DEFICIENȚELE DE INTELECT

1. Definirea conceptului
Deficiența de intelect reprezintă o insuficiență globală ce vizează întreaga personalitate,
structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică, comportamental-adaptativă, de
natura ereditară sau câştigată în urma unei leziuni organice sau funcționale a sistemului nervos
central, care se manifestă din primii ani de viață, în grade diferite de gravitate în raport cu nivelul
mediu al populației, cu urmări directe în ceea ce priveşte adaptarea socioprofesională, gradul de
competență şi autonomie personală şi socială.
Complexitatea acestei disfuncții psihice este evidentă și în pluritatea noțiunilor utilizate cu
aceeași accepție: arierație mintală, oligofrenie , retard mintal , înapoiere mintală sau întârziere
mintală, deficiența mintală , insuficiența mintală .
2. Etiologia deficienței de intelect
Teoria etiologică explică natura deficienței mintale prin multitudinea de factori care o
determină. În toate formele de handicap, ca și cel mintal, stabilirea cauzelor se constituie ca un
demers dificil, ca urmare, pe de o parte, a dificultăților rezultate din faptul că una sau mai multe
cauze pot provoca handicapul respectiv.
După Verza (1998, pg.35), cele mai frecvente cauze ar fi:
-leziuni și disfuncționalități ale sistemului nervos central care determină forme de handicap
denumite, de unii autori, ca fiind exogen, patologic, dizarmonic, etc.
-factori ereditari, concretizați în aberații cromozomiale ce duc la așa-numitele forme endogene;
- vârsta prea fragedă sau prea înaintată a părinților și scăderea puterii de procreație;
-tulburările degenerative și metabolice care influențează dezvoltarea normală a sistemelor cerebrale;
-bolile infecțioase apărute în ontogeneza timpurie conduc la stagnarea funcționala în circuitele
nervoase sau împiedica dezvoltarea cranio-cerebrală;
-traumele fizice de la nivelul craniului, cu efecte negative asupra sistemului nervos central;
-intoxicațiile alcoolice sau cu diferite substanțe chimice ce au efecte negative asupra evoluției
sistemului nervos;
-factori stresanți și oboseala exagerată a gravidei;
-factori socio-economici, prin neasigurarea alimentației suficiente;
-privarea afectivă a copilului la vârstele mici, care împiedică achizițiile în plan intelectual și nu
stimulează dezvoltarea psihică;
-radiațiile, care exercită o acțiune negativă asupra dezvoltării generale a organismului.
O altă clasificare a cauzelor deficienței mintale este realizată de Păunescu,Musu
(1997,pg.57), autorii desprinzând trei mari categorii de factori cauzali ai handicapului mintal: factori
biologici (ereditari, genetici), factori ecologici și factori psihosociali.
3.Clasificarea deficienței de intelect
O problemă dificilă o constituie clasificarea deficienței mintale ținând seama de marea
varietate a formelor și tipurilor clinice, de paleta largă a etiologiei și de simptomatologia extrem de
bogată.
După cum subliniază Druțu (1995,pg.74), pe plan mondial, în prezent, este acceptată de
majoritatea cercetătorilor, precum și a practicienilor, următoarea clasificare a deficienței mintale:
· deficiența mintală profundă CI 0 – 20/25
· deficiența mintală severă CI 20/25 – 35
· deficiența mintală moderată CI 35 – 50/55
· deficiența mintală ușoară CI 50/55 – 70/75
· intelectul de limită CI 70 – 85.
Privind tipologia handicapului mintal reproducem și clasificarea susținută de Verza (1998,
pg.62), după care:
 · intelectul de limită sau liminar se situează între C.I. 85 și 90;
· debilitatea mintală (numită și handicap de intelect ușor sau lejer) este cuprinsă între C.I. 50 și
85;
· handicapul intelectual sever (cunoscut și sub denumirea de imbecilitate) are un C.I. cuprins
între 20 și 50;
· handicapul intelectual profund (denumit și idioție) se situează sub C.I. 20
Debilii mintal formează grupa de deficiență mintală ușoară, cu un coeficient de inteligentă între 50-
70/80, recuperabili pe plan școlar, profesional, social, educabili, perfectibili, adaptabili pe planul
instrucției, educației și exigențelor societății.
Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea individului de a utiliza și
înțelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecința unei tulburări vizuale, auditive sau
motrice etc.) și de a avea grijă de propria-i întreținere. Coeficientul de inteligenta asociat acestei
forme de deficiență variază la diferiți autori intre 20–55/60, în timp ce vârsta mintală atinsă de un
imbecil se situează în intervalul 3 – 7 ani.
Idioția se definește după criteriul capacității de autoprotecție, adică al capacității de a răspunde de
propria securitate în viața de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficiențelor mintale cu importante
tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice și instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu
deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranțe în viața cotidiană. Dezvoltarea
intelectuală a idiotului se oprește la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul unui QI situat sub 20.
Există și o formă de handicap mintal care acoperă zona de graniță dintre normal și patologic
și ea este reprezentată de handicapul de intelect liminar, când vorbim despre un decalaj intre vârsta
mintală și vârsta cronologică de 2 ani, 2 ani și jumătate la 10 ani, decalaj care va crește treptat până
la 5 ani la 15 ani. Caracteristic pentru handicapul liminar este plafonarea intelectuală la vârsta de 10-
12 ani (nivelul clasei a V-a) .Trebuie să remarcăm ca printre elevii cu deficiență ușoară, moderată și
severă din școlile speciale mai întâlnim și liminari, dar și pseudo-deficienți mintal.
Caracteristicile intelectului liminar: organizare mintală subnormală, cu funcții fluctuante sau
scăzute și cu un nivel fluctuant de dezvoltare ( CI = 70 – 90), ritm încetinit al dezvoltării intelectuale,
mari dificultăți în trecerea spre stadiul superior al gândirii abstract-logice, operații mintale imprecise,
nesigure și rigide, dificultăți în prelucrarea informației dobândite, capacitate limitată de comutare și
transfer a achizițiilor, imaturitate afectivă, dificultăți de control voluntar, dificultăți de actualizare și
aplicare a celor învățate, imaturitate socio-afectivă.
Termenul de pseudo-deficiență mintală se referă la acele categorii de copii cu întârziere sau
încetinire în dezvoltarea psihică, cu blocaje emoționale, cu carențe educative, care sunt determinate,
în general, de factori de origine externă și al căror randament școlar și rezultatele la unele teste
psihologice sunt similare cu ale deficientului mintal. Druțu (1995, pg.76).
4. Trăsăturile de specificitate ale principalelor deficiențe de intelect
Deficienta mintală se caracterizează în planul vieții psihice printr-o serie de trăsături generale
specifice: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate psihică, rigiditate a conduitei, deficiențe de
comunicare, heterogenitate, heterodezvoltare intelectuală.
Deficiența mintală ușoară (de gradul I)- debilitatea
Debilul mintal se caracterizează printr-o insuficiență a dezvoltării intelectuale, care-i lasă
posibilitatea să ajungă la autonomie socială, fără a-și putea asuma total responsabilitatea faptelor
sale, întrucât este incapabil să prevadă implicațiile (consecințele) acțiunilor sale.
Trăsături definitorii pentru debilitate sunt: inadaptarea socială, lipsa de discernământ
(distincție între bine și rău), naivitatea, influentabilitatea (sunt ușor de angrenat în acte ilegale), lipsa
(sau diminuarea) motivației de a avea grijă de propria persoană. Debilului mintal îi sunt afectate
operațiile gândirii (maximum de performanță fiind reprezentat de stadiul operațiilor concrete în
dezvoltarea intelectului). Debilii mintal sunt greu de depistat, întrucât pot avea un comportament
docil, pot manifesta o memorie excelenta (în speță mecanica), o fluenta verbala bună, sau pot trece
neobservați, fiind șterși în comportament, timizi.
 Ei pot achiziționa unele cunoștințe în activitate și în viața socială, dar, pe ansamblu, nivelul
dezvoltării psihice și al adaptării lor rămâne limitat.
Deficiența mintală severă (de gradul II) – imbecilitatea
Imbecilitatea, stare mintală deficitară ireversibilă, constă în incapacitatea de a utiliza și înțelege
limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecința unei tulburări vizuale, auditive, sau motrice
etc.) și de a avea grijă de propria-i întreținere.
Sintetic, putem spune că imbecilii formează acea grupă de deficienți mintal cu un coeficient de
inteligență de 30-50, recuperabili din punct de vedere profesional și social, educabili și perfectibili,
adaptabili la procesul de instrucție, educație, cu un anumit grad de relativitate însă, integrabili în
comunitate în condiții protejate.
Deficiența mintală profundă (de gradul al III-lea) – idioția
Idioția reprezintă forma cea mai gravă, mai dramatică de deficiență mintală, previzibilă din
copilărie, din fericire rar întâlnită (5% din totalul deficienților mintal). Contemporan, idioția se
definește după criteriul capacității de autoprotecție, adică al capacității de a răspunde de propria
securitate în viața de toate zilele, fiind încadrată în grupa deficiențelor mintale cu importante
tulburări organo-vegetative, senzorio-motrice și instinctive. Idiotul nu este decât o persoană cu
deficit mintal, incapabil să vegheze asupra propriei sale siguranțe în viața cotidiană.
Dezvoltarea intelectuală a idiotului se oprește la un nivel inferior celui de 3 ani, pe fondul
unui coeficient de inteligență situat sub 20. Idiotul este recuperabil doar într-un grad foarte mare de
relativitate în plan profesional, fiind posibil de plasat doar în condiții de muncă protejată. Din punct
de vedere somatic există în cazul acestei deficiențe mintale anumite caracteristici: o stagnare a
dezvoltării fizice, un „facies" aparte - frunte îngustă, urechi malformate, frecvente anomalii dentare,
ale limbii sau ale craniului. Rezistența la infecții a idiotului este extrem de scăzută și de aceea
mortalitatea în rândul acestor deficienți mintal este destul de frecventă. Afectivitatea idiotului este
puternic marcată de primitivism, frecvent acesta manifestând o afecțiune narcisică pentru propriul
corp. Păunescu,Musu (1997,pg.84)

BIBLIOGRAFIE:

1. Verza, E., Schiopu U. (1998), Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a XIII-a, școli
normale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
2. Păunescu C., Musu I. (1997), Psihopedagogie specială integrată -Handicap mintal.Handicap
de intellect, Ed. ProHumanitate, Sibiu;
3. Druţu, I. (1995), Psihopedagogia deficienţilor mintali, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-
Napoca.