Curs 1 AMSF

Curs introductiv
Acest curs se referă la un fel de teoria sistemelor, aplicată pe sistemele fiziologice.
Punctaje:
- 30 de puncte pe evaluarea lucrărilor de laborator;
- 20 de puncte pe verificare intermediară(săptămâna 7)
Nu se mai da materia și la verificarea finală(ce a intrat în parțial);
- 30 de puncte pe tema rezolvată în clasă(susținere în săptămâna 13-14);
De rezolvat individual o problemă complexă(multe subpuncte), scris – se va încărca ca model
și ca comentarii corespunzatoare modelului și rezolvării problemei pe moodle.
- 20 de puncte pe verificarea finală;
Condiții de promovare:
- efectuarea tuturor lucrărilor de laborator;
- efectuarea temei rezolvate în clasă;
- obținerea a 50% din punctajul verificării finale;

Evaluarea lucrărilor de laborator:

- la începutul fiecărei lucrări noi de laborator, studenții primesc cîteva întrebări legate
de lucrarea precedentă;
- întrebările vor fi axate pe verificarea înțelegerii modelelor studiate, sau pe rezolvarea
unor mici exerciții;
Verificarea intermediară:
- se referă la prima parte a materiei;
- programarea ei fermă va fi făcută ulterior, în funcție de ritmul de predare;
Tema rezolvată în clasă:
- tema rezolvată în clasă va fi individuală și se va desfășura pe paarcursul unei ore. Va
consta în câteva chestiuni practice care trebuie rezolvate în acest interval de timp;
Colocviul final:
- pentru colocviul final, cerința va fi de a trata două subiecte teoretice, din ultima parte
a materiei prezentată la curs;
Bibliografie:
- în conceperea acestui curs, m-am bazat pe următoarele surse:
1. „Physiological Control Systems: Analysis, Simulation, and Estimation”, Michael
Khoo, Wiley-IEEE Press;
 2. „Anatomia și fiziologia omului – Compendiu”, Cezar Niculesc și alții, Editura
Corint, 2014;
Începem cu o introducere legată de teoria sistemelor – să definim noțiunile de sistem, model
și simulare.
La laborator vom pune în aplicare simularea unor sisteme, astfel încât să vedem răspunsul pe
care ele îl au la existența unei perturbații.
Din punct de vedere al teoriei sistemelor, de fapt, ceea ce interesează este dacă sistemul la
care ne referim(sistemul fiziologic), răspunde în mod corespunzător la o perturbație externă.
A răspunde în mod corespunzător înseamnă că funcționarea sistemului rămâne stabilă, deci în
niște parametri gestionabili de către tot ansamblul.
Acest lucru este folosit în tehnică, cazul cel mai clar este urmărirea unei traiectorii specificate
– sistemul care urmărește o traiectorie specificată, în tehnică se numește servo – mecanism.
Servo – mecanismele sunt nisște sisteme dotate cu servo – motoare, care sunt capabile să
gestioneze și să urmărească traseul specificat. Ăsta ar fi un răspuns dorit în tehnică.
Un alt răspuns dorit, poate să fie o reglare a unor valori, adică menținerea unei mărimi fizice
într-o gamă dată a valorilor. Și, acest mod de reglare, se poate face prin două metode:
1. O reglare în buclă deschisă;
2. O reglare în buclă închisă.
Spre exemplu, dacă ne gândim la un aer condiționat sau la o aerotermă care trebuie să
mențină temperatura într-o incintă într-o anumită gamă de valori(22° C - 23° C). În momentul
în care avem un sistem simplu, de exemplu, o aerotemă, o punem pe treapta 1,2 sau 3 de
viteză, cât ne trebuie nouă, însă, în funcție de condițiile atmosferice, asta poate să însemne o
temperatură mai mare sau mai mică, decât cele 22° C sau 23° C pe care ni le dorim. Dacă este
prea rece afară putem obține o temperatură mai scăzută, dacă e cald, obținem o temperatură
mai mare. Asta înseamnă de fapt, într-un fel o reglare dar este un sistem care lucrează în
buclă deschisă, în sensul în care condițiile externe influențează direct mărimile de ieșire(în
cazul nostru temperatura). Soluția este ca aeroterma să aibe un termostat – un senzor de
temperatură care să sesizeze temperatura ambiantă și să viteza și căldura pe care o degajă
aparatul în funcție de condițiile externe, deci practic să regleze tensiunea de alimentare astfel
încât să se încadreze în intervalul dorit.
Același lucru se întâmplă și în sistemele fiziologice. Avem o reglare de buclă deschisă la
animalele cu sânge rece, care sunt direct influențate de temperatura externă și animalele cu
sânge cald la care există acest feed-back, această reglare automată, care este o reglare în
buclă închisă.
Sistemul – este un ansamblu de elemente în care au avut loc procese interconectate. Sistemul
este format din elemente, sau din subsisteme precum și din relațiile care există între aceste
subsisteme între ele și între ele și mediul înconjurător.
Cum putem studia un sistem?
1. Identificăm elementele sistemului.
2. Analizăm procesele acestea de interconexiune. Studiul acestor procese poate avea două
etape:

a) Una este reprezentată de identificarea, analiza empirică a acestuia, a procesului;

b) Un studiu analitic a procesului;
Adică, studiul empiric reprezintă în fond, stabilirea structurii, interdependențelor cu ajutorul
experienței obținută prin onservații - și asta se numește PROCESUL DE IDENTIFICARE –
identificăm procesele, elementele și subsistemele unui sistem prin identificare. Acest lucru, în
tehnică este relativ simplu, în fiziologie este mai complicat pentru că interdependențele sunt
mult mai complexe decât în tehnică.
După ce am identificat subsistemele, elementele și procesele care le interconectează, trebuie
să facem un studiu analitic, adică să stabilim din punct de vedere fizic, matematic, care sunt
legăturile și care sunt mărimile de stare ale acestui sistem. Acest lucru, poartă numele de
modelare. Deci, Modelarea – Modelul, reprezintă o aproximare a comportării unui sistem, și
reprezintă o descriere a procesului din punct de vedere matematic.
Dacă modelul pe care îl creăm reproduce sistemul, asta înseamnă că am obținut un model
fizic, dacă modelul descrie un anumit proces, respectiv un anumit sistem, asta înseamnă că
am creat un model matematic.
La modelare, descriam întâi modelul fizic, adică modul în care pot reproduce în mod
simplificat un anumit sistem real și apoi am atașat acestui model fizic, modelul matematic,
adică ecuațiile care descriu procesele care interconectează subsistemele și elementele.
Modelul matematic poate fi constituit dintr-un sistem de ecuaății matematic, formule sau
tabele, și, mai ales în situația sistemelor fiziologice, modelul matematic nu poate cuprinde
toate proprietățile procesului pentru că ele sunt probabil mult prea complexe sau nu pot fi
descrise încă, nu există modalitatea prin care putem să restrângem într-o formulă matematică
complexitatea proceselor, sau pur și simplu, ele pot fi neglijate.
Simularea, este modalitatea prin care un model poate fi verificat – vom face la laborator.
Vom face simulări ale unor procese.
Revenind la controlul care există în interiorul unui sistem, ceea ce vom studia, este
modalitatea prin care la apariția unei perturbații externe, sistemul este capabil să răspundă
corespunzător, să obținem răspunsul dorit. Sunt identificate două tipuri de răspunsuri, adică
două tipuri de modalități de a răspunde, și anume:
1. Cu un control intern, în buclă deschisă, în care, răspunsul sistemului este determinat
numai de intrările în sistem, deci de controlul intrărilor în sistem; crește – scade
mărimea de intrare în mod corespunzător, crește – scade mărimea de ieșire; și
procesul specific acestui control de tip buclă deschisă este COMANDA. Deci,
comanda este procesul care se desfășoară într-un sistem în care una sau mai multe
mărimi de intrare, influențează direct mărimile de ieșire pe baza unei legi cunoscute.
Sistemul este satisfăcător atâta timp cât condițiile externe nu afectează mult sistemul,
adică nu există perturbații majore în sistem.
2. În buclă închisă, avem un proces mai sofisticat, îi permite sistemului să se
autoregleze. El poartă numele de pin pek, a fost identificat de un cibercetician, el a
indentificat aceste modalități de autoreglare a sistemelor, procesul care este specific
 acestui tip de control în buclă închisă este reglarea. Așa cum controlul este procesul
specific buclei deschise, reglarea este procesul specific buclei închise.
Reglarea presupune măsurarea în permanență a mărimii de ieșire și compararea ei cu o
mărime de referință, în urma acestei comparații sistemul acționează în sensul aducerii
mărimii reglate la valoarea celei de referință.
Ca un sistem să poată funcționa în buclă închisă, reglarea trebuie să ofere sistemului atât
stabilitate cât și o comportare staționară sau tranzitorie amortizată a răspunsului
sistemului.
Vom studia întâi care sunt comportările staționare și tranzitorii a unor sisteme în funcție
de valorile parametrilor lor, adică în funcție de proprietățile pe care le au aceste sisteme și
din punct de vedere teoretic vom prezenta mai multe modele, dar vom duce un mecanism
al respirației, de identificare a mecanismului respirației care va fi linia directoare a
cursului pentru că pe ecuațiile pe care le vom atașa acestui mecanism al respirației vom
studia atât comportarea staționară cât și cea tranzitorie, cât și stabilitatea acestui feed-
back.
Când vorbim de mecanismul respirației, ne gândim de exemplu la răspunsul pe care
plămânul îl are la acțiunea unui aparat de respirație artificială. Și în general vom studia
sistemele cu ajutorul unor scheme bloc, care scheme bloc reprezintă un model simplu,
care în mod schematic sunt reprezentate relațiile dintre variabile și dintre procesele care
definesc controlul sistemului.
Schema bloc a unui sistem cu control „buclă deschisă”
Spre exemplu, aici aveți un exemplu de sistem cu buclă deschisă care are niște blocuri
simple, și anume, un sistem de control și un sistem controlat. Sistemul de control are la
intrare o mărime de intrare( în exemplu de pe slide este notată cu „r”) – este tensiunea de
alimentare a aerotermei, un sistem de control pe care putem să-l considerăm ca fiind chiar
aeroterma, variabila de control, deci cea care influențează sistemul controlat(adică camera
în care se află aeroterma care este viteza aerului – căldura degajată în fond depinde de
viteza aerului, deci aici este o discuție, ce variabilă de control putem asocia), sistemul
controlat care este camera, mărimea de ieșire este temperatura camerei și perturbația care
poate influența sistemul controlat este temperatura mediului exterior(cât de cald, câ t de
frig este afară).
Temperatura dorită în cameră, căreia o să-i stabilim o valoare de referință va fi influențată
direct de variabila de intrare, de tensiunea de alimentare în condițiile în care perturbația,
deci temperatura exterioară nu are salturi prea mari de la zi la noapte spre exemplu.
 Schema bloc a unui sistem cu control „buclă închisă”
Este ca o schema cu buclă deschisă, doar că este îmbunătățită cu ajutorul unei bucle de
reglaj, care se numește feed-back, în care mărimea de ieșire „hrănește” mărimea de
intrare astfel încât, în momentul în care mărimea de ieșire se abate de la mărimea de
referință din cauza unei perturbații, există un senzor care rescalează mărimea de intrare.
Și dacă mărimea de ieșire scade, dacă temperatura scade, feed-back-ul trebuie să comande
creșterea tensiunii de alimentare, în fond, creșterea căldurii degajate de aerotermă, asta
înseamnă că dacă mărimea de ieșire scade, mărimea de intrare trebuie să crească – se
numește FEED-BACK NEGATIV.
În tehnică, feed-back-ul, sistemele rămân stabile practic numai dacă feed-back-ul este
negativ. În sistemele fiziologice, există atât feed-back pozitiv cât și feed-back negativ
care mențin sistemul în zona stabilită.

Ne gândim la ceea ce trebuie să facă o reglare a unui sistem.

1. Trebuie să măsoare – deci trebuie să măsoare – să avem niște elemente de măsurare,
prin care un parametru al procesului este adus la intrarea sistemului de control;
2. Trebuie să compare – deci trebuie să existe un proces de comparare – este procesul
care determină abatererea mărimii de ieșire față de valoarea de referință;
3. Trebuie să calculeze – să existe o funcție de calculare – în care se estimează valoarea
parametrului de intrare în funcție de această abatere, astfel încât ea să fie minimă,
4. Un proces de corecție - care se aplică parametrului de intrare.
Prin urmare, elementele care trebuie să fie cuprinse într-un sistem de control sunt: elementele
de măsurare, elemente de detecție a erorilor, elemente de control. Acestea sunt simplu de
identificat în sistemele tehnice, în tehnică și extrem de greu de identificat în sistemele
fiziologice pentru că sunt elemente ale sistemelor fiziologice care cuprind mai multe din
aceste elemente. Deci pot avea în același loc și măsurarea și detecția erorilor, sau detecția
erorilor și corecția, etc.
Lucrurile nu sunt așa simple ca în tehnică. Noi trebuie să realizăm niște modele matematice
ale unor sisteme fiziologice. De aceea, trebuie să putem să identificăm pentru fiecare element
în parte, anumite proprietăți ale sistemelor. Ca să afcem acest lucru, și să facem cu aceste
proprietăți niște analogii care sunt familiare nouă ca ingineri, pentru diferite elemente ale
sistemelor fiziologice au fost identificate trei caracteristici:
1. Capacitatea – este proprietatea unui sistem de a stoca energie, ea determină inerția
sistemului. De exemplu, dacă sunt date proprietățile de elasticitate ale unui țesut,
elasticitatea se numește COMPLIANȚA unui anumit țesut – complianța determină
inerția pe care o are în a se propaga un anumit proces.
2. Rezistența – proprietatea sistemului de a se opune schimbării stării în care se află –
această proprietate determină necesarul de energie consumat pentru a menține
sistemul într-o anumită stare.
3. Timpul de transport – INERTANȚA – este timpul necesar transportului, adică
întârzierea introdusă de sistem la aplicarea unei corecții – întârzierea timpului prin
care se propagă anumite comenzi.
În continuare vom trece prin trei exemple de evidențiere a controlului într-un sistem
fiziologic.
I. Actul reflex: reflexul rotulian, este un reflex necondiționat, monosinaptic. Este
folosit în neurologie pentru testarea sistemului nervos cu scopul de a pune în
evidență diverse probleme neurologice la nivelul coloanei.

Reflexul rotulian se obține percutând tendonul rotulian și obținând o succesiune

de impulsuri transmise către coloana vertebrală și de aici în mușchiul extensor
quadriceps și semitendinos al piciorului.
Este un reflex monosinaptic în sensul că sunt implicați doi neuroni și o sinapsă, și
este un răspuns simplu, întotdeauna la fel. Mușchii întind partea de jos a
piciorului și trag genunchiul, în felul acesta piciorul se îndreaptă.

Mai sus avem o parte în care avem o parte de piele, care simte lovitura „x”, pe calea aferentă
transmite impulsuri către măduva spinării, după care, pe calea eferentă, pe un neuron motor,
ajunge la cei doi mușhi specificați anterior.

În acest sistem, avem o schemă bloc pe care o propunem, și anume: în zona aceasta, avem
mușciul extensor, dar la exterior am putea spune că mai avem un subsistem care este pielea,
care are lovitura „x”, și tot în zona aceasta, în acest sistem, avem tendonul și quadricepsul și
mușchiul extensor care sesizează lovitura și în funcție de lungimea fibrei musculare se
transmite o contracțiea datorită unor semnale care ajung la centrul de reflex din măduva
spinării care comandă o frecvență a potențialelor de acțiune, care la rândul lor verifică
lungimea fibrei musculare, avem în același loc și elementele de control, care iarăși transmite
semnal către centrul reflex și tot așa până se stabilizează sistemul.

Fibrele musculare, convertesc contracția musculară în activitate neuronală care este apoi
transmisă măduvii spinării – aceasta comandă în continuare mușchiul extensor în scopul
diminuării contracției inițiale.
Această schemă pune în evidență primul pas pe care noi trebuie să-l facem pentru modelarea
unui sistem și anume, CONSTRUCȚIA UNEI DIAGRAME BLOC.
Diagramele bloc sunt foarte utile pentru că cu ajutorul lor se clarifică într-un mod vizual ușor
care variabile sunt importante pentru sistemul studiat. Astfel, pot fi identificate ușor
modalitățile de interconectare ale unor procese într-un sistem. Prin urmare, putem spune că
diagramele bloc reprezintă niște modele conceptuale ale controlului sistemelor fiziologice
studiate.
Pentru a avansa în studiul unui sistem, modelul conceptual trebuie cuplat cu un model
matematic. Modelul matematic, permite stabilirea unor ipoteze asupra conținutului fiecărui
bloc al diagramei. De exemplu, blocul sistemului de control va trebui să conțină o expresie
care să reflecte modul în care schimbarea frecvenței potențialelor de acțiune pe nervul aferent
influențează schimbarea frecvenței potențialelor de acțiune pe nervul eferent. Dar nu știm ce
relație există între cele două. Această relație de influențare este oare una liniară sau una de o
altă natură? Schimarea frecvenței aferentei este o relație variabilă în timp? Adică, ea este
constantă sau variază după o anumită relație? Aceste lucruri, cel puțin în situația sistemelor
fiziologice pot fi deduse pe baza unor măsurători preexistente, și ele fie sunt subiectul unor
cercetări, fie sunt deja cunoscute în literatura de specialitate. În mod uzual, la sistemele
fiziologice clasice, legile acestea care guvernează sistemele sunt cunoscute. În momentul în
care studiem un sistem, putem să facem un studiu inițial în care să facem niște ipoteze
simplificatoare și asta e valabil pentru orice studiu de altfel.
Într-o primă fază, pot să fac niște ipoteze simplificatoare astfel încât să verific modelarea
referindu-se la niște rezultate cunoscute. Apoi, în momentul în care este modul în care este
făcut modelarea sistemului, pot merge mai departe și studia îmtr-un mod mai detaliat. În orice
caz, descrierea și modelarea această matematică are niște caracteristici generale care sunt
valabile în orice studiu pe care îl facem, ea trebuie să fie lipsită de ambiguitate(poate să
permită și altor crcetători să folosească modelul creat având sigurața alegerii lor corecte,
pentru care le-am făcut, ca ipoteze inițiale), concisă și consistentă.
 Orice cercetător sau proiectant trebuie să aibe în vedere că ipotezele pe care și le
asumă sunt doar ipoteze, în sensul că ele reflectă înțelegerea noastră asupra sistemului
la un moment dat; inițial, ele sunt prea simple, fie incorecte. Dar, totuși, omportanța
modelului constă în metoda științifică – adică discrepanța dată de model și realitatea
fiziologică nu trebuie să fie mare, adică trebuie să existe un feed-back intern al nostru
care să ne semnaleze incorectitudinea ipotezelor asumate. În felul acesta, modelul
devine mai bun.
Concizia și consistența se referă la modul în care studiul, modelarea a fost făcută astfel încât
să cuprindă elementele inițiale ale sistemului și consistența în sensul în care studiul este
consistent în ideea în care poate fi justificat prin rezultatele care pot fi verificate. Verificarea
cea mai bună este verificarea experimentală.
II. Reflexul Brainbridge: previne acumularea sângelui în vene și atrii și în circulația
pulmonară, crescând ritmul cardiac.
Cauza declanșării acestui reflex este presiunii la întoarcerea sângelui din inimă iar efectul său
este de adaptare a ritmului cardiac astfel încât să prevină această acumulare.
Cum funcționează?
Volumul de sânge crește, sângele reîntors în venă, în atriul drept, ceea ce determină creșterea
presiunii în atriul drept, care, la rândul ei, stimulează baroreceptorii care cresc frecvența de
emitere a potențialelor de acțiune pe nervul vag – aferent către măduvă. Acesta, la rândul lui,
conduce la o creștere a activității nervilor cardiaci simpatici, din sistemul simpatic eferent,
concomitent cu reducerea activității parasimpatice eferente; cele două lucruri cuplate, cresc
ritmul și contractilitatea cardiacă, crescând evacuarea sangvină cardiacă.
Reflexul Brainbridge este un exemplu de feed-back pozitiv, pentru că creșterea fluxului
sangvin, determină creșterea ritmului cardiac – nu se întâlnește în tehnică.
 III. Reflexul pupilar fotomotor, exemplu pentru feed-back negativ.
Ca urmare a scăderii intensității luminoase, aria pupilei se lărgește. Asta înseamnă că
receptorii retinei transmit niște impulsuri cu frecvență crescută, către un nucleu pretectal din
creier și către un nucleu care se numește Edinger-Westphal. Această cale formează calea
aferentă.
Apoi, din nucleul Edinger-Westphal, se transmite pe nervul eferent înapoi către ochi,
comanda de relaxare a sfincterelor musculare, și contracția mușchiului dilatator radial, adică
împreună, determină creșterea ariei pupilei, astfel încât, fluxul luminos, să ajungă într-o
măsură mai mare la retină.
Există reflex papilo-constrictor care este mediat parasimpatic, și reflex papilo-dilatator, care
este mediat simpatic.
Dacă ar fi să facem o schemă bloc, ar arăta ca mai jos; avem modificarea intensității
luminoase, ochiul – în care avem diferitele lui straturi; aria pupilei, ganglionii care sesizează
intensitatea luminoasă, calea aferentă către nucleul Pretectal și Edinger-Westphal, calea
eferentă a potențialelor de acțiune care determină contracția sau relaxarea sfincterelor
musculare.
Acesta este un exemplu de feed-back negativ, pentru că în momentul în care intensitatea
luminoasă scade trebuie să se comande creșterea ariei pupilei.
IV. Reflexul baroreceptor – pentru reglarea presiunii arteriale.
În urma acestui reflex, dacă presiunea arterială scade, evident se reduce presiunea exercitată
pe baroreceptorii localizați în arcul aortic și în sinusul carotidian, ceea ce determină la rândul
lor scăderea frecvenței impulsurilor transmise pe calea aferentă a nervilor glosofaringiani,
care este calea aferentă pe care o avem aici(vezi poză) și a nervului vag către măduva
spinării. Aici se întâmplă două lucruri:
a) Ieșirea nervului simpatic crește, crescând frecvența și contractilitatea cardiacă, dar se
comandă și vaso-constricția sistemului circulator periferic, astfel încât presiunea
exercitată asupra vaselor de sânge să crească, ceea ce conduce la creșterea ritmului
cardiac. Este redusă activitatea parasimpatică, crește ritmul cardiac și evident că
aceste lucuri conduc la creșterea presiunii arteriale.

Și, schema bloc ar arăta așa într-o primă fază, apare modificarea presiunii sangvine, care se
sesizează datorită baroreceptorilor din sinusul carotidian și arcul aortic, calea aferentă care
conduce informația către măduva spinării, care transmite cu ajutorul potențialelor de acțiune
de pe nervul vag și cardiac informații la nodurile sino-atrialeși atrio-ventriculare, care, la
rândul lor, modifică ritmul cardiac(creștere).
În acest caz, vorbim tot despre un feed-back negativ, în sensul în care scăderea presiunii
sangvine(mărime de intrare) determină creșterea ritmului cardiac(mărime de ieșire).

Aici este mai greu de identificat implicația din schema precedentă pentru că căile aferente și
eferente sunt dintr-una în alta.

Ca să stabilim ecuațiile de funcționare ca în tehnică(modelul matematic asociat diferitelor

reflexe sau subsisteme), va trebui să ținem cont nu numai de ecuațiile care modelează
procesele acestea, adică procesul care conduce la creșterea ritmului cardiac sau creșterea
potențialelor de acțiune, dar și proprietățile de material ale sistemelor.
În situația ultimului sistem, se ține cont de contractilitatea cardiacă sau a sistemului vascular.
Un alt exemplu de feed-back pozitiv este situația în care crește glucoza în sânge și trebuie să
crească și insulina. Mărimea de intrare crește, și comandă creșterea mărimii de ieșire(glucoza
crește – insulina crește ca să scadă nivelul de glucoză din sânge), așa ne dăm seama când este
feed-back pozitiv sau negativ.
Depinde foarte mult ce considerăm ca mărime de intrare sau mărime de ieșire.
Dacă consider că intensitatea luminoasă scade și atunci crește aria pupilară, feed-back-
ul este negativ – scopul fiind să crească înapoi intensitatea luminoasă.
 Curs 2 AMSF
Vom începe să vorbim într-un mod mai aplicat despre sisteme, despre modalitatea prin
care ele pot fi modelate și de aceea o să vorbim în prima parte despre proprietățile
sistemelor și cum putem să le readucem la o exprimare matematică care ne este
cunoscută, apoi o să stabilim ecuațiile de funcționare a două sisteme: mecanismul
respirației și modalitatea prin care putem conecta matematic forșa dezvoltată de o fibră
musculară de elongația acesteia.
Proprietăți generale ale sistemelor:
Ideea de la care pornim este legată de faptul că diferite sisteme pot fi modelate din punct
de vedere matematic similar pentru că au proprietăți care pot fi caracterizate folosind
aceleași expresii matematice.
1. Proprietatea de rezistență:

a) Sistem electric:
Știm că rezistența ne duce cu gândul la legea lui Ohm, care este comună și cu ajutorul
căreia definim conceptul de rezistență în sensul în care facem legătura dintre cauză și
efect – în sensul în care U – este tensiunea la bornele unui rezistor(diferența de potențial
dintre două puncte ale unui circuit și curentul care străbate acel circuit) și R – rezistența -
constanta de proporționalitate.

𝑈 = 𝑅 ∗ 𝐼 [1.1]
!!!! Putem vorbi despre tensiune ca o mărime care se manifestă în lungul unui circuit.
Deci, în lungul circuitului avem o diferență de potențial și transversal avem o mărime care
cumva este o măsură a curgerii electronilor.

Și ca să avem o formă generală, am putea spune că diferența de potențial este un efort care se
depune( îl vom nota cu psi - 𝜳), efort care determină o anumită curgere „xi - 𝝃”, care este
curgerea din sistemul considerat.

𝛹 = 𝑅 ∗ 𝜉 [1.2]
Prin urmare, am o mărime general pe care o vom numi efort și care este CAUZA
fenomenului, și o mărime general care se numește CURGERE și care este efectul existenței
acestui efort într-un sistem dat. Și relația de dependență între cauză și efect, adică între effort
și curgere o vom numi rezistență. Ăsta ar fi un sistem electric.

b) Sistem mecanic:
Facem analogia cu un amortizor: este un piston, de care se trage cu o forță F care este
aplicată, pistonul se va mișca cu o forță V, proporțională cu forța F, constanta de
proporționalitate care poartă numele de rezistență mecanică este de fapt dependentă de
vâscozitatea fluidului din interiorul amortizorului. Relația din mecanică între cauză și efect,
deci între forță și viteză este de forma: forța este egală cu rezistența mecanică care ascunde
vâscozitatea fluidului(este dependentă de vâscozitatea fluidului), înmulțită cu viteza de
deplasare a pistonului.

𝐹 = 𝑅𝑚 ∗ 𝑣 [1.3]
F = cauza;
𝑣 =efortul;
În particular, această rezistență mecanică determină performanța amortizorului față de șocuri
și de obicei se numește coeficient de amortizare.

c) În mecanica fluidelor:
Avem o relație similară care leagă debitul volumetric, adică curgerea printr-un tub rigid, care
este proporțională cu diferența de potențial. Dacă avem un tub de arie A, prin care circulă un
fluid, cu un debit Q și debitul este proporțional cu diferența de presiune existenta între două
puncte pe care le considerăm în tub și relația de legătură este cauza; adică diferența de
presiune este egală cu rezistența fluidului înmulțită cu debitul fluidului.
 ∆𝑝 = 𝑃1 − 𝑃2 [1.4]
∆𝑝 = 𝑅𝑓 ∗ 𝑄 [1.5]
∆𝑝 = este cauza;
Q = este efectul;
Rezistența fluidului este direct proporțională cu vâscozitatea lui, dar și cu lungimea tubului și
invers proporțională cu pătratul ariei secțiunii.
Rf = vâscozitatea*L/A2

Cauza – este definită ca un gradient al unei mărimi, deci ca o diferență de ceva între două
mărimi.

d) Transfer de căldură:
Întâlnim aceeași relație în care există legea lui Fourier care stabilește legătura dintre fluxul de
căldură și diferența e temperatură existentă între două suprafețe ale unui corp. Transfer de
căldură care se face prin conducție(în principiu), și convecția pot să o consider că e un fel de
conducție la nivelul frontierei.
Deci, dacă avem un corp, cu două suprafețe, una rece și cealaltă caldă, fluxul de căldură va fi
proporțional cu diferența de temperatură dintre cele două suprafețe.

Diferența de temperatură(∆𝑄) este egală cu produsul dintre rezistența termică(Rth) – este

invers proporțională cu conductivitatea termică a materialului și fluxul de căldură(q).
∆𝑄 = 𝑅𝑡ℎ ∗ 𝑞 [1.6]
 1
𝑅𝑡ℎ~ 𝛌 - deci rezistența termică este invers proporțională cu conductivitatea termică a
materialului;
Rezistența termică este dependentă de inversul conductivității termice.
e) Legea difuziei – legea lui Fick:
Această lege arată că fluxul de transmitere a unei substanțe printr-o frontieră care separă două
fluide cu concentrații diferite, este proporțională cu diferența de concentrație.
Dacă am o frontieră și două concentrații, φ 1 și φ 2, și am un transfer de masă Q; diferența de
concentrații va fi egală cu rezistența la difuzie(Rc) înmulțit cu fluxul de transmitere al
substanței(Q). Rezistența aceasta este invers proporțională cu(proprietatea care se numește
permitivitatea/difuzibilitatea membranei) permeabilitatea membranei.
∆𝛷 = 𝑅𝑐 ∗ 𝑄 [1.7]

1
𝑅𝑐~ [1.8]
𝑝𝑒𝑟𝑚𝑒𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑚𝑒𝑚𝑏𝑟𝑎𝑛𝑒𝑖

Toate aceste lucruri ar putea fi luate în calcul din punct de vedere al sistemelor fiziologice,
din puncte de vedere a fenomenelor care apar în fenomenele fiziologice și care presupun
existența unei rezistențe la acțiunea unui fenomen. Toate aceste fenomene pot fi exprimate
printr-o relație care să arate dependența direct proporțională dintre cauză(gradient al unei
mărimi) și efect care este curgerea altei mărimi.
2. Proprietatea de acumulare a energiei:

a) Sisteme electrice: acumulare de energie în sistemele electrice – în condensator și

proprietatea se numește CAPACITATE.
Capacitatea unui condensator se definește ca fiind raportul dintre sarcina acumulată pe
plăcuțele condensatorului și diferența de potențial pe care o are condensatorul la bornele ei.

𝑸
𝑪 = 𝑼 [2.1]
Am definit, ca să folosim aceleași mărimi globale, am zis că efortul(𝛹) este tensiune(U) și
curgerea(𝜉) este current(I). Deci, sarcina aici – ca să folosim aceleași notații de mărimi
generale nu ne prea folosește(parțial), pentru că noi de fapt știm că sarcina aceasta se
definește ca fiind integral din curentul care curge printr-un circuit într-un anumit timp. Cu
alte cuvinte, dacă exprimăm Q în mărimi generale, putem să spunem că este integral de la 0
la t din curgere.

𝑡 𝑡
𝑄 = ∫0 𝑖 𝑑𝑡 = ∫0 𝜉 𝑑𝑡 [2.2]

Iar tensiunea este, efortul, cauza acumulării energiei în condensator. Prin urmare, am putea
spune că cauza U este egală cu Q/C, ceea ce înseamnă că este egală cu 1/C integrală de la 0 la
t din i dt.
𝑄 𝑡
𝑈 = 𝐶 = ∫0 𝑖 𝑑𝑡 [2.3]

În modul general, cauza este proprietatea sistemului de a acumula energie electrică*integrala

din curgerea prin acel system.
1 𝑡
𝛹 = 𝐶 ∫0 𝜉 𝑑𝑡 [2.4] – ecuația general care face legătura între cauză și effect luând în
considerare acumularea energiei într-un sistem.
1
𝐶
= 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑒𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑑𝑒 𝑎 𝑎𝑐𝑢𝑚𝑢𝑙𝑎 𝑒𝑛𝑒𝑟𝑔𝑖𝑒 𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑖𝑐ă;

b) Sisteme mecanice:
În care, acumularea energiei o considerăm ca fiind în resort. Acolo se acumulează o energie
potențială de deformare.
În sistemele mecanice, proprietatea de acumulare ia denumirea de COMPLIANȚA unui
element, în cazul nostru, este vorba de complianța unui resort.
Complianța este determinată de gradul de eleasticitate al sistemuului mecanic.
Dacă avem un resort care, în stare de repaus are o anumită lungime, în momentul în care
acționează o forță asupra lui
x – elongația resortului;
F – forță;
Știm că elongația este egală cu forța cu care acționează de înmulțit cu o constantă de
elasticitate(Cm – complianță mecanică).
𝑥 = 𝐹 ∗ 𝐶𝑚 [2.1], unde F este 𝛹;

Ne amintim, în sistemele mecanice care am zis că este mărimea cauză(efort) și care este
efect(curgere).
Deci forța este cauza și viteza este efectul.
Să vedem cum am putea să scriem în același mod relația de legătură între cauză și efect.
Știm că elongația, deplasarea este integrală de la 0 la t din v dt.
𝑡
𝑥 = ∫0 𝑣 𝑑𝑡 [2.2] , unde v este 𝜉(𝑐𝑢𝑟𝑔𝑒𝑟𝑒).
1 𝑡
Atunci, putem scrie o relație similară de fapt, și anume: 𝐹 = 𝐶𝑚 ∗ ∫0 𝑣 𝑑𝑡. Este același lucru
1 𝑡
cu: 𝛹 = 𝐶𝑚 ∗ ∫0 𝜉 𝑑𝑡.

Elasticitatea resortului determină alungirea sau comprimarea acestuia și evident este invers
proporțională cu modulul de elasticitate al resortului.
Similar, mecanicii fluidelor pe care am povestit-o aici, sus,putem să ne gândim că o
proprietate de elasticitate, de complianță, în situația în care avem o membrană elastică, cum
ar fi un balon, în care avem o diferență de presiune între interior și exterior; diferență de
presiune care determină o diferență de volum a lichidului dinăuntru.
Relația fiind aceea că variația de volum depinde de diferența de presiune din interiorul și
exteriorul balonului, și o elasticitate a membranei – adică complianța membranei din care este
făcut balonul.

Avem curgerea și efortul(în figura de mai sus). Mai avem un element de acumulare pe care
putem să îl identificăm în transferul de căldură; care de fapt nu este transfer de căldură ci este
acumularea căldurii.
 c) Acumularea căldurii: pe care putem să o exprimăm din ecuațiile care guverneaz
acumularea căldurii într-un corp, căldura acumulată este egală cu capacitatea caloric
la presiune sau la volum constant, înmulțit cu gradientul de temperatură din
corp(temperature inițială – temperature finală la care ajunge corpul).
Capacitatea caloric este căldura acumulată în unitatea de masă.
𝑄 = 𝐶𝑡ℎ ∗ ∆𝑄[2.1]
Căldura acumulată într-un corp este egală cu m*c*∆𝑇. Deci, variația de temperatură*masa*c
este chiar capacitatea calorică a obiectului.
Cth – este elemental de acumulare;
Q – căldura acumulată;
Putem spune că căldura acumulată este egală cu fluxul termint integrat într-un interval de
timp cunoscut.
Q=∫ 𝑞 𝑑𝑡;

Deci iar avem efortul și curgerea.

Proprietățile acestea de curgere și acumulare sunt de fapt localizate în elemente prin care
energia poate fi disipată sau acumulată și putem să ne gândim că produsul dintre efort și
curgere reprezintă expresia energiei acumulate sau disipate. De exemplu, produsul dintre
tensiune și curent* timpul reprezintă energia electrică; ori I reprezintă puterea; în sistemele
mecanice produsul dintre forță și viteză reprezintă puterea, ori timpul…ajungem la energie.
În sistemele de mecanica fluidelor, puterea este produsul dintre presiune și debit. Deci,
produsul dintre efort și curgere reprezintă puterea disipată în sistem * timpul, astfel ajungem
la energie.
3. Inerția: ea se numește inertanță, și reprezintă o acumulare a unei energii cinetice în
sensul energiei care produce o transformare, o mișcare.

a) În sistemele electrice, această proprietate se numește INDUCTIVITATE, și se

notează cu L. Aceasta definește tensiunea la bornele unei bobine în cazul sistemelor
electrice prin care curentul variază, adică tensiunea la bornele bobinei este egală cu
această proprietate de element de circuit care se numește inductivitatea * viteza de
variație a curentului.
 𝑑𝑖
𝑈 = 𝐿 ∗ 𝑑𝑡 [2.1]

Prin urmare, în mărimile pe care noi le-am discutat, mărimile generale, efortul este egal cu
această proprietate de inductivitate de înmulțit cu curgerea raportată la timp.
𝑑𝜉
𝛹 = 𝐿 ∗ 𝑑𝑡 [2.2]

Această proprietate nu poate fi identificată în prea multe locuri, în afară de sistemele

electrice, se mai identifică în sistemele mecanice ca relație care poate fi scrisă sub formă de
legea a doua a lui Newton(legea a doua a dinamicii).
b) Sisteme mecanice:
Legea a doua a dinamicii:
𝑑𝑣
𝐹 = 𝑚 ∗ 𝑎 = 𝑚 ∗ 𝑑𝑡 [2.1]

F – este efortul;
v – este curgerea;
m – masa este elemental inerțial;
În sistemele termice și chimice, nu se identifică o proprietate de genul acesta care să producă
sau să poată fi asociată unei mișcări sau unei transformări de tipul inertanței.
!!!! Proprietățile pe care noi le-am discutat se referă la niște sisteme liniare, invariabile în
timp; pentru că pe măsură ce neliniaritățile cresc, de exemplu, rezistența variază cu
temperatura deja avem o neliniaritate în sistem, care nu mai poate să conducă la o
similitudine coerentă între sistemele electrice, mecanice termice, etc. Adică, ceea ce vom face
noi la acest curs, va fi să presupunem că sistemele sunt liniare, și invariabile în timp, astfel
încât să putem să facem o analiză mai simplă a sistemelor.
Observație: sistemele fiziologice considerate vor fi presupuse ca fiind liniare, adică
proprietățile de material, vor fi constant în timp(adică rezistențele, complianțele, inertanțele –
sunt considerate constant în timp).

În acest tabel, avem relațiile din sistemele electrice pentru proprietatea de rezistență,
acumulare și inertanță; mecanice, în mecanica fluidelor, în sistemele termice și în sistemele
chimice, în care putem observa că relațiile au aceeași formă generală, transpusă însă mărimile
pe care le avem la dispoziție în fiecare sistem în parte.
În continuare com vedea cum analizăm un sistem.
Modul de analiză al unui sistem

Se analizează foarte simplu, în sensul în care, cu scopul de a deduce ecuațiile generale ale
acestui sistem, deci scopul este de a obține ecuațiile generale ale unui sistem.
Trebuie să aducem sistemele fiziologice cu proprietățile lor la o problem cunoscută, adică
rezolvarea unei probleme electrice. Hai să zicem că avem un sistem mai mare format din trei
subsisteme generalizate care sunt legate în series au în paralel.
Să zicem că avem subsistemul de elemente E1, E2, E3 – ne putem gândi că acelea sunt
rezistențe, reactanțe, condensatoare, etc., avem borna a și borna 0, un efort de referință(𝛹) și
vreau să folosim mărimile acestea generalizate de efort, adică să zicem că aici avem efortul
care se aplică în punctul a(𝛹𝑎 −
𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑓𝑖 𝑜 𝑡𝑒𝑛𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑠𝑎𝑢 𝑜 𝑑𝑖𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛ță 𝑑𝑒 𝑝𝑜𝑡𝑒𝑛ț𝑖𝑎𝑙, 𝑑𝑖𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛ță 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑐𝑒𝑛𝑡𝑟𝑎ț𝑖𝑖, 𝑒𝑡𝑐. ),
aici avem în punctul b, și referința – în electricitate se numește ground-ul. Mărimile
longitudinale determinate de existența acestor eforturi identificate(𝜉1, 𝜉2, 𝜉3).
Se poate aplica exact ceea ce știm din electricitate, și anume, prima regulă ar fi aceea că suma
algebrică a mărimilor longitudinale pe un circuit închis trebuie să fie 0(K II).
1. Suma algebrică a „eforturilor” pe un circuit închis trebuie să fie zero(K II). Indiferent
de sistem, chair așa se numește regula.
Dacă am aplica pe ochiul din stânga, efortul din b – efortul din a este egal cu ground-ul –
efortul din b + efortul din a – ground.

(𝛹𝑏 − 𝛹𝑎) + (0 − 𝛹𝑏) + (𝛹𝑎 − 0) = 0

2. Suma algebrică a curgerilor dintr-un nod trebuie să fie zero. Ce intră este pozitiv, ce
iese este negativ.
𝜉1 − 𝜉2 − 𝜉3 = 0
A doua regulă care este similară lui K I.
Este o lege conservativă, este legată de conservarea maselor sau a sarcinilor sau a energiei.
Aplicând aceste reguli pe sistemele mari și evident pe subsisteme, putem să avem, indiferent
de natura sistemului pe care îl luăm în considerare, putem să avem legătura dintre cauză și
efect.
Ca să defacem sistemele mari în subsisteme, se aplică regulile pe care le știm din electricitate
și anume, se pot identifica cuplări în serie și în paralel a elementelor de circuit.
Cuplări în serie sau în paralel a elementelor de circuit.
- Rezistențe / condensatoare în seris și în paralel;
- Rezistențe mecanice în serie sau în paralel; adică cum putem obține un sistem mai simplu
general, calculând rezistențele echivalente.
Spre exemplu, dacă avem două pistoane, și consideram că unirea dintre ele, tijele acestea
sunt ridige.

Practic nu e o articulație, asta înseamnă că viteza cu care se mișcă ambele pistoane trebuie să
fie aceeași. Însă, în funcție de vâscozitatea fiecărui lichid în parte, de unul dintre pistoane
trebuie tras mai mult, de unul dintre pistoane trebuie tras mai puțin, deci forțele nu trebuie să
fie neapărat egale pentru că depend de proprietatea de rezistență mecanică a fiecărui fluid în
parte. Acum, vom scrie o analogie pe care o avem din electricitate, faptul că forța totală(F)
este egală cu suma dintre cele două forțe aplicate celor două pistoane. Viteza este constantă.
Mai știm că forța(în general), este egală cu rezistența mecanică înmulțită cu viteza.

Ceea ce înseamnă că rezistența echivalentă înmulțită cu viteza este egală cu rezistența

mecanică a pistonului 1 înmulțită cu viteza + rezisteța mecanică a pistonului 2 înmulțită cu

viteza. Cu alte cuvinte, rezistența echivalentă a circuitului va fi egală cu suma celor două
rezistențe(ca la rezistențele electrice în serie), deci asta este rezistența mecanică echivalentă.
Fix pe dos – în sensul în care aceeași forță se aplică ambelor pistoane, se întâmplă în situația
în care înseriem cele două pistoane: viteza cu care pistoanele se vor deplasa este diferită și
depinde de vâscozitatea și de proprietatea fluidului. Prin urmare, de data aceasta o să avem
viteaza v1 și viteza v2, iar forța va fi egală pe de o parte cu viteza pistonului 1 ori rezistența

lui mecanică, aceeași forță este viteza pistonului 2 ori rezistența lui mecanică, rezistența și
viteza sunt invers proporționale; și dacă vrem să obținem o rezistență echivalentă, o putem
defini ca viteza întregului ansamblu ori rezistența lui mecanică echivalentă, unde viteza
întregului ansamblu este format din cele două viteze ale pistoanelor 1 și 2, iar inversul
rezistenței mecanice este egală cu inversul rezistențelor mecanice ale pistoanelor 1 și 2.
Similar, se întâmplă dacă se referim la complianțele unui resort.
Complianțe în serie sau în paralel.
Avem niște resorturi pe care le cuplăm întâi paralel, și iarăși elementul de legătură nu are
articulație, deci avem o forță cu complianța 1, modulul de elasticitate 1 al resortului 1 și
modulul de elasticitate, complianța resortului 2; elongația trebuie să fie aceeași – constantă,
iar forța care acționează asupra fiecărui resort este diferită în funcție de modulul de
elasticitate, astfel încât elongația să fie constantă. Prin urmare, o să avem aceeași elongație
pentru resortul 1, pentru resortul 2 și pentru cel echivalent și mai știm că forța este egală cu
forța 1 plus forța 2(exact ca în cazul pistoanelor), doar că de data aceasta relația care rezultă o
sa fie că inversul complianței echivalente este egal cu suma dintre inversul celor două
complianțe(ale resortului 1 și 2).

Și invers, dacă ele sunt înseriate, forța este constantă, și obținem evident relația similară dar
diferită a complianței echivalente.

Exemplu:
1. Să stabilim ecuația de funcționare a unei modelări simple legate de mecanica
plămânului.

Scopul ar fi să ne dăm seama care este legătura dintre presiunea la intrarea aerului în plămâni
și debitul de aer aferent respectiv, ceea ce ne-ar interesa ar fi să putem determina care este
presiunea la nivelul unei alveole pulmonare, pentru că integritatea plămânului depinde de
presiunea aceasta.
Ne gândim că avem un aparat de ventilație și trebuie să avem un profil de presiune la intrarea
în plămân astfel încât să nu afectăm plămânul la nivel alveolar.
 Desenăm o trahee, care se împarte în două bronhii principale, și
ele se mai separă și se ramifică și totul este plămânul. Ce
elemente de circuit sau ce proprietăți ne într-o modelare
simplificată?
Păi, ne-ar interesa care este rezistența de pătrundere a aerului
prin trahee și bronhiile principale, ulterior la nivelul plămânului,
la nivel periferic; și pe de altă parte care este elasticitatea
țesutului care este elasticitatea plămânului, a cutiei toracice, etc.
Și atunci, elementele de care vom ține cont vor fi:
- o rezistență centrală, care să curpindă traheea și bronhiile principale – calea principală –
căreia o să îi atribuim o rezistență la curgere pe care o să o notăm cu Rc;
- și o cale periferică – în care să intre toate ramificațiile și căreia să-i atribuim o rezistență
periferică Rp(mecanică la curgerea fluidului);
Dilatarea cavității produce intrarea aerului în alveole, deci trebuie să ținem cont și de
elasticitățile țesuturilor, adică a plămânului și a cutiei toracice și lucrul acesta înseamnă o
complianță, deci o să avem complianța plămânului – Cpl, și complianța cutiei toracice – Cct.

Acum, care sunt elementele de efort și care sunt elementele de curgere?

Păi, efortul este diferența de presiune la intrarea în trahee se va nota cu presiunea aerului la
intrarea în trahee(Pa0), față de mediul ambiant; are presiunea P0. Pot fi mai multe presiuni.
Mărimea de curgere, este debitul de aer(Q). Pot fi mai multe debite.
Putem să definim presiunea la nivel alveolar, PA; și putem defini debitul la nivel alveolar –
QA.
Hai să vedem cam care este modelul propus. Pe intrarea în trahee avem presiunea aer(Pa0),
care aer trebuie să treacă prin zona centrală, în care întâmpină o rezistență din zona
centrală(Rc), ajunge în zona periferică(Rp), și în zona periferică trebuie să întâlnim
complianțele plămânului și ale cutiei toracice, care pot fi considerate înseriate pentru că forța
care acționează asupra lor este constantă. Deci, avem complianța plămânului(Cpl) și
complianța cutiei toracice(Cct) și referința. Și debitul total de aer, presiunea totală de aer ar fi
între periferic și cutia toracică, plămân. Însă, se mai întâmplă ceva, și mă întorc astfel la
desenul anterior. Dacă cumva plămânul este avariat, schimbul de aer nu se mai face la nivel
periferic, se face undeva într-o zonă mai restrânsă, linie punctată cu albastru. Cu alte cuvinte,
aerul șuntează toată zona periferică și de aceea, în modelul acesta considerat, s-a luat în
calcul o complianță a unui țesut mai restrâns, de șuntare a căilor periferice în situația în care
plămânul este avariat. Putem spune că acest debit de șuntare fură și el un pic de aer în situația
în care există.

Trebuie să scriem relațiile care să asigure legătura dintre presiunea la intrare și debitul Q.
Notăm cu QA, debitul alveolar. Aplicăm K I și K II în două ochiuri(marcate cu săgeți verzi)
și în nodul marcat cu verde.
Scriem relațiile exact ca în electricitate, cu mențiunea că în loc de tensiuni scriem presiuni și
în loc de curenți scriem debite.
Căderea de presiune pe rezistența aceasta care este egală cu Rc*Q, plus căderea de tensiune
1
pe complianța de șuntare, care este 𝐶𝑠 ∗ ∫ 𝑄𝑠 𝑑𝑡 ; P0=0; minus Pa0=0.

Cam asta ar fi K II pe ochiul acesta(ochiul din stânga).

Pe ochiul din dreapta, pornim din nodul maercat cu verde, avem căderea de tensiune pe
1 1
rezistența periferică, Rp*Q, plus cele două complianțe înseriate; deci o să vină( 𝐶𝑝𝑙 + 𝐶𝑐𝑡) +
1
∫ 𝑄𝐴 𝑑𝑡 – căderea de tensiune pe ramura albastră, - 𝐶𝑠 *∫ 𝑄𝑠 𝑑𝑡 = 0

Deci am aplicat K II în bucla din dreapta.

Acum aplicăm K II în nodul marcat cu verde.

Acum prelucrăm primele două relații(bucle).

Scoatem din ultima relație că 𝑸𝒔 = 𝑸 − 𝑸𝑨. Apoi, ne-ar mai fi de folos prima ecuație, vrem
să eliminăm Qs-ul.
Îl înlocuim pe Qs obținut anterior în ecuația:

Astfel, rezultă că:

Derivăm ca să eliminăm integrala(vrem să obținem o ecuație cu derivate parțiale pentru că

știm să o rezolvăm), astfel rezultă că:
Aici ne-ar fi de folos să-l exprimăm pe QA(debitul alveolar) în funcție de debit, pentru că în
final noi vrem să avem numai o relație între presiunea la intrare și debitul alveolar.

Astfel, rezultă că:

Acum, înlocuim QA în cea de-a doua relație care este:

Os-ul se va înlocui cu formula:

Și ca să scăpăm de integrala din QA, o vom deriva. Prin urmare, derivăm relația a doua din
sistemul Kirchkoff:

Acum, vom înlocui QA în ultima relație, astfel vom obține:

Separăm termenii, Q în stânga, P în dreapta, astfel, obținem:

Acum, invers: vreau ca presiunea să fie în partea stângă, că ea determină, debitul; astfel,
rezultă că:

Nu mai trebuie decât să împărțim la Rp* Cs ca să ajungem la o formă canonică, să nu avem

nici un coeficient la derivarea de ordin maxim, astfel rezultă că:

Am obținut o relație între presiunea la intrarea în sistemul mecanismului și debitul care

circulă prin sistem.
 Curs 4 AMSF

Data trecută am făcut funcțiile de transfer, acum o să vorbim un pic despre modul în care
putem să vorbim despre un sistem a cărui structură o știm din punct de vedere matematic,
adică știm ecuațiile de funcționare, știm funcțiile de trasnfer, și trecem la ceea ce se numește
analiza statică a sistemelor fiziologice.
Analiza statică a sistemelor fiziologice

Ca să analizez un sistem, cel mai important este să facen acest lucru din punct de vedere
dinamic. Partea proastă este că măsurătorile în regim dinamic sunt mai greu de făcut; în
regim staționar sunt mai greu de făcut, de asemenea regimul staționar este mult mai cunoscut.
Ceea ce înseamnă că, cu ajutorul unui regim pe care îl impunem, un regim staționar, putem
verifica într-un mod simplu, modul în care am modelat sistemul respectiv, adică ipotezele pe
care le-am făcut în legătură cu legăturile dintre diversele componente, compararea
caracteristicilor sistemului, modul în care concepem reglarea acestuia, ca la mecanismul
respirației, dacă alegem să facem o reglare buclă deschisă sau buclă închisă.
Ca să pot să vorbesc despre o reglare, ar trebui să avem niște valori de referință la care
sistemul să tindă. Partea proastă la sistemele fiziologice este că parametrii de echilibru nu au
o valoare fixă. Ei se găsesc într-o plajă de valori, de exemplu temperatura corpului, etc. ceea
ce le deosebește de sistemele artificiale, la care valorile de intrare și de ieșire pot aveam un
punct fix de referință.
În cazul sistemelor fiziologice, este dificilă identificarea într-un mod explicit a valorilor de
referință. Pe de altă parte, prin structura sistemului fiziologic, chiar regulatorul sau modul în
care se creează feed-back-ul pot fi greu de identificat pentru că ele sunt proprietăți intrinseci
ale unui element de circuit.
Pentru că sistemele fiziologice trebuie să poată fi replicate și printr-un sistem artificial, se
definește o zonă stabilă de funcționare, cu alte cuvinte un punct de funcționare staționar. Cu
alte cuvinte, în sistemele fiziologice, echilibrul implică existența unei zone stabile de
funcționare sau a unui punct stabil de funcționare – cu observația că valoarea acestuia nu este
fixă.
Cum poate fi stabilită această zonă stabilă de funcționare și luăm un exemplu simplu și
anume, reflexul rotulian – curs 2.
Schema reflexului rotulian:
Ce se întâmplă: datorită acestei perturbații se obțin o serie de impulsuri transmise către
măduva spinării și de aici se întoarce către mușchii quadriceps și semitendinos care se află în
partea de jos a piciorului, și trag genunchiul înapoi, cu alte cuvinte îl ridică.
Este un reflex monosinaptic, alcătuită dintr-o cale aferentă cu neuroni senzitiv și o cale
eferentă cu neuroni motori.
Apoi o să am lungimea mușchiului care este mărimea de ieșire care este transmisă în lungul
fibrei, prin fibră se creează pe calea aferentă, potențiale de acțiune, cu frecvența fa; care
potențiale de acțiune ajung la măduva spinării, care generează potențiale de acțiune pe calea
eferentă, pe care le notăm cu fe.
Pentru fiecare bloc, să considerăm că funcția de transfer este o constantă, adică există o
dependență liniară între lungimea pe care o are mușchiul și potențialele de acțiune pe calea
aferentă; între frecvența potențialelor de acțiune fa și frecvența potențialelor de acțiune fe și
că aici se produce o scurtare a lungimii mușchiului. Ca atare, la nivelul fibrei avem o
dependență liniară și o notăm cu Gf, măduva este cea care reglează lungimea fibrei, deci am
putea spune că regulatorul este aici(GR), aici avem o dependență dată de o funcție liniară
între fa și fe, deci regulatorul este în dreptul blocului cu măduva; iar între frecvența eferentă
și lungime, obținem tot timpul o lungime mai mică, înseamnă că funcția de transfer trebuie să
fie negativă; panta trebuie să fie negativă(-GM).
Acum scriem ecuațiile pentru fiecare ramură în parte.
Știm că frecvența eferenă este direct proporțională cu frecvența potențialelor de acțiune pe
calea aferentă; 𝑓𝑒 = 𝐺𝑅 ∗ 𝑓𝑎
Cu alte cuvinte, dacă am reprezenta grafic, frecvența potențialelor de acțiune în locul nervilor
senzitivi și ceea ce rezultă în locul nervilor motori, funcția de transfer o să fie ca în grafic,
unde panta caracteristicii este tangent de alfa, adică chiar amplificarea pe care o dă măduva
spinării.
Creșterea frecvenței impulsurilor în lungul nervului eferent, conduce la contracția musculară,
ceea ce înseamnă că funcția de transfer este ca o amplificare negativă și atunci am putea
spune că trecerea de la calea eferentă la L ar fi o lungime inițială pe care o notăm L0, minus
informația pe care o primește mușciul de la măduvă convertită în lungime, GM este funcția de
transfer care convertește frecvența existentă pe nervul eferent, pe nervul motor față de
lungime.
𝐿 = 𝐿0 − 𝐺𝑀 ∗ 𝑓𝑒
𝐿0 = 𝑙𝑢𝑛𝑔𝑖𝑚𝑒𝑎 𝑖𝑛𝑖ț𝑖𝑎𝑙ă 𝑎 𝑚𝑢ș𝑐ℎ𝑖𝑢𝑙𝑢𝑖;
Prin urmare, graficul lungimii mușchiului în funcție de frecvența eferentă, o să pornească de
la un nivel inițial L0 și o să scadă; aici avem tangentă de alfa = - GM.

Și, în final, fibra musculară transmite semnale cu frecvența fa în lungul nervului aferent care
semnale au frecvența cu atât mai mare cu cât lungimea mușchiului este mai mare, cu alte
cuvinte o să avem că fa este egal cu funcția de transfer la nivelul fibrei musculare ori
lungimea la care ajunge fibra, adică L, pantele vor fi diferite.

La ce ne ajută toată treaba asta?

Facem o sinteză, introducem graficele acestea, avem rotula, în care depedența dintre lungime
și frecvența potențialelor pe ramura eferentă este aceasta(grafic), și la nivelul măduvii. Deci
aici am variabilele de ieșire pentru fiecare bloc în parte. Am făcut o schemă bloc în care am
notat funcțiile de transfer pentru că, ca să stabilim care este lungimea finală, putem să reunim
toate graficele acestea într-unul compus din toate trei, în care să avem:

Lungimea fibrei musculare care este dependentă de frecvența eferentă, care este dependentă
de frecvența aferentă, care este dependentă de lungime(L`).

Să spunem că la un moment dat, lungimea „simțită” de fibră este la nivelul L1`. Asta
înseamnă că frecvența semnalelor aferente transmise după ce trece prin blocul fibră
musculară, va avea valoarea fa1. Această valoare(fa1) va determina o frecvență pe calea
aferentă care este fe1, care dă comanda fibrei musculare să se contracte până la nivelul L1.
Dar să zicem că nivelul acesta L1 nu este la lungimea de echilibru dorită, ceea ce înseamnă că
ea determină o nouă frecvență fa1, care determină o nouă frecvență fe1, care comandă o nouă
lungime, pe care o notăm L2.

Care L2 comandă un alt fa, fa3...se apropie încet până se stabilizează. Merge așa până când
ajunge la plecare cu aceeași valoare cu cea de la sosire. Cu alte cuvinte, valorile lungimii
fibrei musculare variază între două valori care se apropie din ce în ce mai mult până ajunge la
valoarea de echilibru.

Conform săgeților, până ajungem la valoarea de echilibru.

Lungimea fibrei, L, variază între două valori care se apropie din ce în ce, până atinge o
valoare de echilibru(care este specifică fiecărei persoane în parte).
Reunim blocurile, pentru simplificare, blocurile se pot reuni.
Scriem ecuațiile:
𝑓𝑎 = 𝐺𝑓 ∗ 𝐿
𝑓𝑒 = 𝐺𝑟 ∗ 𝑓𝑎
𝐿 = 𝐿0 − 𝐺𝑀 ∗ 𝑓𝑒
Din toate aceste relații, spunem că:
𝑓𝑒 = 𝐺𝑅 ∗ 𝐺𝑓 ∗ 𝐿
𝑓𝑒
Astfel, 𝐿 = 𝐺𝑅∗𝐺𝑓

𝐿 = 𝐿0 − 𝐺𝑀 ∗ 𝑓𝑒
Astfel, obținem un sistem de două ecuații exprimate doar în lungimea fibrei musculare și
frecvența potențialelor de acțiune pe calea eferentă.
Care este valoarea de echilibru a lungimii musculare? Acolo unde cele două ecuații sunt
îndeplinite simultan, cu alte cuvinte, din punct de vedere grafic, acolo unde graficele celor
două ecuații se intersectează.

1
Ecuația 1 este ecuația unei drepte, de pantă 𝐺𝑅∗𝐺𝑓, și ecuația a doua este ecuația cunoscută,
𝐿 = 𝐿0 − 𝐺𝑀 ∗ 𝑓𝑒.

Care este punctul de echilibru? Este intersecția lor.

Când vom implementa în simulink vom obține un grafic, care va avea o dreaptă ușor curbată.
Pentru că va fi un calcul iterativ, și practic vom vedea doar punct de intersecție, va trebui să
determinăm doar coordonatele punctului final, care este acesta.

Comentariu:
Care este relația între lungimea finală și funcțiile de transfer pe care le-am asociat
elementelor de circuit. Revenim la ideea că 𝐿 = 𝐿0 − 𝐺𝑀 ∗ 𝑓𝑒, și în loc de fe, vom rescrie
ecuația folosind 𝑓𝑒 = 𝐺𝑅 ∗ 𝐺𝑓 ∗ 𝐿. Astfel, 𝐿 = 𝐿0 − 𝐺𝑀 ∗ (𝐺𝑅 ∗ 𝐺𝑓 ∗ 𝐿).
Astfel, rezultă că: 𝐿(1 + 𝐺𝑀 ∗ 𝐺𝑓 ∗ 𝐺𝑅) = 𝐿0.
𝐿0
Cu alte cuvinte, lungimea de echilibru, 𝐿 = 1+𝐺𝑀∗𝐺𝑓∗𝐺𝑅
L final depinde de valoarea inițială a mușchiului; de lungimea sa inițială, și va fi cu atât mai
mare cu cât reacția pe fiecare bloc în parte este mai puternică, adică cu cât funcția de transfer
a mușchiului, funcția de transfer a fibrei musculare și funcția de transfer a regulatorului sunt
mai mari. Cu cât amplificările sunt mai puternice, cu atât lungimea mușchiului este mai mică;
cu alte cuvinte, el se contractă mai puternic.

Reglarea fluxului sangvin în sistemul circulator

Cum vedem care este zona stabilă de funcționare în sistemul circulator.
Legea fundamentală care reglează fluxul sangvin este formulată(lege conservativă) de
Starling care a zis că ieșirea din inimă este egală și determinată de cantitatea de sânge care
intră în inimă și poate crește sau scădea în funcție de fluxul de intrare. Cu alte cuvinte, în
regim staționar fluxul venos care este determinat de proprietățile mecanice ale sistemului
circulator este egal întotdeauna cu ieșirea din inimă, care ieșire depinde însă de mai mulți
factori care influențează capacitatea de pompare a sângelui.
Ca să vedem cum se determină punctul stabil de funcționare, vom considera inima separată
de sistemul circulator, practic ar funcționa în afara corpului fără un sistem circulator; iar în
partea a doua să vedem ce se întâmplă în sistemul circulator, dacă nu ar fi inima acolo,
urmând cuplarea celor două caracteristici ulterior, în același grafic - și să vedem cum
intersecția celor două grafice determină zona stabilă de funcționare.
1. Caracteristica de ieșire a inimii:
Ce se întâmplă în momentul în care inima este separată de sistemul circulator.
Cea mai simplă variantăm de a modela inima este de a-i asocia proprietatea de elasticitate,
adică de a-i asocia o complianță, care însă are valori diferite în funcție de ciclul cardiac.
Complianța are o valoare mare când mușchiul este relaxat, în timpul diastolei, și o valoare
mai mică în timpul sistolei.
Dacă scriem complianța inimii, este complianța în timpul diastolei(CD) sau complianța în
timpul sistolei(CS).
Știm că CD>CS.
A. Diastolă:
În diastolă, când inima este conectat la partea venoasă a sistemului circulator și este încărcată
cu un volum de sânge dependent de complianța țesutului dar și de diferențele de presiune
existente în sistem.
Diferențele de presiune care sunt:
1. presiunea la nivelul atriului drept(PRA) și
2. alta este cea mai îndepărtată de pe sistemul venos care se găsește în zona de unire
alveolară, unde sistemul venos este în legătură cu sistemul arterial, și zona aceasta
este identificată ca fiind presiunea de la nivelul pleurei – care este cea mai scăzută
pe care o simte sistemul venos - PPl;
Cele două presiuni sunt ușor negative, în timpul diastolei, PRA este în jur de -2 mm Hg iar PPl
este -4 - -7mm Hg. Indiferent de valori, putem spune că volumul de sânge în timpul diastolei
va fi egal cu complianța în timpul diastolei ori diferența de presiune.

𝑉𝑑 = 𝐶𝐷(𝑃𝑅𝐴 − 𝑃𝑃𝐿)
Recapitulare: diferența de presiune într-un volum este 1 supra complianță ori variația
volumului.
1
∆𝑝 = ∗ ∆𝑉
𝑐
Am putea spune, ca elemente de circuit, că am avea, complianța ca un condensator care se
găsește între o presiune existent în atriul drept și presiunea la nivelul pleurei.

B. Sistolă: inima are complianța mai mică decât în timpul diastolei, și este conectată la
partea arterială a circuitului; ea permite descărcarea sângelui în sistemul circulator, ca
atare presiunile sunt: diferența de presiune arterial și cea de la nivelul pleurei.

1. Presiunea la nivelul arterial - PA;

2. Presiunea la nivelul pleurei – valoarea cea mai mică - PPl;

Însă, de data aceasta, PA >> PPl!!!!!

Dacă scriem o relație similar celei de la diastolă, volumul de sânge transferat în timpul
sistolei este egal cu complianța din timpul sistolei ori diferența de presiune dintre cele două
capete ale circuitului este aproximativ egală cu complianța în timpul sistolei ori presiunea
arterială.

𝑉𝑠 = 𝐶𝑆(𝑃𝐴 − 𝑃𝑃𝐿)~𝐶𝑆 ∗ 𝑃𝐴
Prin urmare, volumul de sânge evacuat la o bătaie a inimii(VH), va fi volumul din timpul
diastole – volumul din timpul sistolei.

𝑉𝐻 = 𝑉𝐷 − 𝑉𝑆 = 𝐶𝐷(𝑃𝑅𝐴 − 𝑃𝑃𝐿) − 𝐶𝑆 ∗ 𝑃𝐴
Pe noi ne interesează fluxul cardiac, adică volumul de sânge pompat la fiecare bătaie * f.
Fluxul cardiac(QC), 𝑄𝐶 = 𝑉𝐻 ∗ 𝑓(frecvența cardiacă)
𝐶𝑆
𝑄𝐶 = 𝑉𝐻 ∗ 𝑓 = 𝑓 ∗ 𝐶𝐷(𝑃𝑅𝐴 − ∗ 𝑃𝐴 − 𝑃𝑃𝐿)
𝐶𝐷
f = frecvența cardiacă;
Exemplu de calcul:
f= 72 bătăi/min;
CD=0.035 L*mmHg
Cs=0.0007 L*mmHg;
PA=100 mmHg;
PPl=-4 mmHg;
Vrem să vedem care este dependența debitului cardiac(Qc) în funcție de presiunea atriului
drept(PRA).
Qc=f(PRA)?
Înlocuim după formula de mai sus menționată:

𝐶𝑆
𝑄𝐶 = 𝑉𝐻 ∗ 𝑓 = 𝑓 ∗ 𝐶𝐷(𝑃𝑅𝐴 − ∗ 𝑃𝐴 − 𝑃𝑃𝐿)
𝐶𝐷
0.0007
𝑄𝐶 = 72 ∗ 0.035(𝑃𝑅𝐴 − ∗ 100 + 4)
0.0350
𝑄𝐶 = 2,52 ∗ 𝑃𝑅𝐴 + 5,04

Acum, vom face graficul acestei ecuații: 𝑄𝐶 = 2,52 ∗ 𝑃𝑅𝐴 + 5,04

5,04
Presupunem că Qc=0; astfel, rezultă că PRA= -2,52= - 2 mmHg – asta e intersecția cu abscisa;

Presupunem că PRA=0; astfel, rezultă că QC=5,04 L/min;

Am obținut astfel o dreaptă care trece prin -2 și 5; există o limită maximă pe care o puate lua
fluxul cardiac, care se consideră ca fiind 12,5 L/min; QCmax=12,5L/min(aproximativ);
PRA=3mmHg(aproximativ);
Deci graficul nostru, arată ca mai sus. Cam asta ar fi ieșirea cardiacă dacă ritmul cardiac este
cel normal.
Dar dacă, f=100 bătăi/min – tahicardie;
Facem calculele noi.
Grafic:
Intersecția cu abscisa rămâne la -2, intersecția cu ordonata se mută la 7.
PRA=1,6mmHg.
Astfel panta se accentuează, iar dacă frecvența scade la 50 de bătăi/min, vom obține un alt
grafic.

f=50 bătăi/min;
Pornim tot de la -2 mm, iar intersecția este la 3,5 iar PRA este la 5.

În concluzie, când frecvența crește, dacă stimularea sistemului simpatic crește și frecvența
cardiacă crește, asta înseamnă că panta caracteristicii crește, pe de altă parte, dacă sistemul
parasimpatic este activat, frecvența scade ceea ce înseamnă că panta caracteristicii scade.
Observăm modul în care curba se ieșire cardiacă este influențată de frecvența cardiacă dar și
de parametrii complianțelor. Noi am presupus că complianțele sunt constant, adică în timpul
sistolei și diastolei.
Real, graficul nu ar fi liniar, pentru că complianțele nu sunt liniare.
Dar pentru că lucrăm cu sisteme liniare, observăm cum frecvența cardiacă influențează
caracteristica de ieșire a inimii.
Mai putem să vedem influența presiunii la nivelul pleurei asupra fluxului cardiac. Pentru că
există situații în care cutia toracică este deschisă în timpul unei intervenții chirurgicale, și
atunci presiunea pleurală se anulează, asta înseamnă că întreaga caracteristică se mută la
dreapta.
În exemplul nostru, dacă PPl=0,
𝐶𝑆
𝑄𝐶 = 𝑉𝐻 ∗ 𝑓 = 𝑓 ∗ 𝐶𝐷(𝑃𝑅𝐴 − ∗ 𝑃𝐴 − 𝑃𝑃𝐿)
𝐶𝐷
0.0007
𝑄𝐶 = 72 ∗ 0.035(𝑃𝑅𝐴 − ∗ 100 + 4)
0.0350
Astfel,
0.0007
𝑄𝐶 = 72 ∗ 0.035(𝑃𝑅𝐴 − ∗ 100 − 0)
0.0350
𝑄𝐶 = 2,52 ∗ 𝑃𝐴 − 2

Varianta de referință este colorată cu verde, și variant actual este albastră – o să fie puțin mai
în dreapta pentru că acum PRA la intersecția cu ordonata este 0,79 mmHg, caracteristica va
arăta ca cea de pe grafic.
Astfel, dacă cutia toracică este deschisă și presiunea pleurală este la nivelul atmosferei,
caracteristica se va deplasa pe dreapta, fără a fi influențată panta caracteristicii(7,59). Pe de
altă parte, dacă vrem să vedem care este variația fluxului cardiac iar dacă respirăm într-o
incintă hipobarică, toată presiunea pleurală scade foarte mult și atunci caracteristica se mută
spre stânga.

Care este caracteristica întoarcerii venoase în ipoteza în care sistemul circulator este decuplat
de inimă.
Caracteristica de întoarcere venoasă este influențată de proprietățile de material, de
proprietățile vascularizației arteriale.
Atât pentru sistemul arterial cât și pentru sistemul venos, acestea vor fi caracterizate de o
rezistență la curgere(RA, RV) și de o elasticitate a vaselor de sânge(CA, CV).
Rezistența capilarelor și din sistemul arterial și din sistemul venos o să le considerăm
încorporate în RA și RB, iar complianțele sunt neglijabele ale capilarelor față de ramurile
principale.
Ca să facem această modelare, se pornește de la o ipoteză și anume că nu există flux de
sânge, asta ar însemna că toate presiunile din sistemul circulator sunt în echilibru – presiune
medie sistemică - Pms – are în jur de 7 mmHg – este valoarea de echilibru pentru presiunile
din sistem, astfel încât fluxul sangvin să fie 0. Presiunea este egală cu un volum supra o
complianță.
𝑉𝐴 + 𝑉𝑉
𝑃𝑚𝑠 =
𝐶𝐴 + 𝐶𝑉
VA= volumul de sânge arterial;
CA=complianța sistemului arterial;
În momentul în care există o întoarcere a sângelui din sistemul circulator(retur), QR=
𝑑𝑒𝑏𝑖𝑡 𝑑𝑒 𝑠â𝑛𝑔𝑒 𝑟𝑒𝑡𝑢𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑢𝑙 𝑣𝑒𝑛𝑜𝑠, acesta depinde de presiunea arterială(PA), dar
și de cea venoasă(PV).

Care este schema prin care putem determina traseul pe care îl are debitul de sânge în
retur(QR).
Am modelat inima sub forma unei complianțe(CD/CS) – în funcție de sistolă sau diastolă -
între presiunea atriului drept(PAD) și presiunea pleurală(PPl).
E ca și cum am avea o valvă cu un întrerupător care, fie închide circuitul în timpul sistolei, fie
închide circuitul prin diastolă.
În timpul sistolei, o să vină fluxul care se duce prin circuitul arterial, spre presiunea pleurală,
care este aproximativ egală cu presiunea atmosferică(0), aici ne unim la nivel qalveolar și
avem complianța venoasă, și avem rezistența venoasă și Q retur.
Prin urmare, alegem un ochi de rețea.

Și astfel o să avem: presiunea arterială minus presiunea din atriul drept, va fi egală cu fluxul
cardiac QR, înmulțit cu cele două rezistențe.

II: 𝑃𝐴 − 𝑃𝑅𝐴 = (𝑅𝐴 + 𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅

Ce mai știm?
Mai știm că presiunea PV. PV îl scoatem din aceeași buclă.
𝑃𝑉 − 𝑃𝑅𝐴 = (𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅
Mai avem de asemenea, legăturile dintre volumele de sânge și presiuni și complianțe. Noi
știm că presiunea este 1/complianță*volumul, deci volumul sîngelui din partea arterială o să
fie complianța ori presiunea arterială și volumul în partea venoasă o să fie complianța ori
volumul în partea venoasă.
𝑉𝐴 = 𝐶𝐴 ∗ 𝑃𝐴
𝑉𝑉 = 𝐶𝑉 ∗ 𝑃𝑉
Acum, în loc de presiunea arterială, vom înlocui cu 𝑃𝐴 − 𝑃𝑅𝐴 = (𝑅𝐴 − 𝑅𝑉) ∗ 𝑅𝑅 și în loc
de presiunea venoasă, vom înlocui cu 𝑃𝑉 − 𝑃𝑅𝐴 = (𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅.
Deci, 𝑉𝐴 = 𝐶𝐴 ∗ (𝑅𝐴 + 𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅+PRA
Acum, în loc de presiunea venoasă, vom înlocui cu 𝑃𝑉 − 𝑃𝑅𝐴 = (𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅 și în loc de
volumul venoas clasică(de mai sus), obținem 𝑉𝑉 = 𝐶𝑉 ∗ ((𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅 + 𝑃𝑅𝐴).

Introducem toate datele în presiunea medie sistemică, astfel obținem că:

𝑉𝐴 + 𝑉𝑉
𝑃𝑚𝑠 =
𝐶𝐴 + 𝐶𝑉
Înlocuind cu datele obținute mai sus, rezultă:
𝐶𝐴 ∗ (𝑅𝐴 + 𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅 + PRA + 𝐶𝑉 ∗ ((𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅 + 𝑃𝑅𝐴)
𝑃𝑚𝑠 =
𝐶𝐴 + 𝐶𝑉

(𝐶𝐴(𝑅𝐴 + 𝑅𝑉) + 𝐶𝑉 ∗ 𝑅𝑉)𝑄𝑅 + (𝐶𝐴 + 𝐶𝑉)𝑃𝑅𝐴

𝑃𝑚𝑠 =
𝐶𝐴 + 𝐶𝑉
Dau factor comun pe RV, rezultă:

(𝐶𝐴 ∗ 𝑅𝐴 + (𝐶𝐴 + 𝐶𝑉) ∗ 𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅 + (𝐶𝐴 + 𝐶𝑉)𝑃𝑅𝐴

𝑃𝑚𝑠 =
𝐶𝐴 + 𝐶𝑉
Mă interesează care este debitul de întoarcere în funcție de celelalte, satfel rezultă că:
𝑃𝑚𝑠(𝐶𝐴 + 𝐶𝑉) − (𝐶𝐴 + 𝐶𝑉) ∗ 𝑃𝑅𝐴 = (𝐶𝐴 ∗ 𝑅𝐴 + (𝐶𝐴 + 𝐶𝑉) ∗ 𝑅𝑉) ∗ 𝑄𝑅
O luăm invers, astfel:
(𝑃𝑚𝑠 − 𝑃𝑅𝐴)(𝐶𝐴 + 𝐶𝑉)
𝑄𝑅 =
𝐶𝐴 ∗ 𝑅𝐴 + (𝐶𝐴 + 𝐶𝑉) ∗ 𝑅𝑉
Dacă împart la CA+CV, rezultă:
(𝑃𝑚𝑠 − 𝑃𝑅𝐴)
𝑄𝑅 = 𝐶𝐴∗𝑅𝐴
(𝐶𝐴+𝐶𝑉)
+ 𝑅𝑉
Am reușit să obținem o ecuație între fluxul de întoarcere al sângelui și presiunea atriului
drept, similar celei pe care am obținut-o la întoarcerea cardiacă.
Interpretarea relației:
Ar fi în situația ipotetică în care inima este deconectată de la sistemul circulator, și ceea ce
contează sunt doar intrările și ieșirile din sistem; QR depinde de proprietățile mecanice care
sunt pe de o parte ascunse aici(Pms), pentru că avem presiunea medie sistemică care depinde
de complianțe; și depinde și de volumul total de sânge, precum și de presiunea atriului drept.
Exprimarea asta este utilă dacă determinăm întoarcerea venoasă în condițiile în care variază
parametrii, și Pms nu depinde de rezistență, pe când întoarcerea venoasă depinde de
rezistența la curgere în sistemul circulator.

Presiunea medie sistemică am spus că este în jur de 7 mmHg, iar întoarcea venoasă pornește
de la o valoare pe care o obținem în ultima relație ca fiind presiunea medie sistemică supra
toate rezistențele și complianțele; nu știm valoarea exactă; și apoi scade pe măsură ce
presiunea atriului drept crește, până la valoarea corespunzătoare presiunii medii sistemice.
Presiunea atriului drept poate varia, dar este limitată, pentru că dacă devine egală cu Pms,
atunci fluxul se anulează; iar dacă scade sub -4 mmHg, atunci fluxul de întoarcere nu mai
crește datorită capacității fizice existente a sistemului nervos de a se dilata; deci aici valoarea
este în jur de - 4 mmHg.
Iar panta caracteristicii, depinde numai de proprietățile mecanice ale sistemului circulator,
adică, în situația unei vaso-constricții, rezistența periferică venoasă crește și atunci panta
caracteristicii se micșorează(cu verde pe grafic), deci rezistența periferică și la arterial și la
venos crește; pe când la vaso-dilatație panta caracteristicii crește, când rezistența scade(cu
portocaliu pe grafic).

Din punct de vedere al Pms, valoarea ei(7 mmHg) se modifică pentru că depinde de volumul
de sânge existent în sistem. De exemplu, dacă apare o transfuzie, sau o hemoragie, volumul
de sânge variază și lucru acesta poate modifica Pms-ul.
 Curs 5 AMSF

Continuăm ce am făcut data trecută, adică revenim puțin la ciclul cardiac, și apoi vom mai
face un exemplu două despre stabilirea punctului stabil de funcționare.
Acum ar urma să vedem cum le punem în legătură, ceea ce înseamnă că vom pune în legătură
cele două ecuații pe care le-am stabilit, și anume:
1. Ecuația fluxului cardiac:

2. Caracteristica întoarcerii venoase, adică fluxul cardiac care se reîntoarce în inimă din
sisemul circulator: l-am notat cu QR, deci fluxul sangvin de retur care are ecuația de mai
jos.

Exemplu al valorilor pe care le primește QR, în funcție de niște valori orientative, pentru
proprietățile de material.
Dacă presiunea medie sistemică, aceea care ar exista potențial ca fluxul cardiac de retur să fie
zero, este în jur de 7 mmHg, rezistența circuitului venos, în care sunt introduse și capilarele
este în jur de 0,4 mmHg*min/L; rezistența circuitului arterial este în jur de 19,2
mmHg*min/L, iar complianțele sunt de ordine foarte diferite și anume: complianța venoasă
este mult mai mare decât complianța arterială.
Pms=7 mmHg;
RV=0,4 mmHg*min/L;
RA=19,2 mmHg*min/L;
CA=0.02 8 L/mmHg;
CV=0,5L/mmHg;
Pe formula de mai sus, debitul de sânge la întoarcerea venoasă(QR) va fi:
7 − 𝑃𝑅𝐴
𝑄𝑅 = (19,2∗0,028)
0,5 + 0,5+0,028

𝑃𝑅𝐴
𝑄𝑅 = 4,6 −
1,52
Asta înseamnă că: QR s-ar anula pentru o presiune a atriului drept egală cu presiunea medie
sistemică,
𝑄𝑅 = 0 → 𝑃𝑅𝐴 = 𝑃𝑚𝑠 = 7 𝑚𝑚𝐻𝑔 – ăsta este unul din punctele care intersectează axele;
𝑃𝑅𝐴 = 0 → 𝑄𝑅 = 4,7 𝐿/𝑚𝑖𝑛
Acum facem reprezentarea grafică a acestor două puncte: intersecția cu abscisa este în
punctul 7, intersecția cu ordonata este în punctul 4,7, apoi unim cele două puncte.

Ideea este că debitul de sânge din sistemul circulator nu poate să crească fiziolofic la
nesfârșit, deci nu putem să mergem cu axa(din stânga) mai mult. Pe la -4 mm2(presiunea
atriului) presiunea ar fi atât de mare încât sistemul venos ar intra în colaps. În jurul valorii de
-4 mm2, este STOP. Deci, nu poate să crească mai mult, prin urmare, debitul în condiții
normale, deci nu se vaso-dilatație sau vaso-constricție, punctele de intersecție ar fi acestea.
Acum, vedem cum arată tot reglajul fluxului sangvin.
Analiza în buclă închisă a ansamblului inimă – sistem circulator.
Avem un bloc care ar fi inima, la a cărei ieșire se află fluxul cardiac, care se duce în sistemul
circulator, unde avem întoarcerea venoasă, care evident, intră în inimă.
Tot sistemul este reglat de presiunea existentă în atriul drept care este reglată de
baroreceptorii existenți la nivelul circuitului cardiac.
Punctul stabil de funcționare se stabilește în momentul în care fluxul cardiac este egal cu
fluxul întoarcerii venoase.

Din punct de vedere matematic, este vorba despre intersecția celor două caracteristici.
QC-ul este de la -2 până la 5; și se oprește pe la 12 – este cu verde.
QR-ul este de la 7 până la 4; și se oprește pe la -4 – este cu albastru.
Punctul stabil de funcționare este la intersecția celor două drepte – ceea ce știm acum că
înseamnă o ușoară presiune în atriul drept, ușor negativă atfel încât sângele să fie atras în
zona atriului drept.
Ce s-ar întâmpla dacă, de exemplu, facem exerciții fizice?
Păi ne așteptăm ca poziția punctului stabil de funcțioanre(roșu) să se modifice, deci fluxul
cardiac să se modifice.
Acesta se modică pentru că activitatea musculară ar implica creșterea tonusului venos, ceea
ce ar duce la scăderea valorii complianței, prin urmare ar crește Pms pentru că Pms-ul este
raportul dintre volum și complianță.
Exerciții fizice – tonusul venos, pomparea sângelui în vene se face exclusiv din activitatea
musculară, în momentul în care se contractă mușchiul, se împinge sțngele din compartiment
în compartiment al venelor – complianța venoasă scade.
Complianța venoasă scade – presiunea medie sistemică(Pms) pe care am definit-o ca
volumul arterial + volumul venos / complianța arterială + complianța venoasă, crește.
Existența exercițiilor fizice comandă creșterea frecvenței cardiace, f datorită acțiunii
sistemului simpatic, ceea ce înseamnă că panta acestei caracteristici(QC) crește = am și în
graficul din cursul trecut.
Acum ne uităm la formula întoarcerii venoase. Am spus că Pem crește, și complianța venoasă
scade. Deci, termenul acesta scade, înseamnă că raportul de sub fracție crește, deci tot
numitorul crește, prin urmare o să am o presiune sistemică mai mare, și o pantă mai mică –
pentru că dacă tot numitorul crește, panta caracteristicii o să scadă.

Am zis că Pms crește, deci o să avem o pornire mai mare, în jur de 10; și panta scade, deci o
sa fie mai aplatizată. Ar trebui să obțin o intersecție la un flux venos mai mare, la o presiune a
atriului drept ar trebui să o obțin un pic mai mică, dar asta e – punct de funcționare stabilă
pentru exerciții fizice.
Concluzie:
- Complianța venoasă scade, deci panta caracteristicii scade – rezultă că punctul stabil
de funcționare se situează la un QR=QC mai mare și la o presiune din atriul
drept(PRA) ușor mai ridicată, în sensul că mai spre zero.
Astfel am determinat punctul stabil de funcțioanre în situația în care vorbim despre circulația
sangvină.

Exemplu 2: Determinarea punctului stabil de funcționare

Exemple de modele pentru obținerea punctului stabil de funcținare
A. Mecanismul de reglare al glucozei în sânge

Ăsta este un alt sistem de reglare prin feed-back a parametrilor fiziologici ai corpului. Dacă
nivelul de glucoză din plasmă secreția de insulină trebuie amplificată, ceea ce determină în
fond preluarea glucozei mai bune din sânge de către țesut și în felul acesta concentrația de
glucoză din sânge scade, și în consecință o să scadă și secreția de insulină.
Modelul prespune că întregul volum de sânge și lichidul interstițial este concentrat într-un
singur compartiment; aproximativ 15 l la o persoană adultă normală, și să stabilim niște
mărimi și anume: să prespunem că concentrația de glucoză din sânge este în volumul acesta,
deci sânge + lichidul interstițial o notăm cu x[mg/ml]=concentrația de insulină.
Într-un regim stabil de funcționare, concentrația trebuie să rămână constantă, asta înseamnă
că fluxul de intrare al glucozei în sânge ar trebuie să fie egal cu fluxul de ieșire din sânge plus
fluidul interstitial.
În condiții normale, glucoza intră în sânge prin absorbție din tractul gastro-intestinal, sau este
produsă de ficat.
Spunem că ritmul acesta de producere al glucozei determină un debit pe care o să-l notăm cu
QL.
QL[mg/oră]= este fluxul de glucoză produs în ficat și gastrointestinal.
Căi de ieșire pentru glucoză:
1. Rinichi – păi dacă concentrația de glucoză în sânge este prea mare, adică depășește o
valoare de prag(𝜃)
În acest caz, se activează eliminarea glucozei prin rinichi doar dacă există o diferență între
concentrația de glucoză(x) și o valoare de prag(𝜃) ș𝑖 pierderea este direct proporțională(µ) cu
diferența aceasta de concentrații.
Constanta asta de proporționalitate este un debit volumetric de glucoză care se elimină prin
rinichi, debit care asigură proporționalitatea pierderii de glucoză față de concentrații.
2. Prin difuzie – în care debitul de glucoză depinde de gradientul de concentrație dintre
zona extracelulară și zona intracelulară; inițial, concentrația intracelulară este nulă(are
o valoare foarte mică - meglijabilă), asta înseamnă că debitul de trecere al glucozei în
țesut deci pierderea de glucoză din sânge este proporțională cu concentrația glucozei
din sânge. Și spunem că constanta de proporționalitate este tot la nivelul unui debit
volumetric.

3. Prin difuzie, facilitată de prezența insulinei.

Pierderea de glucoză, dependentă de insulină o să fie o constantă de proporționalitate(pentru

că noi considerăm că sistemul este liniar), pe de altă parte avem aceeași regulă: difuzia
depinde de gradientul de concentrație al glucozei din sânge față de țesut care am zis că în
țesut inițial considerăm că este concentrația neglijată, deci o să vină x. Procesul de difuzie

depinde de o constantă de proporționalitate, pentru că noi considerăm că sistemul este

liniar(𝛾), pe de altă parte avem aceeași regulă: difuzia depinde de gradientul de concentrație
al glucozei din sânge față de țesut – în țesut inițial considerăm că este concentrația
neglijabilă, deci o să am x; dar, pe de altă și în situația în care facilitarea funcției se face prin
prezența insulinei, deci, depinde și câtă insulină există în sistem – y, y – este concentrația
insulinei din sânge.

Acum, trebuie să adunăm în aceeași ecuație ceea ce am spus mai sus, astfel: am spus că
debitul de intrare al glucozei în sânge din tractul gastro-intestinal și din ficat trebuie să fie
egal cu ceea ce iese, adică: dacă avem o concentrație mică a glucozei, atunci ieșirea glucozei
se va face doar prin celule care nu depind de insulin și prin mușchi(prima ecuație).
Dacă concentrația este mai mare decât o valoare theta, atunci trebuie să intervină și
rinichiul(ecuația 2).

Aceasta este o relație neliniară tocmai pentru că există un prag care frecventează modalitățile
de evacuare ale glucozei din sânge.
Schema:
Blocul x este concentrația glucozei din sânge în care intră QL și din care iese pe de o parte
µ(x- 𝜃) - rinichi și pe de altă parte λx – difuzie, și pe de altă parte 𝜈𝑥𝑦 - care înseamnă difuzie
cu insulină.

Cum se produce insulina?

Insulina este produsă de către pancreas, într-un ritm dependent de concentrația glucozei din
sânge. Dacă glucoza din sânge scade sub o anumită valoare de prag, producția de insulină
încetează. Prin urmare, debitul de producere al insulinei este 0 dacă concentrația de glucoză
este mai mică decât o valoare Φ sau o să fie proporțională cu diferența de concentrație între
concentrația de glucoză și cea de prag, dacă x este mai mare ca valoarea de prag.

Cum dispare insulina?

Distrugerea ei se produce datorită unei reacții enzimatice, într-un ritm proporțional cu
concentrația de glucoză din sânge. Ritmul de distrugere al insulinei este proporțional cu o
altă constantă de proporționalitate, dependentă de propria concentrație, y. Prin urmare,
concentrația din sânge de insulină o să fie dependentă de cea de glucoză, cu relația y,
producerea de insulină care trebuie să fie egală cu ritmul de distrugere, de unde rezultă că y
trebuie să fie egal cu beta/alfa-fi, pentru x mai mare ca theta.

Ce se produce trebuie să fie egal cu ce se distruge.

Să vedem acum, care este nivelul stabil de glucoză și insulină. Asta se obține rezolvând
simultan cele două ecuații descries anterior.
Avem o dată producția de glucoză care este constantă(QL=ct) și este egală cu:

Și, pe de altă parte, y care este :

Relațiile astea nu pot fi adunate pentru că sunt lucruri diferite.

Pentru a obține y în funcție de x pentru debitul de glucoză considerat constant, facem în felul
următor:
Și,

Astea sunt ecuații pe care trebuie să le intersectăm.

Prima ecuație este producția insulinei în funcție de existența glucozei iar a doua este ecuația
de producer și distrugere a insulinei din sistem, ceea ce înseamnă că echilibrul se găsește în
momentul în care cele două ecuații sunt simultan îndeplinite.

Exemplu numeric 1.
𝜃~2,5 𝑚𝑔/𝑚𝐿;
Φ~0,51 mg/mL; pentru x
Ecuațiile arată în felul următor:
Unitatea de măsură de la concentrația de insulină(y) este miliunități pe ml.
Prin urmare, ecuația insulinei până la 0 nu face nimic(prima ecuație),

după care este ecuația unei drepte(ecuația a doua).

Ecuația glucozei, are theta 2,5; sub 2,5 este ecuația unei hiperbole pentru că QL și x sunt
invers proporționale, și peste 2,5 este ecuația unei alte hiperbole dar cu altă valoare.

Care este punctual stabil de funcționare?

Este punctat cu roșu pe grafic, în condiții normale.

Valorile medii ale punctului stabil de funcționare sunt:

Ce se întâmplă în momentul în care există o disfuncționalitate, cu punctual stabil de

funcționare?
Dacă, de exemplu, o persoană are diabet de tip 1 – cum se modifică punctual stabil de
funcționare?
Ne uităm la ecuații: la acest tip de diabet, cauza bolii este de fapt că celulele pancreatice nu
produc suficientă insulină – asta înseamnă că în modelul nostru trebuie să scădem
sensibilitatea răspunsului la insulină a glucozei, cu alte cuvinte coeficientul β are valori mai
mici, deci nu produce
insulină, ceea ce înseamnă
că sensibilitatea este mai
scăzută, ceea ce înseamnă
că panta acestei drepte va fi
mai mică.
Punctul stabil de funcționare se va muta, către concentrații de glucoză crescute și către
concentrații de insulină mai mici – ăsta e diabetul de tip 1.
La diabetul de tip 2 se întâmplă fix pe dos, în sensul în care insulina se produce normal, dar
nu stimulează preluarea glucozei din țesuturi, înseamnă că coeficientul 𝜈 este defect, adică
trebuie diminuat, ceea ce înseamnă că curba glucozei se modifică, și anume, se mută cu totul
mai la dreapta – vezi grafic(albastru închis), care ne duce la un punct stabil de funcționare
către concentrații crescute de insulină și pentru glucoză, ceea ce înseamă că la acest tip de
diabet este inutilă administrarea unui tratament, supliment pentru glucoză – ea se produce
oricum mai multă, însă se produce inutil mai multă pentru că țesutul nu reacționează la
existența ei.

B. Reglarea chimică a concentrației de oxigen și de dioxid de carbon în timpul

respirației – chemoreflexul reglării circulației de aer

Normal, concentrația de oxigen este controlată de nivelul concentrației dioxidului de carbon

din sângele arterial.
Debitul de aer/O2/CO2, care se numește VENTILAȚIE – el este de fapt variația volumului
într-un interval de timp – ca notație 𝑉̇
Ventilația este sensibilă la existența dioxidului de carbon, care poate fi sesizată ca din punct
de vedere al sistemului, datorită unor baroreceptori existenți, ca presiune parțială a dioxidului
de carbon în sângele arterial, cu alte cuvinte, nivelul normal al presiunii parțiale a dioxidului
de carbon este în jur de 40 mmHg, și sistemul reacționează chiar la o creștere cu 1-2 mmHg,
crescând de exemplu, ventilația totală a aerului cu o treime. Deci dacă crește cu 1 mmHg
presiunea parțială a dioxidului de carbon, ritmul, fluxul, ventilația aerului se majorează cu o
treime.
Feed-back-ul acesta negativ, crește presiunea dioxidului de carbon, trebuie să crească
ventilația totală, apare un feed-back negativ care este încorporat în caracteristicile
plămânului.
Procedăm ca în cazul celorlalte modele și anume: se separă două componente, se consider că
tot sistemul respirator are două componente și anume:
1. Un schimbător al proporției de gaze;
2. Un regulator al ritmului respirator;

Difuzia oxigenului și a dioxidului de carbon la nivelul alveolar și al capilarelor.

1. O2
Alveolă + capilar
Înăuntrul alveolei, presiunea presiunea parțială a oxigenului PAO2=100 mmHg.
PAO2 = presiunea parțială din alveole pentru oxigen.
Sângele care vine prin sistemul venos are o presiune parțială a oxigenului cam de 40
mmHg și iese cu o presiune de aproximativ 95 mmHg. Oxigenul iese de la presiune mare
și se duce la presiune mică.

2. CO2
Alveola+capilar
Înăuntrul alveolei, presiunea parțială a dioxidului de carbon este PACO2=40 mmHg.
PACO2 = presiunea parțială din alveole pentru dioxidul de carbon.
Sângele care vine prin sistemul venos are o presiune parțială a dioxidului de carbon de 45
mmHg și iese cu o presiune de aproximativ 40 mmHg, pentru că curățăm aerul de ieșire.
Reprezentăm grafic presiunea parțială a oxigenului.
PaO2=presiunea parțială din sistemul arterial pentru O2. Trecerea sângelui în jurul unei
alveole se întâmplă în aproximativ 0,25 secunde.

Similar, pentru presiunea arterială parțială a dioxidului de carbon, care este de la 45

mmHg până la 40 mmHg, tot în 0,25 sec se produce.
Aceste fenomeme se produc în același timp, gradientul de presiuni la oxigen și la dioxid
de carbon este mai diferit deci ar fi tentant să spunem că transferul de oxigen este mult
mai rapid în primul caz decât în al doilea caz, pentru că gradientul este mult mai mare;
dar nu se întâmplă așa, pentru că difuzibilitatea membranei este diferită la oxigen și la
dioxid de carbon – dioxidul de carbon este mult mai solubil în mediul lichid față de
oxigen, și proprietățile membranei sunt în mare parte date de difuzia în apă, ceea ce
înseamnă că viteza de traversare a membranei a dioxidului de carbon față de oxigen este
mult mai mare.
1. Avem o diferență de presiune mai mare dar o difuzibilitate mai mică,
2. Avem o diferență de presiune mai mică dar o difuzibilitate transmembranară mai
mare.
Amândouă se întâmplă cam în același timp.
Schimbătorul de gaz

Avem alveole în care intră niște aer, pe noi ne interesează doar ventilația oxigenului și
ventilația dioxidului de carbon, față de ventilația totală.
Mai avem și alte gaze(ventilație disipată), aici are loc schimbătorul de gaze și ventilațiile
trec mai departe.
Avem așa:

𝑉̇ 𝐶𝑂2 = ventilația de Co2 – este cea care declanșează fenomenele;

𝑉̇ 𝑇 = ventilația totală;

𝑉̇ 𝐷 = ventilația disipată - alte gaze;

𝑉̇ 𝐴 = ventilația alveolară;
𝑃𝑎𝐶𝑂2 =presiunea parțială în sistemul arterial – CO2;
𝑃𝐴𝐶𝑂2 =presiunea parțială în alveole;
Avem difuzia oxigenului din aerul alveolar către sângele din capilare care face trecerea
presiunii parțiale a oxigenului de la 100 la 40 mmHg.
Avem difuzia dioxidului de carbon care se face dinspre sângele capilarelor pulmonare
spre alveole; presiunea parțială a dioxidului de carbon din sângele capilarelor este
aproximativ 45 mmHg și al alveolei este cam de 40 mmHg; și șă considerăm că rata de
producere a CO2-ului datorită metabolismului este notată mai sus (𝑉̇ 𝐶𝑂2), care în regim
staționar ar trebui să fie egală cu
Deci, fluxul acestora al plămânilor dinspre sânge ar trebuie să fie egal cu fluxul de dioxid
de carbon existent în plămâni.
Iar fluxul de dioxid de carbon ar trebuie să fie egal cu diferența fracțiunilor volumetrice a
dioxidului de carbon de la intrarea și ieșirea din alveole, înmulțite cu ventilația alveolară,
adică ar trebui sa fie egal cu volumul de dioxid de carbon care intră și iese din plămâni în
 timpul respirației. Cu alte cuvinte, dacă avem, fracțiunea volumetrică de dioxid de carbon
la inspirație, deci la intrarea în alveole(FinCO2) și fracțiunea/concentrația/proporția/
volumetrică de CO2 la expirație(FexCO2).
Fluxul livrat plămânilor dinspre sânge care este debitul/ventilația CO2-ului care trebuie să
fie egal cu (fracțiunea care intră – fracțiunea care iese) * volumul total la nivel alveolar, și
trebuie să mai înmulțim cu o constantă care este un coefficient care face conversia dintre
unitățile de măsură diferite asociate ventilațiilor alveolare și a celor a producției
metabolice.

𝑉̇ 𝐶𝑂2 = (𝐹𝑖𝑛𝐶02 − 𝐹𝑒𝑥𝐶𝑂2) ∗ 𝑉̇ 𝐴

k=coeficient de adaptare a presiunii pentru ventilația alveolară și cea a producției de CO2
pe cale metabolică;
Cele două sisteme sunt așa:
- pentru ventilația alveolară, se numește sistemul BTPS;
- pentru producția metabolic, se numește STPD(standard – temperature – pressure - )
care se măsoară la 273 K și 760 mmHg.
- Coeficientul este egal cu (presiunea din interiorul corpului – 47)/863;

𝑃𝐵−47
k= 863

PB=presiunea din corp;

Cert este că producția de ventilație metabolică înseamnă că este:

𝑃𝐵−47
𝑉̇ 𝐶𝑂2= 863 *𝑉̇ 𝐴 ∗ (𝐹𝑖𝑛𝐶02 − 𝐹𝑒𝑥𝐶𝑂2)

Aceste concentrații de dioxid de carbon la intrare și la ieșire exprimă de fapt o presiune cu

care CO2-ul acționează asupra aerului alveolar.
Putem să spunem că presiunea parțială a CO2 poate fi exprimată în funcție de presiunea
corpului la nivelul cordului (PB-47) în funcție de concentrația de CO2(legea presiunilor
parțiale a lui Dalton) – care lege spune așa: presiunea măsurată în fază gazoasă este egală cu
suma presiunilor parțiale ale gazelor din componenta sistemului.
Astfel, pot să definesc presiunea la intrarea în alveolă ca fiind presiunea corpului ori
fracțiunea de CO2 la intrare și similar la ieșire, ca fiind presiunea gazoasă la nivelul corpului
ori concentrația CO2 la ieșirea din alveolă.
O să scăpăm de concentrație. Înlocuim ultimele două relații în 𝑉̇ 𝐶𝑂2.
Astfel, rezultă:

În continuare, ne-ar folosi să exprimăm presiunea. Astfel, ↔

Pex=Pout; așa le-am notate u și profa

diferit.
Similar, pentru oxigen. Presiunea de ieșire a O2-ului este egală cu presiunea parțială la
intrarea în alveolă – 863 ori ventilația oxigenului.
Am stabilit care este relația dintre ventilația de CO2 și O2 în funcție de presiunile parțiale la
intrare și debitul de aer inspirat.