Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cursuri Pedagogie I
Cursuri Pedagogie I
Pedagogia devine ştiinŃă – iniŃial sub denumirea de “Didactica”- când studierii educaŃiei i se
asociază observaŃia sistematică ca metodă de investigare legată de numele lui J. A. Comenius
care, în secolul XVII publică lucrarea Didactica magna. Lucrările lui Fr. Herbart – Pedagogie
generală,1806 şi Prelegeri pedagogice, 1835 – consacră denumirea generică a ştiinŃelor
educaŃiei – Pedagogia.
De la această dată, pedagogia îşi menŃine şi consolidează continuu acest statut prin faptul că:
îşi înnoieşte continuu principiile în funcŃie de noile cunoştinŃe ce apar în sistemul ştiinŃelor şi de
dinamica reală a fenomenului educaŃional.
Ce este pedagogia? Cu ce se ocupă ea? sunt întrebări care au răspuns unanim acceptat doar la
un nivel ridicat de generalitate: pedagogia este ştiinŃa educaŃiei, sau pedagogia se ocupă cu
studiul fenomenului educaŃional.
După 1980, crescând, se revalorizează statutul pedagogiei; pedagogia generală capătă din nou
statut de ştiinŃă fundamentală în categoria ştiinŃelor educaŃiei. Ea se ocupă în principal de
(re)sistematizarea continuă a cunoştinŃelor şi integrarea experienŃelor conceptualizate privitoare
la situaŃiile educaŃionale, inclusiv a celor cotidiene. Această sinteză se adresează explicit
educatorului, dar principalul beneficiar trebuie să fie educatul.
În interiorul pedagogiei s-au constituit progresiv diferite domenii de sine stătătoare (teoria
instruirii, teoria curriculumului, teoria evaluării, fundamentele pedagogiei, istoria pedagogiei,
1
pedagogia comparată, pedagogia preşcolară, pedagogia adulŃilor, pedagogia universitară,
pedagogia familiei, psihopedagogia specială etc.).
Pe de altă parte, pedagogia şi-a diversificat registrul relaŃiilor cu alte domenii ştiinŃifice şi, pe
această cale, s-au constituit noi domenii pluri şi interdisciplinare printre care: psihologia
educaŃiei, sociologia educaŃiei, antropologia educaŃiei, filozofia educaŃiei, economia şi
planificarea educaŃiei, politici educaŃionale s.a. Toate acestea constituie componente ale
dezvoltării pedagogiei şi ştiinŃelor educaŃiei astăzi.
S. Cristea: Pedagogia este ştiinŃa socioumană care studiază educaŃia la nivelul funcŃiei şi a
structurii sale specifice prin metodologii de cercetare specifice, care vizează descoperirea şi
valorificarea unor legităŃi, principii şi norme de acŃiune specifice.
C. Cucoş (1996): ştiinŃa educaŃiei care “studiază esenŃa şi trăsăturile fenomenului educaŃional,
scopul şi sarcinile educaŃiei, valoarea şi limitele ei, conŃinutul, principiile, metodele şi formele de
desfăşurare a proceselor paideutice.”
Émile Planchard: „Pedagogia se ocupă de ceea ce este (realul), de ceea ce trebuie să fie
(idealul), de ceea ce se face (realizarea)”, dovedindu-se astfel că este, în acelaşi timp, o „ştiinŃă
teoretică şi descriptivă, ştiinŃă normativă şi tehnică de acŃiune.”
René Hubert: Pedagogia „are ca obiect elaborarea unei doctrine a educaŃiei, în acelaşi timp
teoretică şi practică, precum doctrina moralităŃii a cărei prelungire este, şi care nu este exclusiv
nici ştiinŃă, nici tehnică, nici filosofie, nici artă, dar toate acestea la un loc şi ordonate după
articulaŃii logice”.
Lucien Cellerier, 1910: „Pedagogia este teoria generală a artei educaŃiei grupând într-un sistem
solid legat prin principii universale experienŃele izolate, metodele personale, plecând de la
realitate şi separând cu rigurozitate ceea ce aparŃine realului de ceea ce aparŃine idealului.”
2
DefiniŃii ale educaŃiei
Etimologie: latinescul „educatio” care este derivat din două verbe:
- educare, care înseamnă a creşte, a îngriji, a hrăni;
- educere, care înseamnă a trece dintr-o stare în alta (prin extensie, a modifica).
I. Nicola (1994, p.21): “educaŃia este o activitate socială complexă care se realizează printr-un
lanŃ nesfârşit de acŃiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment
un subiect – individual sau colectiv – acŃionând asupra unui obiect – individual sau colectiv -, în
vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare
atât condiŃiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenŃialului său biopsihic
individual.
EducaŃia este o formă de activitate umană, de mare complexitate alcătuită din ansamblul
acŃiunilor educative intreprinse în cadrul unei societăŃi definite. Activitatea educativă se
realizează prin confluenŃa activă şi interdependentă a rezultatelor produse de surse educogene
diferite, care acŃionează în acelaşi timp (familie, şcoală, club sportiv ş.a.) sau în momente
diferite ale evoluŃiei ontogenetice a persoanei (sugar, preşcolar, licean, student).
Acestea o fac însă dintr-o perspectivă tangenŃială - situată, de regulă, la nivelul câmpului
psihosocial care înconjoară acŃiunea educaŃională – sau particulară, situată, de regulă, doar la
nivelul unei anumite funcŃii a educaŃiei sau doar la nivelul unui anumit element al structurii
acŃiunii educaŃionale.
Natura educaŃiei
În cea mai mare parte, definiŃiile date educaŃiei pun accentul fie pe individ, pe dezvoltarea
persoanei, fie pe socializarea şi integrarea socială a individului. S-au conturat astfel două mari
paradigme de definire şi explicare a educaŃiei şi anume: paradigma psihologică (sau naturalistă)
şi cea sociologică.
Reproducem mai jos câteva definiŃii exemplificatoare pentru fiecare din cele două paradigme.
3
EducaŃia urmăreşte realizarea întregii perfecŃiuni de care natura omului este capabilă (Kant).
EducaŃia este dezvoltarea naturală, progresivă şi sistematică a tuturor facultăŃilor (Pestalozzi).
EducaŃia este un ansamblu de acŃiuni premeditate, prin care omul încearcă să ridice la
perfecŃiune pe semenul său (Marion).
Totul este bun când iese din mâinile creatorului; totul degenerează în mâinile omului. Scopul
educaŃiei este dezvoltarea şi ocrotirea naturii umane bune (Rousseau).
DefiniŃia reprezentativă pentru această paradigmă este cea formulată de sociologul francez
E.Durkheim: EducaŃia este acŃiunea generaŃiilor adulte asupra celor nepregătite încă pentru
viaŃa socială. Scopul educaŃiei este să trezească şi să dezvolte la copil un anumit număr de stări
fizice, intelectuale şi morale, impuse de societatea politică în ansamblul său şi de mediul social
căruia îi este destinat în mod special. Într-o formulare sintetică dar extrem de sugestivă,
educaŃia reprezintă – conform lui Durkheim – socializarea metodică a tinerei generaŃii.
4
Caracteristicile generale ale educaŃiei:
Din această perspectivă, educaŃia poate fi privită ca strategia utilizată de sistemele sociale
pentru a rezolva contradicŃia dintre discontinuitatea existenŃei indivizilor şi continuitatea
existenŃei sistemelor socio-umane.
DependenŃa societăŃii de educaŃie face ca eficienŃa şi calitatea morală a unei generaŃii să fie
explicabilă inclusiv prin calitatea educaŃiei de care a avut parte. DependenŃa educaŃiei de
societate generează sisteme educaŃionale distincte marcate mai ales de valorile societăŃii
respective.
Demersul educativ tinde către realizarea idealului educaŃional care exprimă aşteptările societăŃii
faŃă de fiecare dintre membrii ei.
Caracterul prospectiv constituie orientarea spre viitor a actului educativ. Acest caracter creşte
complexitatea educaŃiei, deoarece Ńine seama atât de evoluŃia posibilă a persoanei în ansamblul
situaŃiei sale, cât şi de evoluŃia probabilă a exigenŃelor cărora aceasta va trebui să răspundă.
Sensul teleologic, strâns legat de caracterul prospectiv, arată faptul că educaŃia urmăreşte
realizarea în timp a unor modificări definite, în conŃinuturi abstracte sau concrete, în intervale
mai mari sau mai scurte de timp. Atunci când vorbim despre educaŃie la modul general nu avem
în vedere scopuri concrete ci finalităŃi către care procesul de formare tinde continuu. Demersul
educativ este înŃeles ca un proces deschis, interdependent desfăşurat în faze succesive de
formare şi autoformare care nu se încheie niciodată, deoarece educaŃia şi autoeducaŃia
pregătesc persoana permanent pentru roluri existenŃiale viitoare: pregătesc preşcolarul pentru
rolul de şcolar, şcolarul, studentul pentru rolul de specialist, specialistul pentru rolul de expert,
adolescentul pentru rolul de cuplu şi părinte, părintele pentru rolul de bunic etc. Scopurile
educaŃiei sunt concretizabile (pot fi bine definite) pentru fiecare fază, însă fenomenul în
ansamblu vizează doar reperele esenŃiale, date de valorile fundamentale ale fiecărei societăŃi.
5
Structura generală a activităŃii de educaŃie
EducaŃia, în calitatea sa de acŃiune, prezintă o corelaŃie formativă între subiectul educaŃiei (un
educator individual sau colectiv) şi obiectul educaŃiei (cel educat, individual sau colectiv).
Are calitatea de iniŃiator şi emiŃător al mesajului educaŃional, calitate conferită de statutul sau
social şi de diferitele roluri rezultate în consecinŃă (instructor, consilier, prieten, colaborator etc.).
Obiectul educaŃiei este cel care preia mesajul educaŃional în calitate de receptor, calitate
conferită de statutul său social iniŃial – copil, elev, student, (tele)spectator etc. – deschis în
direcŃia transformării sale, în timp, din obiect în subiect al educaŃiei / al propriei sale formări.
PoziŃia de obiect vizează statutul ontologic al personalităŃii elevului, care solicită parcurgerea
anumitor programe de educaŃie, prin valorificarea rolului său de subiect activ, implicat în
realizarea obiectivelor educaŃiei, proiectate la nivelul sistemului şi al procesului de învăŃământ.
Sructura acŃiunii educaŃionale presupune analiza corelaŃiei funcŃionale, existentă între subiectul
şi obiectul educaŃiei. Astfel:
M.e.
RC
I.e. P.P.C,
c. m AP.P
S c. S′ O
S.e ob.
r.
A.E c.
r.
e. S O c.i..i
ad. D d.
C.i.e.
AmbianŃa .e
C.psiho social.
6
pedagogice educaŃională . răspuns dirijat
P.P. Proiect C.ps Câmp C.ra comportament de
C. Pedagogic . psihosocial .. răspuns autodirijat
Curricular
o. obiective
c. conŃinut c.i.i. conexiunea inversă
internă
m. metodologie AP. Auto-proiect c.i.e conexiunea inversă
P pedagogic . externă
1. Subiectul educaŃiei elaborează proiectul pedagogic de tip curricular (care include realizarea
unor raporturi optime între obiective-conŃinuturi-metode-tehnici de evaluare; cu accent central pe
obiective) în funcŃie de finalităŃile macrostructurale stabilite, la nivelul sistemului de educaŃie şi
de învăŃământ.
7
Realizarea efectivă a acŃiunii educaŃionale depinde în acelaşi timp de influenŃele şi presiunile,
pozitive sau negative, exercitate continuu din interiorul activităŃii şi din exteriorul activităŃii de
formare-dezvoltare permanentă a personalităŃii umane.
FuncŃiile educaŃiei
Reprezintă efectele sociale cele mai importante ale activităŃii de formare şi dezvoltare a
personalităŃii umane. Însumează ansamblul de proprietăŃi ale sistemului educaŃional prin
raportare la alte sisteme sociale.
Aceste funcŃii sunt prezente la nivelul oricărei activităŃi de educaŃie desfăşurată în cadrul
sistemului şi al procesului de învăŃământ.
Analiza funcŃiilor educaŃiei presupune elaborarea unui model ierarhic aplicabil în contextul
sistemului social global. Taxonomia rezultată asigură evidenŃierea a două categorii de funcŃii (S.
Cristea, 2000):
1) funcŃiile generale, care includ: funcŃia centrală a educaŃiei şi funcŃiile principale ale educaŃiei;
2) funcŃiile derivate care sunt subordonate funcŃiilor generale ale educaŃiei.
FuncŃiile derivate, subordonate, în mod direct sau indirect celor generale, au un caracter instabil,
cunoscând anumite variaŃii şi particularizări în raport de contextul în care are loc activitatea de
educaŃie în cadrul unui sistem şi proces de învăŃământ determinat din punct de vedere social-
istoric.
2) FuncŃiile principale ale educaŃiei – funcŃii cu caracter general – implicate direct în realizarea
efectivă a funcŃiei centrale a educaŃiei:
8
• convieŃuirea socială, ce se reflectă în conştiinŃa individuală şi comună sub formă de idei,
valori, un mod de a gândi şi trăi.
FuncŃia culturală a educaŃiei prezintă două laturi esenŃiale: informarea şi formarea. Informarea
constă în punerea în contact a individului cu diferite domenii ale experienŃei sociale şi ale
valorilor culturale. Formarea presupune determinarea atitudinilor faŃă de realitate, reprezentative
pentru modelul de personalitate promovat, precum şi dezvoltarea capacităŃii de a utiliza
informaŃiile acumulate.
2.3. FuncŃia de pregătire a omului pentru viaŃa activă (economică): presupune formarea
omului creator de valori necesare existenŃei, priveşte impactul pe care educaŃia îl exercită
asupra dezvoltării economice a societăŃii.
9
determinantă, alŃii îndeplinind numai un rol de condiŃii sau premise ale dezvoltării personalităŃii.
Dezvoltarea este pusă în legătură cu trei factori: biologic, mediul de existenŃă al individului şi
educaŃia.
EducaŃia porneşte de la ideea că ereditatea nu este nici specifică nici determinată. Premizele
naturale condiŃionează dezvoltarea psihică şi fizică dar nu reprezintă însuşiri gata formate ci se
constituie în disponibilităŃi ce pregătesc apariŃia şi dezvoltarea unor însuşiri. Acestea apar ca
rezultat al acŃiunii mediului de viaŃă şi se pot dezvolta atunci când beneficiază de condiŃii
favorabile.
3) FuncŃiile derivate sunt subordonate funcŃiilor principale ale educaŃiei. Ele se află într-o
continuă schimbare în contextul social-istoric şi datorită particularităŃilor fiecărui sistem de
educaŃie:
a) funcŃia de informare, funcŃia de culturalizare, funcŃia de asistenŃă psihologică
(subordonate funcŃiei culturale);
b) funcŃia de protecŃie socială, funcŃia de propagandă/ideologizare (subordonate funcŃiei
culturale/civice);
c) funcŃia de specializare, funcŃia de profesionalizare, funcŃia de asistenŃă socială
(subordonate funcŃiei economice).
EducaŃia, aşa cum se regăseşte la nivelul sistemului social, prezintă trei forme de organizare:
formală, non-formală şi informală.
Este organizată sub forma sistemului de învăŃământ şi sub îndrumarea cadrelor didactice de
specialitate, care asigură dirijarea raporturilor funcŃional-structurale dintre educator şi educat
realizate în contextul predării-învăŃării-evaluării, context favorabil reuşitei pedagogice.
10
a) dobândirea cunoştinŃelor fundamentale în interdependenŃa lor sistemică;
b) exersarea aptitudinilor şi a atitudinilor umane într-un cadru metodic stimulativ, deschis şi
perfectibil;
c) aplicarea instrumentelor de evaluare socială la diferite niveluri şi grade de integrare
şcolară-postşcolară, universitară-postuniversitară, profesională.
Sprijină, direct şi indirect, acŃiunile şi influenŃele sistemului de învăŃământ, prin două tipuri de
activităŃi:
11
Societatea contemporană extinde aria de influenŃe a educaŃiei informale care este susŃinută de o
masă informaŃională enormă ca volum dar eterogenă, foarte variată şi inegală de la zi la zi, de la
persoană la persoană.
Aspectele cele mai importante în educaŃia informală au legătură cu obiceiurile zilnice ale
indivizilor şi cu modelele personale la care au acces în urma interacŃiunilor sociale.
Aceste forme de organizare a educaŃiei în plan social prezintă mai multe modalităŃi de
interrelaŃionare şi interdependenŃă.
Putem evidenŃia trei modalităŃi distincte de realizare a interacŃiunii formelor educaŃiei. Astfel:
EducaŃia prezintă mai multe dimensiuni sau componente. Delimitarea lor are la bază două
criterii:
Principalele componente ale educaŃiei sunt: educaŃia intelectuală, educaŃia morală, educaŃia
tehnologică, educaŃia estetică, educaŃia fizică,
1. EducaŃia intelectuală
Presupune asimilarea de către elevi a unui sistem unitar de cunoştinŃe, pe baza cărora se
dezvoltă capacităŃi cognitive, se stimulează interesele de cunoaştere şi se dezvoltă deprinderi şi
priceperi de muncă intelectuală.
12
a) Asimilarea cunoştinŃelor şi formarea cunoştinŃelor ştiinŃifice. Vizează aria de cuprindere a
cunoştinŃelor, gradul de extindere asupra principalelor domenii ale cunoaşterii umane şi
organizarea cunoştinŃelor într-un sistem unitar.
d) Formarea concepŃiei despre lume şi viaŃă la elevi. La baza formării concepŃiei despre lume
şi viaŃă se află noŃiunile ştiinŃifice corect şi temeinic asimilate.
2. EducaŃia morală
Reprezintă activitatea de formare şi dezvoltare a conştiinŃei morale a personalităŃii prin
intermediul valorilor etice.
Idealul moral reflectă tendinŃa generală în jurul căreia gravitează comportamentul membrilor
societăŃii.
Valorile morale reflectă cerinŃele fundamentale care se impun comportamentului uman prin
idealul moral şi social. Principalele valori morale sunt: patriotismul, atitudinea pozitivă faŃă de
muncă, onestitatea, libertatea, cinstea, responsabilitatea, eroismul, modestia, bunătatea,
sinceritatea, altruismul.
Normele, perceptele şi regulile morale exprimă exigenŃele valorilor morale. Ele reprezintă
modele de comportare morală elaborate de societate, de o categorie socială sau de un grup
social mai restrîns.
13
Pentru aceasta, trebuie să fie îndeplinite trei obiective fundamentale:
(a) formarea conştiinŃei morale;
(b) formarea conduitei morale;
(c) formarea trăsăturilor pozitive de caracter.
Formarea conştiinŃei morale. Cuprinde trei componente principale: cognitivă, afectivă şi volitivă.
Instruirea morală urmăreşte să-l informeze pe copil asupra conŃinutului moralei sociale, asupra
cerinŃelor impuse de valorile, normele, perceptele şi regulile morale şi asupra modului în care el
trebuie să se comporte în diferite situaŃii de viaŃă.
Componenta volitivă se referă la energia necesară pentru a învinge diversele obstacole apărute
în calea dezvoltării morale.
Fuziunea dintre cele trei componente ale conştiinŃei morale generează convingerile morale.
Acestea reprezintă puntea de trecere de la conştiinŃa morală la conduita morală. Convingerile
morale sunt idei-forŃă care pun stăpînire pe sentimentele şi voinŃa individului, devenind pentru
adevărate principii de acŃiune
Formarea conduitei morale. Se referă la rezultatele comportării, la faptele morale ale individului.
Elementul de legătură între conştiinŃa morală şi conduita morală îl constituie convingerile morale.
Deprinderile morale sunt elemente automatizate ale acŃiuni morale; ele se formează prin
impunerea unor cerinŃe permanente în faŃa individului şi prin repetarea lor în condiŃii identice.
Aceste automatisme trebuie formate în procesul educaŃiei.
14
Formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Acestea sunt forme stabilizate de comportare morală.
Trăsături specifice atitudinii faŃă de muncă: hărnicia, spiritul de iniŃiativă, spiritul de întrajutorare,
punctualitatea.
Trăsături specifice atitudinii faŃă de sine: modestia, demnitatea, spiritul critic şi autocritic,
curajul. Trăsăturile pozitive de caracter au şi corespundente negative: indiferenŃa,
nesinceritatea, izolarea socială, lenea, neglijenŃa, rutina, îngîmfarea, aroganŃa.
15
ca educaŃie psihofizică, aflată în strânsă legătură şi interdependenŃă cu toate celelalte
dimensiuni ale educaŃiei, cu educaŃia morală (vezi resursele morale ale sportului), cu educaŃia
intelectuală (vezi rolul stimulativ al exerciŃiului fizic şi necesitatea îmbinării lui cu exerciŃiul
intelectual), cu educaŃia tehnologică (vezi cerinŃele fizice, fiziologice şi psihologice implicate în
exercitarea oricărei profesii), cu educaŃia estetică (vezi efectele estetice ale practicării
exerciŃiului sportiv).
Aceste conŃinuturi generale ale educaŃiei reflectă liniile constante de evoluŃie a personalităŃii
umane, adaptabile la contextul propriu fiecărei etape istorice, în general, fiecărei societăŃi şi
comunităŃi, în mod special. Ele au un caracter:
- obiectiv, determinat de structura de organizare bio-psiho-socio-culturală a personalităŃii;
- dinamic, determinat de corelaŃia pedagogică existentă între "latura informativă" şi "latura
formativă" a educaŃiei intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice;
- integral, unitar, determinat de interdependenŃa existentă între educaŃia intelectuală-morală-
tehnologică-estetică-fizică;
- deschis, determinat de apariŃia periodică a unor "noi conŃinuturi", de genul celor instituite în
ultimele decenii la nivel de UNESCO: educaŃia ecologică, educaŃia demografică, educaŃia pentru
schimbare şi dezvoltare, educaŃia pentru democraŃie, educaŃia pentru tehnologie şi progres,
educaŃia faŃă de mass-media, educaŃia sanitară modernă, educaŃia casnică modernă.
Bibliografie selectivă
16
5. CRISTEA S., (2006) Curriculum pedagogic. Vol I. Bucureşti,
6. CUCOŞ, C., Pedagogie, 1996,Ed. Polirom, Iaşi, pp. 17-34
7. PĂUN E., POTOLEA D., (coord.) (2002) Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri
aplicative. Iaşi,
8. PIAGET, J. Judecata morală, pp 25-29, 38-42, 46-52, 81, 92, 222-233
9. Planchard, E., (1976), Introducere în pedagogie, , pp. 10-28
10. RADU T. I., EZECHIL L., (2006) Pedagogie. Fundamente teoretice. Piteşti,
11. STANCIU, I, GH., Şcoala şi pedagogia secolului 20, pp. 10-17, 40-81, 142-190, 328-338.
12. STANCIU, I. GH., O istorie a pedagogiei universale, pp. 116-144, 147-155, 172-184,
216-245, 322-329, 345-359.
13. STANCIU, I. GH., O istorie a pedagogiei universale, pp. 20-45, 54-65, 74-77, 81-95.
14. STANCIU, M. (1999), Reforma conŃinuturilor învăŃământului, , pp. 21-38, 66-76, 136-140,
171-203.
15. TYLER, W. R., (1959), Basic principles of curriculum and instruction. Chicago & London,
17