 2.5.

2 Identificarea dactiloscopică

Activitatea de identificare cel mai frecvent uzitata in criminalistica este cea care are
ca scop identificarea persoanei. Referitor la identificarea judiciara a persoanei în cazul
săvârşirii infracţiunilor s-au ridicat doua probleme:
 identificarea după urme (si alte elemente ale săvârşirii infracţiunii) a
persoanei care a încălcat legea.
 înregistrarea acestei persoane astfel încât dacă mai comite o nouă
infracţiune să fie cunoscută situaţia ei de recidivist.

Referitor la înregistrarea celor condamnaţi încât dacă mai comiteau si a doua oară
astfel de fapte sunt menţionate metode de însemnare precum: tatuarea si însemnarea
cu fierul roşu. Primul care s-a gândit să aplice un sistem metodic de înregistrare a
infractorilor a fost F. Vidocq, întemeietorul primei politii din lume in Franţa sub Napoleon
Bonaparte, poliţie de la care au aparut si primele metode criminalistice. Pentru
înregistrarea infractorilor, F. Vidocq a înfiinţat fişele personale ale deţinuţilor, in care
erau notate semnalmentele lor, faptele comise, procedee folosite precum si cercul în
care erau cunoscuţi, aceasta constituind si o cartotecă după ,,Modus Operandi” . Cu
timpul, arhiva lui Vidocq a devenit greoaie si birocratica, imposibil de orientat pentru a
recunoaşte un recidivist, deoarece după 70 de ani de la înfiinţare, în 1880 aceasta avea
peste 5 milioane de asemenea fişe.
In această perioadă de criză a metodelor de înregistrare a infractorilor, in anul 1879 si-a
făcut apariţia pe scena identificării criminalistice Alphonse Bertillon, funcţionar de politie,
care a înfiinşat sistemul antropometric de înregistrare. Bertillon a demonstrate ca
notându-se mai multe dimensiuni ale corpului, de pildă talie, înălţime, circumferinţa
capului etc. ar fii aproape imposibil să se găsească doi indivizi cu toate dimensiunile
identice.
Antropometria n-a trăit prea mult, dezvăluindu-şi repede neajunsurile si posibilităţile de
eroare pe care le genera aplicarea ei, dar a constituit totuşi o revoluţie în identificarea
persoanelor, fiind primul sistem care punea amprenta unei activităţi metodice si
ştiinţifice.
In acelaşi timp cu metoda de înregistrare antropometrică si fotografică, se năştea
mult mai lent si mai greu de înţeles pentru poliţişti si jurişti, dactiloscopia, una din cele
mai sigure metode de identificare. Descoperitori ai metodei dactiloscopice de
identificare sunt consideraţi mai mulţi autori, deoarece toţi, fără a şti unul de altul, în
acelaşi timp şi în locuri diferite pe glob, erau preocupaţi de cercetări si experienţe ce
priveau identificarea persoanei după desenele formate de liniile ce se găseau pe faţa
internă a de getelor şi a palmei.
Începând cu anul 1855 W. Harschel, un funcţionar britanic din India, a fost nevoit
să se folosească aproape 20 de ani de amprentele digitale pentru a deosebi indigenii
cărora trebuia să le plătească soldele, căci nu aveau acte de identitate, iar pentru
europeni, erau greu de deosebit deoarece aceştia semănau intre ei. In acest timp,
Harschell a constatat cu uimire ca amprentele digitale pe care le avea de la un individ la
altul nu erau identice, si cu timpul a învăţat să distingă, după mai multe metode, o
amprentă de alta si să recunoască oamenii după ,,imaginea degetelor”, cum le-a
denumit el, iar dintr-un manual de anatomie a preluat termenul de ,,linii papilare”,
denumire pe care el şi-a însuşit-o.
Ca urmare a acestor experienţe, în anul 1877, Harschell a redactat o scrisoare
Inspectoratului General al Închisorilor din Bengal în care îşi prezenta constatările si
propunea folosirea amprentelor digitale pentru identificarea persoanelor, în acest fel
punându-se capăt înşelăciunilor care se practicau în domeniul identităţii persoanei.
Aproape contemporan cu el, în anul 1879, dr. Henry Faulds, medic scoţian la un spital
din Japonia si profesor la Universitatea din Tokyo, care nu auzise niciodată de
Herschell si de experienţele sale din India, găsind, în Japonia, unele cioburi preistorice
pe care se aflau fragmente de amprente papilare imprimate pe când lutul era moale, s-a
apucat să studieze în anul respective, 1879, si în cel următor, 1880, problema linilor
papilare. In acest sens l-au interesat mai multe probleme: varietatea desenelor papilare,
dacă există deosebiri între popoare, dacă există probleme de ereditate, etc. A remarcat
că desenele papilare sunt variate si neschimbabile la acelaşi individ. Dacă W. Herschell
a fost primul om care a conchis că a descoperit o nouă metoda de identificare a
identităţii persoanei, Henry Faulds a fost primul care a folosit amprenta digitală pentru
descoperirea autorului unei infracţiuni.
Introducerea dactiloscopiei la începutul secolului al XX-lea in practica politiei s-a
datorat atât descoperirii unor infractori cu ajutorul amprentelor digitale, cât si a unor
personalităţi - sir F.Galton si Edward Henry în Europa si Juan Vucetich în America de
Sud.
Astfel în anul 1894 Argentina devine prima ţară din lume care introduce dactilosco-
pia ca metoda de identificare.

Repere cronologice in dactiloscopie:

 650 - în Coreea, amprentele digitale erau folosite în loc de semnătură. Chine-
zii distingeau două tipuri de desene digitale - „lo” şi „ki”.
 primele descrieri ale desenelor papilare şi ale orificiilor glandelor sudoripare
au fost făcute de Grew 1684, Bidloo, 1685 şi Malpighi, 1686.
 1747 - Christian Jacob Hintze descrie crestele papilare în teza de doctorat
„Examen anatomicum papielarum cutis tactii inserchtium”.
 1823 - Jan Evangheliste Purkinge, profesor de anatomie şi fiziologie la
Facultatea de medicină din Praga, în lucrarea Comentatio de examine
physiologico organi visus et systematis cutanei, Breslau, realizează prima
clasificare, în nouă tipuri de desene papilare, care va sta la baza clasificărilor
de mai târziu.
 1858 - William Hershell a început să folosească amprentele papilare pentru
a proba că a plătit soldele indigenilor. La 15 august 1877, după o experienţă
de aproape 20 de ani, propune inspectorului general al închisorilor din
Bengal folosirea amprentelor pentru identificarea condamnaţilor, dar nu pri-
meşte nici un răspuns.
 1880 - la 28 octombrie, revista „Nature” publică scrisoarea trimisă de dr. Hen-
ry Faulds, din Japonia, pentru utilizarea amprentelor la identificarea infractori-
lor şi a cadavrelor. „Prima identificare i se datoreaza Doctorului Henry Faulds
 care a descoperit un criminal după urma degetului lăsată pe gâtul unei sticle
din care băuse”.
 1891 - Sir Francis Galton propune, în revista „Nature”, introducerea dactilos-
copiei în locul antropometriei. În acelaşi an, H. de Varigny publică articolul
Les empreintes digitales d’aprés Galton („Revue scientifique” nr. 18).
 1892 - Sir Francis Galton (1822–1911) publică prima carte de dactiloscopie
din lume: The Finger-Prints. Galton clasifică desenele papilare în trei tipuri:
arcuri, bucle şi verticile. Face primele observaţii referitoare la ereditatea
dermatoglifelor.
 1893 - Juan Vucetici (1858–1925) - Argentina, publică prima sa lucrare:
Instructiones generales para el sistema antropometrico, în care abordează şi
probleme de dactiloscopie.
 1894 - Argentina devine prima ţară din lume care introduce dactiloscopia ca
metoda de identificare.
 1896 - datorită lui Edward Henry, India introduce metoda de identificare
dactiloscopică pe lângă cea antropometrică.
 1900 - apare cartea lui Edward Henry, Classification and User of Finger-
Prints. Anglia introduce sistemul de clasificare elaborat de Edward Henry.
 1902 - Wilder publică „Palms and Soles”, primul studiu amplu care
abordează metodologia, ereditatea şi variaţia rasială ale configuraţiilor
palmare şi plantare.
 1903 - Brazilia si Chile introduce dactiloscopia ca metoda de identificare.
 1904 - Juan Vucetici - Dactiloscopia comparată .
 1906 - Bolivia adopta ca metoda de identificare dactiloscopia.
 1908 - Peru, Paraguay si Uruguay adopta metoda dactiloscopica.
 1910 - în Norvegia şi apoi, în 1913, în Brazilia, primele cazuri de condamna-
re doar pe baza probei dactiloscopice.
 1916 - Juan Vucetici înfiinţează Revista de la identificacion.
 1943 - H. Cummins şi Ch. Midlo sistematizează cunoştinţele de până atunci,
de la metodologie, identificare, embriologie, ereditate, variaţii rasiale, până la
aspecte de patologie a dermatoglifelor, în lucrarea „Finger Prints, Palms and
Soles’’.

Expertiza dactiloscopica

Obiectul expertizei îl constituie determinarea provenienţei urmelor papilare

(digitale, palmare sau plantare), respective identificarea degetului, palmei sau plantei
care a creat urma, lucru posibil datorita unicităţii si stabilităţii structurii lor. Astfel, cu
ajutorul urmelor papilare, expertul criminalist urmăreşte identificarea persoanei implicate
în fapta cercetată sau a obiectului dintr-o mulţime nedeterminată de persoane şi
obiecte. Scopul final îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor,
tăinuitor etc.).
 Proprietăţile desenului papilar

 longevitate - apar aproximativ în luna a VI-a de viaţă intra-uterină şi există

până la distrugerea dermei.
 fixitate - nu are loc nici o modificare naturala. Relieful persoanei creste doar
o dată cu descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat formelor şi structurilor.
 unicitate - fiecărei persoane îi este propriu un anumit relief --> posibilitate de
repetare este de 1 la 42 miliarde.
 inalterabilitate - generata de fixitate. Practic, dispariţia reliefului papilar
presupune distrugerea stratului dermic - cicatrice de tip scleros cheloidian
inform, de aici scăderea sensibilităţii tegumentare, posibilitate de identificare
după aceste cicatrice.

Topografia şi clasificarea desenului papilar

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât şi pe talpa piciorului (pe suprafaţa
plantară), dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă şi cea
mai elocventă abordare criminalistică.
Palma umană este împărţită convenţional în următoarele zone:
 zona digitala, digito-palmara, tenară şi hipotenara

Degetele sunt împărţite pe segmente în:

 falangete
 falangine
 falange

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete are ca şi criteriu principal prezenţa

simbolului delta, numărul acestora şi poziţia în care se află.

Detaliile caracteristice desenului papilar

 început de creasta papilara - locul unde o linie papilara îşi începe traseul
 sfârşit de creasta papilare - este considerat ca fiind punctual terminal al
traseului
 bifurcaţie - locul în care o creastă se desparte în două trasee diferite.
 trifurcaţie - locul în care o creastă se desparte în trei trasee diferite
 ramificaţie - detaliu întâlnit în câmpul papilar al unei dactilograme în care o
creastă se divide in două creste cu traseu separate, apoi, după un drum de
câţiva milimetrii, una din ele se desparte la rândul ei in două creste separate
s.a.m.d., întreaga figură având aspectul unei ramuri.
 contopire de creste - punctul unde două creste se unesc
 contopire tripla - punctual in care trei creste îşi unesc traseul
  fragmentul - este o creastă papilară foarte scurtă a cărei lungime
depăşeşte doar de câteva ori grosimea sa si este situată între alte două
creste papilare de lungimi mai mari.
 butoniera - forma pe care o capătă o creastă care se bifurcă, iar după un
drum foarte scurt, cele două ramuri ale acesteia se unesc din nou, având in
continuare un singur traseu, construcţia având forma unui oval alungit
 inelul - la fel ca o butonieră cu deosebirea că este circular
 inelul punctat - cercul care are în interior un punct papilar
 depăşirea - locul in care sfârşitul unei creste papilare depăşeşte cu 2-3mm
începutul alteia care isi are traseul alăturat
 creasta aderentă (cârlig) - fragmentul lipit cu unul din capete de o alta
creasta cu traseul mai lung
 întrerupere - locul în care o creastă papilară îşi întrerupe traseul iar după 2-
3mm reapare si îşi continuă traseul
 punct papilar - creasta papilară cu formă asemănătoare unui punct, este
situat fie în delta, fie într-o întrerupere de creste
 grup de creste papilare - detaliul format din mai multe puncte papilare în
linie sau în alta configuraţie
 triunghiul capetelor de creasta - se formează în locul unde un sfârşit sau un
început de crestă papilare este fată în fată cu alte două capete de creastă
care pot fii sfârşituri sau începuturi
 anastomoza - creasta scurtă care face legătura între două creste. Se mai
numeşte si creastă transversală sau podeţ
 devierea - se formează când două creste care vin una în întâmpinarea
celeilalte, cu puţin înainte de a se întâlni, se înconvoaie brusc si se sfârşesc
 creste alternative - detaliu care ia naştere în locul unde două creste
paralele ce se află în vecinătate îşi schimbă poziţiile, astfel una se întrerupe
si deviază uşor de pe traseul său, iar cealaltă îi ia locul trecând prin
întrerupere
 intersecţia - locul în care o creastă se încrucişează cu alta
 reîntoarcerea - creasta care după ce a parcurs un drum din traseu se
îndoaie formând o buclă şi se întoarce în sensul din care a venit
 cicatricea.

Numărul punctelor coincidente necesar în identificarea prin dactiloscopie

Conform practicii actuale, pentru a decide dacă urma si impresiunea au fost
create de acelaşi deget, nu este suficient ca punctele evidenţiate să coincidă, ci trebuie
sa existe un număr minim de puncte coincidente. Dacă nu s-a găsit numărul de puncte
coincidente cerut, identitatea nu este considerata ca fiind dovedita.

Practica si teoria identificării criminalistice cunoaşte trei metode aplicate pentru

identificarea dactiloscopica:
 cantitativa - în care se impune să se găsească un număr minim
obligatoriu de puncte coincidente;
  calitativa - la care se apreciază numai valoarea punctelor de
coincidenţă, valoare dat de frecvenţa lor, fără a se ţine seama de numărul
lor;
 mixta - care ţine seama în aceeaşi măsura de calitatea si de
cantitatea detaliilor descoperite în amprentă.

In România, practica judiciara a aşezat la baza identificării dactiloscopice metoda

cantitativa, solicitând în toate cazurile, stabilirea poziţiei a cel puţin 12 puncte
caracteristice.

Intr-un studiu efectuat în anul 1994, Grupul Europa de Lucru privind Standardele
de apreciere în materie de dactiloscopie, precizează cu privire la numărul minim de
caracteristici necesare identificării dactiloscopice că, situaţia în diferite ţări se prezintă
astfel:
 minim 6-8 caracteristici in Irlanda
 minim 8 caracteristici în Anglia, Adjerbaijan, Armenia si Bulgaria
 minim 10 caracteristici în Danemarca si Ungaria
 minim 12 caracteristici în Andora, Belgia, Croaţia, Elveţia, Finlanda, Franţa,
Germania, Grecia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovenia, Suedia,
Turcia;
 minim 14 caracteristici în Malta;
 minim 16 caracteristici în Cipru, Scoţia si Interpol.
 în Lituania, Luxemburg, Norvegia si Ucraina, practica judiciara nu pretinde
un nr. minim de caracteristici in identificarea dactiloscopica.

La stabilirea numărului minim al punctelor coincidente, un rol important l-au avut

calculele făcute în anul 1911 de către Balthazard, finalizate prin enunţarea ,,regulii celor
12 puncte”, calcule care nu au fost ulterior nici verificate, nici dezvoltate.
Balthazard a adoptat principiul potrivit căruia, fiecare amprenta oferă în medie
100 de detalii caracteristice si că fiecare din ele ocupă aceeaşi suprafaţă pătrată din
cuprinsul impresiunii. Luând in considerare, în mod ipotetic, că într-o amprentă nu pot
exista decât patru feluri de detalii caracteristice (început de creastă, sfârşit de creastă,
bifurcaţie si contopire) cărora le-a atribuit şanse egale de a apărea în oricare din cele
100 de suprafeţe, a stabilit că într-un pătrat poate să fie prezent oricare din cele patru
detalii si, deci, sunt posibile patru situaţii ale desenului papilar în această suprafaţă
elementară.

 2.5.3 Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare

Clasificare
o urme de picior gol (urmă plantară)
o urme de picior acoperit cu ciorap
o urme de picior încălţat
 Urmele de picioare se descoperă cu uşurinţă deoarece, în majoritatea cazurilor,
sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se găsesc la locul faptei izolate sau în grup compact.
Grupul de urme, pe lângă valoarea din procesul identificării, mai ajută şi la stabilirea
unor date în legătură cu numărul de persoane participante, acţiunile desfăşurate,
locurile de pătrundere în perimetrul locului faptei şi de ieşire din limitele acestuia. Dacă
grupul de urme se prezintă sub formă de cărare, el furnizează date în legătură cu
persoana care a creat urmele respective.

Fixarea urmelor de picioare

Descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Primul procedeu de fixare a orice fel de urmă - la început se arată zona în care se
află, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte, aspectele sub care se
prezintă ele, numărul şi poziţia pe care o au faţă de diferite obiecte, distanţa dintre ele.
Apoi se trece la descrierea lor în mod amănunţit, cu toate detaliile, măsurându-se
dimensiunile necesare la aprecierea caracteristicilor de grup.

Fotografierea urmelor de picioare

Pentru început urmele de picioare se fotografiază în ansamblu, indiferent de faptul
că sunt create de încălţăminte sau de piciorul desculţ, că se prezintă ca urme de
suprafaţă ori de adâncime.
După fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare, se procedează
imediat la fotografierea în detaliu a fiecărei urme luate separat.

Fixarea prin mulare a urmelor de adâncime

În vederea evidenţierii detaliilor create pe toată suprafaţa urmei, după curăţirea ei
de felurite corpuri străine şi absorbirea apei, pentru realizarea mulajului se mai fac
unele pregătiri impuse mai ales de starea urmei în situaţia concretă. În unele situaţii
urma trebuie îngrădită în jur, altele necesită a fi tratate cu anumite substanţe chimice
pentru a o face corespunzătoare acestui procedeu de fixare.
Când urmele de adâncime sunt imprimate într-un sol nisipos, cu granulaţie mare,
cu goluri de structură care ar deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri.
Una din metodele ce se aplică în acest scop constă în pulverizarea în interiorul urmei a
unui strat subţire de parafină, ceară roşie sau răşină, care apoi se topeşte cu ajutorul
unui izvor de căldură, cum sunt, de exemplu, radiatoarele electrice portative. După ce
pojghiţa astfel creată s-a răcit, se poate proceda la mularea urmei.
O altă metodă mai simplă de pregătire a urmei cu goluri de structură constă în
pulverizarea pe suprafaţa ei a unui strat subţire de ghips, peste care, dacă urma nu este
umedă, se pulverizează uşor puţină apă, spre a-l transforma într-o crustă. Când crusta
este întărită, se poate turna pasta de mulaj.
La o temperatură a aerului de 20 - 30 de grade C, mulajul de ghips face priză în
timp de 30 - 40 minute. Ridicarea mulajului deja întărit se face prin săparea, în prealabil,
a pământului din jurul său, după care se prinde cu amândouă mâinile din părţile
laterale. Spălarea lui nu se face imediat după ridicare, deoarece detaliile urmei sunt
încă sensibile. Nu se recomandă utilizarea periei pentru înlăturarea corpurilor străine.
Mulajul de ghips, mai ales din ghips dentar, îşi păstrează detaliile un timp îndelungat,
chiar mai mulţi ani de zile.
Tot prin mulaje de ghips sau de sulf se pot fixa şi urmele de adâncime create în
zăpadă sau în gheaţă. În cazul utilizării ghipsului, pasta se prepară cu apă rece şi tot
timpul pregătirii ei vasul se ţine în zăpadă, pentru a primi temperatura acesteia, după
care se toarnă în urmă. Prin folosirea sulfului topit se obţin rezultate foarte bune.
Căldura pastei de sulf topit poate să modifice detaliile urmei. Spre a evita alterarea
urmei, sulful se topeşte la o temperatură nu prea ridicată. ,

Copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă

Procedeu la care se recurge, de obicei, în situaţiile când urmele de picioare au
anumite detalii importante, de mare utilitate pentru cercetarea criminalistică, cum ar fi,
de exemplu, detaliile reliefului papilar sau anumite cicatrice în urmele plantare, unele
detalii de uzură în urmele de încălţăminte. Procedeul de aplicare pe aceste urme a
peliculei adezive este asemănător cu cel de la urmele de mâini. Aici se are, însă, în
vedere că suprafaţa peliculei fiind mai mare sunt mai mari posibilităţi de creare a bulelor
de aer între peliculă şi urmă. Din această cauză, în momentul aplicării pelicula se apasă
bine cu degetele ambelor mâini, din centru spre periferii, pentru eliminarea bulelor de
aer. Trebuie avut de grijă ca în această operaţie şi în momentul aplicării peste urma
ridicată a peliculei protectoare să nu se producă alunecări, fapt ce-ar conduce la
alterarea detaliilor. Se va ţine seama că poziţia acesteia este inversată faţă de cum s-a
găsit pe obiectul purtător de la faţa locului. Deci, negativul obţinut prin fotografierea
urmei de pe pelicula adezivă va fi aşezat în aparatul de mărit, în vederea obţinerii
imaginii pozitive, cu emulsia spre izvorul de lumină.

Ridicarea urmelor de picioare (decuparea suportului purtător de urme (de ex. la

călcarea pe hârtie, transferarea pe pelicule adezive, dacă substanţele de stratificare se
pretează la această operaţie, folosirea reactivilor chimici (ninhidirine, coloranţi,
cianoacrilat), transferul electrostatic, mulare cu ghips sau altă substanţă )
Pentru mularea urmelor în zăpadă s-au experimentat diverse tehnici (de ex. sulf
topit) Urmele friabile (de ex.de nisip) se pulverizează în prealabil cu un spray (serlacj,
colodiors, fixativ de păr etc). Dacă urma este umedă mai întâi se presară talc, praf de
ghips, care absoarbe excesul de apă.

Cărarea de urme
Cărarea de urme constă dintr-un şir de câteva urme consecutiv create de ambele
picioare pe traseul de circulaţie. Ea poate fi creată la locul faptei atât de piciorul desculţ
al omului, cât şi de încălţămintea sa. Prin ea se poate cunoaşte direcţia de mişcare a
persoanei, se stabilesc locurile în care s-a oprit pe traseu, se apreciază viteza deplasării
sale, măsura în care cel în cauză cunoaşte locul faptei, precum şi faptul dacă în acel loc
s-a aflat o singură persoană sau mai multe. Ceea ce este şi mai important, în această
privinţă, constă în posibilitatea creată de a studia mişcările de ansamblu ale mersului
persoanei în cauză. Aceste mişcări, fiind formate de-a lungul mai multor ani de viaţă,
devin proprii fiecărei persoane.

 2.5.4 Cercetarea criminalistică urmelor de dinţi,

 buze şi alte părţi ale corpului uman

URMELE DE DINTI
Urmele de dinţi folositoare cercetării criminalistice sunt lăsate de om pe o gamă
variată de produse alimentare, pe corpul uman, precum şi pe unele obiecte asupra
cărora acţionează pentru ruperea sau desprinderea din anumite sisteme în care se află
aceste obiecte.
Urmele de acest fel sunt in majoritatea cazurilor de adâncime, prezentându-se
sub forma de răsucituri pe corpul uman, uneori cu perforarea pielii. Ele se întâlnesc în
special la infracţiunile de viol şi de omor cu mobil sexual şi sunt provocate de agresor
asupra victimei sau, invers ,de către victima care se apără. De asemenea se întâmplă
că în locul unde a săvârşit fapta, infractorul să mănânce şi să abandoneze resturi
alimentare (unt, brânză, ciocolată, fructe). Nu este exclusă nici producerea de striaţiuni
in diverse obiecte de către marginile tăioase ale dinţilor. De exemplu, într-un caz de furt
hoţul a fost identificat după urmele de muşcătură de pe capacul din metal moale al unei
sticle cu băutură.
Fundamental procesului de identificare rezidă în unicitatea caracteristicilor
aparatului dentar al fiecărui individ , dată de forma generală a arcadei dentare,
dimensiunea dinţilor, spaţierea şi înclinarea lor şi de elemente strict individuale:
malformaţii congenitale, profilul suprafeţei de masticaţie, dezalinieri ale unuia sau mai
multor dinţi, carii şi fracturi dentare, intervenţii medicale (plombe, obturaţii, proteze).
După depăşirea fazei de schimbare şi creştere a dinţilor se instaurează o stabilitate
relativă. Modificările datorate îmbolnăvirilor şi traumatismelor nu numai că nu schimbă
esenţial imaginea de ansamblu a aparatului dentar, dar îi amplifică particularităţile.
Urma de dinţi (amprenta dentară) se relevă după ce a fost fixată fotografic. Se va
proceda la mularea urmei în funcţie de compoziţia obiectului se poate folosi ghipsul dar
mai indicate sunt pastele dentare de amprentare.
Cea mai simplă metodă de luare a urmelor de comparaţie este aceea de a pune
persoana suspectă să muşte câteva foi de hârtie între care s-a intercalat o foaie de
plombagină. Imaginea astfel obţinută va fi comparată ca urmă în litigiu fotografiată sau
copiată pe calc.
Identificarea cadavrelor prin intermediul danturii constituie obiectul de cercetare
al odontologiei, care este o ştiinţă forensic autonomă. In momentul de faţă ea a luat o
amploare deosebită în investigarea catastrofelor aviatice, naufragiilor, exploziilor şi
incendiilor, calamităţilor naturale.

FIXAREA URMELOR DE DINŢI

 Descrierea urmelor de dinţi în procesul-verbal
o în prima fază, se arată pe ce obiecte purtătoare au fost descoperite, în ce
loc se află obiectele respective, aspectul sub care se prezintă ele, numărul
şi forma lor. Când se află pe acelaşi obiect mai multe muşcături, se
menţionează şi distanţa dintre ele.
o a doua fază cuprinde descrierea amănunţită a urmelor, poziţia unora faţă
de altele, distanţele dintre ele, mărimea lor.
 Fotografierea
 o întâi, ele se fotografiază în grup, de la o distanţă de 30 - 50 cm, cu
obiectivul aparatului de fotografiat în poziţie perpendiculară pe suprafaţa
obiectului purtător de urmă. Iluminarea poate proveni de la soare sau de
la o sursă electrică de lumină, cum sunt, de exemplu, becurile mate.
o pentru realizarea fotografiei de detaliu la scară, alături de urme se aşează
o panglică gradată în centimetri şi milimetri, ca să se poată aprecia
mărimea reală a urmei date după imaginea obţinută.
 Fixarea prin mulare
o pentru turnarea pastei de mulaj în urmă sunt necesare anumite pregătiri.
Pentru început, urma în cauză se curăţă de eventuale corpuri străine, apoi
se improvizează în jurul urmei, dacă-i necesar, un „gard" de plastilină, în
vederea obţinerii unui mulaj mai gros, cu o rezistenţă mai mare la
manipulat. Urmele în ciocolată, margarină, unt sau brânză topită, înainte
de mulare, sunt tratate prin pulverizare cu şerlac de la o înălţime de 25 -
30 cm şi indirect, pentru formarea la suprafaţă a unei cruste mai
rezistente.
o pasta de mulaj, pentru a reda cele mai mici detalii, trebuie să fie destul de
fluidă, cam de consistenţa smântânii. După 20 - 30 minute mulajul este
destul de întărit pentru a fi ridicat şi transportat.
o studierea acestor mulaje se face comparativ cu mulajele luate de la
persoanele suspecte, experţii folosind, în acest scop, tot ghipsul dentar,
ceara dentară, plastilina. Mai rar se recurge chiar la muşcarea în obiecte
de aceeaşi natură cu cel purtător de urmă, după care se face mulajul.

URMELE DE BUZE
Utilizarea amprentelor labiale este încă redusa şi apare mai ales în crimele
pasionale şi sexuale. Astfel de urme se pot găsi pe pahare, ţigări, pipă, tacâmuri,
batiste, stilou, etc.
Abia în ultimele două decenii buzele au început să prezinte interes pentru
cercetarea criminalistică, ca mijloc de identificare a persoanelor după urmele lăsate pe
diferite obiecte. Deja este stabilit cu certitudine că liniile coriale ale buzelor au variate
caracteristici individuale, cu apreciabilă durată de existenţă în privinţa formelor şi
poziţiilor pe care le au în ansamblul reliefului labial. Aceste linii, prin contactul nemijlocit
cu anumite obiecte din lumea înconjurătoare, lasă pe obiectele respective urme, după
care se poate ajunge chiar până la identificarea reliefului labial.
Cele două obiecte, creator şi primitor, trebuie să aibă anumite proprietăţi şi
procesul de formare a urmelor respective să se realizeze astfel încât ele să reproducă
detaliile reliefului labial pentru crearea unor urme de buze utile cercetării criminalistice.
Obiectele primitoare trebuie să fie cu suprafeţele netede, fără substanţă străină în
zonele de contact. Pe obiectele cu suprafeţe rugoase sau îmbâcsite cu substanţe
străine, ca obiectele de îmbrăcăminte ţesute ori tricotate, unele alimente, ca, de pildă,
pâinea, fructele, urmele de buze nu sunt utile identificării criminalistice.
Urmele de buze pot fi statice şi dinamice, de adâncime şi de suprafaţă, iar
acestea din urmă vizibile şi invizibile sau latente. Urme de adâncime ale buzelor, cu
detalii individuale, se creează foarte rar, doar pe obiecte cu accentuate proprietăţi
plastice, ca, de pildă, untul, margarina, marmelada. Când urmele de buze sunt
dinamice, nu avem posibilităţi de identificare după caracteristicile reliefului labial. Ele,
însă, pot fi utile cercetării criminalistice sub alte aspecte.

Descoperirea şi evidenţierea urmelor de buze

Evidenţierea urmelor de buze, descoperite în starea latentă, se face prin unul din
procedeele aplicate la evidenţierea urmelor invizibile de mâini. Alegerea
procedeului şi a substanţei potrivite se face în funcţie de natura obiectului primitor, de
cantitatea substanţei sedimentate şi de vechimea urmelor. Trebuie însă cercetat dacă
urmele de buze sunt umede sau uscate, înainte de a proceda la evidenţierea lor, fiindcă
numai dacă sunt relativ zbicite se evidenţiază cu şanse de succes.
Pentru evidenţierea urmelor de buze, prafurile potrivite sunt cele de granulaţie
fină şi uşor uleioase, de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător. Dacă
obiectul purtător de urmă este multicolor, urmele se evidenţiază cu prafuri fluorescente
utilizate la evidenţierea urmelor de mâini care, sub acţiunea razelor ultraviolete, redau
urma în totalitatea sa. Afară de prăfuire se mai poate aplica procedeul afirmării sau
una din variantele vaporilor de iod.

Fixarea şi ridicarea urmelor de buze

Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate se aplică
procedeele folosite la urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului, fotografierea şi, unde este cazul, luarea de mulaje, folosindu-se
pelicula adezivă pentru ridicare.

Expertiza criminalistică a urmelor de buze

În procesul identificării trebuie să fie luate impresiunile labiale de la persoanele
suspecte. Ca material suport se utilizează lamele de sticlă, coli de hârtie albă, precum şi
obiecte de natura celor purtătoare de urme - toate sterilizate.
Trăsăturile generale ale buzelor sunt lungimea şi lăţimea lor, aspectele
tuberculului buzei superioare şi ale gropiţei mediane de la buza inferioară, precum
şi unghiurile comisurale. Printre caracteristicile individuale ale liniilor labiale pot fi
amintite: poziţia fiecărei linii în ansamblul reliefului respectiv; bifurcaţia sau
confluenţa, orientându-se dinspre mucoasă spre faţa cutanată; fragment de linie;
punct corial; formă concavă - asemănătoare semnului grafic pentru deschiderea
parantezei; formă convexă - când aminteşte semnul de închidere a parantezei; linii
întretăiate - care au aspectul literei „X".

URMELE DE URECHI
Urechea este semnalmentul anatomic cel mai caracteristic element al feţei umane.
Ea prezintă un dublu caracter :
o este imuabil ca proporţii şi forma de la naştere până la moarte;
o este unică, în aşa fel încât nu există doua urechi cu o morfologie identică
Numai accidentele mutilante sau operaţiile chirurgicale pot provoca modificări
(de exemplu tăierea sau penetrarea lobului).
Trebuie ţinut cont de faptul că în cursul imprimării şi al prelevării amprentelor (chiar
şi a celor de comparaţie) se pot produce modificări dimensionale (lungime, grosime),
astfel că acestea nu trebuie considerate ca parametrii siguri de identificare. Se
recomandă ca urmele să fie comparate în mărime naturală prin juxtapunere şi
suprapunere, stabilindu-se astfel asemănări sau deosebiri.

 2.7.3 Identificarea persoanei prin tehnologia genotipării judiciare

FUNDAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL METODEI

DE ANALIZĂ GENETICĂ JUDICIARĂ

Prin urme biologice, intr-o accepţiune globală, se pot defini totalitatea urmelor
alcătuite din organisme biologice (microorganisme, plante, animale) sau componente
ale acestora (organe, ţesuturi).
Într-o accepţiune restrânsă urmele biologice de natură umană pot fi sânge,
secreţii, diverse tipuri de ţesuturi, fire de păr sau celule.
Abordarea ar fi limitată excluzând situaţiile în care urmele de sol ce conţin
microorganisme cu areal foarte restrâns (soluri sărăturoase sau acvatic), larvele
insectelor, fragmentele vegetale, polenul, firele de păr animal, pot constitui dovezi
care pot proba prezenţa suspecţilor la locul infracţiunii, sau participarea acestora
la acte de braconaj, sau uneori timpul scurs de la deces.
Informaţia genetică a fiecărui individ este stocată in genom. Acesta este definit
ca un set complet de cromozomi moştenit ca o unitate de la ambii părinţi. În structura
cromozomului sunt prezente genele care controlează caracteristicile ereditare ale
organismului. Poziţia ocupată de o genă în cromozom poartă denumirea de locus.
Genele sunt molecule complexe constituite din acizi nucleici – ADN sau ARN în cazul
unor viruşi. Genomul uman este constituit din 22 de perechi de cromozomi autosomali
şi doi care determină sexul, astfel nucleul unei celule normale conţine 46 de cromozomi
diferiţi sau 23 perechi, una care provine de la mamă şi una care provine de la tată.
Materialul genetic, ADN-ul din cromozomi este compus din secvenţe codante
denumite exoni (porţiuni care codifică sinteza proteinelor) şi porţiuni noncodante
cunoscute sub numele de introni. Regiunile codante sunt cunoscute ca gene şi conţin
informaţia necesară pentru ca o celulă să fabrice proteinele. În genomul uman există
aproximativ 50000 – 100000 de gene.
Variabilitatea genetică a indivizilor este dată de genele sau markerii regăsiţi la
nivelul regiunilor noncodante ale genomului uman.
O fracţiune mică din ADN-ul total (cca. un milion de nucleotide – unităţi de bază
ale acizilor dezoxiribonucleici) diferă de la individ la individ, ceea ce face ca fiecare
individ să fie unic. Aceste regiuni variabile permit folosirea informaţiei ADN pentru
identificarea umană.
Au fost dezvoltate metode de localizare şi caracterizare a variabilităţii genetice din
aceste regiuni ale genomului uman.
Altfel spus, intronii sunt formaţi din blocuri repetitive de cca. 3-7 nucleotide care
se repetă de un număr de ori, specific fiecărui individ.
 În determinarea genotipului (profilului genetic) se folosesc mai mulţi markeri sau
loci. Fiecare locus are un conţinut de alele, care poate fi definit ca unităţi repetitive. Cu
cât sunt determinaţi mai mulţi markeri cu atât mai mare este probabilitatea ca doi
indivizi genetic diferiţi să posede genotipuri diferite. Invers, fiecare locus determinat
suplimentar face să crească gradul de discriminare atunci când se afirmă că două
probe având aceleaşi profile ADN provin de la acelaşi individ.
Pe lângă bazele geneticii moleculare, în determinarea şi exprimarea profilului
genetic al unei persoane sunt utilizate şi anumite calcule biostatistice. Dacă fiecare
locus este moştenit independent de ceilalţi loci atunci pentru a calcula frecvenţa unui
anumit profil ADN se înmulţesc frecvenţele tuturor genotipurilor care intră în profilul
respectiv. Acest calcul este cunoscut sub numele de regula produsului.
Variabilitatea genetică a secvenţei ADN de pe tot globul este stocată într-o bază
de date computerizată, GenBank. GenBank este realizată de National Center for
Biotechnology Information (NCBI), departament al National Library of Medicine din
cadrul US Institutes of Health. NCBI a fost înfiinţat în anul 1988 ca instituţie naţională
pentru informare în domeniul biologiei moleculare în scopul îmbunătăţirii înţelegerii
proceselor moleculare legate de starea de sănătate şi boli. Până în august 1999
GenBank a acumulat 4,6 milioane de înregistrări secvenţe ADN, cuprinzând peste 3,4
bilioane de nucleotide. Peste 55.000 de specii sunt prezente în GenBank.
Din fiecare urmă biologică umană identificată ca fiind de interes în rezolvarea sau
aducerea unor informaţii pentru rezolvarea unui caz, se extrage ADN-ul care este apoi
purificat şi amplificat. Metoda utilizată pentru amplificare este „Short Tanden Repet”
(Fragmente Mici Repetitive) cuplată cu Poly Chain Reaction (Reacţia de Amplificare în
Lanţ) -care este un proces enzimatic prin care o anumită zonă a ADN este replicată de
mai multe ori cu formarea unui număr mare de copii ale unei anumite secvenţe ADN.
După 30 de cicluri se generează cca. un bilion (10 9) de copii ale zonei ţintă din
matriţa ADN. Utillizând reactivi specifici fluorescenţi, produşii astfel amplificaţi sunt
analizaţi prin electroforeză capilară.
Rezultatele obţinute sunt sub forma unor picuri grupate într-o elelectroferogramă,
care ocupă anumite poziţii din cadrul unei scări ce conţin toate alelele studiate. Fiecare
astfel de pic poartă un anumit număr, obţinându-se în final o combinaţie de cifre.

POSIBILITĂŢI ŞI LIMITE

Cea mai importantă caracteristică a acestei metode este obţinerea unor profile
genetice corespunzătoare urmelor biologice din care a fost extras ADN-ul. În cazul a
două profile genetice identice recoltate din două urme biologice diferite, se poate afirma
că au fost create de aceeaşi persoană cu foarte mare probabilitate (aproape
certitudine).
Dintre avantajele metodei pot fi notate:
 poate analiza ADN parţial degradat;
 pot fi folosite cantităţi foarte mici de matriţă ADN provenind chiar şi dintr-o
singură celulă - o cantitate minimă de ADN de 0,2ng;
  ADN-ul degradat până la fragmente de câteva sute de perechi de baze
poate servi drept matriţă pentru amplificare;
 permite discriminarea amestecurilor de urme biologice ce provin de la
persoane diferite;
 pot fi parţial automatizate.
Puterea de discriminare a indivizilor în cazul unor amestecuri de mai multe
persoane este invers proporţional cu creşterea numărului de profile aflate în amestec.
Probele biologice care au fost supuse timp îndelungat acţiunii apei, luminii
solare, au fost degradate bacterian, sau cele in care probele biologice sunt în amestec
cu inhibitori (coloranţi, sol, materii grase etc.) pot limita analizele genetice, întrucât
acţiunea acestor factori pot inhiba procesul de multiplicare a fragmentelor de A.D.N.
ţintă.
Dacă probele biologice ce urmează a fi analizate nu sunt recoltate conform unei
strategii caracteristice se pot obţine rezultate neinterpretabile.