenetic, morfometric, morfografic, morfolitologic, pedologic, geobotanic. Pe baza acestor
criterii s-a identificat şi cartat două tipuri majore de câmpie deltaică: câmpia fluvială şi câmpia
marină, fiecare cu două subtipuri, înaltă şi joasă. Deltele secundare şi frontul deltaic sunt cele mai
recente şi dinamice părţi ale deltei. Câmpia lagunară din sudul deltei se racordează cu şelful
continental prin frontul lagunar.
Analizele morfometrice efectuate relevă că aproape jumătate din teritoriul deltei (45%) se află la
altitudini cuprinse între 0 şi 1 m, iar 34% se află între – 0,5 m şi 0 m. Cea mai mare parte a deltei
se află deci între – 0,5 m şi 1 m, numai 7% se află sub –0,5 m, iar 14% peste 1 m.
Câmpia fluvială se extinde pe 61% din suprafaţa deltei, fiind delimitată spre est de contactul
cu câmpia marină pe aliniamentul vestic al câmpului Letea şi al grindurilor Răducu-Ceamurlia şi
apoi pe marginea vestică a câmpului Caraorman, al grindului Ivancea şi al câmpului Crasnicol.
Câmpia fluvială s-a format prin procese de sedimentare minerală şi biogenă sub controlul fluviului.
Altitudinea medie a întregii câmpii fluviale este de 0,6 m. Relieful se prezintă sub forma şesurilor
deltaice uşor fragmentate de gârle, sahale şi canale. Energia de relief medie este de 1,2 m, iar cea
maximă de 6 m, accentuată local prin lucrările de îndiguire şi canalizare. Câmpia se dezvoltă pe
depozite nisipoase, nisipo-lutoase sau luto-nisipoase de origine fluvială. Predomină aluvosolurile şi
gleisolurile aluviale în alternanţă cu histosoluri şi limnisoluri. Salinitatea solurilor este slabă (Gh.
Munteanu şi colab., 1995). Vegetaţia se caracterizează prin alternanţa zăvoaielor de salcie şi plop
cu stufării înalte şi vegetaţie acvatică. Aici se află cele mai întinse poldere în care terenurile sunt
utilizate pentru agricultură, silvicultură sau piscicultură. Câmpia fluvială se divide, după criterii
morfografice şi hipsometrice, în câmpia fluvială înaltă şi câmpia fluvială joasă.
Câmpia fluvială înaltă are altitudinea medie de 0,940 m. Predomină altitudinile din clasa 0
– 1 m (68%), după care urmează clasa hipsometrică între 1 şi 2 m (12%) şi peste 2 m (10%).
Altitudinile sub 0 m se extind numai pe 9% din suprafaţă. Nota morfografică specifică a câmpurilor
fluviale înalte este dată de şesurile plane, mai înalte în apropierea braţelor Dunării, din care
proeminează uşor, prin diferenţe altimetrice de maximum 1 m, crestele grindurilor care au juxtapus.
Cuvetele lacustre au adâncimi cu puţin sub 0,5 m. Un exemplu este câmpul Sireasa de la apexul
deltei. Câmpurile sunt diferenţiate fie prin limite clare (braţele fluviului, gârle, canale), cum sunt
câmpurile Sireasa, Pardina, Păpădia, Maliuc, Rusca, Carasuhat, Zaghen, fie prin treceri lente spre
câmpia fluvială joasă, cum sunt câmpurile Meşter şi Murighiol.
Câmpia fluvială joasă are altitudinea medie de 0,183 m. Predomină altitudinile din clasa –
0,5 m până la 0 m (41%), după care urmează clasa 0–1 m (40%) şi clasa sub –0,5 m (15%). Clasele
peste 1 m reprezintă numai 3,5%. Câmpia fluvială joasă este greu de subdivizat în câmpuri.
Subunităţile de relief sunt delimitate numai de braţele Dunării, de canale şi de contactul cu câmpia
marină. Relieful câmpiei fluviale joase se prezintă ca şesuri uşor ondulate, cu altitudini oscilând în
jurul valorii de 0 m. Cuvetele lacustre sunt mai mari şi mai adânci în comparaţie cu câmpia fluvială
înaltă. Tendinţa de înălţare este evidentă datorită proceselor intense de colmatare minerală şi
biogenă.
Câmpia marină se extinde pe 28% din suprafaţa deltei şi este situată la est de limita câmpiei
fluviale. S-a format prin procese de acumulare şi eroziune desfăşurate sub controlul Mării Negre.
Relieful se prezintă ca o alternanţă de câmpuri marine înalte cu şesuri marine joase. Energia de
relief medie este de 3,5 m, maxima atingând 14,5 m.
Valoarea mare a energiei reliefului se explică prin prezenţa dunelor de nisip de pe
câmpurile Letea şi Caraorman. Predomină depozitele nisipoase marine în alternanţă cu turbă,
sedimente lacustre biogene şi aluviuni fluviale pe grindurile din lungul braţelor fluviului.
Psamosolurile carbonatice sau gleizate în alternanţă cu histosoluri dau nota pedologică dominantă
(Gh. Munteanu şi colab., 1995). Salinitatea solurilor variază între slab şi foarte puternic. Vegetaţia
este mult mai variată în comparaţie cu câmpia fluvială, aici existând un mozaic de mlaştini
predominant stuficole, asociaţii halofile şi psamofile, pajişti de stepă, păduri de silvostepă, asociaţii
hidrofile. Zăvoaiele sunt mult mai puţin extinse, limitându-se la grindurile din lungul braţelor

4
Dunării. Polderele au suprafaţă mică şi au destinaţie piscicolă, silvică şi agricolă. Câmpia marină
prezintă aceeaşi compartimentare generală impusă de hipsometrie.
Câmpia marină înaltă este formată din câmpuri marine foarte bine diferenţiate din toate
punctele de vedere. Altitudinea medie este de 1,36 m. Predomină altitudinile din clasa hipsometrică
peste 2 m (41%) şi 1 – 2 m (29%), dar remarcăm procentul important al suprafeţelor cu altitudini
între 0 şi 1 m (26%), precum şi ponderea neînsemnată a altitudinilor sub 0 m. Câmpul Letea este
cel mai extins, având o suprafaţă de aproape 10.000 Ha şi o lăţime medie de 1,5 m. Cea mai mare
parte a reliefului (80%) are altitudine peste 2 m, restul încadrându-se în clasele 1 – 2 m (13%) şi 0 –
1 m (7%). Altitudinea maximă de 12,5 m, cea mai mare din deltă, se înregistrează pe dunele din
partea centrală a câmpului. Câmpul Caraorman are altitudinea medie de 1,6 m, predominând clasele
hipsometrice 1 – 2 m (64%) şi peste 2 m (28%). Câmpul Sărăturile are altitudinea medie de 0,7 m,
iar distribuţia claselor hipsometrice prezintă variabilitate mai mare faţă de celelalte câmpuri marine
înalte. Câmpurile Crasnicol şi Perişor au suprafeţe mai mici datorită extensiunii laterale reduse,
hipsometric putându-se încadra alături de câmpiile marine înalte, altitudinea lor medie fiind de 1,1
m, respectiv 1,9 m. Caracterul variat şi complex al reliefului câmpiei marine înalte se datorează
câmpurilor de dune cu diferite extensiuni. Morfografic se observă prezenţa unui nivel jos, la 0,8 –
1,2 m şi altul mai înalt, pe care se află dunele.
Câmpia marină joasă are aceleaşi trăsături morfografice şi morfometrice generale ca şi
câmpia fluvială joasă. Altitudinal este mai puţin înaltă, media fiind de numai 0,09 m, iar clasa
hipsometrică dominantă este de – 0,5 – 0 m (53%). Celelalte clase hipsometrice au ponderi
substanţial mai reduse. Subunităţile de relief sunt delimitate de braţele Dunării, câmpurile înalte şi
ţărmul Mării Negre, orice altă încercare de identificare a unor câmpuri joase fiind hazardată.
Altitudinal sunt diferenţe mici între subunităţi.
Deltele secundare ale braţelor Chilia şi Sfântu Gheorghe reprezintă partea activă a Deltei
Dunării în care se desfăşoară procese de înaintare în Marea Neagră cu intensităţi, direcţii şi ritmuri
foarte diferite. Deltele secundare ocupă, în prezent, 10% din suprafaţa totală a deltei.
Delta secundară Chilia este formată din doi lobi, Oceacov în nord şi Stambulul Vechi în
sud. În anul 1995 suprafaţa sa totală era de 390 km2.
Delta secundară Sfântu Gheorghe este formată dintr-un singur lob cu evoluţie foarte lentă,
suprafaţa sa în anul 1995 fiind de 12 km2 .
Gurile de vărsare au morfologii foarte diferite în funcţie de regimul oceanografic, de regimul fluvial
şi de relieful frontului deltaic.
Gurile braţelor din delta secundară Chilia au morfologie care se poate încadra în tipul
dominant fricţional (tipul B). Datorită morfologiei frontului deltaic, cu terasa ţărmului larg
dezvoltată şi adâncimi mici, energia valurilor este redusă, iar circulaţia litorală lentă. În această
situaţie procesele de sedimentare de la guri sunt controlate de scurgerea pe braţe cu difuzia laterală
a apelor fluviale în ape marine cu adâncimi sub –5m. Rezultă o succesiune de grinduri emerse şi
submerse în asociaţie cu ostroave.
Gura braţului Sulina, ca şi braţul cu acelaşi nume, a fost amenajată încă de la mijlocul
secolului al XIX-lea, prezentându-se ca un canal cu adâncime controlată.
Gura braţului Sfântu Gheorghe are o morfologie care se încadrează în tipul depoziţional
dominat de energia valurilor (tipul E). Gura Sfântu Gheorghe debuşează pe o terasă îngustă sub
care se află un versant deltaic abrupt. Orientarea gurii este spre sud-est pe direcţia vânturilor care
generează valuri cu înălţimea de 1 – 3 m cca. 30% dintr-un an. În aceste condiţii gura se comportă
ca un estuar, rezultând un relief cu spituri emerse şi submerse, care pătrund adânc pe gura de
vărsare, precum şi cu o bară transversală cu dinamică accentuată.
Frontul deltaic. Partea „vie” a deltei este reprezentată de frontul deltaic care racordează
câmpia deltaică cu şelful continental. Subunităţile de relief ale frontului deltaic, identificate şi
caracterizate de noi pentru prima dată în România (E. Vespremeanu, 1984) sunt: ţărmul, versantul
deltaic şi glacisul deltaic. Morfografia şi hipsometria acestora diferă mult în funcţie de forma de
relief pe care se grefează.
Frontul deltei secundare Chilia se caracterizează printr-un ţărm mlăştinos la partea
superioară, sub care se trece la bara gurii larg extinsă între 0,5 şi –1,5 …–2 m. Urmează un abrupt

5
până la –8 …–9 m, continuat până la –10 m cu marginea terasei ţărmului pe care s-au depus
faciesurile sedimentare specifice barei gurii şi barei distale. Versantul deltaic şi glacisul deltaic sunt
uşor înclinate. Morfologia de detaliu a gurii Musura din cadrul lobului Stambului Vechi relevă
bifurcarea braţelor cu formarea grindurilor submerse şi a ostravelor în regim predominant fricţional.
Insula Sacalin este o insulă barieră formată la gura braţului Sfântu Gheorghe în faţa deltei
secundare cu acelaşi nume. La începutul secolului (1902) erau câteva bancuri nisipoase care abia
depăşeau nivelul mării. Un deceniu mai târziu capătă aspect de barieră cu lungimea de 5 Km. care
creşte spre sud şi sud-vest cu un ritm mediu de cca. 200m pe an, ajungând în prezent la o lungime
de peste 20 Km. şi o suprafaţă emersă de cca.6 Km2. Din păcate, în ultimii ani partea nordică a
insulei a intrat într-un proces de eroziune care a distrus-o în cea mai mare parte. A dispărut astfel
aproape 1 Km2. din insulă, unde se afla un câmp cu dune mari şi cu biodiversitate deosebită.

CLIMA DELTEI DUNĂRII

Delta Dunării se încadrează în spaţiul cu climat temperat semiarid specific stepelor pontice.
Spaţiile acvatice plane şi foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetaţie, întrerupte de
insulele nisipoase ale câmpurile marine, alcătuiesc o suprafaţă activă specifică deltei şi lagunelor
adiacente, cu totul diferită de cea a stepelor pontice. Această suprafaţă activă reacţionează faţă de
radiaţia totală recepţionată şi de circulaţia generală a atmosferei rezultând un mozaic de
microclimate.
Radiaţia totală variază între un minim de 3,5 Kcal/cm2 înregistrat în lunile de iarnă şi un
maxim de 17 Kcl./ cm2, in luna iulie.
În funcţie de intensitatea activităţii centrilor barici principali se instalează condiţii specifice
de vreme: zile de iarnă blânde (când activează centrul baric nord-est european), zile de iarnă
geroase, cu vânturi puternice (când acţionează anticiclonii nord-atlantici), zile de vară calde şi
uscate (când acţionează anticiclonii tropicali atlantici), zile de vară ploioase (când interacţionează
aerul din bazinul mediteranean cu cel rece din nord-vestul Europei).
Durata de strălucire a soarelui este mare, media multianuală fiind de 2250 ore, dar poate
ajunge la 2600 ore în anii cu nebulozitate redusă.
Temperatura se distribuie neuniform pe suprafaţa deltei. Mediile multianuale indică
creşterea temperaturii de la vest spre est. La nivelul vârfului deltei (Tulcea) temperatura medie
multianuală este de 10,94C, în delta fluvială (Gorgova), de 10,96C, pe ţărmul mării (Sulina), de
11,05C, iar în largul Mării Negre (Platforma Gloria), de 11,86C. Amplitudinile medii zilnice
reflectă diferenţele mari datorate naturii suprafeţei active: la Gorgova variază între un maxim de 9
C (în iulie) şi un minim de 3,8C (in decembrie), la Sulina între 2,8C (în iulie) şi 1,4C (în
noiembrie), iar la staţia Gloria între 2,3C (în iulie) şi 1C (în decembrie şi februarie). Sumele
anuale ale temperaturilor medii zilnice efective se apropie de 1600C.
Umezeala aerului înregistrează cele mai mari valori de pe teritoriul României. Umezeala
relativă a aerului variază iarna între 88 – 84% la Gorgova şi 89 – 85% la Sulina şi Sfântu Gheorghe,
iar vara, între 69 – 71% la Gorgova şi 77 – 80%, la Sulina şi Sfântu Gheorghe.
Precipitaţiile sunt reduse cantitativ şi scad de la vest spre est datorită efectului suprafeţei
active specifice deltei, precum şi al Mării Negre. La intrarea în Delta Dunării (Tulcea) se
înregistrează o cantitate medie multianuală a precipitaţiilor de 450mm, iar la Sulina, de 360mm. In
cea mai mare parte a deltei cad între 350 şi 400mm ploaie, iar pe litoralul deltaic şi cea mai mare
parte a lagunelor, sub 350 mm. Stratul de zăpadă este subţire şi se menţine perioade scurte de timp,
numai în iernile mai aspre. Asemenea situaţii s-au petrecut în anii 1928-1929, 1953-1954, 1941-
1942, 1984-1985, când apele mării lângă ţărm au îngheţat timp de 45 – 60 zile.
Vânturile dominante bat din sectorul nordic alternativ cu sectorul sudic, cele mai intense
accelerări de vânt înregistrându-se iarna şi în sezoanele de tranziţie.
Sezoanele sunt distribuite foarte neuniform în spaţiul Deltei Dunării. La intrarea în deltă, la
Tulcea, mediile pe 90 ani relevă că sunt 142 zile de vară şi 60 zile de iarnă, iar primăverile au
durată aproape egală cu toamnele. La Sulina, aceleaşi medii multianuale indică 145 zile de vară şi
numai 15 zile de iarnă, iar primăverile sunt mai lungi (122 zile) decât toamnele (83 zile).

6
 FLORA DELTEI DUNĂRII
Cercetările recente V. Ciocârlan, 1994) au dus la identificarea a 955 specii de cormofite
spontane, reprezentând elemente eurasiatice (28%), estice (24%), europene (14%), cosmopolite şi
adventive. Din punct de vedere ecologic numai un sfert dintre specii (26%) sunt legate de mediul
acvatic (hidrofile, higrofile şi higromezofile), restul fiind mezofile, xerofile, eurifile, halofile,
psamofile. Nota dominantă o dau stuful, papura, sălciile, plantele plutitoare (nuferii, cornacii,
cosorul). In deltă îşi găsesc refugiul o serie de specii rare, cum sunt: Ephedra distachya, Carex
colchica, Nymphaea candida, Convolvulus persicus.

BIODIVERSITATEA
Cercetările efectuate începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precum şi operaţiunile de
inventariere a speciilor de plante şi animale din Delta Dunării efectuate sub conducerea
Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (ARBDD), au dus la identificarea a 5200 specii
de plante şi animale, ceea ce reprezintă o biodiversitate remarcabilă. Desigur, numărul total de
specii este mai mare, cercetările viitoare urmând să-l precizeze.
Printre cele 29 regiuni umede din jurul Mării Negre aflate în atenţia forurilor mondiale
pentru protecţia naturii, Delta Dunării ocupă locul întâi, nu numai ca suprafaţă, dar şi ca
biodiversitate. Prezenţa unui număr atât de mare de specii se datorează atât mozaicului de biotopi
care oferă cele mai diferite condiţii, de la cele pur acvatice, la cele palustre, sărături, dune de nisip
uscate, aşezări omeneşti etc., cât şi poziţiei geografice la interferenţa stepelor pontice, pădurilor
central-europene, regiunilor balcano-moesice şi mediteraneene.

VEGETAŢIA
Vegetaţia mlaştinilor stuficole, predomină, ocupând cca. 78% din suprafaţa totală. Speciile
dominante sunt stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia pitică şi numeroase alte specii.
Vegetaţia de sărături ocupă 6% din total, dezvoltându-se pe soluri salinizate şi solonceacuri
marine. Specificul este dat de prezenţa speciilor: Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus
littoralis, Plantago cornuti.
Zăvoaiele sunt păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, sunt
periodic inundate şi se dezvoltă pe 6% din totalul suprafeţei. Sunt specifice deltei fluviale, unde dau
nota caracteristică peisajului. Întâlnim patru tipuri de zăvoaie :
➢ zăvoaiele care cresc pe grindurile fluviatile joase, sunt inundate cea mai mare parte a anului
şi sunt formate mai ales din Salix alba şi Salix fragilis;
➢ pe grindurile mai înalte cresc zăvoaile formate din Salix alba, Populus alba, Populus
canescens;
➢ pe grindurile fluviatile cele mai înalte cresc zăvoaie foarte rar inundate formate din plop
(Populas canescens şi P. alba), la care se adaugă speciile plantate: plopul negru hibrid,
arţarul american şi frasinul de Pensilvania ;
➢ un tip de zăvoi mai rar este arinişul (predomină Alnus glutinosa) care apare pe grindurile
fluviatile din delta marină.
Vegetaţia pajiştilor de stepă nisipoasă este extinsă pe 3% din totalul deltei, dezvoltându-se
mai ales pe câmpurile marine Letea, Caraorman şi Sărăturile. Sunt specifice speciile Festuca
bekeri, Secale sylvestris, Carex colchica, Ephedra distachya.
Vegetaţia pajiştilor mezofile de grind se dezvoltă pe cca. 3% din totalul suprafeţei deltei, în
special pe grindurile fluviale supuse inundării periodice. Predomină Glyceria maxima, Elytrigia
repens.

7
 Vegetaţia acvatică din ghioluri, bălţi şi japşe ocupă 2% din totalul deltei. Pentru vegetaţia
submersă sunt specifice speciile Ceratophyllum submersum, Myriopyllum verticillatum,
Potamogeton sp., Helodea canadensis.Vegetaţia plutitoare este mai variată. Predomină Lemna
minor, Salvinia natans, Spirodela polyrrhiza, Nymphoides peltata, Nymphaea alba, Nuphar luteum,
Trapa natans. Vegetaţia emersă este dominată de stuf (Phragmites australis), papură (Typha
latifolia şi T. angustifolia), pipirig (Schoenolectus lacustris).
Vegetaţia tufişurilor dezvoltate pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe ţărmurile
marine active se extind numai pe 1% din totalul suprafeţei deltei şi sunt dominate de Tamarix
ramosissima, Elaeagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides.
Pădurile de câmpurile marine Letea şi Caraorman sunt şleauri de silvostepă, numite local
hasmace, cu stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pedunculat (Q. robur), frasin
(Fraxinus angustifolia), plop tremurător (Populus tremula), ulm (Ulmus foliacea), şi cu plantele
agăţătoare Periploca graeca, Vitis silvestris, Hedra helix. Reprezintă 0,8% din totalul suprafeţei
Deltei Dunării.
Plaurul. Formaţiune specifică stufăriilor masive, plaurul este un strat gros de 1 – 1,6 m
format dintr-o împletitură de rizomi de stuf şi de rădăcini ale altor plante acvatice în amestec cu
resturi organice şi sol. Iniţial fixat, plaurul se desprinde de fundul ghiolurilor şi bălţilor
transformându-se în insule plutitoare cu diferite mărimi care, împinse de vânt, se deplasează pe
suprafaţa apei. Vegetaţia plaurului diferă de restul stufăriilor. Stuful (Phragmites australis) se
dezvoltă aici în cele mai bune condiţii, fiind mai înalt şi mai gros. Alături de stuf întâlnim rogozul,
menta, feriga de apă (Nephrodium thelypteris), cucuta de apă, troscotul, salcia pitică, precum şi
plantele agăţătoare Calystegia sepium şi Solanum dulcamara. Pe plaur se formează coloniile de
pelicani comun şi creţ. Tot pe plaur trăiesc porcul mistreţ, câinele enot, bizamul, lutra, nurca,
vulpea.

FAUNA
Delta Dunării este un adevărat paradis faunistic. Aici vieţuieşte 98% din fauna acvatică
europeană, întreaga faună de odonate, de lepidoptere acvatice şi de moluşte gasteropode de Europa
şi tot aici îşi găsesc refugiul mamifere rare cum sunt Mustela lutreola, Lutra lutra şi Felis silvestris.
Vertebratele dau nota specifică faunei deltei.
Amfibienii sunt reprezentaţi prin 2 specii de caudate şi 6 specii de anure, iar reptilele prin 8
specii, majoritatea şerpi (4 specii).
Peştii sunt prezenţi prin 65 specii, cei mai mulţi de apă dulce (60%), restul migrând
primăvara din Marea Neagră. Intre aceştia din urmă, sturionii şi scrumbiile au rol important, atât
ştiinţific, cât şi economic.
Păsările sunt cele care au creat faima deltei, cunoscută, încă de la începutul secolului ca un
paradis avian. Renumele se datorează celor 327 specii pe care le putem întâlni în deltă şi care
reprezintă 81% din avifauna României. Dintre acestea cuibăresc 218 specii, restul de 109 specii
trecând prin deltă şi rămânând diferite perioade de timp toamna, iarna şi primăvara.
Păsările acvatice sunt cele mai numeroase: cuibăresc 81 specii şi trec prin deltă 60 specii,
în total 141 specii, ceea ce reprezintă 82% din avifauna acvatică europeană. Avifauna acvatică din
Delta Dunării este alcătuită dintr-un nucleu de specii vechi, bine adaptate la mediul acvatic, la care
se adăugă, speciile accesorii şi speciile cosmopolite. Nucleul avifaunei este format din 75 specii a
căror viaţă este legată de prezenţa apei. Acestea se grupează în 5 tipuri ecologice principale: specii
strâns legate de apă, strict stenotope (cufundari, corcodei, furtunari, pelicani, cormorani, unele
anatide), specii de stufării (toate speciile de paseriforme acvatice), specii de ţărmuri (stârci, lopătari,
ţigănuşi, unele anatide), specii de pajişti hidrofile cu vegetaţie bogată continuate cu stufării (ralide),
specii de ţărmuri marine (unele laride). Multe specii, mai ales dintre raţe, gâşte, pescăruşi, apar
frecvent în diferite biotopuri. Speciile accesorii sunt cele care se integrează secundar în avifauna
acvatică, devenind din ce în ce mai numeroase pe măsura transformării ecosistemelor acvatice.

8
 Păsările din zăvoaie sunt reprezentate de silvii, muscari, filomele, piţigoi, cinteze, la care se
adaugă, în timpul cuibăritului, raţe, cormorani şi stârci.
În pădurile de pe câmpurile marine Letea şi Caraorman cuibăresc 64 specii tipice avifaunei
pădurilor nemorale (silvii, mierle, ciocănitori, măcăleandru, piţigoi, graur, precum şi codalbul
(Haliaetus albicilla), gaia brună, acvila pitică, vulturul pescar etc. Fazanul (Phasianus colchicus) a
fost introdus prin colonizare populaţia dezvoltându-se rapid.
În pajiştile de stepă nisipoasă sunt specifice potârnichea, prepeliţa, ciocârliile, pasărea
ogorului (Burchinus oedicnemus).
În satele deltei, pe lângă gospodării, sunt frecvente guguştiucul, vrabia de casă, rândunica,
barza, lăstunul.
Coloniile de cuibărit. O serie de specii acvatice se asociază în timpul cuibăritului formând
colonii care sunt aglomerări de cuiburi pe spaţii, în general mici. Cauzele asocierii sunt legate de
penuria suprafeţelor de construcţie a cuiburilor, precum şi de avantajele oferite de prezenţa unui
număr mare de păsări în apărarea cuiburilor cu ouă sau pui. Coloniile de cuibărit au reprezentat
dintotdeauna atracţia deltei. Miile de cuiburi construite pe crengile zăvoaielor de salcie sau în
stufării, zgomotul infernal, atmosfera specifică altor ere geologice, zborul săgetător al miilor de
păsări care îşi hrănesc puii, transformă coloniile de păsări într-un rai nu numai al ornitologilor, dar
şi al oricărui iubitor al naturii.
În Delta Dunării sunt mai multe tipuri de colonii: de stârci, lopătari, ţigănuşi şi cormorani,
de pelicani şi cormorani, de pescăruşi, de avoazete şi ciocântorşi, de chirighiţe, de chire. Colonia de
pelicani din zona cu regim de protecţie integrală Roşca-Buhaiova este cea mai mare din Europa şi
este un exemplu de colonie mixtă*. Aici se asociază mai multe mii de perechi de pelican comun, cu
zeci, până la sute de perechi de pelican creţ şi cormoran mare, într-un peisaj care de aminteşte de
Jurassic Park. Accesul în apropierea coloniilor este permis numai specialiştilor, care au autorizaţii
speciale obţinute de la ARBDD din Tulcea.

AŞEZĂRILE OMENEŞTI DIN DELTA DUNĂRII

Omul a fost prezent în deltă încă din antichitate, după cum atestă mărturiile arheologice
descoperite la Chilia Veche şi pe câmpul Letea. Despre aşezări stabile putem vorbi numai din
secolele XII – XII şi numai la Chilia Veche şi în afara deltei, pe marginea continentală a Pod.
Bugeac şi pe cea dobrogeană nordică. Un interes deosebit îl prezintă factoria veneţiană de la Chilia
aflată, după cum atestă documentele comerciale păstrate la Libreria Marciana din Veneţia, foarte
aproape de mare.
Referindu-ne numai la interiorul deltei, nu şi la marginea dobrogeană, popularea deltei s-a
făcut încă din vremea lui Ştefan cel Mare, prin păstoritul transhumant practicat de ciobanii
moldoveni. Cetatea de la Chilia Nouă, aflată în aşezarea cu acelaşi nume amplasată pe malul nordic
al braţului Chilia în podişul Bugeac, reprezenta poarta de intrare în deltă. Păşunatul se practica
toamna şi iarna, până la începutul primăverii, pe grindurile şi câmpurile fluviale şi marine.
Aşezările temporare se numeau câşle, oiconim întâlnit frecvent şi în zilele noastre. Prima aşezare
permanentă populată mai ales cu păstori moldoveni a fost Satul Nou amplasat în partea centrală a
câmpului marin Letea. Stăpânirea rusă de după anul 1826 a schimbat numele satului în Satanov, iar
după preluarea deltei de către statul român a fost numit C. A. Rosetti. Imperiul Rus a practicat o
politică de colonizare, desfăşurată cu deosebită intensitate în perioada 1826 – 1887, cu cazaci
zaporojeni de pe malul Niprului şi cu lipoveni originari de pe Donul inferior.
Pe harta Comisiunii Europene a Dunării din anul 1870 sunt menţionate, în interiorul deltei
14 sate şi oraşul Sulina. Majoritatea satelor poartă nume ruseşti sau ucrainene. Pe harta Vidraşcu,
din anul 1910, sunt 22 sate şi oraşul Sulina, ceea ce înseamnă că în 40 ani numărul aşezărilor din
interiorul deltei a crescut cu 8 sate, majoritatea rezultate din colonizarea sprijinită de Serviciul
Pescăriilor Statului sub conducerea lui Gr. Antipa, care a stabilit şi un regulament al operaţiunii de
colonizare în deltă. Satul Pătlăgeanca, din apropierea ceatalului Izmail, construit de Administraţia
Generală a Pescăriilor şi Ameliorării Regiunii Inundabile a Dunării (PARID) la începutul secolului
este un exemplu.
9
 Înainte de cel de al doilea război mondial numărul satelor ajunsese la 26.
În prezent, în interiorul deltei sunt 22 sate majoritatea cu o populaţie de 100 - 250 locuitori.
Singurul oraş din deltă este Sulina, care în prezent are aproape 5000 locuitori. S-a făcut
multă vâlvă în legătură cu vechimea acestui oraş, pe baza numelui Sollina care apare la gura
braţului cu acelaşi nume pe harta lui Constantin al VII-lea Porphirogenetul în anul 950. Poziţia
gurii braţului Sulina la începutul mileniului al doilea era cu totul alta, iar evoluţia ei a fost foarte
activă în ultimele câteva sute de ani. La mijlocul secolului trecut Comisiuea Europeană a Dunării
(CED) a găsit numai câteva barăci şi bordee populate de pescari şi piraţi. De aceea credem că se
exclude prezenţa unui oraş vechi care să dovedească prezenţa unei anumite poziţii a gurii braţului
Sulina. Era vorba numai de o mică aşezare care se muta odată cu evoluţia gurii.
Dezvoltarea oraşului Sulina a început odată cu înfiinţarea sediului CED şi cu demararea
lucrărilor de asigurare a navigaţiei pe braţ. In scurt timp mica aşezare de bordee a devenit un oraş
cosmopolit, porto-franco, cu viaţă tumultoasă. In prezent oraşul trece printr-o perioadă dificilă din
punct de vedere economic, ceea ce nu a dus însă la degradarea calităţii vieţii, oraşul fiind curat, iar
oamenii păstrându-şi credinţa într-un viitor mai bun.
Populaţia deltei în anul 1992 era de 15.950 locuitori.

PRESIUNEA UMANĂ ÎN DELTA DUNĂRII

Mult timp presiunea umană asupra deltei a avut caracter conservativ datorită, atât modului
tradiţional de utilizare a resurselor, cât şi numărului redus de locuitori.
Primul impact dur a avut loc la sfârşitul secolului trecut, când a fost amenajat pentru
navigaţie canalul Sulina. Tăierea meandrelor şi consolidarea malurilor a rupt unitatea deltei şi a
modificat regimul scurgerii.
Al doilea impact dur a fost declanşat de Gr. Antipa la începutul secolului în vederea
creşterii productivităţii pescăriilor şi s-a materializat prin tăierea a zeci de kilometri de canale
pentru asigurarea circulaţiei apelor între braţele Dunării şi ghioluri.
A treia intervenţie de proporţii s-a desfăşurat în perioada 1950 – 1970 şi a avut ca scop
exploatarea stufului. Ca urmare au fost ridicate diguri, au fost tăiate canale noi, au fost construite
numeroase staţii de pompare pentru controlul nivelului apelor din incintele îndiguite. La gura
braţului Sulina digurile care protejează intrarea în canal înaintează cu 250 – 300 m pe an provocând
schimbarea întregului regim litoral. În acelaşi timp sunt distruse coloniile de cuibărit ale pelicanilor,
cormoranilor şi stârcilor, şi sunt împuşcate sute de mii de păsări. Dacă la începutul secolului erau în
deltă cca. 10 – 15 milioane de păsări, după cel de al doilea război mondial se ajunsese la cca. 7
milioane, iar în anii “70 la cca. 500.000. Este perioada în care activităţi umane foarte agresive
afectează întreaga suprafaţă a deltei provocând cele mai intense transformări din istoria acesteia.
A patra etapă de artificializare a deltei a avut caracter agricol şi s-a desfăşurat în anii “80.
Atunci au fost îndiguite şi desecate marile poldere Sireasa şi Pardina, precum şi alte 22 incinte cu
suprafaţa totală de 53.505 Ha. Alte amenajări cu caracter piscicol sau silvic au impus construcţia de
noi diguri, astfel încât la sfârşitul anilor “80 suprafaţa totală îndiguită din interiorul deltei era de
103.385 Ha.
Recapitulând, formele presiunii umane asupra deltei au caracter conservativ prin pescuit
tradiţional, păşunat, turism, sau destructiv prin amenajări pentru transporturi, piscicultură,
agricultură, silvicultură, stuficultură, precum şi prin combaterea unor specii considerate dăunătoare.

OCROTIREA NATURII ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Încă de la începutul secolului XX Gr. Antipa sublinia, în memoriile adresate Academiei
Române, necesitatea protejării vegetaţiei şi faunei unice în Europa. La insistenţele marelui biolog,
sprijinite de E. Racoviţă, Tr. Săvulescu, Gh. Ionescu-Siseşti, Th. Buşniţă şi alţi mari oameni de
ştiinţă ia fiinţă, în anul 1938, prima rezervaţie din Delta Dunării, “Pădurea Letea”.
După cel de al doilea război mondial se pune cu stringenţă problema utilizării tuturor
resurselor din Delta Dunării în cadrul primului “Plan de amenajare complexă a Deltei Dunării”. În
10
anul 1956, se propune înfiinţarea a şase rezervaţii, cu suprafaţă totală de 41.064 Ha şi şase refugii
de cuibărit sau migraţie. Rezervaţiile au fost delimitate de Comisia Monumentelor Naturii din
Academia Română sub conducerea profesorului Val. Puşcariu şi protejate prin Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 891 din 1961. În acelaşi timp au fost declarate specii monumente ale
naturii şi ocrotite ca atare, conform decretului lege nr. 287/1950, următoarele specii: pelicanul
comun, pelicanul creţ, egreta mare, egreta mică, lopătarul, călifarul alb, călifarul roşu, piciorongul,
avoaseta. Legea nr. 9 din 22 iunie 1973, prin art. 81 întăreşte statutul acestor rezervaţii şi
monumente ale naturii.
În anul 1975 s-a trecut la executarea noului program “Valorificarea complexă a resurselor
din Delta Dunării” (coordonatorul general ing. Mircea Ardelan), care cuprindea şi un proiect de
înfiinţare a Parcului Naţional al Deltei Dunării şi complexului lagunar Razelm-Sinoe, cu suprafaţa
totală de 200.000 Ha din care 90.000 Ha rezervaţii integrale (şef proiect E. Vespremeanu, la care au
colaborat N. Botnariuc, Gr. Posea, N. Toniuc, Al. Filipaşcu ). Din păcate proiectul nu a fost aplicat,
astfel încât la sfârşitul anului 1989 starea generală a ocrotirii naturii Deltei Dunării era în pragul
dezastrului.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 983 din 1990, prin Legea nr. 82 din 7.12. 1993 şi
prin H.G. 248 din 27.05 1994 a fost înfiinţată Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.
Rezervaţia biosferei Delta Dunării (RBDD) are o suprafaţă totală de 580.000 Ha (5800
Km2) fiind delimitată la nord de Dunăre începând din apropierea satului Parcheş până la ceatalul
Izmail, apoi pe braţul Chilia şi pe braţul Musura din delta secundară Chilia urmând frontiera cu
Ucraina; la sud limita este trasată la baza versantelor Podişului Dobrogei de Nord pe linia
localităţilor Parcheş-Tulcea-Murghiol-Dunavăţu de Jos; limita vestică urmează contactul dintre
complexul lagunar Razelm-Sinoe şi Podişul Dobrogei, între Dunavăţu de Jos şi Capul Midia,
pătrunzând adânc pe văi la Agighiol, Babadag şi Baia; limita estică este situată în dreptul izobatei
de 20 m din Marea Neagră. Rezultă că RBDD se extinde nu numai în delta propriu-zisă ci cuprinde
sectoare din Lunca Dunării, versante, faleze relicte şi active, lagune şi limane, ţărmuri şi ape marine
costiere.
Mai mult de jumătate din suprafaţa totală a zonelor strict ocrotite se află în delta marină,
fapt explicabil atât prin valoarea mult mai mare a biodiversităţii şi varietăţii peisajelor, cât şi
datorită presiunii umane mai redusă în anii 1960 – 1990.
Zonele tampon au extensiuni şi aşezări diferite la marginea zonelor strict ocrotite. În unele
cazuri o singură zonă tampon protejează două zone strict ocrotite. Suprafaţa a zonelor tampon este
de 223.300 Ha, ceea ce reprezintă 38,5% din suprafaţa totală a RBDD. Cele mai mari sunt Zmeica-
Sinoe (31.500 Ha), Matiţa-Merhei-Letea (22.560 Ha) şi Dranov (21.760 Ha). La acestea se adaugă
zona tampon marină care cuprinde apele Mării Negre până la izobata de 20 m, pe o suprafaţă de
103.000 Ha.
Zonele economice se extind pe cea mai mare parte a RBDD, ocupând 306.100 Ha, respectiv
52,8%. Aici se desfăşoară cele mai diverse activităţi economice, de transport şi sociale. O pondere
importantă din această suprafaţă o deţin polderele agricole, piscicole şi silvice construite în
perioada 1949 – 1989 şi aflate în prezent în diferite grade de degradare.
Polderele din Delta Dunării au fost amenajate prin îndiguirea unor sectoare situate mai ales
în câmpia deltaică fluvială înaltă şi utilizarea terenurilor fie prin îndiguire şi desecare, fie prin
controlul circulaţiei apelor. În primul caz sunt polderele agricole, în cel de al doilea cele stuficole şi
piscicole.
Primul polder agricol a fost realizat în anul 1949 în ostrovul Tătaru de pe braţul Chilia prin
îndiguire, desecare, drenare şi irigare, după care a fost cultivat cu cereale. În perioada 1960 – 1965
au fost construite marile poldere stuficole Pardina (27.000 Ha), Şontea – Maliuc (8000 Ha),
Carasuhat (3300 Ha), în scopul desfăşurării unei stuficulturi intensive. După 1975 aceste poldere au
fost desecate şi destinate culturilor de cereale, iar o parte din acestea silviculturii intensive.
Polderele piscicole au apărut în anii 70, cele mai mari fiind Mustaca-Dranov, Perişor, Ceamurlia,
Torba Goală, Popina. Majoritatea au funcţionat defectuos sau nu au funcţionat (de exemplu
polderul Mustaca) datorită condiţiilor hidrobiologice improprii.

11
 Modul de utilizare a terenurilor din zonele economice este predominat stufo-piscicol (extins
pe 57,6% din suprafaţa totală a RBDD), după care urmează cel piscicol (6,8%), agricol (11,6%),
silvic. Activităţile turistice ocupă un loc important, desfăşurându-se numai pe anumite trasee şi cu
restricţii.
În cadrul RBDD au fost incluse 59 localităţi, din care 27 cu peste 1000 locuitori, 8 cu 500 –
1000 locuitori, 7 cu 250 – 500 locuitori şi 17 cu o populaţie sub 250 locuitori. Majoritatea dintre
acestea se află în Dobrogea, în spaţiul deltaic şi lagunar fiind numai 24 localităţi din care numai 3
cu peste 1000 locuitori (Sulina, Chilia Veche şi Sfântu Gheorghe), iar restul cu o populaţie între
250 – 500 locuitori.
Transporturile navale reprezintă o activitate economică vitală pentru locuitorii RBDD,
majoritatea aşezărilor fiind accesibile numai pe căi de apă, de unde şi gradul avansat de izolare a
acestora în iernile grele. Lucrările de dragare şi regularizare a cursurilor braţelor, gârlelor şi
sahalelor sunt cele mai dure forme de impact în sistemul deltaic, deoarece induc schimbări esenţiale
în regimul scurgerii apelor. Cele mai grav afectate sunt braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe, dar şi
braţul Chilia a suferit schimbări mai ales datorită dragărilor şi rectificărilor braţelor deltei sale
secundare.
Lucrările de reconstrucţie şi restaurare ecologică au început prin repunerea în regim natural
a polderelor Babina şi Cernovca. Rezultatele bune obţinute sunt însă greu de extrapolat la marile
poldere Pardina şi Sireasa datorită condiţiilor hidrologice actuale din Delta Dunării, cu totul altele
în comparaţie cu anii 60.
Care va fi viitorul Deltei Dunării? La prima vedere RBDD garantează protecţia severă a
zonelor ocrotite integral şi a zonelor tampon şi va asigura desfăşurarea activităţilor tradiţionale,
echilibrate în restul deltei.
Este suficient? La această întrebare trebuie să ne punem următoare problemă: ce s-ar fi
întâmplat dacă bazinul Dunării şi delta ar fi rămas complet în afara oricăror intervenţii umane,
evoluţia lor urmând traiectorii strict naturale?
La mijlocul secolului trecut câmpia deltaică a Dunării se afla la maturitate, procesele
principale fiind de înălţare şi consolidare în câmpia fluvială, de colmatare în delta marină şi de
progresie accelerată în deltele secundare Chilia şi Sfântu Gheorghe.
Regimul hidrologic al fluviului are cea mai mare importanţă în perioada de maturitate a deltei. În
fiecare primăvară viiturile asigură cantităţile de apă şi de sedimente. La 10 – 12 ani sunt viituri de
mare amplitudine care spală excesul de substanţe organice şi redistribuie aluviunile. Treptat se trece
la colmatarea accentuată a sectoarelor de la vârful deltei, se colmatează gârlele cu simplificarea
reţelei hidrografice. Câmpia fluvială se va extinde, vegetaţia se va transforma treptat din marea
diversitate din perioada de maturitate către mlaştini stuficole simple, monotone şi apoi către
vegetaţia de stepă şi sărături.
Nivelul mării este alt factor de control orientat însă din afara sistemului. Perioada de
stabilitate relativă din ultima jumătate a secolului al XIX-lea a creat condiţii optime pentru
dezvoltarea deltei. După anul 1900 apare tendinţa de creştere lentă a nivelului mării, cu accelerarea
evidentă după 1950. Avansarea deltelor secundare este atenuată, iar ţărmul deltaic este afectat de
eroziune cu pierderea a zeci de hectare anual.
Al treilea factor de control este neotectonica. Suprapusă unui compartiment activ din
Depresiunea Predobrogeană delta este afectată de mişcări lente de scufundare la care se adaugă
subsidenţa prin compactarea depozitelor afânate.
Fluviu, mare, neotectonică. Cei trei factori de bază care controlează evoluţia câmpiilor
deltaice, sisteme teritoriale labile, în continuă schimbare pe traiectorii greu de prognozat tocmai
datorită complexităţii interacţiunilor şi gradului destul de redus al cunoaşterii noastre. Cert este că
în regim absolut natural deltele se modifică continuu tinzând spre mlaştini sufocate de abundenţa
câtorva specii de macrofite, alternând cu şesuri sărăturate eolizate. Asemenea procese se desfăşoară
în perioade de timp de ordinul a 100 – 150 ani, efectele fiind vizibile chiar în orizontul limitat al
unei vieţi de om.

12
 Controlul scurgerii apelor este singura cale pentru menţinerea deltei la parametrii de stare
dezirabili şi realizabili. Afirmaţia nu reprezintă nici o noutate deoarece Gr. Antipa susţinea acelaşi
lucru cu 85 ani în urmă. De altfel, trebuie să fim convinşi că dacă putem admira încă marea
varietate a peisajelor deltei, aceasta se datorează tocmai unor lucrări hidrotehnice.
Revenind la situaţia actuală rezultată din evoluţia controlată natural şi uman, constatăm că
în condiţiile modificării scurgerii lichide, a reducerii drastice a debitelor solide, a creşterii nivelului
mării şi scufundării lente a unor compartimente deltaice, asistăm la colmatări active pe canale şi
ghioluri, la adâncirea braţelor, la eroziunea accelerată a celei mai mari părţi din ţărmul deltaic, la
reducerea ritmului de extindere a deltelor secundare. Lăsând evoluţia pe o asemenea traiectorie fără
a interveni, în viitorii 20 – 25 ani vor apare fenomene cu adevărat alarmante: dispariţia majorităţii
japşelor, colmatarea şi dispariţia unor bălţi şi ghioluri, extinderea mlaştinilor stuficole, dispariţia
Zătoanelor, a Insulei Sacalin, a celei mai mari părţi din ţărmul Sulina-Sfântu Gheorghe.
În aceste condiţii conservarea dinamică este singura cale de a asigura menţinerea
biodiversităţii şi varietăţii peisajelor în cadrul RBDD. Cadrul legal există, se impune numai voinţa
de a interveni şi ştiinţa de a realiza un management integrat corect. Considerăm că actualele măsuri
luate de ARBDD de dragare a unor canale se înscriu tocmai în conceptul modern de ocrotire
dinamică, fiind de natură să menţină sistemul la parametri optimi de funcţionare.

13