Lope de Vega

COMEDII
Bucureşti 1972
Editura UNIVERS

Coperta colecţiei – Vasile Socoliuc

 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

1. Piesele selectate în volumul de faţă au fost traduse după

originalul în limba spaniolă.
Astfel:
Câinele grădinarului, Mofturile Belisei şi Vitejiile Belisei
după textele tipărite în ediţia Lope Félix de Vega Carpio,
Obras escogidas, estudio preliminar, biografia, bibliografia,
notas y apéndices de Federico Carlos Sáinz de Robles, tomo
I–III, Aguillar, Madrid, 1953–1958.
Fata cu ulciorul şi Pentru alţii proastă, pentru ea
deşteaptă, după textul apărut în ediţia Obras de Lope de
Vega, publicadas por la Real Academia Española – Nueva
edición. Obras dramáticas, tom. I –XIII, Madrid, 1916 (vol. I) –
1930 (vol. XIII).
2. Introducerea, scurtele note bibliografice din fruntea
fiecărei piese, cât şi notele explicative din josul paginii aparţin
editurii.
 LOPE DE VEGA (1562–1635)

Opera dramatică a lui Lope de Vega a înflorit în plină

Renaştere spaniolă, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi
începutul celui de-al XVII-lea, când Spania trăia splendoarea
epocii sale de aur, cuprinsă aproximativ între jumătatea
secolului al XVI-lea îşi sfârşitul secolului al XVII-lea, epoca ei
de afirmare şi strălucire, în care se revarsă asupra peninsulei
iberice, spre a invada apoi restul Europei occidentale, râul de
aur din Lumea Nouă.
Cuceririle turceşti din Mediterana, tăind calea comercială
spre India, grăbiseră marile descoperiri geografice de la
sfârşitul secolului al XV-lea, pe care le iniţiază Spania şi
Portugalia.
În căutarea unui drum mai scurt spre Indii, Cristóbal
Colón porneşte spre apus şi descoperă în 1492 continentul
american. Încep campaniile de cuceriri ale Spaniei şi
Portugaliei în Lumea Nouă, care dau un avânt nemaiîntâlnit
comerţului maritim, îngrămădind bogăţii imense în mâinile
claselor avute din ţările Europei apusene. „Limitele vechiului
orbis terrarum fură sfărâmate, pământul fu descoperit, de
fapt, abia acum; tot acum se puseră bazele comerţului
mondial de mai târziu, precum şi ale transformării meseriilor
în manufactură.”1
Noile pământuri sunt jefuite fără milă, prin masacrarea
„indienilor”. După ce iau tot aurul de la căpeteniile
băştinaşilor, conquistadorii încep exploatarea nemiloasă a
indigenilor în minele de aur şi de argint, unde se lucra în
1
Fr. Engels, Dialectica naturii, Introducere, p. 5. Editura Politică, 1954.
condiţiile unui sclavaj de o barbarie fără seamăn. Nu trece
multă vreme şi începe comerţul de negri, aduşi de pe coastele
Africii în minele din Peru sau din Mexic. Este epoca de
înflorire a porturilor Cádiz şi Sevilla. După cum afirmă Lope
în El peregrino en su, patria (Pelerin în patria lui): „În fiecare
an intră prin Sevilla de două ori mai mult aur decât e nevoie
pentru a susţine întreaga Spanie”.
Cu toate imensele bogăţii aduse din America, Spania
rămâne la acelaşi scăzut nivel de dezvoltare economică.
Bogăţia ei este iluzorie. Aurul american produce o
supraabundenţă de numerar şi înlesneşte tranzacţiile comer-
ciale, incitând la lux. Încăput pe mâna marii nobilimi, el
trece repede graniţele Spaniei, pentru plata obiectelor de lux
de care această nobilime nu mai voia să se dispenseze.
Torentul de aur de peste ocean provoacă o răsturnare a
preţurilor, devalorizând moneda. Aurul însuşi se devalo-
rizează din cauza abundenţei lui pe piaţa spaniolă. Burghezia
spaniolă e prea slabă pentru a putea folosi acest torent de
aur în scopuri industriale. Nefiind investit în industrie, ci
cheltuit pentru huzurul aristocraţiei, el aduce ruina ţării,
aparent în plină strălucire. Campaniile militare ale
Imperiului lui Carol Quintul atât în Europa, cât şi în America
cereau întreţinerea unei imense armate gata oricând să
înăbuşe revoltele sociale, precum şi „erezia” protestantă din
ţările vecine. Tendinţa de dominare mondială a Habsburgilor,
care supuseseră Mandra, cotropiseră regiuni întinse din
Italia şi Germania, anexaseră Portugalia şi puteau afirma cu
mândrie că în imperiul lor soarele nu apune niciodată, obligă
pe cuceritori să întreprindă necontenite expediţii militare
pentru menţinerea acestor teritorii supuse cu forţa, erijându-
se în apărători ai catolicismului în Europa frământată de
mişcările populare provocate de Reformă. Ca urmare a unei
religiozităţi exacerbate, odioasa instituţie a Inchiziţiei se
întăreşte, iar în 1522 ia naştere ordinul iezuiţilor. Pentru
realizarea unităţii religioase, în timpul regilor catolici Isabel şi
Fernando, inchiziţia îi expulzează pe evrei, în majoritate
comercianţi şi meşteşugari. Emigrarea a peste 200.000 de
evrei, precum şi persecuţia maurilor, care au fost obligaţi să
se creştineze, au dus la ruina agriculturii şi au stăvilit
dezvoltarea industriei ce începuse să se înfiripeze în prima
jumătate a secolului al XV-lea. După expulzarea maurilor, în
1609, pământurile rămân în paragină. Ţăranii se îndreaptă
în masă spre oraşe, sporind numărul vagabonzilor.
Monarhia spaniolă, în ciuda aparenţelor de putere şi
strălucire, îşi ridica splendidul edificiu al dominaţiei ei
mondiale pe o bază economică dintre cele mai şubrede.
După cum observa Marx în 1854, „...în celelalte state mari
ale Europei, monarhia absolută apare ca un centru
civilizator, ca un element de unificare a societăţii. Acolo ea
era laboratorul în care diferitele elemente ale societăţii erau
contopite şi prelucrate în aşa fel, încât autoadministrarea
locală pe care oraşele o exercitau în evul mediu ceda locul
dominaţiei generale a burgheziei şi autorităţii publice a
societăţii civile. În Spania, dimpotrivă, nobilimea decădea
fără a-şi pierde privilegiile cele mai dăunătoare, în timp ce
oraşele îşi pierdeau puterea lor din evul mediu fără a dobândi
importanţa proprie oraşelor moderne. [...] Monarhia absolută
nu numai că a găsit în Spania un material care prin însăşi
natura sa se opunea centralizării, dar a făcut în plus tot ce
depindea de ea pentru a împiedica apariţia unor interese
comune izvorâte din diviziunea muncii pe scară naţională şi
din diversitatea schimburilor interne, care constituie singura
bază posibilă a unui sistem administrativ uniform şi a unei
legislaţii generale.”2
Se pot distinge în epoca de aur a Spaniei două perioade
bine delimitate. Prima este perioada de ascensiune politică şi
dobândire a supremaţiei mondiale şi corespunde domniei lui
Carol Quintul şi a lui Filip al II-lea. A doua perioadă este a
declinului Imperiului, marcat de înfrângerea aşa-zisei
invincible armada, când englezii devin prima putere maritimă
a lumii. După moartea lui Filip al II-lea în 1598, care lasă
ţara ruinată economic, imperiul spaniol intră într-o perioadă
de declin, ce se va accentua mai ales în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea şi în secolul următor.

2
Marx-Engels; Opere, 10, p. 460, Editura Politică, Bucureşti, 1961.
 Secolul de aur al culturii spaniole reflectă întreaga evoluţie
socială şi politică a ţării. Renaşterea, „cea mai mare revoluţie
progresistă din câte trăise omenirea până atunci” (Engels),
capătă în Spania o configuraţie proprie, având aspecte
adeseori atât de contradictorii şi împletindu-se atât de mult
cu tradiţiile medievale, încât unii cercetători au afirmat că
nici nu s-ar (putea vorbi propriu zis de o Renaştere spaniolă.
Afirmaţia ne apare astăzi, desigur, eronată. Asimilând
complet curentele renascentiste europene, literatura spaniolă
a „secolului de aur” are un profund caracter naţional, prin
păstrarea celor mai valoroase tradiţii populare. Una dintre
particularităţile Renaşterii spaniole este aceea că, pe plan
religios, îi corespunde Contrareforma, pe care mulţi artişti şi
scriitori ai „secolului de aur” au sprijinit-o spiritual. Cele opt
secole de luptă contra arabilor au contribuit la sporirea
spiritului religios şi al misticismului. Înfloreşte literatura
misticilor (San Juan de la Cruz, Santa Teresa de Jesús şi
alţii) şi în teatru vestitele autos sacramentales, pe care le va
cultiva şi Lope, dar cărora le va da deplina strălucire.
Calderón. Deşi Erasm se bucură de mare popularitate prin
cărţile sale de critică a clerului catolic, la conciliul din Trento
teologii spanioli dictează dispoziţiile care vor sta la baza
Contrareformei. Noua valorificare a lumii şi a omului nu
împiedică deci persistenţa tradiţionalului spirit religios. Altă
trăsătură a Renaşterii spaniole e coexistenţa elementului
popular şi local hispan cu elementul universal european cult.
Alături de teme bucolice şi mitologice, vedem păstrându-se
amintirea marilor figuri ale tradiţiei epice medievale: Cidul,
Bernardo del Carpio, Infanţii de Lara. Idealismul se
împleteşte cu realismul, producând opere de o înaltă valoare.
Reînvie romanul cavaleresc şi curtean fantastic, de tipul
romanelor bretone din ciclul regelui Arthur, între care se
remarcă vestitul Amadís de Gaula, romane care proslăveau
virtuţi feudale (credinţa şi vitejia), atât de necesare monarhiei
absolutiste în nesfârşitele războaie expansioniste şi de
înăbuşire a „ereziilor” în Europa. Totodată apare romanul
picaresc, de un realism necruţător, care denunţă realităţile
tragice ale Spaniei „secolului de aur”. Această literatură a
declasaţilor, a vagabonzilor, a aventurierilor dubioşi, care,
împinşi de foame, recurg adesea la cele mai puţin onorabile
expediente, are o evoluţie ce reflectă procesul de decadenţă a
statului spaniol. De la tonul general optimist al lui Lazarillo
de Tormes (1554) se ajunge la tristeţea din nuvelele picareşti
ale lui Cervantes sau din Marcos de Obregón al lui Vicente
Espinel, la amărăciunea şi cinismul din Guzmán de
Alfarache şi din El buscón (Borfaşul) al lui Quevedo.
În perioada a doua a Renaşterii spaniole, Contrareforma
dă vieţii din Iberia un ton de gravă religiozitate şi amărăciune
care înlocuieşte treptat optimismul perioadei anterioare.
În ţară domnea o teroare cruntă. Erau reprimate orice
manifestări de gândire liberă şi de opoziţie faţă de politica
regelui şi a camarilei sale; reprezentanţii bisericii şi organul
lor represiv, „Sfânta Inchiziţie”, erau atotputernici peste
supuşii imperiului spaniol.
Cum a fost posibil, totuşi, ca, în ciuda acestei atmosfere
întunecate a Contrareformei, cultura Renaşterii spaniole să
atingă cel mai înalt nivel? Explicaţia trebuie căutată în
tradiţiile de libertate ale poporului spaniol, datând din epoca
luptei sale eroice împotriva jugului maur. Aceste tradiţii au
îmbogăţit umanismul oamenilor de cultură din timpul
Renaşterii, care şi-au însuşit şi au prelucrat creator
experienţa umaniştilor din alte ţări, exprimând totodată
idealurile, sentimentele şi gândurile poporului spaniol.
Totuşi, în conştiinţa acestor umanişti care, cu rare
excepţii, n-au depăşit idealurile monarhice şi dogma
religioasă, existau contradicţii serioase. Limitele lor se explică
nu numai prin presiunea ideologiei feudalo-catolice deosebit
de puternică în Spania, nu numai prin „groaza sfântă” pe
care reacţiunea o folosea drept armă în lupta împotriva
gândirii libere, ci şi prin faptul că, în majoritatea lor,
umaniştii spanioli, originari din straturile de jos ale nobilimii
– hidalgos – n-au fost în stare să se detaşeze total de ideile
care circulau în mediul lor. Izvorul principal al contradicţiilor
ce sfâşiau ideologia umanistă a Renaşterii spaniole au fost
iluziile şi prejudecăţile caracteristice maselor democratice din
Spania. Oamenii de cultură reflectau în concepţia lor despre
lume nu numai forţa maselor – atitudinea lor critică faţă de
orânduirea feudală, mândria demnităţii şi a independenţei –
ci şi slăbiciunile acestora. Ţărănimea spaniolă (majoritatea
poporului) avea o reprezentare naivă despre puterea regală,
ca apărătoare a poporului de presiunile seniorilor feudali.
Poporul vedea în Biserica catolică o importantă forţă
naţională. Aceste prejudecăţi, ale maselor s-au oglindit şi în
gândirea umaniştilor. Concepţiile lui Lope de Vega – artist
genial, care exprimă cu o extraordinară forţă şi claritate ideile
timpului său – au fost şi ele, adesea, încătuşate de
contradicţia dintre setea de viaţă şi gândirea liberă,
umanistă, pe de o parte, şi dogma religioasă pe de alta; de
contradicţia dintre ura faţă de violenţă şi tiranie, în toate
manifestările lor, şi speranţele iluzorii într-o monarhie
„populară”. Teatrul spaniol al Renaşterii, ale cărui forme
moderne le fixează Lope de Vega la sfârşitul secolului al XVI-
lea, păstrează şi el o puternică influenţă medievală.
Reprezentaţiile religioase (misterele medievale) au fost în
Spania mai frecvente decât oriunde în Europa apuseană. Pe
când în celelalte ţări occidentale Renaşterea a înăbuşit aceste
reprezentaţii, în Spania ele continuă cu acelaşi succes ca
înainte şi tot acum iau naştere celebrele autos
sacramentales.
Procesul de formare a teatrului naţional spaniol a fost
îndelungat, durând în tot cursul secolului al XVI-lea. Un
antecesor al comediei Renaşterii a fost Fernando de Rojas cu
tragi-comedia realistă Celestina, glorificând viaţa în ceea ce
are ea mai caracteristic: tinereţea şi dragostea. Juan del
Encina, Gil Vicente, Torres Naharro creează un teatru de in-
fluenţă populară, ecloge păstoreşti dezbătând probleme de
dragoste, cu zeităţi păgâne şi creştine. Precursorii direcţi ai
lui Lope de Vega, Lope de Rueda cu ai săi pasos şi Juan de la
Cueva prin dramele sale cu subiect istoric accentuează
realismul teatrului, impunând o tematică naţională. Piesele
lor sunt însă destul de modeste atât ca intenţii, cât şi ca
realizare. Nici Cervantes cu ale sale 8 comedii şi 8
entremeses (intermedii – scurte scene comice, reprezentate în
pauzele dintre actele unei piese mai mari), de un puternic
realism, nu reuşeşte să se impună ca dramaturg naţional.
Adevăratul întemeietor al teatrului spaniol modern este
Lope de Vega, pe care însuşi Cervantes îl numeşte „monstru
al naturii, marele Lope care s-a înălţat ca un monarh al
comediei” Lope se impune încă din anii tinereţii ca mare
autor dramatic, întemeind o adevărată şcoală. Creator de o
fecunditate şi o spontaneitate uimitoare, el apare în ochii
contemporanilor ca o minune a naturii. Marii dramaturgi din
generaţia imediat următoare: Tirso de Molina, Vélez de
Guevara, Juan Ruíz de Alarcón se numără printre discipolii
lui. Calderón, el însuşi întemeietor de şcoală, va păstra
formele dramatice fixate de Lope teatrului naţional. Cea mai
cunoscută piesă a lui Calderón, El alcalde de Zalamea
(Judecătorul din Zalameea), nu este decât o prelucrare a
comediei lui Lope cu acelaşi titlu. Clasicismul francez se va
inspira din comedia „secolului de aur” spaniol şi, după cum
va observa Voltaire, făcând aluzie la Mincinosul şi la Cidul lui
Corneille, „prima tragedie cutremurătoare şi prima comedie
de caracter cu care se mândreşte Franţa sunt două adaptări
de piese spaniole”. Pentru străini, Lope era simbolul
literaturii dramatice spaniole. Mai târziu, romantismul îl va
considera un predecesor şi va utiliza în apărarea teoretică a
noilor formule dramatice argumente din micul tratat al
acestuia: El arte nuevo de hacer camedias en este tiempo
(Noua artă de a compune comedii în vremea noastră), în care
se ridicase împotriva preceptelor aristotelice, expunând
inovaţiile pe care le aducea pentru satisfacerea cerinţelor
spectatorilor. Apărarea teatrului său popular, întreprinsă de
Lope în acest tratat, este destul de timidă (noua comedie
creată de el e prezentată ca o concesie făcută gustului
publicului), dar cuprinde principii novatoare deosebit de
valoroase pentru vremea aceea. Principiul imitării naturii,
idee fundamentală în poetica lui Lope de Vega, justifică
amestecul genurilor, atât de cenzurat de autorii de tratate
poetice aristotelice, Hugo, în prefaţa-manifest la Cromwell, va
relua ideile din acest tratat şi va afirma, întocmai ca şi Lope,
că înainte de a scrie o piesă de teatru, „încuie preceptele
clasice cu şapte lacăte”. Poetica lui Lope, precum şi întreaga
sa producţie literară îndreptăţesc afirmaţia că este unul
dintre precursorii romantismului european al secolului al
XIX-lea.
Acest fenomen unic al naturii, considerat al doilea geniu
literar al Spaniei, după Cervantes, a avut o viaţă dintre cele
mai bogate şi interesante, ce ne apare ca un rezumat al vieţii
Imperiului spaniol din epoca de aur. Lope e un artist
spontan, atât de subjugat inspiraţiei de moment, încât
împrejurările vieţii au găsit ecou imediat în operele sale, care
capătă astfel un caracter autobiografic puternic.

*
* *

S-a născut la 25 noiembrie 1562 la Madrid. Părinţii, Félix

de Vega de meserie ţesător, maestru în brodarea veşmintelor
bisericeşti, şi Francisca Fernández Flores del Carpio, erau
originari din La Montaña, regiune considerată chintesenţă a
hispanităţii, şi se stabiliseră abia de un an la Madrid, după
cât se pare în urma unei aventuri sentimentale a lui Félix de
Vega. Micul Lope se remarcă printr-o rară precocitate. După
cum ne relatează discipolul şi primul său biograf, Montalván,
vocaţia lui poetică s-a manifestat chiar înainte de a şti să
scrie. Adesea renunţa la dejun, oferindu-l unor prieteni mai
mari, cărora le dicta versurile compuse cu mare uşurinţă.
Studiile le începe într-un colegiu iezuit în Madrid, unde
capătă primele noţiuni de gramatică şi de retorică, cunoştinţe
de dans şi de muzică şi deprinde mânuirea spadei. Învaţă
latina şi chiar traduce poemul De raptu Proserpinae (Despre
răpirea Proserpinei) al lui Claudian. După moartea tatălui,
când avea şaisprezece ani, familia rămâne într-o situaţie
materială grea şi Lope se vede nevoit să intre ca paj în slujba
lui Jerónimo Manrique, episcop de Cartagena. Continuă să
compună ecloge şi începe să scrie primele comedii în trei
acte. În 1577, la 15 ani, intră la Universitatea din Alcalá de
Henares, universitate tânără, care căpătase strălucire abia în
vremea regilor catolici, dar care rivaliza cu Salamanca prin
seriozitatea studiilor. Timp de patru ani va frecventa
cursurile Universităţii din Alcalá. Devenise încă de pe acum
un poet cunoscut. Romanţe lirice de-ale lui apar într-o
culegere din 1586: Cancionero al lui López Maldonado. În
1585 Cervantes îl laudă în romanul său pastoral La Galatea
(Galateea) ca pe unul dintre cei mai înzestraţi poeţi. Tot din
vremea studiilor la Alcalá datează relaţiile lui amoroase cu
Elena Osorio (Filis din romanţe), ce vor dura cinci ani. Lope
compune comedii pentru trupa de teatru a lui Jerónimo
Velázquez, tatăl Elenei, şi astfel familia ei consimte la această
legătură de dragoste. Când Elena preferă pe un bătrân nobil
şi bogat, Lope pleacă îndurerat la Sevilla şi apoi la Cádiz şi
încetează să furnizeze comedii trupei lui Velázquez. Tinereţea
îi vindecă uşor rănile şi în acelaşi an îl vedem îndrăgostit de
Isabel de Urbina, care-i va deveni soţie. Întors la Madrid,
scrie două poezii, una în latină macaronică, cealaltă în
castillană, în care o batjocoreşte pe Elena şi familia ei.
Poeziile circulă în tot Madridul. I se intentează lui Lope un
proces de defăimare, şi curtea îl condamnă la 2 ani de exil
din regatul Castiliei şi 4 (apoi 8) ani din Madrid. Este clipa
cea mai dramatică din viaţa lui. După ce îşi isprăveşte
pedeapsa, în 1588 o răpeşte pe Isabel de Urbina, cu care se
căsătoreşte. (Fără răpirea aceasta, familia ei n-ar fi acceptat
căsătoria.) În acelaşi an, animat de eroismul tinereţii, se
angajează voluntar pentru „invincibila flotă”, care va fi
distrusă de furtună. Cu rămăşiţele flotei distruse, care
anunţă crepusculul politic al Spaniei, se întoarce în patrie şi
se stabileşte împreună cu familia la Valencia. Urmează o
perioadă de o importanţă deosebită pentru Lope, deoarece
sunt anii formaţiei literare definitive. Producţia lui literară
este foarte bogată. Scrisul era de altfel singura-i sursă de
câştig şi Lope avea de întreţinut acum o familie. Scrie multe
romanţe, dar şi comedii, care se bucurau de un succes de
public din ce în ce mai mare. În 1590 se stabileşte la Toledo,
unde intră în serviciul ducelui de Alba, ca secretar. Îşi
petrece aproape cinci ani la Alba de Tormes, îndeplinind
această funcţie şi continuând să scrie. După cum reiese din
corespondenţa şi din declaraţiile lui, se pare că în tinereţe şi-
a dispreţuit comediile, pe care le considera „versuri
mercantile”, spunând că le scrie pentru bani. Ambiţiile lui
literare erau de a crea poeme eroice şi poezii culte de tip
italian, având ca model pe Petrarca, Ariosto, Tasso, cu care
voia să rivalizeze. Compune într-adevăr romanul pastoral
Arcadia, poemul epic La hermosura de Angélica – Frumuseţea
Angelicăi (conceput încă pe când se afla îmbarcat pe
„invincibila flotă”), amplul poem La Jerusalen conquistada
(Ierusalimul cucerit), după modelul Ierusalimului eliberat al lui
Tasso, pe care el îl numeşte epopee tragică, precum şi sonete
petrarchiste. Dar nu aceste poeme culte, reci şi pedante, i-au
adus faima binemeritată, cum a crezut până aproape de
bătrâneţe, ci comediile pe care le desconsidera ca operă
literară, scrise „para darle gusto al vulgo” (pentru plăcerea
vulgului) şi care aveau să-l facă nemuritor.
În 1595 moare Isabel, soţia blândă şi supusă de la care
avusese două fiice, moarte în fragedă copilărie. Lope poate
veni acum la Madrid, deoarece Jerónimo Velázquez ceruse
justiţiei să-l absolve de restul de pedeapsă, sperând poate că
poetul se va căsători cu Elena, văduvă şi ea. Dar Lope nu
reia relaţiile cu iubita lui din tinereţe. Ieşit din serviciul casei
de Alba, intră ca secretar la marchizul de Malpica şi apoi la
contele de Lemos, protectorul lui Cervantes şi al altor artişti
ai vremii. Funcţia nu-l mulţumeşte şi nici nu-i asigură o
bunăstare materială. În 1598 se căsătoreşte din interes cu
Juana de Guardo, o femeie vulgară, fiica unuia dintre cei mai
bogaţi măcelari din Madrid, care-i aduce o zestre de 22.000
reali. Căsătoria a fost un bun prilej pentru a alimenta
batjocura duşmanilor săi literari, între care se număra şi
marele poet culteran Luis de Góngora. Lope continuă să scrie
atât poeme epice (ca La Dragontea – Dragonteea, despre
aventurile vestitului corsar englez Drake, în 1598), cât şi
comedii, de a căror valoare literară se pare că începe să-şi
dea seama, deşi nu îndrăzneşte s-o recunoască. În jurul lui
1600, ajunsese să se bucure de mare consideraţie în lumea
literelor, ca întemeietor al noii direcţii în teatrul spaniol. În
1604 apare prima culegere din comediile sale (prima parte)
sub îngrijirea unui prieten din Valencia. Publicarea celorlalte
părţi va continua în anii următori, cu deosebit succes, fără
ca Lope să le acorde prea mare atenţie. Abia din 1617 (partea
a IX-a) începe să se îngrijească personal de publicarea operei
lui dramatice. Când i se îmbolnăveşte grav soţia, Lope trece
printr-o criză de misticism şi se preoţeşte în 1614. Dar
temperamentul său vital îl ajută să depăşească repede
această criză şi să-şi continue felul laic de viaţă. În 1609
devenise „apropiat” (oficial) al Inchiziţiei. (Titlul „oficial de la
Inquisitión” nu însemna apartenenţa sau colaborarea cu
Tribunalul Inchiziţiei; era un titlu de onoare şi se acorda în
semn de încredere deosebită din partea bisericii, iar faptul că
i-a fost acordat lui Lope de Vega putea să fie o manevră abilă
a autorităţilor bisericeşti, cu scopul de a şi-l apropia pe
popularul dramaturg.) Tocmai în această perioadă creează
cele mai cunoscute opere, pătrunse de încredere umanistă în
viaţă şi în om. Faima sa de poet dramatic creşte devenind o
adevărată veneraţie din partea contemporanilor. Se spune că,
pe stradă, trecătorii se opreau să-l privească, fericiţi că au
putut să-l vadă pe marele poet. Trecut de cincizeci de ani şi
deşi se preoţise, se lasă dominat de temperamentul său vital
şi duce o viaţă dezordonată. Devoţiunea nu e incompatibilă
cu libertinajul. Cu aceeaşi sinceritate păcătuieşte şi se roagă,
după cum ne mărturisesc scrisorile către ducele de Sessa, în
serviciul căruia intră un timp ca secretar. Lecuit pe deplin de
misticism, îl găsim la Valencia unde continuă să scrie
nenumărate piese de teatru, cu o fantezie inepuizabilă. Anii
bătrâneţii ai sunt umbriţi de o serie de nenorociri familiale:
fiica lui, Marcela, se călugăreşte, şi nu după mult timp Marta
orbeşte şi apoi înnebuneşte. Poemul Corona trágica (Coroana
tragică) îi aduce titlul de doctor în teologie din partea papei
Urban al VIII-lea. În ciuda gloriei de care se bucura, are o
situaţie materială grea, după cum reiese din scrisorile către
ducele de Sessa. În 1632 e îndurerat de moartea Martei,
nenorocire căreia îi urmează peste puţin timp o alta: moare
fiul său preferat, Lope Félix, într-un naufragiu. Dar şirul
loviturilor nu s-a încheiat: fiica lui cea mică, Antonia Clara, e
răpită de un tânăr din anturajul lui Filip al IV-lea. Lope nu
rezistă mult acestor lovituri. Moare în 1635, în plină glorie.
Funeraliile sale au atins proporţiile unui adevărat doliu
naţional. Panegiricele şi elogiile scrise în cinstea lui cu
această ocazie pot fi cuprinse într-un volum impresionant.
Temperament sănătos şi vital, Lope era cordial şi impulsiv,
adesea contradictoriu, vehement şi totodată delicat în
sentimente, sincere întotdeauna. A trăit într-o epocă de
ipocrită austeritate, dar nu s-a preocupat să salveze
aparenţele. Mereu îndrăgostit, n-a avut o iubire demnă de
imortalitate ca Dante sau ca Petrarca. A trăit destul de sărac
(abia la maturitate ajunge la o relativă bunăstare), dar cu
fumuri de mare senior. Era de o generozitate uimitoare, dacă
ne gândim la posibilităţile materiale modeste pe care le avea.
Vesel şi comunicativ, e la polul opus olimpianismului lui
Góngora sau pesimismului amar al lui Quevedo. Opera lui
plină de optimism tineresc, e ca o oază de vitalitate într-o
epocă de deziluzii pesimiste, epocă a decadenţei, în ciuda
splendorii în care se menţinea Spania imperială. S-a lăsat
condus, atât în viaţă, cât şi în operă, de spontaneitatea
temperamentului său tumultuos. Scria fără efort, parcă
jucându-se, cu o naturaleţe surprinzătoare. Multe dintre
comediile lui au fost compuse în mai puţin de 24 de ore,
după cum ne mărturiseşte în Noua arta de a scrie comedii. Ne
uimeşte numărul cunoştinţelor pe care le avea în toate
domeniile. Lexicul întrebuinţat în opera sa literară e de o
bogăţie impresionantă, întrecând chiar pe cel folosit de
Shakespeare.

*
* *

Lope de Vega a fost cel mai fecund autor al tuturor

timpurilor. În anul 1624, după propria mărturie, numărul
comediilor lui se ridica la o mie şaptezeci. Peste opt ani, în
1632, tot el mărturiseşte că ar fi autorul a o mie cinci sute de
comedias. Dacă mai ţinem seama, pe de o parte, că în acest
număr nu intră numeroasele autos sacramentales, producţii
dramatice cu caracter religios, iar pe de alta că din 1632
până în 1635, anul morţii, a continuat să scrie (de fapt
ultima comedie datată a poetului, Vitejiile Belisei, poartă
menţiunea Madrid, 24 mai 1634), ne putem da seama de
ameţitoarea lui fecunditate, care face din el un fenomen unic
în istoria scrisului. Faptul poate apărea cu atât mai
surprinzător, cu cât în toată opera sa, Lope adoptă versul (a
cărui elaborare este relativ mai anevoioasă decât a prozei), şi
cu cât multe dintre piesele sale au la bază un plan şi o
compoziţie atât de mature, încât oricărui alt poet i-ar fi cerut
un timp îndelungat să le realizeze. Cele mai multe dintre
lucrările sale, însă, s-au pierdut, nerămânându-ne cunoscut
nici măcar titlul lor. Astfel, Lope de Vega nu poate fi judecat
decât după cele aproximativ cinci sute de comedii ce ne-au
parvenit. Totuşi şi acesta constituie un număr impozant de
lucrări, neîntâlnit la niciun alt scriitor.
Sistematizarea şi clasificarea vastei sale opere, atât de
adesea întreprinsă, n-a putut fi niciodată exactă. Dificultatea
se datoreşte, în mare parte, faptului că a dat numele generic
de comedias tuturor pieselor sale cu caracter laic, atât
tragediilor cât şi comediilor propriu-zise, divizate în trei acte
(jornadas – zile).
Faptul că Lope de Vega, asemenea celor mai mulţi
dramaturgi ai Renaşterii spaniole, nu ştie să facă o distincţie
precisă între caracterul tragic şi cel comic al literaturii
dramatice, numindu-şi deopotrivă comedias toate operele
amintite (cărora de altfel le şi amestecă trăsăturile cele mai
ireductibile), ne arată că în Spania timpului distincţia
modernă între genuri, aşa cum o cunoaştem astăzi, nu era
încă stabilită. De ce, totuşi, numele generic ce se dă pieselor
de teatru este acela de comedii? Răspunsul la această
întrebare depăşeşte o simplă problemă de nomenclatură,
având o adâncă semnificaţie socială. Nestăpânind distincţia
precisă dintre genuri, dramaturgia spaniolă continuă să
menţină vechile sensuri şi terminologii utilizate în evul
mediu. În această vreme parveniseră din antichitate numai
termenii, dar nu şi înţelesurile de tragedie şi comedie; şi
atunci, neposedând indiciile istorice necesare pentru a le
desluşi sensul, medievalii s-au gândit să le deducă pe cale
etimologică, traducând compuşii greceşti din care acele
cuvinte sunt formate. În felul acesta, după traducerea
aproximativă, dar socotită exactă pe atunci, comedia a primit
sensul de cântec rustic sau cântec popular, fără a fi legat în
mintea acelor oameni de vreo producţie dramatică. O
asemenea interpretare a putut să supravieţuiască evului
mediu. Cu puţin înainte ca Lope de Vega să-şi înceapă
activitatea, mai precis în anul 1580, un umanist atât de
cultivat cum era Montaigne păstrase şi el vechiul sens
medieval al cuvântului. Montaigne vorbeşte despre stilul său
că ar fi „comic”, deşi nu ne provoacă râsul, vrând să
înţeleagă, prin termenul folosit, că stilul său ar fi
nepretenţios, simplu, adaptat vorbirii populare. Utilizarea
cuvântului comedia, interpretat în vechiul său sens medieval,
indică, deci, tocmai caracterul pronunţat popular,
caracteristic dramaturgiei spaniole a epocii de aur.
Pe bună dreptate afirma prologhistul la Partea a XXII-a a
comediilor că Lope „înaintea lui n-a avut pe nimeni de imitat,
iar după el nimeni n-a putut să-l imite pe deplin”. Lope a
găsit forma de teatru cea mai potrivită cu cerinţele Spaniei
epocii de aur. El introduce inovaţii ce se vor păstra de-a
lungul întregului secol al XVII-lea. Caracterul popular al
teatrului său îi asigură marele succes şi durata
impresionantă a şcolii dramatice create de el, poate cea mai
lungă pe care a înregistrat-o vreodată istoria literară a
Europei.
Între inovaţiile teatrului lui Lope se numără renunţarea la
cele cinci acte ale tragediei clasice şi adoptarea împărţirii în
numai trei acte. Teatrul lui Lope face să triumfe versul
asupra prozei. Versul e în general octosilabic, dar e îngăduită
o mare varietate de metri de caracter popular, spre deosebire
de invariabilii şi solemnii alexandrini ai teatrului clasic
francez de mai târziu. Lope desconsideră legea celor trei
unităţi, renunţând la unitatea de timp şi de loc şi păstrând-o
numai pe cea de acţiune, într-un înţeles mult mai larg decât
apare la teoreticienii italieni. Interesul publicului avid de
emoţii e menţinut prin păstrarea pentru final a unui
deznodământ neaşteptat şi de cele mai multe ori fericit. În loc
să concentreze acţiunea în jurul unui erou, Lope subliniază
necesitatea unităţii interne, a unităţii de concepţie. Partizan
al amestecului genurilor, la puritatea cărora ţineau atât de
mult autorii de tratate poetice ale Renaşterii italiene, el
respinge împărţirea strictă în tragedii şi comedii, arătând că
este posibil şi necesar să se împletească tragicul cu comicul,
deoarece „natura însăşi ne dă astfel de modele şi frumuseţea
ei provine din varietate”. În privinţa personajelor se remarcă
figura „graţiosului” (gracioso), servitorul inteligent şi
descurcăreţ, care-şi scoate adesea stăpânul din situaţiile cele
mai dificile şi care constituie un element comic, de contrast,
fiind o întrupare a realismului, a practicismului şi a
spiritului critic. „Graţioşii” lui Lope, neîntrecuţi în tot teatrul
spaniol prin naturaleţea şi prospeţimea lor, sunt
incomparabil superiori celor creaţi de Calderón, aducând pe
scenă bunul simţ popular şi critica socială de pe poziţiile cele
mai democratice. Lope dă o mare importanţă dinamismului
exterior al acţiunii şi al intrigii, neglijând uneori studiul
psihologiei personajelor, care apar adesea caracterizate
sumar, spre deosebire de teatrul clasic francez, cu mai
puţină mişcare, dar mai psihologic şi generalizator.
În imensul repertoriu dramatic al lui Lope de Vega, nucleul
îl constituie tradiţiile spaniole. Teatrul său ne oferă o infinită
varietate de subiecte, personaje, situaţii tipic spaniole. Lope
fixează pentru întregul secol trei teme principale: epică,
religioasă şi a onoarei. Piesele cu sfinţi (înfăţişând cazuri de
convertiri, de căinţă, minuni), cu subiect biblic şi autos
sacramentales nu arată preocupări religioase de ordin
intelectual, Religiozitatea lui Lope e naivă şi sinceră, de tip
popular. Şi tema onoarei este tratată tot în spirit popular.
Mult-dezbătuta problemă a onoarei, pentru care au arătat
atâta neînţelegere secolele următoare, a căror mentalitate
morală era cu mult mai blândă şi mai îngăduitoare decât a
austerului secol al XVII-lea, capătă în teatrul lui Lope o
importanţă de prim-ordin, Sentimentul onoarei era atribuit
de obicei numai nobililor, dar Lope, cu simpatia lui pentru
tot ce e popular, îi face şi pe oamenii simpli capabili de acest
sentiment.
 Majoritatea moştenirii lui dramatice e consacrată
contemporaneităţii. Dar nu toate laturile vieţii i-au atras
atenţia. În centrul comediilor sale cu tematică contemporană
se găsesc mai ales conflicte personale şi de familie, provocate
de dragoste (vestitele comedii de „mantie şi spadă”), iar
zugrăvirea fondului social e redusă la minimum. Spre
deosebire de contemporanii săi, Cervantes, Quevedo şi
autorii romanelor picareşti, Lope n-a văzut pe ce fundament
putred înflorea viaţa strălucitoare a Curţii Spaniole şi n-a
simţit profunda decadenţă spre care se îndrepta Imperiul.
Una dintre problemele cele mai stringente ale vieţii
spaniole din timpul lui Lope de Vega era monarhia. La fel ca
majoritatea umaniştilor spanioli din timpul său, Lope era un
partizan convins al conducerii monarhice. Spre deosebire
însă de istoriografii şi de ideologii oficiali ai absolutismului
spaniol, el nu şi-a concentrat atenţia asupra drepturilor
monarhului, ci asupra obligaţiilor sale faţă de popor. În
piesele consacrate acestei probleme se conturează idealul
utopic al unei puteri monarhice bazată pe popor şi acţionând
spre binele poporului. Acest ideal al „monarhiei populare” era
reflectarea iluziilor naive ale maselor, care vedeau în monarh
un apărător împotriva feudalilor.
Lope a căutat in trecutul ţării sale exemple de unitate a
monarhiei cu poporul. Asemenea exemple ofereau
conducătorii cântaţi de popor în romanţe şi în poeme epice.
Astfel apar în dramaturgia lui figuri de monarhi „ideali”,
precum şi figura unui simplu plugar, care devine con-
ducătorul unui regat. Aceeaşi ideea stă, în fond, şi la baza
pieselor în care dramaturgul descrie regi tirani şi despoţi. Aici
îl interesează în special urmările politicii tiranice asupra
soartei muritorilor de rând. Lope de Vega îi condamnă cu
hotărâre pe tiranii care umilesc omul simplu.
În piesele istorice, Lope nu se ocupă numai de activitatea
regilor, buni sau răi. Pe arena evenimentelor istorice apar
numeroşi oameni simpli, aparent neînsemnaţi. Împrumutând
adeseori din cântecele şi din legendele populare subiectul
acestor piese, dramaturgul zugrăveşte o galerie întreagă de
eroi ieşiţi din popor. Una dintre ideile centrale a acestor
drame populare este cinstea omului simplu, tratată de pe
poziţii umaniste.
Dramele populare ale lui Lope de Vega sunt cu adevărat
novatoare, atât prin conţinut, cât şi ca formă artistică. El
este unul dintre primii dramaturgi din lume care au adus pe
scenă omul din popor nu sub aspect comic, ci reprezentând
trăsăturile-i eroice, punându-l în centrul conflictelor tragice.
Schema tematică surprinsă la cele mai reprezentative
drame ale lui Lope de Vega poate fi redusă la un tip fix şi
foarte simplu. Ca mobil al conflictului apare mai întotdeauna
iubirea. O singură femeie este iubită concomitent de doi
bărbaţi, primul dintre ei având drepturi cu caracter de
legitimitate (logodnic sau soţ), iar al doilea fiind uzurpator.
Unul dintre cei doi bărbaţi trebuie până la sfârşit să moară.
Un asemenea teatru, cu tipuri şi situaţii date dinainte,
satisfăcea pe deplin înclinaţiile tipizante ale spectatorilor din
acea vreme. Orice manifestări dramatice populare, privite în
aspectele lor cele mai variate, de la misterele medievale şi
până la comedia dell’arte, răspund acestei condiţii. Fiind deci
vorba de demonstrarea aceleiaşi teoreme dramatice, punctul
de plecare al poetului spaniol apare cu mult mai redus decât
acela al altor dramaturgi, cum ar fi Shakespeare, care
dispune de o ameţitoare bogăţie de motive. Dar tocmai
această „scădere” a lui Lope devine premisa celei mai înalte
calităţi a lui. Poetul apare ca un virtuoz ce cântă pe o singură
coardă, producând efectele resurselor integrale ale
instrumentului respectiv. Este de necrezut la câte variaţii a
putut să supună Lope de Vega unica sa temă.
El este însă nu numai un dramaturg de o mare forţă
tragică, ci şi un comediograf ce atinge uneori acea strălucire
şi amploare întâlnită numai la Shakespeare, contemporanul
său, şi la Molière, autor care de altfel l-a şi imitat adesea. Dar
nerespectarea limitei dintre genuri face din comediile lui Lope
lucrări mai stufoase decât ale celor doi dramaturgi amintiţi;
ele se îmbogăţesc de multe ori cu scene de cel mai intens
tragism. Bunăoară, piesa intitulată La fuerza lastimosa
(Necesitatea dureroasă) este trecută în categoria comediilor
numai fiindcă într-însa nu are loc nici un omor şi se termină
în chip fericit. În sine, însă, piesa prezintă puţine trăsături de
comedie propriu-zisă. Lope de Vega analizează aici evoluţia
unei chinuitoare gelozii feminine în care intră şi durerea
orgoliului de clasă jignit. De aceea, multe din scenele piesei
sunt mai sfâşietoare chiar decât cele ale dramelor sale. El
anticipă aici cu două veacuri comedia „lacrimantă” din veacul
al XVIII-lea, numai că o amplifică după gustul spaniol, cu
situaţii de o răscolitoare cruzime, ca aceea în care soţul, în
urma unui legământ, trebuie să-şi ucidă soţia iubită. Multe
dintre comediile poetului cuprind tot atâtea scene patetice pe
câte scene comice cuprind dramele sale. Totuşi, nici notele
distinctive ale celor două genuri nu trebuie scăpate din
vedere.
Mai întâi, în opera sa comică urzeala intrigii apare cu mult
mai bogată şi mai complicată decât în drame; câteodată este
chiar prea încărcată, desfăşurându-se parcă într-un arabesc
de situaţii şi de evenimente. În labirintul acţiunii se poate
desprinde, sub raportul tematicii, o schemă triunghiulară ce
poate fi surprinsă şi în drame. Aici însă coordonatele
triunghiului se schimbă. Pe când în drame de obicei doi
bărbaţi iubesc aceeaşi femeie, în comedii, de cele mai multe
ori, două femei iubesc acelaşi bărbat. Aşa se întâmplă,
bunăoară, în Câinele grădinarului în Vitejiile Belisei, în
Necesitatea dureroasă sau în Fata cu ulciorul. În toate aceste
comedii, bărbaţii apar schiţaţi în grabă, în vreme ce ade-
vărata luptă se dă între cele două personaje feminine rivale.
Dar nu numai când punctul de plecare este iubirea, ci şi
când mobilul dramatic se dovedeşte a fi altul, conflictul se
poartă tot între două femei, ca în comedia Pentru alţii
proastă, pentru ea deşteaptă, unde, prin Diana,
fermecătoarea eroină, poetul satirizează moravurile şi
intrigile unei curţi ducale italiene. Deosebirea esenţială a
conţinutului dintre drame şi comedii ar corespunde, deci,
unei concepţii cu privire la o anumită distincţie întrevăzută
de Lope între psihologia masculină şi cea feminină, fenomen
determinat de împrejurările sociale ale timpului, de
mentalitatea feudală.
 Distincţia dintre spiritul viril, radical şi intransigent, şi
spiritul feminin mai conciliant şi mai accesibil
compromisurilor, fapt ce decide şi deosebirea esenţială dintre
dramele şi comediile lui Lope de Vega, se leagă de o problemă
specială. Din distincţia stabilită mai sus, unii critici burghezi
au dedus că femeile sunt desconsiderate şi privite cu
uşurinţă de către Lope, ceea ce ar face din comediile sale
lucrări mai puţin adânci şi mai arbitrare decât dramele. În
societatea feudală, femeia, fiind mai aservită decât bărbatul
aparţinând aceleiaşi clase, devine în consecinţă mai puţin
stăpână pe tot ceea ce ţine de propria-i persoană, chiar pe
viaţa ei lăuntrică, adică pe aspiraţiile, pasiunile şi
simţămintele ei. Poetul nu face decât să transcrie în mod
realist o stare de fapt; punctul său de vedere, pe care are
ocazia să-l proclame de atâtea ori, este altul, dovedind o
poziţie dintre cele mai avansate. În această privinţă devine
deosebit de reprezentativă figura doñei María din Fata cu
ulciorul, acest Cid feminin, care răzbună ofensa adusă
bătrânului ei părinte, ucigând pe cel care l-a pălmuit. În
acelaşi sens, şi personajele feminine din drame relevă o
neobişnuită tărie sufletească, ajungând până la gestul de a
porni în fruntea unei răscoale populare, ca în Fuenteovejuna
(Fântâna turmelor). Dar tăria sufletească a femeii nu
transpare numai din acţiuni momentane cu caracter
spectaculos, ci şi din iniţiative de mare voinţă, realizate
trudnic în curs de mai mulţi ani şi dirijate către emanciparea
ei, în accepţia modernă a cuvântului. Drept mărturie ne
poate sluji tragi-comedia Cel mai mare judecător, în care Lope
recunoaşte fără rezerve capacitatea feminină de a îndeplini
funcţiuni publice de mare răspundere, ce se acordau numai
bărbaţilor. Deghizată în bărbat, Rosarda, protagonista piesei,
face studii juridice strălucite, după care, prin meritele ei
exclusive şi neştiindu-se că este femeie, ajunge judecător
suprem în oraşul Toledo, demnitate pe care o îndeplineşte cu
cea mai desăvârşită competenţă. Se pare că personajul
Rosardei ar fi avut un model real în celebra poetă doña
Feliciana Enríquez de Guzmán, pentru care Lope avusese o
mare admiraţie.
 Conţinutul principal al comediilor de dragoste scrise de
Lope de Vega este lupta îndrăgostiţilor pentru dreptul de a se
căsători (conflict întâlnit şi la mulţi alţi dramaturgi din
timpul Renaşterii). Lope alege însă adesea căi originale
pentru tratarea conflictului. El nu prezintă niciodată
dragostea ca pasiune pur fizică (cum era adesea în societatea
aristocratică a timpului), ci ca un sentiment profund, ce
afirmă ideea personalităţii umane. Atitudinea critică a
scriitorului faţă de prejudecăţile de castă apare cu mare
claritate într-una dintre cele mai populare comedii ale sale,
Câinele grădinarului. Conflictul între dragoste şi inegalitatea
socială stă şi la baza multor altor piese ale dramaturgului.
Afirmând idealurile noi, umaniste, dramaturgul atacă în
aceste piese una dintre bazele societăţii feudale, ideea că
trecerea graniţelor dintre clasele sociale este imposibilă. Mai
mult, dramaturgul nu se opreşte la ideea egalităţii tuturor –
nobili şi oameni de rând – în faţa dragostei, ci subliniază
adesea că, în sfera sentimentelor, ca de altfel în multe alte
privinţe, omul din popor este superior. Atât Belisa, din
Mofturile Belisei, cât şi Diana din Câinele grădinarului aparţin
marii aristocraţii. Ele iubesc, însă, fiecare pe câte un bărbat
inferior lor în ierarhia socială. Belisa merge chiar atât de
departe, încât se îndrăgosteşte de un sclav, care până la
urmă se dovedeşte a nu aparţine în realitate acestei categorii
năpăstuite. Din inegalitatea de clasă a partenerilor se naşte
un puternic conflict în conştiinţa personajelor feminine.
„Blestemată fii, onoare, / Născocire tare tristă / Pentru
pătimirea mea!” spune Diana, în Câinele grădinarului (actul
al III-lea, scena a VI-a). Iar Belisa dă un caracter şi mai
precis acestui protest: „Blestém pe acel ce-a scornit / Legi de
inegalitate / Spre-nfrângerea inimii noastre / Şi-a cinstei
ştirbire: blestém!” (actul al II-lea, scena I). Prin gura Belisei,
Lope de Vega riscă, deci, expresia temerară pe atunci „legi de
inegalitate”. Asemenea legi sunt condamnate de autor, ca
fiind arbitrare şi nevalabile, înăbuşind glasul infailibil al
naturii. În Fata cu ulciorul, pe doña María, care se dădea
drept slujnică, Leonór caută s-o convingă a renunţa la
iubirea nobilului don Juan, spunându-i: „...Prietenia cere /
Rang egal, egală-avere”. La care doña María îi răspunde: „Şi
stihiile cu greu / Şi-ar afla-mpreună locul, / Căci pământul
apa-l sapă, / Aerul ia vămi din apă, / Şi-mpreună ucid focul.”
(actul al II-lea, scena a IX-a). Prejudecăţilor de castă, care
domneau în acea vreme, Lope de Vega le opune urmarea
înclinaţiilor naturale, de partea cărora este adevărul. Dacă ne
gândim că în restul dramaturgiei europene o asemenea
problematică apare abia în comedia şi în drama burgheză din
veacul al XVIII-lea, putem aprecia la justa ei valoare
anticiparea surprinzătoare a marelui dramaturg spaniol.
Conflictul între concepţiile tradiţionale şi cele noi,
umaniste, nu se desfăşoară decât excepţional în conştiinţa
eroilor (una dintre excepţii este, cel puţin la început, comedia
Câinele grădinarului); de cele mai multe ori, însă, exponenţii
celor două tipuri de morală sunt personaje diferite, în faţa
energiei şi a inventivităţii tinerilor exponenţi ai moralei
umaniste, apărătorii concepţiilor conservatoare se dovedesc
neputincioşi. Aici apar concomitent atât calităţile, cât şi
slăbiciunile concepţiei dramaturgului: încrederea în armonia
personalităţii, care l-a făcut să se ridice împotriva modului de
viaţă patriarhal, l-a condus uneori la idealizarea realităţii
obiective, în care lupta noului cu vechiul era mult mai
încordată şi făcea mai multe jertfe în tabăra noului decât în
piesele lui.
Lope de Vega are puţine comedii „psihologice”, în care
evoluţia eroilor este resortul acţiunii dramatice. Dar chiar
dacă rămân inferioare dramelor în ceea ce priveşte
pătrunderea psihologică, comediile sunt superioare sub
raportul criticii sociale. Iată, bunăoară, Mofturile Belisei, în
care, cu o necruţătoare forţă satirică, este zugrăvită lumea
îmbogăţiţilor de pe urma exploatării ţinuturilor nou
descoperite ale Americii. Aceşti oameni sunt înfăţişaţi în
toată deşertăciunea bogăţiei lor, plini de capricii şi de
extravaganţe, neurmărind altceva decât satisfacerea
instinctelor. Risipitori când este vorba de bizareriile lor, dar
dispreţuitori faţă de interesele altora, ei îşi permit, bizuiţi pe
avere, să încalce chiar „legile onoarei”, atât de riguros
respectate în Spania timpului. Lope evocă aici magistral o
familie nobilă în plină disoluţie morală, după ce a fost atinsă
de morbul banilor ca de un germene al nebuniei. În sânul
acestei familii creşte Belisa, tipul fetei răsfăţate până la totala
ei deformare morală. Tânărul personaj feminin se rânduieşte
în categoria preţioaselor sau a mofturoaselor, ceea ce ar
corespunde mai curând termenului spaniol las melindrosas.
O asemenea melindrosa este şi Belisa, fiinţă afectată,
artificială, a cărei alambicare pretenţioasă în orice
manifestare a ei atinge culmile grotescului. Realizarea lui
Lope de Vega nu se arată cu nimic inferioară Preţioaselor
ridicole a lui Molière, pe care, de altfel, a şi inspirat-o.
Satirizarea efectelor la care duce viaţa opulentă şi inutilă din
familiile îmbogăţiţilor relevă forţa şi talentul de critic social al
autorului.
Comediile lui Lope de Vega mai prezintă numeroase
aspecte ale societăţii spaniole contemporane lui. Printre
altele, critica poetului atacă una dintre cele mai ruşinoase
tare ale vremii: este vorba de reintroducerea sclaviei, care, în
unele ţări, începe să existe paralel cu iobăgia, ca unul dintre
rezultatele expansiunii coloniale a unor ţări europene. Primii
sclavi negri au fost aduşi din Africa în Portugalia pe la jumă-
tatea veacului al XV-lea, aşa cum relatează cronicarul
portughez Zurara. De atunci, sclavia se continuă, în unele
ţări, până în a doua jumătate a veacului al ΧΙΧ-lea. Foarte
curând, sclavia nu s-a mai limitat doar la persoanele cu
pielea neagră, ci i-a atins şi pe albi, chiar pe locuitorii ţării
neo-sclavagiste respective. Lope de Vega ne înfăţişează unul
dintre aspectele de început ale acestei stări. Ne referim din
nou la comedia Mofturile Belisei, de unde putem afla tristele
condiţii de viaţă ale sclavilor din Spania „secolului de aur”.
Adesea, pentru a fi recunoscuţi în caz de fugă, li se ardea pe
faţă cu fierul litera F, iniţiala cuvântului fugitivo (fugar).
Poetul ne face cunoscute şi torturile la care stăpânii lor
aveau dreptul să-i supună, printre altele stropirea pe trupul
gol cu picături fierbinţi de grăsime topită. Toate aceste date
relevă valoarea incontestabilă de documente sociale ale
comediilor lui Lope de Vega.
 Trăsătura esenţială în dramaturgia lui Lope de Vega este
realismul. Aici poetul se arată reprezentativ sub trei aspecte:
al caracterelor, al pitorescului oferit de împrejurările locale,
al lexicului şi alocuţiunilor rustice. Mai întâi, caracterele
sunt acelea pe care i le punea la dispoziţie Spania timpului
său: caractere dârze, excesive chiar, îndărătnice. Realismul
tratării răspunde gustului popular, înclinat să exercite o
răspicată judecată morală asupra caracterelor înfăţişate,
operaţie ce reclamă prezentarea lor în viziuni tipizante. Al
doilea aspect al acestui realism este redarea plină de culoare
a specificului local, a priveliştilor, a datinelor, a serbărilor, a
detaliilor caracteristice din tradiţia poporului. În piesele lui
Lope de Vega defilează o întreagă Spanie pitorească, în care
se succed pe rând fântânile Madridului, unde tinerele fete
din popor se duc cu ulciorul la apă, locurile de petreceri
populare la malul râului Manzanares, luptele de tauri în
arene, exuberantele dansuri spaniole însoţite de castaniete,
până şi evocarea acelei ciudate maja, tânără fată exagerat de
gătită, aşezată pe o masă în stradă, în jurul căreia alte fete
umblă cu cheta. Peste tot surprindem ataşamentul profund
al lui Lope faţă de pământul spaniol, cu toate aspectele, cu
obiceiurile şi cu tradiţiile sale. În sfârşit, o ultimă latură a
realismului dramaturgului se leagă de vioiciunea şi
spontaneitatea dialogurilor, de materia lexicală şi, îndeobşte,
de vorbirea utilizată în comedii. Vocabularul, expresiile
locale, crudităţile savuroase ale limbajului sunt extrem de
abundente. Deşi ştie să folosească şi stilul cavaleresc sau pe
cel pastoral, caută, totuşi, pretutindeni ocazia să reveleze
frumuseţea vorbirii populare cu particularităţile ei
imaginative, cu proverbele ei, cu alocuţiunile ei colorate şi
cumpănite totodată, din care se desprinde înţelepciunea
seculară a poporului. Dar la acest capitol al vorbirii trebuie
ataşat şi acela al versificaţiei. Lope de Vega cultivă versul
scurt popular, îndrăgit de întregul teatru spaniol al
Renaşterii. Poetul face uz de o nesfârşită varietate de ritmuri,
împrumutate mai toate din vechile romanţe şi cântece ale
poporului. Versul popular constituie una dintre marile
mândrii ale teatrului spaniol, făcându-l să ocupe un loc
aproape unic în dramaturgia europeană.
Lope de Vega se rânduieşte printre cei mai optimişti poeţi
dramatici europeni, depăşind cu mult, sub acest, raport, pe
unii dramaturgi de talia lui Shakespeare sau Molière. În
piesele lui Lope, un spirit robust, sănătos, exuberant, ştie
totdeauna să taie nodul gordian, depăşind conflictele cele
mai dureroase, dificultăţile cele mai inevitabile, situaţiile cele
mai insolubile. Eroii lui sunt firi caracteristice pentru epoca
Renaşterii, plini de viaţă, activi, cutezători, cinstiţi. Lope
creează imaginea înviorătoare a omului senin, încrezător,
hotărât, în luptă cu asperitatea împrejurărilor. Acest
optimism este una dintre cele mai de preţ caracteristici pe
care le-a dat artei sale gustul şi spiritul popular.
În condiţiile reacţiunii feudalo-catolice, piesele lui Lope de
Vega erau prea îndrăzneţe. Ele au fost denaturate, uneori
chiar interzise. Curând după moartea dramaturgului, în
1644, consiliul regal a interzis în mod special operele lui,
care, se spunea, „au făcut atâta rău bunelor moravuri”.
Dar Lope de Vega rămâne una dintre cele mai proeminente
figuri ale dramaturgiei universale.

Editura UNIVERS
CÂINELE GRĂDINARULUI

(EL PERRO DEL HORTELANO)

COMEDIE ÎN TREI ACTE

Traducere de
AUREL TITA
 Câinele grădinarului este una dintre cele mai renumite şi
ingenioase comedii ale lui Lope de Vega şi a slujit drept
model pentru numeroase imitaţii. Tipărită de autor în anul
1618 în volumul al XI-lea al comediilor sale, a fost scrisă,
probabil, între anii 1613–1616.
Datorită subiectului asemănător cu acela al unei piese de
Augustin Moreto, precum şi a asemănării numelor date
personajelor, piesa a apărut în culegerea Comedias escogidas
din 1666, sub titlul La condesa de Belflor (Contesa de Belflor),
atribuită autorului sus menţionat.
Diana, contesă de Belflor, este socotită unul dintre cele
mai reuşite tipuri feminine create de Lope de Vega.
 PERSOANELE

DIANA, contesă de Belilor.

Contele FEDERICO.
LEONIDO, slujitorul său.
ANTONELO, slujitor.
TEODORO, secretarul Dianei.
MARCELA.
DOROTEEA.
ANARDA, cameristă.
OTAVIO, majordomul Dianei.
FABIO, gentilomul Dianei.
Contele LUDOVICO.
FURIO, slujitor.
LIRANO, slujitor.
TRISTAN, slujitorul lui Teodoro.
Marchizul RICARDO.
CELIO, slujitorul lui.
CAMILO, majordom al contelui Ludovico.

Acţiunea se petrece în Italia, la Napoli.

 ACTUL ÎNTÂI

O sală în palatul contesei.

Noapte. Teodoro, înfăşurat într-o pelerina împodobită cu fireturi, şi
Tristan intră în fugă.

SCENA I

Teodoro, Tristan.

TEODORO

Fugi, Tristane, nu mai sta!

TRISTAN

Vai, grozavă boroboaţă!...

TEODORO

Măi, ne-o fi văzut la faţă?

TRISTAN

Nu ştiu. Bănuiesc că da.

Ies. În urma lor intră Diana, contesa de Βelflor.

SCENA A II-A
Diana, singură.

DIANA

Hei, stimate domn, ia vin’

Să vorbesc niţel cu tine!
Păi aşa te porţi cu mine?
Hai şi-ascultă-mă puţin...
Nu-i un om, nu-i un slujbaş
Pe aici?... Sunt eu năucă?...
Totuşi, n-a fost o nălucă,
Nici, cumva, un vis poznaş…
Toţi dormiţi pe întrecute?

Intră Fabio, un servitor.

SCENA A III-A
Diana, Fabio.

FABIO

Înălţimea-voastră strigă?...

DIANA

Parc-ai fi de mămăligă.
Mişcă, prostule, mai iute!
Sări, aleargă, dă năvală,
Răscoleşte tot cuprinsul
Ca să-mi afli cine-i insul
Care-o şterse-acum din sală...

FABIO

Chiar din sală?... Doamne, bine-i!...

DIANA

Nu mai zăbovi, momâie,

Ci răspunde-mi din călcâie!...
Ce trădare! Ştiu eu cine-i...

Fabio iese. Intră Otavio.

SCENA A IV-A
Diana, Otavio.

OTAVIO

V-auzisem pe fereastră
Glasul. Dar, cinstit să fiu,
Nu credeam c-aşa târziu
Aţi fi fost Nălţimea-voastră.

DIANA

Ard de râvnă cum să plece

La culcare mai degrabă
Domnii ăştia. Dar, la treabă,
Nici un melc nu i-ar întrece!
(Tare, către Otavio.)
Umblă oamenii prin casă
Chiar şi noaptea, după plac,
Din pridvor până-n iatac.
Vouă, însă, ce vă pasă...
Barem dumneata – viteaz
Staroste de slugi – n-alergi
Ca ocara să o ştergi,
Când auzi că-s la necaz...

OTAVIO

V-auzisem pe fereastră
Glasul. Dar, cinstit să fiu,
Nu credeam c-aşa târziu
Aţi fi fost Nălţimea-voastră...

DIANA

Nu sunt eu, vezi bine... Du-te.

Osteneşti şi e prăpăd...

OTAVIO

Doamnă...

Intră Fabio

SCENA A V-A
Aceiaşi, Fabio.

FABIO

N-apucai să-l văd:

Ca un şoim zbură de iute!

DIANA

N-ai văzut măcar ce poartă?

 FABIO

Ce să poarte? Iatagane?....

DIANA

Mantie cu găietane!

FABIO

Cum zorea pe scări, spre poartă...

DIANA

Muierească vi-i plămada!

FABIO

...A zvârlit cu pălăria

Şi-a fugit, stingând făclia,
Fluturând prin beznă spada...

DIANA

Te mai trec şi-acum fiori:

Eşti viteaz cât un gândac!

FABIO

Ce-aţi fi vrut, mă rog, să fac?

DIANA

Să-l înfrunţi şi să-l omori!

OTAVIO

N-are el aşa plămadă!

Dar, la drept vorbind, coniţă,
De-ar fi fost un om de viţă,
Cinstea nu-ţi zvârleai pe stradă
De la uşă?...

DIANA

Cum să fie
Om de viţă? Mie-mi spui?...

OTAVIO

Sunt în Napoli destui

Care te-ar dori soţie.
Arşi de dragoste şi chin
Ca de jarul unei boale,
Zi şi noapte-ţi dau târcoale,
Să te vadă, cel puţin.
Nobil e, nu-ţi fie teamă.
Fabio cu pălăria
L-a văzut stingând făclia.
Ţie, iar...

DIANA

De bună seamă,
Şanse ai să nu te-nşeli.
Ε un cavaler şi, poate,
Toate slugile-mi netoate
Le va duce cu momeli...
Dar urzelile-i viclene
Le descurc, eu, de îndată.
(Către Fabio.)
Du-te repede şi cată
Pălăria lui cu pene!

FABIO
 O mai fi?

DIANA

Cum să nu fie?
Când fugea răgaz n-avea
Să se-aplece după ea.

FABIO

Plec s-o caut cu-o făclie.

Iese.

SCENA A VI-A
Diana, Otavio.

DIANA

Ţin, acum, cu dinadinsul

Să destram cuibarul clicii
Şi să-i mătur toţi complicii
Dacă aflu cine-i insul.

OTAVIO

Bine faci. Credeai în ei

Şi-ţi plătiră cu necazuri.
Pe asemenea obrazuri
N-are rost să pui temei...
Ştiu: deşi eşti amărâtă,
Te mai amărăsc şi eu,
Dojenindu-te mereu.
Firea ta îi întărâtă!
Înciudaţi că nu te bucuri,
Uite, peţitorii tăi,
Vrând să-ncerce alte căi,
Te mai bagă şi-n buclucuri
Tot sperând c-or fi iubiţi…

DIANA

Ştii ceva?

OTAVIO

Aş!... Lumea spune

Că, deşi eşti o minune,
Nu e chip să te măriţi.
Rangul tău le dă de furcă.
Chiar când dragostea-i îmbie...

Intră Fabio.

SCENA A VII-A
Aceiaşi, Fabio.

FABIO

Uite,-am dat de pălărie,

Da-i plouată ca o curcă!

DIANA

Ce-o fi asta?

FABIO

Naiba ştie!
Craiul a zvârlit cu ea.
 OTAVIO

N-am văzut în viaţa mea

Mai grozavă murdărie!
Ε cu ochi şi cu sprâncene...

DIANA

Asta-i?

FABIO

Asta-i de la el.
Ε un hoţ! Ε un mişel!

OTAVIO

Ia te uită ce mai pene!...

Ăla care a tulit-o
Urmărea ceva arginţi...

DIANA

Am să-mi ies, cu voi, din minţi!

FABIO

Totuşi, p-asta a zvârlit-o!

DIANA

Însă penele-i semeţe

Unde-or fi, c-avea o mie?

FABIO

S-au aprins de la făclie

Şi-au rămas doar nişte beţe...
Icar n-a păţit la fel?
Soarele a fost făclia;
Noul Icar – pălăria...
Asta-i ce-a rămas din el;
Restul nu se ştie cum e...

DIANA

Trăncăneşti ca un limbut,
Când atâtea-s de făcut.
Fabio, n-am timp de glume!

OTAVIO

Timp să afli tot complotul

Ai şi mâine. Ziua-i mare.
Haide, du-te la culcare...

DIANA

Vreau să ştiu acuma totul.

N-am să tot aştept în veci!
Cheamă fetele îndată.

Fabio iese.

SCENA A VIII-A
Diana, Otavio.

OTAVIO

O, ce noapte minunată!
Zău, că bine ţi-o petreci...
 DIANA

Grija asta ce m-apasă

M-ar sili ca nopţi de-a rândul
Nici să nu mai dorm la gândul
Că e cineva prin casă.

OTAVIO

Cercetând în mod discret,

Mâine poate-i dai de urmă.

DIANA

Dar când grijile te scurmă,

Poţi să dormi pe un secret?

Intră Fabio, Doroteea, Marcela, Anarda.

SCENA A IX-A
Aceiaşi, Fabio, Doroteea, Marcela, Anarda.

FABIO

Pe acestea vi le-aduc,
Că-s de lângă budoar.
Celelalte n-au habar
Şi acuma dorm butuc.
Astea doar se pregătesc
Să se ducă la culcare.

ANARDA

Noaptea valurile-n mare

Mai cumplit se învrăjbesc!
Singură ai vrea mai bine...

DIANA
(făcându-le celor doi bărbaţi semn să plece)
Hai!

FABIO

Grozavă cercetare!

OTAVIO

Ε nebună, sau ce are?

FABIO

Ştii, mă bănuie pe mine...

Otavio şi Fabio ies.

SCENA A X-A
Diana, Anarda, Doroteea, Marcela

DIANA

Doroteea, eşti cam moale.

DOROTEEA

Vin porunca să v-aştept!

DIANA

Spune-mi, tu, cinstit şi drept,

Cine dă pe-aici târcoale.
 DOROTEEA

Stai să mă gândesc oleacă...

Nişte domni de neam ales!
Páris – rar... Ricardo – des...
Şi-apoi, cine să mai treacă?...
Un marchiz şi-un conte nu-s
De ajuns? Pe cât îmi pare...

DIANA

De ţi-i gândul la iertare

Drept să-mi spui!

DOROTEEA

Doar drept ţi-am spus.

Ce mai vrei?

DIANA

Să-mi spui cu cine

I-ai văzut vorbind pe-aici.

DOROTEEA

Poţi cu ceară să mă pici:

N-au vorbit decât cu tine!

DIANA

Poate-un paj de-al lor vreodată

Ţi-o fi dat vreo hârtioară?...

DOROTEEA

Niciodată...
 DIANA

Ieşi afară!

Doroteea se retrage într-un ungher.

MARCELA
(aparte)
Inchiziţie curată!

ANARDA
(aparte)
Crudă e!

DIANA

Anarda!

ANARDA

Doamnă?

DIANA

Términă cu tremuratul!
Spune-mi cine e bărbatul...

ANARDA

Ce bărbat?...

DIANA

Ştiu eu ce-nseamnă
Neştiinţa ta! Dar, lasă...
Ei, cu care dintre voi
Stă de vorbă?
 ANARDA

Doamnă, noi?...
Crude bănuieli ne-apasă
Cine ar avea-ndrăzneala
Un bărbat aici să lase?
Om avea, nu zic, ponoase,
Dar nedreaptă-i bănuiala
Şi amarnic ne apasă...

DIANA

Doar îmi daţi prilejuri noi!

Fără una dintre voi,
Nu putea să intre-n casă.

ANARDA

Să te mânii pentru-acela?
Inima în dinţi îmi iau
Şi-ţi voi spune tot, pe şleau,
Chiar de-o supăr pe Marcela!
Şi-am să-ţi spun că dânsa ţine
La un tânăr; el – la fel.
Însă nu ştiu cine-i el...

DIANA

Nu-i frumos s-ascunzi de mine

O fărâmă cât de mică.
Povesteşte-mi fără teamă.
Doar mi-ai spus ce-a fost de seamă,
Şi-mi ascunzi o părticică?...

ANARDA

Doamnă, zău, mă faci să sufăr

Pentru taina ei mereu.
Tot femeie sunt şi eu
Şi n-aş vrea nici să te supăr,
Însă cred că-i de ajuns
Dacă ştii că insu-acela
A venit pentru Marcela.
Prea departe n-au ajuns;
Numai de puţină vreme
Stau de vorbă, ca oricare...

DIANA

Auziţi neruşinare!
Şi să n-am de ce mă teme?
Ce ruşine pentru fata
Care-aşteaptă peţitori!
Ce infami! Ce trădători!
Ce-ar fi spus sărmanul tata?…

ANARDA
(aparte)
Oh, în culmea deznădejdii
Când o văd, n-am ce mă face!
(Tare.)
Doamnă dragă, fii pe pace:
Nici nu-i chip de-aşa primejdii,
Că-i de-ai casei omul ei,
Nu pătrunde din afară,
Să vă facă de ocară.

DIANA

Ε din slujitorii mei?

ANARDA

Teodoro...
 DIANA

Secretarul?

ANARDA

Nu ştiu!... Vezi, fii chibzuită...

DIANA
(aparte)
Tot mă simt mai liniştită.
Nu-i din vina mea calvarul...
(Tare.)
Hei, Marcela!

MARCELA

Da, señora.

DIANA

Ia ascultă...

MARCELA
(aparte)
Tremur toată!
(Tare.)
Porunceşte!

DIANA

Pot eu, oare,

Să mai pun temei pe tine?

MARCELA

Ţi-or fi spus ceva de mine...

Ştii credinţa neclintită
Ce ţi-o port, cum sunt datoare.

DIANA

Tu, credinţă?...

MARCELA

Ce jignire
Ţi-am adus?

DIANA

Se poate, oare,
Să-mi aduci bărbaţi în casă,
Ca să stai cu ei de vorbă?

MARCELA

Zăpăcitul Teodoro
Pretutindeni îmi îndrugă
Fleacuri cu nemiluita.

DIANA

Rodnic an în dulci cuvinte,

Dacă zici că-ţi spune-atâtea...

MARCELA

Vreau să spun că fără preget,

La venire sau plecare,
El pe buze îşi strămută
Gândurile...

DIANA

Le strămută?
Cam ciudat... Şi ce-ţi tot spune?

MARCELA

Parcă-mi mai aduc aminte...

DIANA

Ia încearcă!

MARCELA

Uneori
Zice: „Pentru ochii tăi
Simt că mor!” Iar câteodată:
„Numai pentru ei trăiesc.
Chipul tău îmi ţine treze
Dorurile toată noaptea!”
Altădată chiar îmi cere
Doar un fir de păr, să-şi lege
Dorurile, să le ţină
Liniştite-n gând... Señora,
Dar de ce mă-ntrebi nimicuri?

DIANA

Barem tu eşti liniştită?

MARCELA

N-am de ce să-mi fie teamă.

Teodoro îşi îndreaptă
Spre un ţel cinstit iubirea,
Vrând cu mine să se-nsoare.

DIANA

Căsnicia e, desigur,
Ţelul dragostei cinstite.
Vrei să pun la cale totul?

MARCELA

N-ar fi chip să-mi faci, señora,

Áltfel un mai mare bine!
Şi văzându-te blajină,
Bună şi mărinimoasă,
Chiar în supărarea asta,
Am să-ţi spun şi eu, stăpână,
Cât de drag mi-i Teodoro.
Nu-i ca el în tot oraşul
Tânăr chibzuit şi harnic!
Am pe cine să mă bizui...

DIANA

Da, îl ştiu şi eu, căci slujba

Cu pricepere şi-o face...

MARCELA

Una e-n scrisori solemne

Şi-alta e mai de aproape
Să-l auzi vorbind, señora,
Cu duioase, blânde şoapte,
Despre tainele iubirii.

DIANA

Gata-s pentru cununie

Orişicând. Dar treaba asta
Cere timp. Şi vezi, Marcela,
Înţelege-mă, fetiţo:
Rangu-i rang şi ţin să-mi apăr
Numele străvechi ce-l port:
Pân-atuncea nu se cade
Să vă las de capul vostru...
(Aparte)
Ciuda vreau să-mi pot învinge
Dar e greu, orice s-ar zice...
(Tare.)
Vezi că nu mai e o taină:
Toţi sunt azi pe voi cu ochii.
Fii şi tu cu ochii-n patru.
La nevoie, eu sunt gata
Să v-ajut. Doar Teodoro
Ε un om cu multă minte
Şi-a crescut la mine-n casă.
Ţie, iar, îţi port de grijă.
(Suntem şi puţin cam rude!)

MARCELA

La picioare-ţi cad, mişcată,

Doamnă, să ţi le sărut...

DIANA
(către cele de faţă)
Hai, lăsaţi-mă o clipă
Singurică...

ANARDA

Ce-a fost, dragă?

MARCELA

Supărări ce-or prinde bine.

ANARDA

Cum, îţi ştie, poate, taina?

MARCELA
 Da, dar şi că sunt cinstită.

Îi fac trei reverenţe şi ies.

SCENA A XI-A
Diana, singură.

DIANA

De mii de ori văzându-i frumuseţea

Lui Teodoro, duhul, gingăşia,
De n-ar fi-n joc obârşia, pustia,
I-aş preţui talentul şi blândeţea.

În toţi iubire iscă tinereţea,

Dar rangu-şi dă-n vileag pe loc trufia
Şi „cinstea” lui mi-alungă bucuria,
Că nu mă-ndur să-mi înjosesc nobleţea.

Invidia în mreje mă va ţine,

Căci avuţii străine o stârnesc
Şi mai de plâns nu-i nimenea ca mine.

Mai sus l-aş vrea în rang, să-l îndrăgesc,

Ori mai prejos m-aş vrea, cum e mai bine,
Să pot cu dânsul să mă potrivesc.

Diana iese. Intră Teodoro şi Tristan.

SCENA A XII-A
Teodoro, Tristan.
 TEODORO

N-am astâmpăr, vezi prea-bine...

TRISTAN

Apoi, fără doar sau poate,

De-o afla, cumva, de toate,
Ε prăpăd: s-a zis cu tine!
Nu ţi-am spus că te zoreşti?

TEODORO

Când îţi dă iubirea ghes,

Greu rezişti...

TRISTAN

Am înţeles:
Tragi, dar uiţi să mai ocheşti!

TEODORO

Cei isteţi fac toţi aşa.

TRISTAN

Tu, de-ai fi, din joi în Paşte,

Ai cunoaşte ce te paşte...

TEODORO

Ştie, oare?...

TRISTAN

Nu şi da.
Bănuieşte. Orice-am spune,
Greu îi vine să se-aştepte...

TEODORO

Urmărindu-mă pe trepte,
Fabio, ca prin minune,
A scăpat să nu-l înghimp.

TRISTAN

Bine, zău, c-am stins făclia,

Azvârlind cu pălăria...

TEODORO

Bezna l-a oprit la timp,

Zăbăucul, c-apoi lasă…

TRISTAN

Eu, în zorul vitejiei,

I-am şoptit aşa făcliei:
„Ştii că nu suntém din casă!”
Însă ea mi-a spus, zbârlită,
C-o minţim şi nu credea.
Eu, atuncea, zvârrr în ea!
Oare s-a simţit jignită?...

TEODORO

Nu ştiu. Însă ştiu că eu

Moartea mi-o aştept. Nu crezi?

TRISTAN

Hei, săracii amorezi,

Cum mai mor când dau de greu!
 TEODORO

Ce să fac? Să intru mesa,

Când pericolul acela...

TRISTAN

Uit-o iute pe Marcela,

Că, de te-o afla contesa,
Nu mai e cumva scăpare:
Zbori cu călimări cu tot.

TEODORO

Uit-o, zici. Dar crezi că pot?

TRISTAN

Dau eu lecţii de uitare!

TEODORO

Iar începi, acuma, poate,

Cu poveţele-ţi fudule...

TRISTAN

Şi-n iubire-s căi destule.

Iscusinţa-nvinge toate,
Însă ca să ai putinţă
De izbândă mai îndată,
Fă ce vrei s-o uiţi pe fată
Fără urmă de căinţă,
Că de-o fi să te mai lege
Gându-ntoarcerii, cumva,
Nu e chip s-o poţi uita,
Orice-ai face, orice-ai drege.
Gândul ăsta-i de ajuns
Ca-ntr-o minte bărbătească
Multă vreme să nutrească
Jarul dragostei ascuns.
Numai vrerea, ia aminte,
Când răzbate şi străpunge,
Mai ajunge să-ţi alunge
Nălucirea ei din minte.
Dacă arcul de oţel
Din ceasornic se retează,
Toate roţile-ncetează.
Şi-n iubire-i cam la fel,
Când speranţele dispar...

TEODORO

Însă gata, fără preget,

Să te joace ca pe deget,
Amintirile nu sar,
Să trezească în alai
Simţămintele, pe loc?

TRISTAN

Sunt vrăjmaşi ce intră-n joc,

Contra minţii; dar nu-i bai,
Vorba cântecului... Iar
Prin strădania gândirii,
Vii de hac închipuirii –
Năzdrăvanul făurar.

TEODORO

Cum?

TRISTAN

Când nu mai poţi să-nduri,

Cugetă cu stăruinţă
Ca-nţelept, fără căinţă,
La ponoase, nu la nuri!
Dacă vrei s-o uiţi, băiete,
Nu ţi-o-nchipui în minte
Bine strânsă în veşminte,
Şi-n conduri, în loc de ghete.
Au dreptate-n felul lor
Înţelepţii să ne certe:
Bună parte-s doar deşerte
Dichiseli de croitor.
Nu visând-o eşti în stare
S-o mai uiţi, cum ai dorit,
Ca un schivnic pocăit
Prin autoflagelare,
Care, totuşi, slab din fire,
Chiar în ultima clipită,
Când să scape de ispită,
Urlă după lecuire!
Deci despoaie-o de rochiţe
Şi podoabe arătoase.
Ia aminte la ponoase,
Caută-i mereu chichiţe
Şi închipuie-ţi-o hârbă,
Ca pe-o babă zbârcă, fata,
Şi – te-asigur – leacu-i gata:
Ai s-o vezi în gând cu scârbă
Ca pe-un sos sleit şi rece
Care te-a făcut pe vremuri
(Brrr, şi azi te mai cutremuri!),
Nu ştiu cum, să ţi s-aplece...
Doar aşa vei fi în stare
Să ţi-o scoţi curând din cap.

TEODORO

Ce chirurg! Curat casap!

Grosolană vindecare...
Trăncăneli de doftoroaie,
Bune numai pentru proşti!
Tu, femeia, n-o cunoşti,
Nici a dragostei văpaie...
Cum e sticla: cristaline
Sunt femeile!... Năpasta
E...

TRISTAN

De vrei să spui prin asta

Că se sparg uşor, spui bine!
Apoi mie nu mi-e teamă
C-ai s-o uiţi, cumva, curând,
Când te văd că n-ai de gând
Un ponos să-i iei în seamă...
Tu să faci aşa minuni?
Chiar şi eu, cu chipul meu,
Zece ani iubii mereu
O... desagă de minciuni.
Bat-o ciuma şi nevoia
Peste gura-i cât o turtă!
Unde pui c-avea o burtă
Cât a calului din Troia,
Să strămuţi în ea în bloc,
Fără caznă, o arhivă
Cu hârţoage puse stivă.
Ba mai rămânea şi loc...
Într-o scorbură de nuc
Locuia ca-ntr-o odaie
O familie cu-o droaie
De copii... Rămâi năuc,
Însă ciurda de mişei
Încăpea la fel de bine,
Cu bulendre şi jivine,
Şi în burdihanul ei!
Vrând s-o uit, găseam o mie
De temeiuri, ca prin gând
Să-mi apară rând pe rând
Flori de crin, de iasomie,
Viguri albe cum e neaua,
Ori platouri de argint...
Însă eu – de ce să mint? –
Căutam să-mi uit beleaua,
Pacostea pocită, cârnă,
Aducându-mi-o în minte
Mai dihai ca înainte,
Printr-un sac sau printr-o târnă,
Printr-un coş ori printr-un cufăr,
Prin burdufi cu ea pereche...
Doar aşa scăpai de streche
Şi de-atuncea nu mai sufăr.
(Şi uitarea e cu cântec!)
Lecuit mă simt de-a pururi
Prin noianu-i de cusururi
Şi prin năzdrăvanu-i pântec,
Care-n cute-ar fi ascuns,
Să le ţie-n veci zăloage,
Trei sau patru pisăloage...

TEODORO

Măi, ai trăncănit de-ajuns.

Calea ta nu-mi pare dreaptă.
Doar Marcela ştii că are
Graţii făr-asemănare...

TRISTAN

Deci, dizgraţii te aşteaptă!

Intră contesa Diana.

SCENA A XIII-A
 Aceiaşi, Diana.

DIANA

Teodoro!

TRISTAN
(aparte)
Na, năpasta!

DIANA

Hai puţin!

TEODORO
(tare)
În graba mare!
(Aparte.)
Dacă află – salutare!
Trei zburăm din casa asta...

DIANA

O prietenă ce-n sine

N-are-ncredere prea mare
Vrea să scrie o scrisoare
Şi-a venit cu ea la mine.
Cum în inimă nu-mi cântă
A iubirii dulce taină,
Vezi, te rog, dă tu o haină
Gândurilor ce-o frământă.
Eu le-am aşternut în pripă
Într-o ciornă de scrisoare.
Ia citeşte-o!

TEODORO
 Pot eu, oare,
Să revăd ce înfiripă
Mâna ta? Ar fi-ngâmfare
Şi strădanie deşartă,
Că-n materie de artă
Nu am sorţi de egalare
Nici temeiuri să te-ndrept.

DIANA

Nu, citeşte-o tu mai bine...

TEODORO

Mă-nspăimânt văzând că-n tine

N-ai încredere. Aştept
Arta scrisului s-o-nvăţ
Şi-s străin şi de iubire...

DIANA

N-ai iubit?

TEODORO

Bogat din fire

În cusururi, nu m-agăţ
De femeie toată viaţa.
Sunt sfios şi mi-e ruşine...

DIANA

Eşti sfios, se vede bine:

Când o ştergi, ţi-acoperi faţa!

TEODORO

Eu?
 DIANA

Doar ştie multă lume,

Chiar azi-noapte, majordomul...

TEODORO

Ştii, cu Fabio, ca omul,

Mă mai ţin şi eu de glume...

DIANA

Asta însă nu-i, fireşte,

Un păcat grozav, o schismă.

TEODORO

Poate careva, din pizmă...

DIANA

Vrun gelos... Dar, hai, citeşte!

TEODORO
(citeşte)
„Ε pizmă să iubeşti, iubind când vezi
Şi-a fi geloasă până să iubeşti
E-o toană a iubirii omeneşti
Pe care cu putinţă nu o crezi.

Din gelozie, dragoste, purcezi!...

(Ţi-i ciudă, când frumoasă ştii că eşti
Şi nu ai şi-n iubire ce râvneşti,
Primindu-ţi cuvenitele dovezi.)

Ne-ncrezătoare sunt din bun senin;

Geloasă neiubind, deşi n-aş vrea,
Că doar iubind iubită eşti puţin.

Un «da» şi-un «nu» se-nfruntă-n mintea

mea;
Tăcând, m-aş vrea-nţeleasă pe deplin.
Priceapă-mă şi alţii, de-or putea!”

DIANA

Ce părere ai?

TEODORO

Că dacă
Potrivită-i cu persoana,
Ε nespus de izbutită,
Însă nu pricep un lucru:
Cum e, oare, cu putinţă
Ca iubirea s-o stârnească
Gelozia, când se ştie
Că iubirea-i este mamă?

DIANA

Uite, eu socot că doamna

Îl privea cu drag pe tânăr,
Fără jind; dar că, văzându-l
Prins deodată-n mreji străine,
Gelozia a împins-o
Să-l iubească, să-l dorească...
Tu ce zici?

TEODORO

Eu aş admite,
Însă gelozia asta
Are un motiv: iubirea.
Doar nu cauza provine
Din efect, ci dimpotrivă.

DIANA

Nu ştiu, Teodoro. Însă

Ea mi-a spus că pentru dânsul
A nutrit doar simpatie,
Dar îndrăgostit văzându-l,
I-au ieşit în calea cinstei
Mii de tâlhăreşti dorinţe,
Pustiindu-i fără milă
Sufletul de neprihană
Şi clintindu-i hotărârea.

TEODORO

Ce scrisoare minunată!
N-ar fi chip să schimb o iotă...

DIANA

Hai, încearcă...

TEODORO

N-am curajul.

DIANA

Fă-o, ca să-mi faci plăcere.

TEODORO

Poate vrea Nălţimea-voastră

Nepriceperea să-mi vadă?

DIANA
 Te aştept. Dar vino iute.

TEODORO

Plec să-ncerc, ce-o fi să fie!

Iese.

SCENA A XIV-A
Diana, Tristan.

DIANA

Hei, Tristane...

TRISTAN

Într-un suflet
Vin să-ţi împlinesc porunca,
Ruşinat de-aşa pereche
De nădragi, cam ponosită.
Ce să fac?... De la o vreme
M-a purtat cam mult stăpânul
Cum mă vezi. Şi nu se face!
Un lacheu se ţine fercheş,
Când se ştie că-i oglinda,
Flamura şi steaua lui.
Scara lui (când e călare),
Cum ne-a spus un om de spirit,
Căci spre el pe noi urci ochii.
Poate n-o mai fi în stare...

DIANA
 Joacă?

TRISTAN

Bine-ar fi să joace!
Cum, necum, nu duce lipsă
De parale, jucătorul.
În vechime, chiar şi regii
Învăţau o meserie,
Ca, în caz de pribegie,
(Soarta, de, cam are toane!)
Cât de cât să se descurce.
Bine-i, zău, de cei ce jocul
Cărţilor îl ştiu de tineri!
Nobilă-ndeletnicire,
N-am ce zice! Te hrăneşte
Fără mare osteneală,
Dacă ştii s-o mânui bine...
Vezi un ditamai zugravul
Tot sporindu-şi măiestria,
Ca leit să-ţi toarne chipul;
Dar un altul, prost, pretinde
Că nici zece scuzi nu face.
Alta e cu jucătorul:
Când norocul îi surâde,
Nu încape vreo crâcnire...

DIANA

Deci, nu joacă.

TRISTAN

Din prudenţă!

DIANA

Ε îndrăgostit, pesemne.
 TRISTAN

El îndrăgostit? Nici vorbă!

Ε un sloi, un sloi de gheaţă!

DIANA

Cum se poate să nu aibă

Nici o dragoste cinstită
Un bărbat atât de chipeş,
Tânăr şi deştept, ca dânsul?

TRISTAN

Eu îmi văd doar de ţesală

Şi ovăz, nu de răvaşe.
Ziua e aici, la slujbă,
Unde are mult de lucru.

DIANA

Noaptea însă n-o ia razna?

TRISTAN

Ν-am habar de când cu şoldul…

DIANA

Zău? Dar ce-ai păţit, Tristane?

TRISTAN

Ţi-aş putea şi eu răspunde

Ca nevestele sluţite
De arţagul geloziei:
„Am căzut pe scară, dragă!”
 DIANA

Ai căzut?

TRISTAN

Ba ce cădere!
N-a scăpat măcar o treaptă
Neînscrisă pe spinare,
Cât îi ea de lungă, scara...

DIANA

Meritai să paţi, Tristane,

Şi mai rău. Doar tu-n făclie
Ai zvârlit cu pălăria!

TRISTAN
(aparte)
Ptiu, drăcie! Zău că ştie
Tărăşenia, contesa!

DIANA

Nu răspunzi?

TRISTAN

Ba da, dar caut

Să-mi aduc mai bine-aminte…
Mda!... Porniseră să zboare
Nişte lilieci prin casă.
Eu am dat cu pălăria
După ei. Şi, zvârrr! deodată,
Nimerind în lumânare,
Am călcat greşit pe-o treaptă
Şi-am pornit vârtej pe scară...
 DIANA

Iscusită ticluială!
Nu-i nimic. Ne-o prinde bine...
Într-o carte de poveţe
Tainice, se spune doar
Că, de vrei să smulgi mai lesne
Părul ăstor „lilieci”,
Bine e să-i ungi cu sânge.
Chiar aşa. Voi da poruncă
Să se scoată nişte sânge
De pe şoldu-ţi rupt – de umblă
Liliecii tăi cu şoalda...

TRISTAN
(aparte)
Vai, şi oasele mi-nmoaie
Liliecii, că-s o droaie!...

Intră Fabio.

SCENA A XV-A
Aceiaşi, Fabio.

FABIO

A venit marchiz Ricardo.

DIANA

Puneţi scaunele-n grabă!

Intră marchizul Ricardo cu Celio. Fabio şi Tristan ies.

 SCENA A XVI-A
Diana, Ricardo, Celio.

RICARDO

Cu grija ce iubirea-n piept mi-o pune,

Umplându-mi-l, spre ţel, de-o năzuire
Ce-n cale-mi orice piedici iar răpune,
Vrând să te-a dor, scăldat de-a ta privire,
Iar te implor, deşi-un rival mi-ar spune
Că mi-e-ndrăzneala vană irosire;
Dar mai bogat de-ar fi-n nădejdi să fie,
Nutri-va nu iubire, ci trufie.
Contesa mea, atât eşti de frumoasă,
Că ochii-mi spun şi cât te simţi de bine.
Te văd de graţii plină, radioasă;
Cum frumuseţea multe locuri ţine,
Chiar sănătăţii – ştiu: eşti sănătoasă;
Răspunde frumuseţea pentru tine.
Te numeri printre cei cu tigve strâmte,
De-ntrebi o prea-frumoasă cum se simte.
Ştiind că eşti, Diana, cum te-arată
Această strălucită frumuseţe,
Aş vrea, señora, dac-o să se poată,
Să-mi spui şi-nfăţişarea-mi de ce préţ e...

DIANA

Să vă ascult, señor, sunt încântată,

Şi faptul că vorbiţi de tinereţe
Numind-o frumuseţe, îmi probează
Un gust ales şi-o minte pururi trează.
Dar cum suntéţi... nu cred că sunt în stare,
Stăpână nefiindu-vă, s-o spun.
 RICARDO

Dovezile-mi cinstite de-adorare

Să-mi împlineşti dorinţa te supun.
Văd rudele-ţi că toate-s doritoare
Să se-mplinească gândul nostru bun.
Consimţământul tău îl cere-amorul,
Căci fără el nădejdile-şi iau zborul.
Cum sunt stăpân pe-aceste mari întinderi
Ce mi le-a dat cu rangul moştenirea,
De-aş stăpâni şi alte necuprinderi
Pe unde-şi poartă Sudul dogorirea
Ori Aurora primele-i descinderi,
Comorile ce le ascunde firea,
Sau diamante mari, orientale,
Ce ne-au deschis pe mări o nouă cale3,
Ori aurul turnat în giuvaeruri
Şi perlele – aceste minunate,
Sublime lacrimi plânse poate-n ceruri
Şi în genuni pe vremuri preschimbate
De abisale, neştiute geruri –
Eu ţi le-aş da cu drag chiar azi pe toate
Şi-aş colinda, să fiu de tine demn,
Pustietăţi de mări cu tălpi de lemn4.

DIANA

Señor marchiz, desigur, sunt convinsă

De dragostea ce-mi porţi şi încântată
Ca de-o fiinţă nobilă, distinsă,
Şi m-aş lăsa de gânduri mari furată.
Dar Federico, inimă aprinsă
De-acelaşi foc, s-ar mângâia vreodată?

3
Aluzie la drumul către India, pe atunci de curând descoperit, pe la
Capul Bunei Speranţe.
4
Perifrază pentru corabie.
 RICARDO

Ce mult în intrigi contele mă-ntrece!

Dar eu mă-ncred în chibzuinţa-ţi rece.

Intră Teodoro.

SCENA A XVII-A
Aceiaşi, Teodoro.

TEODORO

V-am împlinit poruncile.

RICARDO

Señora,
Vă stingheresc?...

DIANA

Trimit doar o scrisoare

La Roma.

RICARDO

Dar o vizită la ora

De scris scrisori e chiar plictisitoare,
Când o lungeşti... Cum tu eşti aurora
Nădejdii mele...

DIANA

Vă rămân datoare!
 RICARDO

Ei, Celio, ce zici? Plecăm?

CELIO

Sunt gata
Amorul tău îşi va primi răsplata.

Ricardo şi Celio ies.

SCENA A XVIII-A
Diana, Teodoro.

DIANA

Ei, a mers?

TEODORO

Nu tocmai strună.
Însă ce puteam să fac?
Am ţinut să-ţi fac pe plac.
Uite-o...

DIANA

Ia să văd cum sună!

(Citeşte.)
A te trezi pe cineva iubind
Doar când iubirea altcuiva l-îmbie,
Înseamnă a-l iubi din gelozie,
De n-ai simţit mai înainte jind.

Când vezi că mreji străine dragu-ţi prind,

Te dă de gol mocnita frenezie;
Ca în obraji văpaia purpurie,
Pe buze taine-ascunse se aprind.

Mai mult nu spun, mai-multul să-l insult

Prin mai puţin ca el, nemeritându-l,
Şi pentru fericire n-am un cult.

Vorbesc doar despre ce-nţelege gândul,

Iar ce nu merit nu-nţeleg s-ascult,
Dând de-nţeles că-l merit, ascultându-l.
Ce scrisoare! Bine sună...

TEODORO

Râzi de mine?

DIANA

Da’ de unde!

TEODORO

Spune drept!

DIANA

Îţi voi răspunde

Că a ta e cea mai bună
Şi-o declar biruitoare.

TEODORO

Dar această preţuire

Nu-i un pas spre mazilire?
Parc-a prins să mă-nfioare...
Undeva, spre ţara turcă,
Spus-a vodă unui sfetnic
Priceput, nespus de vrednic:
„O scrisoare-mi dă de furcă
Şi, deşí trudind în lege,
Am cam scos-o eu la capăt,
De la tine vreau să capăt
Alta, ca să pot alege.”
I-o făcu, şi vodă-n slavă
I-o urcă, de cum i-o duse.
Însă el acasă spuse
Alor săi: „Nici o zăbavă!
Strângeţi ce puteţi din toate
Şi-om porni în lumea largă,
Urmele să ni se şteargă!”
„Tată dragă, cum se poate
Zise fiul cel mai mare.
„Vodă a aflat că ştiu
Mai frumos ca el să scriu!...”
E... şi cazul meu, se pare...

DIANA

Teodoro, n-ai dreptate.

Doar a ta-i mai izbutită
Şi mai bine ticluită.
Toate-s bine-nfăţişate.
Mai frumos nu se putea...
Dacă gustul mă îndeamnă
Către pana ta, înseamnă
C-o nesocotesc pe-a mea?
Şi-apoi sunt şi eu femeie
Şi greşelilor supusă,
– Cât de sus m-aş şti că-s pusă –
Şi de multe n-am idee...
Mai-puţinul (spui aci)
Ar jigni acel „mai-mult”.
Dar al dragostei tumult
Stăvilindu-l, ai greşi.
Lipsa cumpenii-n iubire
– Când iubeşte îndrăzneţul –
Nu jigneşte ca dispreţul...

TEODORO

Tot aşa e şi în fire.

Phaeton nesăbuitul
Năruitu-s-a-n coclaur
Cu rădvanul lui de aur;
Iar Icár, sfidând zenitul,
Cu arípile-i de ceară
Şi-ndrăznind prea mult să zboare
Spre a soarelui dogoare,
Osândit a fost să piară.

DIANA

Dacă soarele femeie

Se brodea, nu astru prost,
Toate astea n-ar fi fost,
Căci femeia – n-ai idee –
Nu-i de stei!... Cu stăruinţă,
Chiar când e de rang înalt,
Dârz porneşte la asalt
Şi-ai s-ajungi la biruinţă –
Fii convins că nu ţe-nşeli...
Iau scrisoarea ta ca-n pace
S-o citesc.

TEODORO

Nu, nu, n-o face,

Că e plină de greşeli.

DIANA

Nu le văd. Ţi-aş spune-o verde…

 TEODORO

Şi a ta?

DIANA

S-o ţii la tine,

Sau s-o rupi...

TEODORO

Cum?

DIANA

Ε mai bine.
Nu-i nimica de se pierde,
Când te-aştepţi să pierzi mai mult...

Diana iese.

SCENA A XIX-A
Teodoro, singur.

TEODORO

Nu credeam ca ea, domniţă

Înţeleaptă şi de viţă,
Prinsă de acest tumult,
Dragostea să-şi dea pe faţă...
Însă, judecând astfel,
S-ar putea să mă şi-nşel,
Cum se mai întâmplă-n viaţă.
Dar, deşí o ştiu de mult,
Rar mi-a spus atât de verde:
„Nu-i nimica de se pierde,
Când te-aştepţi să pierzi mai mult.”
Este clar... Şi, totuşi, ce e?...
Doar contesa-i fire dreaptă,
Cumpănită şi-nţeleaptă...
Da, dar nu-i şi ea femeie?...
O curtează azi – buluc –
Conţi şi principi, crai de seamă...
Eu, pârlitul... Zău, mi-e teamă
C-am să dau de vrun bucluc!
Vrea, ştiind (se vede treaba)
Că Marcela-mi este dragă,
În vreo cursă să m-atragă
Şi să râdă... Dar degeaba...
Poate vrea să mă dezmierde.
(Nu e şagă niciodată
Când îţi spune-mbujorată
Că „mai mult se poate pierde”!)
Cum răsura ochi îşi face
Din petale, în livadă,
Plânsul zorilor să-l vadă,
Tot aşa şi ei îi place
Să se-ndrepte către mine
Gíngaşă ca un boboc
Cu petalele de foc
Dornice de zări senine...
Tot ce văd şi-aud mă-ndrumă
Să socot că-i – nebunie! –
Prea puţin, aşa să fie,
Sau prea mult, să fie glumă...
Biete gânduri căscăune,
Năzuiţi după nobleţe
Care e şi frumuseţe
Şi aleasă-nţelepciune...
Dar în van îmi deapăn predici
Ca să fug de-acest vârtej...
 Intră Marcela.

SCENA A XX-A
Teodoro, Marcela.

MARCELA

Vii o clipă?

TEODORO

Bun prilej
Ca să-nlătur mii de piedici.
Pentru tine, fată dragă,
Nici de moarte nu mă sperii!

MARCELA

Eu, de dragul revederii,

Mi-aş jertfi şi viaţa-ntreagă.
Noaptea-s pasăre pribeagă
Dornică să-l vadă-n zare
Pe Apolo, sfântul Soare,
Când, vrăjită, vine ora
Să-l trezească Aurora
Şi îmi zic: „Şi el răsare!”
Lucruri ce nu-ţi trec prin gând
Se-ntâmplară! Sunt năucă...
N-a vrut doamna să se ducă
La culcare până când
Nu le-a iscodit pe rând.
Fetele, bătu-le-ar sfântul,
Şi-au călcat pe loc cuvântul:
Tot i-au spus din fir în păr.
Ce prietene-n răspăr!
Nu le-ar mai răbda pământul
Ciudă şi făţărnicie!
Cum Diana-i zâna lunii,
Pururi stinghereşte junii,
Când iubirea îi îmbie.
Chiar secretul nostru-l ştie.
Însă eu i-am spus că vrei
De nevastă să mă iei
Şi-ai să vezi ce ne adastă...
(Prinde bine şi-o năpastă!)
Te-am slăvit în ochii ei
Ca pe-un tânăr foarte fin
Şi cu duh şi cu idei...
Şi, în bunătatea ei,
S-a înduioşat puţin.
Când i-am spus ce tare ţin
Să ne luăm, nespus de iute
Mi-a promis să ne ajute
Să ne cununăm curând,
Bănuind ce ai de gând
După cele petrecute.
Auzind-o de departe
Ce năprasnică ne cheamă,
Îmi era grozav de teamă
– La-nceput – că ne desparte
Şi pedepse le împarte,
Furioasă, tuturora.
Dar slăvită fie ora
Când mi-a dat norocul ghes
La stăpân de neam ales
Şi cu duh, cum e señora!

TEODORO

Şi-a promis să ne cunune?...

MARCELA
Te mai miri c-atât de iute
Ruda ţine să-şi ajute?

TEODORO
(aparte)
Doamne, vai, ce-amărăciune!
Cum credeam c-o să-i căşune
Focul dragostei divine
Pentru-un sărăntoc ca mine?
Pajura cu zbor semeţ
Nu-şi alege din coteţ
Prada ce i se cuvine!

MARCELA

Ce tot bombăneşti în tine?

TEODORO

La contesă când m-am dus

Au de ce nu mi-o fi spus
Că aflase tot de mine?...
Asta nu-mi miroase-a bine...

MARCELA

De, femeie chibzuită!

Áltfel ar fi fost silită
Vreo pedeapsă să ne dea,
Pentru că, uitând de ea,
Ne-am văzut... Mai nimerită
Ca pedeapsa-i căsnicia
Pentru cei ce se iubesc
Şi în taină se-ntâlnesc,
Cam uitându-şi datoria.

TEODORO
Este drept că-i doctoria
Cea mai bună...

MARCELA

Şi-o primeşti?...

TEODORO

Ai motiv să te-ndoieşti?

MARCELA

Dă-mi dovada! O aştept...

TEODORO

Asta e: te strâng la piept.

Eşti a mea! Te mulţumeşti?

Intră contesa.

SCENA A XXI-A
Aceiaşi, Diana.

DIANA

Aşadar, vă pocăirăţi
Şi-s nespus de mulţumită,
Că-i plăcut să-ţi vezi dojana
Răsplătită de căinţă.
Nu vă sinchisiţi de mine…

TEODORO
Doamnă, îi spuneam Marcelei
De năzbâtia de-azi-noapte
Că-s mâhnit şi-mi este teamă
C-ar putea Nălţimea-voastră,
În mânia ei firească,
Să-şi închipuie atâtea
De curata-mi năzuinţă
De-a-njgheba cămin cu dânsa.
Capăt vream să-mi pun vieţii,
Însă când mi-a spus şi vestea
Că, în marea-ţi îndurare,
Ne doreşti căsătoria –
Fericit, am strâns-o-n braţe.
Vezi, nu caut prin tertipuri
Să mă scot basma curată.
Mai degrabă adevărul
Cucereşte îndurarea
Unei nobile fiinţe...

DIANA

Ştii că meriţi, Teodoro,

O pedeapsă exemplară.
Ţi-ai uitat uşor respectul
Datorat acestei case;
Şi iertarea mea de-azi-noapte
Vă îngroaşă iar obrazul.
Dragostea neruşinată
N-are drept la-ngăduinţă
Şi pedeapsa-şi va primi-o.
Uite, pân’ la cununie,
Nu e rău să stea Marcela
Ferecată-ntr-o odaie.
Nu îngădui să vă vadă
Celelalte împreună,
Să le vină – zor-nevoie –
Chef pe urme să vă calce!
(Strigă.)
Doroteea!... Doroteea!...

Intră Doroteea.

SCENA A XXII-A
Aceiaşi, Doroteea.

DOROTEEA

Doamnă!

DIANA

Cheia asta ia-o

Şi-n odaia mea încuie-o
Pe Marcela. Nu-i pedeapsă,
Însă zilele acestea
Va avea ceva de lucru...

DOROTEEA
(aparte, Marcelei)
Dragă, ce înseamnă asta?...

MARCELA

Ce să-nsemne? Silnicia
Tiraniei ne-ndurate
Şi ursita mea! Mă-nchide
Pentru scumpu-mi Teodoro...

DOROTEEA

Nu te teme de-nchisoare.
Pentru uşa geloziei,
Dragostea, de când e lumea,
Are chei neîntrecute!

Doroteea şi Marcela ies.

SCENA A XXIII-A
Teodoro, Diana.

DIANA

Vasăzică, Teodoro,
Vrei să te însori?

TEODORO

N-aş vrea
Cu ceva să-ţi ies din voie...
Crede-mă că supărarea-mi
Nu-i aşa cum ţi se spune.
Ştii că pizma-i zugrăvită
Ca o viperă... Şi-Ovidiu
De-ar fi cunoscut-o bine,
Nu-i mai hărăzea sălaşul
Prin coclauri şi pustiuri,
Ci sub coperişul acesta
Bântuit de lighioană...

DIANA

Prin urmare, pe Marcela

N-o iubeşti?...

TEODORO

Pot foarte bine

Să trăiesc şi fără dânsa...
 DIANA

Unii spun c-ai fi în stare

Pentru ea să-ţi pierzi şi capul...

TEODORO

Pierderea n-ar fi prea mare!...

Nu zic – merită din parte-mi,
Poate, ástfel de atenţii;
Însă n-a avut prea multe...

DIANA

N-ai vrăjit-o tu cu-atâtea

Vorbe dulci ce pot să-nşele
Şi pe una mult mai tare?...

TEODORO

Vorbele n-au preţ prea mare.

DIANA

Ce-i spuneai? Zău, vreau să aflu

Cum îşi deapănă bărbaţii
Faţă de femei amorul.

TEODORO

Păi, ca toţi acei ce-mbracă

În minciuni amăgitoare
Adevărul sau năluca
Flăcărilor presupuse...

DIANA
 Bine, dar cu ce cuvinte?

TEODORO

Vai, mă pui la grea-ncercare...

„Ochii tăi (i-am spus, de pildă)
Sunt lumina ce te-ajută
Ca să-i poţi vedea pe-ai mei;
Iar coralul şi şiragul
Perlelor cereştii guri...”

DIANA

Cum cereşti?...

TEODORO

Ce vrei, señora?
Doar acesta-i alfabetul
Înfocatelor amoruri...

DIANA

Zău, prost gust ai, Teodore!

Dar n-ai teamă, nu-ţi vei pierde
Trecerea pe lângă mine.
Ştiu prea-bine că Marcela
Ε mai plină de cusururi
Ca de nuri, de-o vezi de-aproape.
Şi-apoi nu-i nici prea curată
Şi-mi tot dă mereu de furcă.
N-am de gând, ferească sfântul,
Să vă stric prieteşugul,
C-aş avea să-nşir destule.
Bună, rea – cum e – iubeşte-o
Şi însoară-te cu dânsa...
Însă cum te crezi maestru
În urzelile iubirii,
Rogu-te, dă-mi o povaţă.
Poate să-şi mai afle tihna
Nobila îndrăgostită
De un om de altă teapă?
Inima de şi-o ascultă,
Rangu-şi face de ocară,
Iar de-şi pune frâu iubirii,
Ar muri de gelozie,
El fiind – deşí amabil –
Plin de temeri, neştiind-o
Câtă dragoste îi poartă...

TEODORO

Ce povaţă pot, señora,

Eu să-ţi dau, când n-am idee
De iubire?

DIANA

Dar pârjolul
Dragostei pentru Marcela?
Dar cuvintele mieroase?...
De-ar avea şi uşa limbă
Cum ai tu, ar spune multe...

TEODORO

Uşa?... Ce-ar putea să spună?

DIANA

Uite, te-ai făcut ca para...

În zadar mai negi cu vorba:
Chipul tău mărturiseşte!

TEODORO
Dacă ea ţi-a spus, e-o proastă!
Doar i-am prins oleacă mâna
Într-a mea – o clipă numai –
Şi-ndărăt pe loc i-am dat-o.
Nu pricep de ce s-ar plânge...

DIANA

Ştii, mai sunt şi mâini pe lume

Ce s-ar vrea ca o icoană
Sărutate fără preget...

TEODORO

Fata asta-i o neroadă!...

Da, e drept că îndrăznisem
Cu zăpezi şi crini, o dată,
Focul gurii să-mi astâmpăr,
Dar cu multă sfiiciune.

DIANA

„Cu zăpezi şi crini”?... Ε straşnic!

Bine c-am aflat balsamul
Care potoleşte focul...
Ce mă sfătuieşti?

TEODORO

Desigur,
Dacă nobila iubeşte
Un bărbat umil ce rangul
I-ar ştirbi şi-ar înjosi-o,
Printr-un şiretlic să-ncerce
Arşiţa cu el să-şi stingă,
Rămânându-i neştiută.

DIANA
 Totuşi, riscă pân’ la urmă
Şiretlicul să se afle.
Nu-i mai bine să-l omoare?...

TEODORO

Zice-se că Marc-Aureliu
I-ar fi dat soţiei sale
– Zvăpăiata Faustina –
Sânge de gladiator,
Doar i-o potoli pârjolul...
Dar aceste leacuri crude
Pentru-acei păgâni sunt bune...

DIANA

Bine zici: azi nu mai afli

Torcuaţi5, Vergili, Lucreţii,
Iar pe-atunci erau pe lume
Doar Popei6 şi Mesaline.
Scrie-mi tu-n privinţa asta
Vreo povaţă chibzuită.
Eu mă duc. Rămâi cu bine!
(Se face că se împiedica şi cade.)
Vai, căzui!... Ce-mi stai ca prostul?
Vino uite şi dă-mi mâna!

TEODORO

Aş veni, dar eticheta

Nu-mi îngăduie, señora...

DIANA
5
Torcuaţi: Aluzie la celebrul poet italian Torquato Tasso.
6
Popeia: Popeea, desfrânata soţie a lui Nero; ucisă de acesta în anul 65.
Mesalina, soţia împăratului Claudius, celebră pentru viaţa desfrânată pe
care a dus-o. A murit în anul 48.
Grosolană politeţe
Să mi-o dai înfăşurată
În pulpană!…

TEODORO

Dar Otavio,
Când te duci cu el la slujbă
Nu ţi-o dă la fel?

DIANA

Aceea
Ε o mână necerută
Şi-a-mplinit, de când e mână,
Şaptezeci de ierni şi-ncepe
Tot mai mult să se-nfăşoare
În linţoliul rece-al morţii.
Ce scrânteli! Să-l laşi s-aştepte
Până-ţi schimbi îmbrăcămintea
Parcă ţi-ai lăsa amicul
În primejdie de moarte
Şi-ai pleca să-ţi pui armura;
Iar când vii îl afli ţeapăn...
Este drept că multe snoabe
Văd în asta curtenie,
Dar eu cred că n-are noimă...

TEODORO

Bunătatea ta mă mişcă.

DIANA

Scutier când vei ajunge,

Ai s-o-ntinzi înfăşurată;
Dar, ca secretar, păstrează
 A căderii mele taină,
Dacă ţii la ridicare!

Diana iese.

SCENA A XXIV-A
Teodoro, singur.

TEODORO

Pot vorbele să-i cred adevărate,

Când ştiu că tot femeie e şi ea?
Îmbujorarea teama-i potolea,
Când mâinile i-am prins, înfiorate.

Răspântie-s de cărărui certate!

Dar când prin ea-mi surâde steaua mea,
Las spaima în această clipă grea,
Curajului să-i dea întâietate.

N-aş săvârşi o mare nedreptate,

Când buna mea Marcela vină n-are?
Sărmanele femei nevinovate!...

Dar câte nu o şterg cu nepăsare,

Lăsându-ne cu buzele umflate?...
Nu merită nici ele îndurare!...

Sfârşitul actului întâi.

 ACTUL AL DOILEA

O stradă.

SCENA I
Contele Federico, Leonido.

FEDERICO

A intrat aicea? Ori...

LEONIDO

Da, cum zorii dimineţii

Intră cu fiorul vieţii
Într-un crâng smălţat de flori!
Nu te teme de zăbavă.
Capelanu-i ca o cujbă,
Dar destul de scurt la slujbă,
Că-i un popă de ispravă...

FEDERICO

De-aş putea vorbi cu ea!...

LEONIDO
 Ca un văr al ei ce eşti,
Poţi, fireşte, s-o-nsoţeşti.

FEDERICO

Gândul de-a o şti a mea

Pune-n cumpănă-nrudirea.
Mai-nainte, Doamne sfinte,
Nu-mi era aşa aminte,
Nu mă prăpădeam cu firea.
„Lasă-ncolo şovăiala,
Doar e-o vizită-ntre veri!” –
Îmi tot spun. Dar când o ceri,
Vezi, se schimbă socoteala.
Te-o plăcea?... Nu te-o plăcea?...
Tot mai rar cutezi s-o vezi.
Fugi de lume, vrei dovezi
Şi de-abia vorbeşti cu ea...
Uite-aşa păţirăm, zău,
Eu şi vară-mea, contesa.
Şi atât se-ncurcă piesa,
C-am ajuns să-mi pară rău
Şi să intru la idei,
C-o iubesc ca un nebun...

Un salon în casa contesei.

SCENA A II-A
Contele Federico, Leonido. Intră marchizul Ricardo şi Celio şi rămân
ceva mai departe de ceilalţi doi.

CELIO

A ieşit pe jos, îţi spun,

Cu însoţitorii ei!

RICARDO

Ştii că-n piele nu-şi încape

De atâţia nuri şi-acum
Onorează-ntregul drum,
Spre biserica de-aproape.

CELIO

Cum belşugul sfintei rodii

Care-mbracă zorii-n aur
Aureşte albul taur,
La păşune, printre zodii,
(Căci aşa numesc poeţii
Soarele ce suie-n slăvi
Peste crânguri şi dumbrăvi,
Dând un farmec nou vieţii),
Tot aşa contesa noastră
De Belflor trecea în zori
Ca un soare printre sori,
Să-nsenine zarea-albastră...

RICARDO

Focul meu pentru Diana

Pictor te-a făcut, s-arăţi
– Vrăfuind singurătăţi –
Cum păşeşte, diafana,
Printre curtezanii ei
Cu obrajii săi de rodii
Ca un soare printre zodii,
Căci e-un Soare, vrei-nu vrei...
Federico-aşteaptă-acolo
Un surâs al ei, de aur...

CELIO
Care dintre voi e taur
Al acestui nou Apolo?

RICARDO

Mi-i nainte cu o treaptă,

Dar de nume să se teamă:
Cum în zodii Leu mă cheamă,
Partea leului m-aşteaptă!

FEDERICO

Nu-i Ricardo?...

LEONIDO

Vezi prea-bine!

FEDERICO

O minune ar fi fost
Să lipsească el din post!...

LEONIDO

Uită-te ce ţanţoş vine!

FEDERICO

Râzi... Ε drept, nu te priveşte,

Dar, de-ai fi gelos, ai şti...

LEONIDO

Eşti cumva?

FEDERICO
 De ce n-aş fi?

LEONIDO

N-are rost. Nu vă iubeşte

Pe niciunul...

FEDERICO

Nu-i exclus
S-o vedem îndrăgostită...

LEONIDO

Ε atât de-nchipuită,
Că pe toţi vă ia de sus!

FEDERICO

Frumuseţea e semeaţă…

LEONIDO

Dar purtarea ei nu-mi place...

CELIO

Vine!

RICARDO

Noaptea-mi zi se face.

CELIO

Îi vorbeşti?
 RICARDO

Ah, el mă-ngheaţă!

Intră Otavio, Fabio, Teodor o, contesa şi, în urmă, Marcela,

Doroteea, Anarda, îmbrăcate în mantii.

SCENA A III-A
Federico, Leonido, Ricardo, Celio, Otavio, Fabio, Teodoro, Diana,
Marcela, Doroteea, Anarda.

FEDERICO

Vă aşteptam ca să vă pot vedea...

DIANA

Mă bucură-ntâlnirea, señor conte!

RICARDO

Iar eu, señora, chiar acum sunt gata

Să vă-nsoţesc, ca să vă pot sluji!

DIANA

Cui datorez atâta fericire,

Señor marchiz?

RICARDO

O datoraţi, fireşte,
Iubirii mele...

FEDERICO
 Văd cum mă primeşte
Şi înţeleg acum întorsătura...

LEONIDO

Nu-ţi pierde firea: dă-i şi tu cu gura!

FEDERICO

Când ştii că nu te-ascultă cu plăcere,

Te zăvorăşti mai bine în tăcere...

Ies prin partea opusă însoţind-o pe contesă; rămâne doar Teodoro.

SCENA A IV-A

TEODORO
(singur)
Destrămat în vânt ca norul,
Gând al meu îmbietor,
Râd văzându-te în zbor
Şi te rog cu binişorul:
„Stai o clipă, curmă-ţi zborul!”
Te opresc şi te provoc.
Rişti destul, intrând în joc
Cu smintita-mi, încercare...
Dar, deşi răsplata-i mare,
Îndrăzneala-i mică foc.
Dacă tu-mi răspunzi că poate
Ε nesăbuit ce sper,
Eu să-mi spui acum, îţi cer,
Planurile tale toate.
Dragă ţi-e stăpâna, poate?
Spui că ceasu-i potrivit,
De-i aievea ce-ai zărit;
Dar, furat de-a ta văpaie
Gând al meu, clădeşti pe paie
Turn din diamant zidit.
Dacă n-o să iasă bine
Pasul către care ţii
Cu tărie să mă-mbii,
Vina voi avea cu cine
S-o împart, cum se cuvine...
Când din suflet te ridic,
Mă-nspăimânt de-aşa voinic!
Doar iubirea mea-i de vină
Că, nălţându-te-n lumină,
Eu, de jos, îţi par pitic...
Vezi, când apără jignitul
Pe acel ce l-a jignit,
Ε prilejul nimerit
Să-şi îndure zăpăcitul
Pacostea, ca osânditul.
Totuşi, ce mai calea-valea,
Să-ndrăznim, curmând cu jalea!
De-om pieri, avem o scuză:
Ne-am slujit de-o călăuză
Care nu cunoaşte calea!
Haide, gândule, te-ndreaptă
Către ţel, precum îţi spun,
Cu nădejde-n ceasul bun,
Chiar de-ai şti că te aşteaptă
Moartea pe suprema treaptă!
Biruieşti, nu biruieşti,
N-ai temei să şovăieşti.
Voi avea, se pare, parte
De-o aşa frumoasă moarte,
C-ai putea chiar s-o râvneşti!

Se întoarce Tristan.

SCENA A V-A
 Teodoro, Tristan.

TRISTAN

Dacă în noianu-acela
De jelanii, buclucaş,
Are loc şi un răvaş
De la scumpa ta Marcela
Ce se mângâie-ncuiată
În odaie, ştii de cine,
Doar cu dorul după tine,
Ţi l-aş da şi fără plată.
Ca la curte: cât ai rost
Şi mai toate-ţi merg din plin,
Vizitele lanţ se ţin.
Însă cum îţi merge prost,
Zău că ţi-i mai mare dragul:
Dintre câţi veneau, grămadă,
Dornici mutra să ţi-o vadă,
Unul nu-ţi mai calcă pragul,
Ca şi tine, pragul sacru...
N-ai cumva puţin oţet
Să spălăm acest bilet?7

TEODORO

Nu eşti tu destul de acru

Pentr-un petic de hârtie?
Uite c-ai făcut-o boţ...
(Citeşte.)
„Preaiubitului meu soţ...”
Soţ?! Curată nerozie!

TRISTAN

7
Pe vremea aceea oţetul era folosit ca dezinfectant împotriva ciumei.
 Zău, curată!..

TEODORO

Steaua mea
Înălţându-mă nespus,
M-aş putea uita, de sus,
La un fluturaş ca ea?

TRISTAN

Ia-l, nu-i căuta chichiţe,

Chiar de eşti aşa divin.
Vinul bun rămâne vin
Şi-ntr-un roi de musculiţe!
Pajură odinioară
Fost-a bietul fluturaş,
Cum îi spui Marcelei...

TEODORO

Aş!
Gândul meu ce astăzi zboară
Spre zenit, uitând pământul,
Încă nu se dumireşte
Că, din slăvi, o mai zăreşte.

TRISTAN

Straşnic mânuieşti cuvântul

În imagini ne-ntrecute...
Dar de ăsta nu te-ocupi?

TEODORO

Cum să nu!
 TRISTAN

De ce îl rupi!

TEODORO

Păi aşa răspund mai iute!

TRISTAN

Crud mai eşti! Te-ai dat de gol...

TEODORO

Zău, Tristane, nu te teme:

M-am schimbat de la o vreme.

TRISTAN

Pentru-al dragostei pârjol,

Ca spiţerii sunteţi voi,
Amorezii: curg bilete
De la voi, cum curg reţete
De la ei – curat şuvoi!
Recipit8 sfâşietoare
Gelozii şi cinci pilule
De dispreţ îmi par destule,
Chiar în cazuri de lingoare.
Recipit un plasturaş
De absenţă te va face
Să hălăduieşti în pace
Cât îţi place, la oraş.
Recipit căsătorie:
Musai e să iei sirop,
Şi, scăpând aşa de hop,
Un clistir o să te ţie.

8
Recipit: reţetă. În limba latină în original.
Recipit pe malul gropii
O fiertură de-anghinare
Cu o doză de răbdare.
Dacă nu, dai ortul popii!
Recipit, dintr-o dugheană
Rochii şi cercei sacabis,
Iar cu hapuri confortabis
Punga, nu prea dolofană.
Şi cam ástfel tratamentul
Se lungeşte pân’ la anul.
Când s-achită cu toptanul,
Mort sau viu de-i pacientul,
Se distruge frumuşel
Tot mormanul de reţete,
Ca biletul bietei fete,
Neştiind ce scrie-n el!

TEODORO

Bând, mă tem să nu fi pus

Pe-o măsea mai mult! Prea stărui…

TRISTAN

Eu mă tem să nu te nărui,
Vrând s-ajungi atât de sus...

TEODORO

Orice om, pe cinstea mea,

Are un noroc în viaţă.
Dar, nedând de el, prin ceaţă,
Parcă nici nu l-ar avea...
Ori mă nărui de pe creste
Ori ajung – de mă însor –
Mare conte de Belflor.
Altă cale nu mai este...
 TRISTAN

Cézar cel semeţ un pic,

Bravul cap de oşti roman,
Îşi spunea, drept talisman:
„Ori sunt Cezar, ori nimic!”
Mai târziu, un inamic
A propus o formă nouă:
„Fosta-i, Cezar, amândouă:
Mare Cézar şi nimic!”

TEODORO

Poate... Dar îmi văd de cale,

Facă soarta ce-o să-i placă...

Intră Marcela şi Doroteea.

SCENA A VI-A
Marcela şi Doroteea, neobservând prezenţa lui Teodoro şi a lui
Tristan.

DOROTEEA

Oh, Marcela dragă, dacă

De necazurile tale
Ε vreuna-n casa asta
Mai mişcată – aia-s eu!

MARCELA

Uite, cât îmi e de greu,

Prinde bine şi năpasta,
Că mi-a dat, de astă dată,
Un prilej de bucurie:
Să legăm prietenie,
Îţi rămân îndatorată!
Vezi, Anarda crede, soro.
Că n-aş şti de ce s-a dus
La contesă şi i-a spus
Taina mea cu Teodoro.
Ea cu Fabio nu-s, vai,
Cum arată, doar amici...

DOROTEEA

Teodoro e aici!

MARCELA

Scumpul meu!

TEODORO

Marcela, stai!

MARCELA

Ce să stau? N-o fi prăpăd.

Tot ştiu toţi ce mult îmi placi…

TEODORO

Vezi ce spui şi vezi ce faci!

Toate-aud aici şi văd.
E-o făptură care-ascultă
După fiece covor.
Asta-nseamnă chipul lor.
Ce atâta vorbă multă?
Dac-un mut văzând – încai –
Cum pe tatăl lui, un rege
Îl omoară, strigă-n lege –
Şi portretele au grai.
 MARCELA

Ţi-am trimis un bileţel

Spune-mi, l-ai citit, iubite?

TEODORO

Nu. L-am rupt pe necitite

Şi iubirea mea cu el.

MARCELA

Prin urmare, dragostea

Asta-nseamnă pentru tine?...

TEODORO

Da, Marcela, e mai bine,

Când te paşte pacostea.
Nici să nu vorbim de asta.
Pune capăt deznădejdii.
N-are rost. Cu-aşa primejdii,
Ne-o lovi, cumva, năpasta.

MARCELA

Ce tot spui?…

TEODORO

Că sunt dispus
Să renunţ de-acum la nazuri,
Ca s-o cruţ de noi necazuri
Pe contesă...

MARCELA
 Oh, mi-am spus
Singură ce mă aşteaptă!...

TEODORO

Dragostea-i ca umbra-n cetini...

Dar rămânem buni prieteni,
Dacă eşti şi tu-nţeleaptă...

DOROTEEA

Nu ştiu, zău, ce să mai zic!

Tu Marcelei spui aşa?...

TEODORO

Da. Îmi place liniştea

Şi-nţelegi, n-aş vrea să stric
Chibzuita rânduială
Din această casă-n care...

MARCELA

Dă-mi şi mie ascultare!

TEODORO

Ah, cumplită plictiseală!

Pleacă.

MARCELA

Oh, Tristan, Tristan!...

TRISTAN

Ce vrei?
 MARCELA

Ce înseamnă asta, oare?

TRISTAN

Ce să-nsemne? O schimbare:
Le imită pe femei!

MARCELA

Ce femei?

TRISTAN

Femei de zahăr…

MARCELA

Spune-i...

TRISTAN

Nu ascult nimic.
Sunt pecetea unui plic,
Mâna dreaptă-a unui mahăr,
Cântec fistichiu de graur.
Mántie de călător,
Pasul unui dansator,
Zi nestamnică de faur,
Fagurele unei mieri,
Straiţa unei ştafete,
Coada unei mari comete
Ori furtuna unei veri,
Şi mai sunt, de nu mă-nşel,
Unghia acestui deget
Şi, tăindu-mă, nu preget
Să mai spun că sunt cu el.

Iese.

SCENA A VII-A
Marcela, Doroteea.

MARCELA

L-auzişi, împieliţatul?
Ei, ce zici?...

DOROTEEA

Păi, ce să zic
Nu cutez să zic nimic!

MARCELA

Eu cutez!

DOROTEEA

Marcela, sfatul
Cu covorul plin de pliscuri
Şi urechi nu te îmbie?...

MARCELA

Dragostea, la gelozie,
Uită până şi de riscuri.
Ştim, contesa-n felul ei
Cât de mândră-i şi severă.
Teodoro, totuşi, speră.
Are, el, vreun temei,
Nu-n zadar o tot adastă!

DOROTEEA

Te orbeşte gelozia!

MARCELA

I-oi plăti, eu, datoria,

Să nu creadă că-s o proastă…

Intră Fabio.

SCENA A VIII-A
Aceleaşi, Fabio.

FABIO

Voie bună tuturora!

Secretarul nu-i pe-aice?

MARCELA

Râzi de mine, cum s-ar zice?…

FABIO

Zău, îl caută señora!

MARCELA

De-i aşa sau nu-i aşa,

Mi-i totuna. Spune-i, soro,
Ce-i spuneam lui Teodoro,
Că-i un bădăran sadea,
Cum îl ştie-o lume-ntreagă...
 FABIO

Asta spune-o cui te crede!

Vrei să mă prosteşti, se vede.
Las’, că ştiu eu ce vă leagă...
Vreţi să ne păreţi cuminţi.
Şiretlicuri de dibaci...

MARCELA

Eu cu el? Dar ştii că-mi placi?

FABIO

Bine-ar fi. Dar mi-e că minţi!

MARCELA

Mi-am plecat, ce-i drept, urechea

Să-l ascult. Dar, vorba ceea,
L-am lăsat, că nu-s femeia
Să mă-ncurc c-un terchea-berchea.
Astăzi îl iubesc pe-acela
– Că-i cinstit şi-ntreg ştiu bine –
Care seamănă cu tine...

FABIO

Cum, cu mine spui, Marcela?

MARCELA

Da, cu tine. Ce, nu semeni

Nici cu tine însuţi, oare?

FABIO
 Cum, cu mine? Ţi se pare...

MARCELA

Aş! Leiţi ca nişte gemeni!

Nu mă crezi şi-mi pare rău.
Vorbele-mi de-or fi deşarte,
Deie Domnul să am parte
Numai de dispreţul tău,
Că-i pedeapsa cea mai mare,
Când iubeşti şi nu-ţi răspunde...

FABIO

Dar iubirea ta ascunde

O capcană, mi se pare...

MARCELA

Când Marcela, părăsită,

Cu iubirea ei te-mbie,
Tot mai stai pe gânduri?...

FABIO

Fie,
Chiar aşa, de el stârnită.

MARCELA

Teodoro, un mişel,
Vrând mereu mai sus s-ajungă
Fără milă mă alungă.

FABIO

Uite, plec să dau de el.

Oamenii sunt buni şi răi...
Teodoro-i cu ponosul,
Fabio doar cu folosul.
Dragoste cu năbădăi!
Ce e drept, îmi vine greu
S-o... preiau aşa. În fine...
Sunt al tău, la rău şi bine!

Iese.

SCENA A IX-A
Marcela, Doroteea.

DOROTEEA

Ce-ai făcut?

MARCELA

Nu ştiu nici eu!

Dar pe Fabio, Anarda
L-o iubi cumva?... Ce crezi?

DOROTEEA

Cum te văd şi cum mă vezi!

MARCELA

Mă răzbun pe toată hoarda!

Intră contesa şi Anarda.

SCENA A X-A
 Aceleaşi, Diana, Anarda.

DIANA

Când nu-i tont, vezi că-i viclean

Unul nu-i mai de scofală.
Şi-mi mai faci şi tu morală!

ANARDA

Da, m-ai lămurit buştean.

Mie nu-mi venea ideea,
Dar credeam şi eu, tembela...
Uite-o cólo pe Marcela
La taifas cu Doroteea!

DIANA

Mi-i şi silă s-o mai văd.

Hei, Marcela, ieşi afară!

MARCELA
(către Doroteea)
Vezi, aşa e: foc şi pară.
Hai s-o ştergem, că-i prăpăd!

Marcela şi Doroteea ies.

SCENA A XI-A
Diana, Anarda.

ANARDA

Pot să-ţi spun ceva?

 DIANA

Fireşte.

ANARDA

Ăştia doi ce doar plecară,

Daţi mai mult pe uşă-afară,
Te iubesc – ştii cum? – orbeşte!
Peţitorii toată ziua
Lanţ se ţin şi nu-s betegi...
Tot alegi, să nu culegi!...

DIANA

Iar ai început cu piua?

ANARDA

Ce atâta feciorie?!
Pe Lucreţia o-ntreci!
N-ai să stai aşa în veci.
Nu e unul să te-mbie?
Ia gândeşte-te oleacă.
Pe Ricardo, chipeş cúm e
Şi-nstărit, şi om de lume,
Nu e altul să-l întreacă.
Federico, vărul tău,
E, de-asemeni, om cu rost...

DIANA

Unu-i şui şi altul prost

Şi, îmi pare tare rău,
Tu mai şuie şi mai proastă
Decât ei! Deci, nu-i iubesc,
Că iubesc şi nu-ndrăznesc
Să mai sper...

ANARDA

Curat năpastă?
Tu iubeşti?

DIANA

Eu nu sunt, oare,
Tot femeie, ca şi voi?

ANARDA

Da de unde: eşti un sloi!

Soarele, cât e de mare,
Tot pripind, nu te-ar clinti…

DIANA

Hei, Anarda, gheaţa toată

Mi-a schimbat-o-acum în zloată
Un calic...

ANARDA

Vai, cine-o fi?

DIANA

N-aş putea să-ţi spun anume

Cine e; dar nu-i de mine
Şi mi-ar face de ruşine
Rangul meu cu fală-n lume.

ANARDA

N-are rost să baţi mătănii:

 Doar e om, nu e balaur.
Pasifé iubea un taur9;
Altele, alte dihănii.
Dacă nu-i un cască-gură,
Şi-l iubeşti, nu-i o-njosire.

DIANA

Eu, când vreau, de la iubire

Pot să trec direct la ură!

ANARDA

Crezi că poţi?

DIANA

Se va vedea.
Căci, de vreme ce-am putut
Să iubesc doar când am vrut,
Pot s-o curm, oricând aş vrea.
(Din culise se aude un cântec.)
Cine-i?

ANARDA

Fabio şi Clara.
Cânt şi dragoste – se ştie –
Se-mpletesc în armonie.

DIANA

De mi-ar stinge-n suflet para!

VOCI
(care cântă afară)
9
Pasifé: eroină mitologică, regină a Cretei, soţia regelui Minos. Ar fi dat
naştere Minotaurului, monstrul ucis de eroul Teseu.
O, ce n-aş face, Doamne, ce n-aş face
Să schimb iubirea-n ură, când îmi place?
O, ce n-aş face, dacă s-ar putea,
Să schimb iubirea-n ură, când aş vrea!

ANARDA

Spune, doamnă, cum îţi pare?

Cântecul te contrazice!

DIANA

Înţeleg, eu, tot ce zice,

Însă ştiu de ce-s în stare.
Spulberând orice iubire,
Voi urî, de se va cere...

ANARDA

Cine are-aşa putere

Este mai presus de fire!

Intră Teodoro.

SCENA A XII-A
Aceleaşi, Teodoro.

TEODORO

Fabio mi-a spus, señora,

Că mă chemi.

DIANA

De două ceasuri
Te tot caut...

TEODORO

Într-un suflet
Vin să-ţi împlinesc porunca.
Iartă-mă de-ntârziere...

DIANA

I-ai văzut pe-aceşti statornici

Pretendenţi ai mei?

TEODORO

Desigur.

DIANA

Sunt bărbaţi destul de chipeşi...

TEODORO

Da, şi oameni de nădejde.

DIANA

Ţin să nu iau hotărârea,

Până nu-ţi ascult povaţa.
Spune-mi tu cinstit cu care
Dintre ei să-mi leg destinul?

TEODORO

Ce povaţă pot, señora,

Eu să-ţi dau, când totul ţine
Doar de gusturile tale?
Cel mai bun e cel pe care
Tu mi-l dai stăpân dintr-înşii.

DIANA

Nu eşti vrednic, Teodoro,

De încrederea de sfetnic
Într-un lucru-aşa de seamă.

TEODORO

Oare nu-s bătrâni în casă

Mult mai pricepuţi ca mine
În asemenea buclucuri,
Ca Otavio, majordomul?
Vârsta l-a-nvăţat atâtea...

DIANA

Eu aş vrea să-ţi placă ţie.

Hai, alege-ţi tu stăpânul.
Crezi că-i mai frumos marchizul
Decât văru-meu?

TEODORO

Fireşte!

DIANA

Pe marchiz l-aleg! Vesteşte-l

Pentru darul de logodnă...

Contesa iese, urmată de Anarda.

SCENA A XIII-A
Teodoro, singur.
 TEODORO

Ce năpastă fără seamăn!

Ce pripită hotărâre!
Ce schimbare-ngrozitoare!
Deci, spre asta năzuise?
Soare, tu, ce arzi şi spulberi
Cele mai semeţe pene,
Arde-mi áripile care
Mă ’nălţaseră-ndrăzneţe
Spre surâsul unui înger!
Sigur, şi-a văzut greşeala...
Tare-i rău să-ţi pui speranţa
Într-un licăr de iubire!
Greu e când îndrăgostiţii
Nu-s, cumva, de-aceeaşi teapă!
Cum fu, oare, cu putinţă
Ochii ei să mă înşele?
Ce spun eu? Chiar pe Ulise
L-ar fi amăgit, viclenii!
Nu pot să mă plâng de nimeni.
Doar de mine... Nu-i nimica!
Pierd ceva? O nălucire!
Zău aşa, am să-mi închipui
C-am căzut din pod şi-n timpul
Aiurării-mi făurisem
Mii de năzuinţi smintite.
Conte de Belflor!... Sărmane,
Ia-ţi adio de la titlu!...
Gând nesăbuit, întoarce-ţi
Prora către vechiul ţărm!
Doamnele vor dómni!... Marcela
Mă iubeşte fără titluri.
Dragostea se-njgheabă trainic
Între cei de o potrivă.
Ce-nfiripi în nori ca noru-i
Osândit să se destrame.
Fără rang, zadarnic stărui:
Te înalţi ca să te nărui!

Intră Fabio.

SCENA A XIV-A
Teodoro, Fabio.

FABIO

Ai fost cumva pe la stăpâna mea?

TEODORO

Chiar adineauri. Am o veste mare:

Sunt bucuros că s-a decis şi ea
La măritiş. Destulă aşteptare!
Alegerea era nespus de grea,
Ştiind cât o adoră fiecare.
Din chibzuinţă sau din interes,
Ea pe marchiz stăpân ni l-a ales.

FABIO

Alegere-nţeleaptă, zău!

TEODORO

Şi mie
Mi-a poruncit să-i şi aduc de zor
Cadourile pentru cununie,
Iar eu, în loc înspre marchiz să zbor,
Îţi las acest prilej de seamă ţie...
 FABIO

Îţi mulţumesc şi-am să-ţi rămân dator.

Fug la marchiz să-l şi ridic în slavă,
C-a izbutit asemenea ispravă!

Fabio iese. Intră Tristan.

SCENA A XV-A
Teodoro, Tristan.

TRISTAN

Turburat, vin să te caut.

Ce-am aflat aşa să fie?

TEODORO

Da, Tristane, dacă-i vorba

De necazurile mele.

TRISTAN

Eu văzusem în fotolii
Cele două pisăloage
Ce-o băteau la cap într-una;
Însă nu ştiam că dânsa
S-a decis să-l ia pe unul
De bărbat...

TEODORO

Mai adineauri
A venit această floare
Schimbătoare după soare,
– O morişcă, ο butelcă,
Un pârâu ajuns la mare,
Care dă-ndărăt – Diana,
Lună, vrajă, o jivină
Doar statornică-n schimbare,
Care, vrând, cred, să mă piardă
Şi izbânda întinându-şi,
Mi-a cerut să-i spun anume
Care dintre ei îmi place,
Nevoind să se mărite,
Fără sfatul meu, vezi, Doamne!
Ca trăsnit stătui privind-o,
Mut în faţa nebuniei.
Şi aceasta fu, se pare,
Semnul nebuniei mele.
Mulţumită cu marchizul,
Mă trimise după daruri.

TRISTAN

Ei, şi are soţ acuma?

TEODORO

Sigur: pe marchiz Ricardo!

TRISTAN

Văd că ţi-ai ieşit din fire.

Ε nedrept să zgândări rana
Oropsiţilor de soartă,
Că ţi-aş spune, eu, mai multe.
Va să zică-ţi luaşi adio
De la visul tău de conte!

TEODORO

M-am trezit din vis, Tristane!

 TRISTAN

Vina e a ta, întreagă.

TEODORO

Nu zic nu, căci uşuratic

Fui când mă-ncrezui în ochii
Uneia ca ea...

TRISTAN

Ascultă,
Teodoro, nu-s pocaluri
Cu veninuri pentru simţuri
Cum sunt ochii unei Eve...

TEODORO

Amărât cum sunt, Tristane,

Şi zdrobit, îţi jur că-mi vine
Greu să-mi mai ridic privirea.
A trecut!... Tămăduirea
Ε să-ngrop cumva-n uitare
Întâmplarea şi iubirea.

TRISTAN

Ce căit te vei întoarce,

Teodoro, la Marcela!

TEODORO

Sper să ne-mpăcăm degrabă...

Intră Marcela.
 SCENA A XVI-A
Aceiaşi, Marcela.

MARCELA
(fără a-i observa)
O, până ce nu simţi şi tu iubirea,
Nu ştii ce e! O dragoste de-un an,
Chiar dacă-ncerci s-o uiţi, încerci în van:
Se ţine scai de tine amintirea.

Şi, totuşi, poţi afla tămăduirea,

Când vezi c-ajungi, cu timpul, la aman:
Privirile ţi-ndrepţi spre alt liman.
Un nou amor ţi-aduce izbăvirea.

Cel prins de vechea dragoste gândeşte

Că doar aşa din mreji se va desprinde,
Dar răzbunarea lui îl pedepseşte.

În loc să-ţi laşi simţirea să colinde,

Mai bine speri; căci vechiul foc mocneşte
Şi, când nu te aştepţi, se reaprinde.

TEODORO

Hei, Marcela!

MARCELA

Cine-i?

TEODORO

Cine?
Eu sunt! Ai uitat de mine?
 MARCELA

Te-am uitat atât de mult

Că mă smulg, ca să te-ascult,
Undeva, afar’ din mine!
Fiindcă, dac-aş fi în mine,
Te-aş vedea nespus de bine,
Peste tot ce ne desparte.
Sufletul îmi e departe,
Dar mi-i greu să uit de tine.
Nu ştiu cum mai ai obraz
Să-mi mai spui pe nume az’!

TEODORO

Am voit să-ţi pun – cam tare –

Dragostea la încercare;
Însă nu mi-ai dat răgaz.
Ţi-ai găsit, pe cât se pare,
Repede o alinare...

MARCELA

Înţeleptul, vorba ceea,

Nici cristalul, nici femeia
Nu le pune la-ncercare...
Chiar de-ar fi să-mi juri pe sfinţi,
Ştiu eu bine că mă minţi.
Nu-ncercarea te-a împins;
Alte ţeluri te-au aprins.
Banii ei te-au scos din minţi!
Cum e, oare, lângă ea
Raiul ce te ispitea?
Eşti ferice?... Sau daraua
Ε mai mare ca ocaua,
Nu aşa cum îţi părea?
Stai mofluz ca tras în ţeapă!
Cine să te mai priceapă?
Cum aşa, nu-ţi merge bine?
Vii să cauţi lângă mine
Unul de aceeaşi teapă,
Sau e-o altă încercare?
Mi-ar plăcea, de-ai fi în stare,
Să-mi mai dai – ce cutezanţă! –
Iar vreo rază de speranţă...

TEODORO

Îl iubeşti din răzbunare?

Dragostea, au spus poeţii,
E-o mlădiţă a nobleţii.
Nu fi, deci, neîndurată.
Răzbunarea e o pată
Greu de şters de-a lungul vieţii.
Ai învins şi-ţi pare bine.
Pocăit mă-ntorc la tine.
Mă-mbia la drum trufia...
Iartă-mi nestatornicia,
De mai ţii, cumva, la mine!
M-am întors, de bună seamă,
Doar de dor, nu din vreo teamă
Că speranţele cu care
Te-am jignit nu au cătare.
Amintirile mă cheamă
Şi chemarea lor firească
Tare-aş vrea să le trezească
Mai degrabă pe-ale tale.

MARCELA

Aş, n-aş vrea să-ţi iasă-n cale

Gloria să ţi-o umbrească!
Drumul dragostei e greu.
Du-te, stăruie mereu!
De te dai bătut, o laşi
 Să te creadă că eşti laş...
Eu îmi văd de drumul meu.
Fabio, cinstit îţi spun,
Chiar de nu o fi mai bun,
Mai curând o să priceapă
Ce zvârli tu ca pe-o otreapă
Şi, iubindu-l, mă răzbun.
Eu te las. Rămâi cu bine!
Obosii vorbind cu tine.
Nu cumva să nimerească
Fabio să ne zărească!

TEODORO

Sări, Tristane, şi o ţine!

TRISTAN

Stai, señora, stai oleacă,

Stai că toate au să treacă.
Te-a jignit, dar nu-i dovadă
Că, venind să te revadă,
De acuma nu mai pleacă?
Stai, Marcela, puţintel!

MARCELA

Ce tot vrei?

Intră contesa şi Anarda.

SCENA A XVII-A
Aceiaşi, şi Diana cu Anarda, fără să fie văzute.

DIANA
 O vezi cu el
Pe Marcela? Ce sfidare!

ANARDA

Te cam turbură, îmi pare.

Că-i găseşti vorbind astfel...

DIANA

Hai, Anarda, vino-ncoace,

Să vedem ce vor mai face.
(Se ascund după o draperie. Aparte.)
Pizmuind, iubesc şi-acum?

MARCELA
(către Tristan)
Lasă-mă să-mi văd de drum!

ANARDA

S-au certat. Vrea să-i împace!

DIANA
(aparte)
Ah, codoşii de lachei,
Numai de urechi să-i iei!

TRISTAN

Ca un fulger – uite-l, nu-i –

A trecut prin ochii lui
Frumuseţea dumneaei
– Tare searbădă şi seacă –
Şi era firesc să treacă.
Ea l-adoră, că-i isteţ;
Însă dânsul în dispreţ
Avuţiile le-neacă.
Mai presus de ea, pot spune
Gingăşia ta o pune.

DIANA

Un samsar grozav, ce zici?

TRISTAN

Teodoro, vin’ aici!

TEODORO

Dacă vor să se cunune,

Cum ne spune răspicat,
N-are rost...

TRISTAN

Alt îmbufnat!

TEODORO

S-o lăsăm mai bine-n pace

Să şi-l ia pe cel ce-i place...

TRISTAN

Tu, acum?... Halal bărbat!

Ce atâtea nazuri? Hai,
Vino mâna să i-o dai
Şi-mpăcaţi-vă odată!
Tu n-o vezi ce galeş cată?
Hai, stăpâne, ce mai stai?

TEODORO
Bine, eu aş fi dispus;
Dar în clipa când i-am spus
C-am iubit pe cineva,
Uiţi ce mi-a răspuns?

TRISTAN

Ei, na
De şireată! Doar te-a dus...

MARCELA

Ba-i aşa, nu-i scornitură!

TRISTAN

Proasto, taci şi tu din gură!

Proşti mai sunteţi amândoi!
Mi-i lehamite de voi!

TEODORO

Eu, cu noua-ntorsătură,
Nu mă mai împac...

MARCELA

Nici eu!
Jur...

TRISTAN

Ia staţi, ce Dumnezeu..

MARCELA

Ah, leşin...
 TRISTAN

Ce vrei să faci?

DIANA
(aparte )
Tare-i ager şi dibaci
Puşlamaua de lacheu!

MARCELA
(către Tristan)
Lasă-mă să ies oleacă...

TEODORO

Las-o-n pace, c-o să-i treacă!

TRISTAN

Ducă-se, de nu-i mai place!

TEODORO

Ba, opreşte-o!

MARCELA

Vino-ncoace,
Dragul meu!

TRISTAN

Cum, nu mai pleacă

Nimenea când nu-l mai ţin?...

MARCELA

Scumpul meu, la tine vin!

 TEODORO

Draga mea, de când aştept

Să te strâng din nou la piept!

MARCELA

Strânge-mă, să uit de chin...

TRISTAN

Dacă nu era nevoie,

Ce m-oi fi trudit, Sisoe?

ANARDA

Ei, mai poţi să pui temei...

DIANA

Pe bărbaţi şi pe femei?
Lucru tare anevoie.

TEODORO

M-ai împuns cu-atâtea ace!

TRISTAN
(aparte)
Bine că făcură pace
Dup-atâta chin şi-amar,
Căci e rău pentru samsar,
Dacă târgul nu se face...

MARCELA

Dragul meu, de s-o-ntâmpla

 Să te pot uita, cumva,
Pentru Fabio sau altul,
Zilele, cum zice Psaltul,
Să-mi scurtezi cu mâna ta!

TEODORO

De-oi mai face boroboaţe,

Fabio să mi te-nhaţe
Şi, bătut de Dumnezeu,
Să ajung, cumva, chiar eu
Să te văd la el în braţe!

MARCELA

Chinul vrei să mi se-aline?

TEODORO

Cere-mi tot ce ştii că-i bine!

MARCELA

Spun-atunci despre femei

Că-s urâte toate! Vrei?

TEODORO

Sunt – când le compar cu tine!

Mai doreşti ceva, cumva?

MARCELA

Zici că ţii la mine?

TEODORO

Da!
 MARCELA

Spune-mi tu, că-s amărâtă,

Că Diana e urâtă!

TEODORO

Să-ţi mai spun? Ε chiar aşa...

MARCELA

Nu-i şi proastă?

TEODORO

Peste poate!

MARCELA

Gură-spartă?

TEODORO

Cum sunt toate!

DIANA
(aparte, către Anarda)
Ard, deşi mă ştiu ca sloiul.
Dacă nu le curm şuvoiul,
Nu ştiu, zău, ce m-or mai scoate...

ANARDA

Vai, señora, nu ieşiţi!

TRISTAN
 Pe contesă de voiţi
S-o bârfiţi cum se cuvine,
Ascultaţi-mă pe mine...

DIANA
(aparte)
Cum s-ascult aşa smintiţi?

TRISTAN

Păi, în primul rând...

DIANA
(aparte)
Nu-i bine
Să-mi înşire-atâtea rânduri.
Ε riscant…

MARCELA

Eu plec, iubite.

Marcela iese, cu o reverenţă. Dindărătul draperiei apare contesa.

TRISTAN
(aparte)
Na, contesa!

TEODORO
(aparte)
Vai, contesa!

DIANA

Teodoro!

TEODORO
 Doamnă, ştiţi...

TRISTAN

A-nceput să tune cerul.

Trăsnetele nu le-aştept...

Tristan iese.

SCENA A XVIII-A
Teodoro, Diana, Anarda.

DIANA

Dă-mi, Anarda, o măsuţă.

Teodoro îmi va scrie
O scrisoare. Şi scrisoarea
Eu i-o voi dicta, îndată.

Anarda iese.

TEODORO
(aparte)
Ne-o fi auzit contesa
Ce spuneam? Mi-e tare teamă...

DIANA
(aparte)
Se trezeşte iar iubirea...
Gelozia nu-mi dă pace!
O iubi-o pe Marcela,
Iară eu n-am sorţi să ţină
Şi la mine o fărâmă?
Vrea să-şi bată joc de mine!
 TEODORO
(aparte)
Murmură şi-i chinuită.
Bine e când ştie omul
În palat să-şi ţină gura,
Căci pereţii văd şi-ascultă
Şi covoarele-s iscoade...

Vine Anarda cu o măsuţă şi cele necesare pentru scris.

ANARDA

Am adus tot ce se cere

Pentru scris.

DIANA

Hai, Teodoro,
Treci şi ia în mână pana.

TEODORO
(aparte)
Mă ucide sau m-alungă!

DIANA

Scrie.

TEODORO

Spune.

DIANA

Nu stai bine
Cu genunchii pe podele.
Adu-i, tu, o periniţă.
 TEODORO

Stau şi-aşa.

DIANA

Ce-aştepţi, nătângo?

TEODORO
(aparte)
Nu-mi surâde grija asta,
Dup-atâta hârâială.
Când genunchii-ţi onorează,
Capul vrea să ţi-l reteze!
(Tare.)
Eu aştept.

DIANA

Atuncea scrie.

TEODORO
(aparte)
Mii de cruci aş vrea să ticlui...10

Contesa se aşază pe un scaun cu spătar înalt şi dictează. Teodoro

scrie.

„Când o femeie de rang înalt şi-a mărturisit simţămintele

unui bărbat de rând, înseamnă că acestuia nu-i este îngăduit
să mai stea de vorbă cu alta; iar cel care-şi nesocoteşte
norocul rămâne ce este: un prost.”

TEODORO

Asta-i tot?
10
Aluzie la practica epistolară spaniolă de a începe scrisorile cu o cruce,
aşezată la vedere, sub titlu.
 DIANA

Ce să mai fie?
Hai, închide-acum scrisoarea.

ANARDA

Doamnă, ce înseamnă asta?

DIANA

Fleacuri de iubire pline.

ANARDA

Însă cui îi porţi iubire?

DIANA

Încă n-ai ajuns, netoato,

Să pricepi ce-ţi spun în taină
Chiar şi pietrele din casă?

TEODORO

Am închis scrisoarea, doamnă.

Mai rămâne doar adresa.

DIANA

Bine, scrie-o către tine;

Dar Marcela să nu afle!
Poate-ai să-nţelegi mai bine,
Când ai s-o citeşti în tihnă.

Diana şi Anarda pleacă.

 SCENA A XIX-A
Teodoro şi apoi Marcela.

TEODORO

Groaznică încurcătură!
M-o iubi femeia asta
La răstimpuri, cu popasuri...
Dragoste de lipitoare!
Oare aşa o fi iubirea?

MARCELA

Dragul meu, ce-a spus contesa,

Cât am stat chitic de frică
Îndărătul draperiei?

TEODORO

După Fabio doreşte

Să te dea. Pricepi, Marcela?
Uite, vezi scrisoarea asta?
Voi trimite-o acas’ la tine,
După banii pentru zestre.

MARCELA

Ce tot spui?

TEODORO

De-ar fi să iasă
Totul bine!... Nici în glumă
– Ca femeie măritată –
Nu-mi mai pomeni de nume!
 MARCELA

Stai!

TEODORO

De bocete n-am vreme!

Iese.

SCENA A XX-A
Marcela, singură.

MARCELA

Nu, desigur, toate astea

Nu s-au petrecut întocmai.
Noi ispite de mărire
L-au făcut să schimbe cârma.
El e, vai, cum e căuşul
Unei nórii11: când coboară,
Apa, darnică, îl umple;
Iar când urcă se goleşte...
Om ingrat şi nestatornic,
Cum îţi sună la ureche
Rangul ei, mă dai uitării!
Şi mă laşi, când te iubeşte;
Mă iubeşti doar când te lasă.
Nu-ţi mai pot răbda atâtea!

Intră marchizul Ricardo şi Fabio.

11
Maşină de udat, de origină maură, alcătuită din căuşuri legate lanţ fără
sfârşit, care se cufundă răsturnate şi se întorc sus pline.
 SCENA A XXI-A
Marcela, Fabio, Ricardo.

RICARDO

Eu, Fabio, te rog cu stăruinţă

Să-i spui (de zici că e aşa cum zici)
Că mâinile-i sărut cu umilinţă.

FABIO

Marcela, spune-i că-i marchizu-aici.

MARCELA
(aparte)
O, gelozie, crudă suferinţă,
Cu alte gânduri negre mă furnici!
(Tare.)
Mă duc, atunci...

FABIO

Vesteşte-o c-a venit

Stăpânul nostru, soţul ei iubit.

Marcela iese.

SCENA A XXII-A
Ricardo, Fabio.

RICARDO
Tu, Fabio, te duci la mine-acasă,
Iar mâine-ţi număr un miar de scuzi
Şi-ţi dau şi-un cal de cea mai bună rasă.
Să n-ai cumva temeiuri să m-acuzi
C-aş fi uitat ce-ndatoriri m-apasă.
Prieten îţi voi fi de-acum, m-auzi?

FABIO

De nu-mi plătesc altminteri datoria,

Vă voi sui în slăvi mărinimia!

Intră contesa.

SCENA A XXIII-A
Aceiaşi, Diana.

DIANA

Aici eraţi?

RICARDO

Ε şi firesc, îmi pare,

Când mi-aţi trimis pe Fabio în zbor
Să-mi spună cât mai iute vestea mare
Că m-aţi ales drept soţ şi slujitor.
Smulgându-mă din marea mea-ntristare,
Mi-aţi răsplătit statornicul amor.
De bucuria marii biruinţi,
Va fi puţin de n-am să-mi ies din minţi.
Mi-aş fi putut închipui vreodată
Să-mi văd îndeplinit semeţul vis
De-a fi iubit de zâna-mi adorată?
 DIANA

Glumiţi cumva spunând că l-am trimis

Pe Fabio să vă aducă-ndată?

RICARDO

Ei, Fabio, tu n-ai nimic de zis?

FABIO

Ce să mai zic? Rămân ca un năuc.

Mi-a spus chiar Teodoro să v-aduc!...

DIANA

De vină-i Teodoro-ntr-adevăr.
M-a auzit spunând că vă prefer
Lui Federico, mai ales ca văr,
Ca om bogat şi nobil cavaler,
Şi-o fi crezut (voi şti eu să-l dezbar!)
Că dumneavoastră mâna v-o ofer.
Iertaţi-i, zău!

RICARDO

Le-aş da, eu, lor iertare

Cu greu s-o poată duce în spinare;
Dar sunt în casa voastră şi-i scutesc.
Picioarele vi le sărut sperând
Dârzia prin amor să v-o clintesc...

Marchizul iese.

DIANA

Îţi place, nătărăule?

 FABIO

Nici gând!
Dar nu eu am dorit să-l amăgesc!

DIANA

Să-l chemi pe Teodoro.

FABIO

În curând!

DIANA
(aparte)
Spre Teodoro doar mă mână dorul!

FABIO

Şi calul meu şi scuzii-şi luară zborul!

Fabio iese.

SCENA A XXIV-A
Diana, singură.

DIANA

Pe Teodoro nu-l uitasem, oare?

Iubire crudă, ce mai ai cu mine?
Sau vrei să spui că nu eşti tu în tine,
Ci numai umbra ta rătăcitoare?

O, gelozie, au de-ajuns nu-ţi pare?

Eşti dascăl rău femeilor – ruşine!
Nicicând nu ţi-au cerut, cum se cuvine,
Un văl s-ascundă cinstea de-ntinare.

Pentru-un bărbat iubirea-a prins să-mi

ardă,
Dar eu sunt marea, el o biată barcă,
Şi nu-i firesc ca marea să se piardă.

În mari primejdii sufletu-mi se-mbarcă,

Dar prea sileşte cinstea-ntinsa coardă:
Se rupe arcul, vai, de-l mai încearcă!

(Intră Teodoro şi Fabio.)

SCENA A XXV-A
Diana, Teodoro, Fabio.

FABIO

Zău de n-a voit marchizul

Să mă gâtuie! Dar mie
Mult mai rău de scuzi îmi pare…

TEODORO

Vrei să-ţi dau un sfat?

FABIO

Desigur!

TEODORO

Domnul conte Federico

Minţile era să-şi piardă,
Auzind c-o ia marchizul
Pe contesă... De i-ai spune
C-au stricat, acum, logodna,
Bucuros ţi-ar da el scuzii.

FABIO

Plec ca fulgerul!

TEODORO

Cu bine!

Fabio iese.

SCENA A XXVI-A
Diana, Teodoro.

TEODORO

M-ai chemat aici?

DIANA
(aparte)
Ce bine
C-a plecat nebunul ăla!

TEODORO

Ţi-am citit mereu scrisoarea.

Drămuind cu luare-aminte
Cele spuse-n ea, îmi pare
Că sfiala mea provine
Numai din respect. Dar vină
Am că-l am, când văd atâtea
Semne sigure din parte-ţi.
Deci, îţi spun, cu tot respectul
Ce ţi-l port, cât mi-eşti de dragă!
Nu te speria că tremur...

DIANA

Sunt convinsă, Teodoro:

Mă iubeşti că-ţi sunt stăpână
Şi voinţa ta îmi este
Obligată-n multe chipuri.
Te stimez, îţi fac hatâruri
Mult mai multe decât altor
Slujitori ai mei, ştii bine.

TEODORO

Nu-nţeleg vorbirea asta!

DIANA

De-nţeles atât e numai:

Gândul tău să nu mai treacă
De acest hotar încolo!
Înfrânează-ţi orice poftă,
Căci din partea unei doamne
Nobile şi, mai cu seamă,
Când ai merite umile,
O favoare cât de mică
Ε destul ca toată viaţa
Să-ţi petreci în mulţumire.

TEODORO

Ştiu că înălţimea-voastră
– Şi să-mi ierte îndrăzneala –
Are, nu în duh, ci-n minte,
Uneori şi clipe limpezi,
Ca să poată crede bună
Judecata asta nouă.
Întrucât mi-aţi dat speranţe
Ce m-au dus în starea asta –
Copleşit de fericire,
Am căzut bolnav, ştiţi bine,
Şi-am zăcut aproape-o lună
Dup-acea destăinuire.
Când vedeţi că-ngheţ, v-aprindeţi
De un viu pojar, şi-ndată
Ce mă-ncing şi eu oleacă,
Îngheţaţi mai rău ca sloiul.
Barem daţi-mi pe Marcela!
Zău, cu snoava „Câinelui
Grădinarului” aducem!
Roasă de o gelozie
Fără seamăn, nu-mi daţi voie
Să mă-nsor cu ea şi-ncepeţi
Capul să-mi suciţi într-una.
Mă treziţi când dorm mai bine.
Ori mă vreţi, ori daţi-mi pace,
Că-s sătul de hrana asta
Cu nădejdi atât de vane;
Altfel, mă întorc îndată
La iubirea cui mă place.

DIANA

Te previn să nu faci asta.

Las-o-ncolo pe Marcela;
Uită-te, de vrei, la alta,
Că, de astăzi, cu Marcela
S-a sfârşit.

TEODORO

Dar cum se poate

O iubesc şi mă iubeşte.
Caută Nălţimea-voastră
Vrerea ei să mi-o impună?
Sunt silit, ca vai de mine,
Unde nu găsesc plăcere,
Să încerc plăceri străine?
O ador şi mă adoră,
Şi cinstită ni-i iubirea.

DIANA

Haimana neruşinată,
O să pun să te ucidă!

(Îl pălmuieşte.)

TEODORO

Vai, señora, dar ce faceţi?

DIANA

Datoram aceste palme

Unui necioplit...

Intră Fabio şi contele Federico.

SCENA A XXVII-A
Aceiaşi, Fabio, Federico.

TEODORO

Stai! Stai!

FEDERICO

Da, mai bine-i că sosirăm,

Fabio, dar stăm afară...
Doamnă, ce înseamnă asta?…

DIANA

Ei, o ceartă cum se-ntâmplă

Între slugă şi stăpână...

FEDERICO

Vrea ceva Nălţimea-voastră?

DIANA

N-aş mai vrea s-aud vreodată

De asemenea-ntâmplare...

FEDERICO

Aş fi vrut să viu în clipe

Mai senine decât astea...

DIANA

Dar şi-acuma sunt senină.

Ce-ai văzut sunt nişte fleacuri.
Intră şi-ai să afli-ndată
Hotărârea cu marchizul.

Diana iese.

SCENA A XXVIII-A
Federico, Fabio, Teodoro.

FEDERICO
 Fabio!

FABIO

Señor!

FEDERICO

Îmi pare
C-o plăcere tăinuită
Zace-n neplăcerea asta.

FABIO

Nu ştiu, zău. Nu-mi vine-a crede.

Chiar când văd ce rău se poartă
Cu sărmanul Teodoro.
N-a făcut aşa contesa
Niciodată!

FEDERICO

Vezi batista?
I-a umplut-o ea de sânge!

Federico şi Fabio ies.

SCENA A XXIX-A
Teodoro, singur.

TEODORO

De nu-i iubire asta, ce mai vrei?

Există năbădăi mai nebuneşti?
Cu nobilele astea-aşa păţeşti?
Atunci le-aş spune Furii, nu femei!

Mărirea urgisind în jurul ei

Plăcerile ce-s pentru toţi fireşti,
Mai pieri şi tu cu-acela ce-l iubeşti
Când, crudă şi vrăjmaşă, viaţa-i iei?

În stare eşti să mă ucizi, hapsână!

Să te sărute, cine ar mai cere,
O, preafrumoasă mână de stăpână?

Nu aşteptam această... mângâiere.

Cum, crudă, m-ai lovit ca o păgână,
Dar tu în gelozie simţi plăcere!

Intră Tristan.

SCENA A XXX-A
Teodoro, Tristan.

TRISTAN

Dat îmi e s-ajung într-una

Când s-a isprăvit isprava,
Parc-aş fi o spadă laşă?

TEODORO

Vai, Tristane!

TRISTAN

Ce e asta?
Ce-i cu sângele acela?...
 TEODORO

Cu cerneala geloziei,
Dragostea răvaş îmi scrie!

TRISTAN

Zău, smintită gelozie!

TEODORO

Fii pe pace, că-i nebună

De o patimă-a iubirii
Şi, lăsându-i-se-n voie,
Cu onoarea ei ştirbită,
Faţa vrea să mi-o pocească,
Întrucât; ca-ntr-o oglindă,
I se uită-n ea onoarea
Şi se vede că-i urâtă.

TRISTAN

Zău, că Juana ori Lucica

Mă-ncolţesc din gelozie
Ca să-mi sfâşie în gheare
Gâtul dăruit de ele,
Că mă bat şi mă jupoaie
Când m-au prins cu fofârlica,
Ei, îmi zic, mai treacă-meargă:
Sunt muieri cu tamburine,
Cu ciorapi scorţoşi de lână
Şi-ncălţări de iuft, sărace;
Dar când doamne-atât de nalte
Uită-atât de mult de sine,
Rău le stă şi e ruşine.

TEODORO
Nu ştiu, zău, mă pierd cu firea
Când o văd că-ntâi m-adoră
Şi pe loc mă şi urăşte.
Nici nu vrea să fiu al dânsei,
Nici Marcelei nu mă lasă.
Dacă n-o privesc, îndată
Caută prilej de vorbă.
Ε leită câinelui
Grădinarului, din snoavă:
Nu e laie, nici bălaie,
Nici afar’, nici în odaie!

TRISTAN

Zice-se c-avea un doctor

– Dascăl şi savant de seamă –
Un rândaş şi-o guvernantă
Care se certau într-una:
Se certau la prânz şi seara
Şi, cu larma lor smintită,
Îl trezeau din somn şi noaptea;
Nici de studiu n-avea tihnă!
La o lecţie, o dată,
Nu ştiu ce uitase-acasă,
Că-ntorcându-se în fugă,
A găsit în pat – vezi, Doamne –
Guvernanta cu rândaşul
Şopotindu-şi dulci cuvinte.
Şi şi-a zis: „Mai dete Sfântul
Împăcaţi să-i văd o dată!”
Cred că şi cu voi la fel e,
Chit că vă certaţi tot timpul..

Intră contesa.
 SCENA A XXXI-A
Aceiaşi, Diana.

DIANA

Teodoro!

TEODORO

Da, señora.

TRISTAN
(aparte)
Ce femeie: o strigoaică!

DIANA

Vreau să ştiu cum îţi mai este.

TEODORO

Vezi şi tu!

DIANA

Te simţi mai bine?

TEODORO

Bine.

DIANA

Nu-mi mai spui şi-acum

„La porunca ta!”?
 TEODORO

În slujbă
Nu mai pot să stau, de vreme
Ce te porţi aşa cu mine.

DIANA

Mărginit mai eşti!

TEODORO

Se poate.
Mărginit, dar cu simţire;
Nu pricep ce-mi spui, da-ţi simt
Palmele, cu prisosinţă!
Când nu te iubesc, te superi
Şi te mânii când mi-eşti dragă.
Dacă uit, îmi scrii cu grijă;
De nu uit, te simţi jignită;
Ceri să te-nţeleg, şi dacă
Te-nţeleg, îmi spui că-s prost.
Ori împacă toate astea,
Ori ucide-mă odată!

DIANA

Te-am umplut cumva de sânge?

TEODORO

Mda...

DIANA

Şi unde ţi-i batista?

Ia arată-mi-o.
 TEODORO

De ce?

DIANA

Drag mi-i sângele acesta!

Cu Otavio vorbeşte,
Că i-am spus să-ţi dea îndată
Două mii de scuzi de aur.

TEODORO

Pentru ce?

DIANA

Să-ţi iei batiste...

Contesa iese.

SCENA A XXXII-A
Teodoro, Tristan.

TEODORO

Doamne, mare ţi-i grădina!

TRISTAN

Dar ce vrăji mai sunt şi astea?

TEODORO

Două mii de scuzi să-mi deie!

 TRISTAN

Să tot vrei, cu preţul ăsta,

Alte patru palme bune!

TEODORO

Mi i-a dat să-mi iau batiste,

Iar pe cea cu sânge-a luat-o.

TRISTAN

Pentru că prin nări, se pare,

Te făcuse... fată mare!

TEODORO

Ia te uită: câinele
Muşcă-ntâi şi-apoi te-alintă!

TRISTAN

Toate toanele acestea

Vor sfârşi ca în povestea
Guvernantei...

TEODORO

Deie Domnul!

Sfârşitul actului al doilea.

 ACTUL AL TREILEA

O stradă.
Intră Federico, Ricardo şi Celio.

SCENA I
Federico, Ricardo şi Celio, deoparte.

RICARDO

Ei, văzuşi?

FEDERICO

Văzui: plici, plici!

RICARDO

Ce mai palme voiniceşti!

FEDERICO

De, se-ntâmplă când slujeşti;

Dar motivul nu-i aici.
Când o tânără de neam,
Chiar în ciuda firii calme,
Trage unui tânăr palme,
Dă-n vileag ce bănuiam:
Tânărul, prin ce îndrugă
Urcă-ntr-una alte trepte...

RICARDO

Cum, contesa să-şi îndrepte

Ochii către-o biată slugă?

FEDERICO

Spre pierzanie se-ndreaptă

Amândoi, cu mare zor!
Li se potriveşte lor
Vechea fabulă-nţeleaptă
Cu urcioarele-azvârlite
Pe un ţărm necunoscut:
Unul fier şi altul lut,
Cu meniri deosebite.
Şi, de teamă să nu-l spargă
Chiar vecinul lui de fier,
Cel de lut porni stingher,
Tremurând, sărmanul, vargă.
El de lut, ea – de metal,
S-or ciocni ca două globuri
Şi-o să-l schimbe-n mii de cioburi
Cel de fier, în mod fatal.

RICARDO

Semeţia ei cu care
Pururi rece mă primeşte
Drept să-ţi spun că mă uimeşte.
Hai să zic că mi se pare!
Însă greu îmi duc amarul,
Când o văd cu ce onoruri,
În ce lux, cu ce favoruri,
Îşi răsfaţă secretarul.
Ce de cai, de paji, de haine
Şi de bani, să-l prindă-n mreji!

FEDERICO

Noi, de-acuma pururi treji,

Cât sunt toate astea taine
În oraş, şi numai ea
Şi cu noi le ştim anume,
Îl vom mătura din lume...

RICARDO

Chiar şi dacă ea n-ar vrea!

FEDERICO

Da, dar cum?

RICARDO

Nu ne vom plânge
Că-s în Napoli destui
Cuţitari şi, de le spui,
Auru-l plătesc cu sânge.
Cuţitarii-s veşnic gata
Orişicând să te ajute...

FEDERICO

Oh, de ne-ar scăpa mai iute!

RICARDO

Azi îşi va primi răsplata!

FEDERICO
 Umblă unii fără ţel.
N-or fi de-ăia?...

RICARDO

Da, fireşte.
Vezi? şi cerul se-ngrijeşte
Să scăpăm uşor de el!

Intră Furio, Antonelo şi Lirano, slujitori şi Tristan.

SCENA A II-A
Aceiaşi, Furio, Antonelo, Lirano şi Tristan, în haine noi.

FURIO

Hai să plăteşti un vinişor, să uzi

Costumul ăsta straşnic ce ţi-au dat

ANTONELO

Aşa-i, Tristan doar ştie ce se cade...

TRISTAN

Da, domnilor, o fac cu bucurie!

LIRANO

Grozave haine ai!

TRISTAN

Dar toate astea

Sunt nişte fleacuri, nişte mărunţişuri,
Pe lângă postul care mă aşteaptă:
De nu se schimbă zarurile sorţii,
Voi fi chiar secretar de secretar!

LIRANO

Favoruri multe-i face, zău, contesa

Stăpânului!

TRISTAN

Ε sfetnicul ei intim,
Ε mâna ei cea dreaptă, şi e uşa
Prin care-i poţi intra în voie...

ANTONELO

Lasă
Favoruri şi noroace, şi să bem!

FURIO

Eu cred că în lăcaşul ăsta este

Un straşnic vinişor de Malvoazía.

TRISTAN

Ia să-ncercăm să bem un vin grecesc

Că doar aşa vă pot vorbi... greceşte!

RICARDO

Acela tuciuriu, cu chipul galben,

Îmi pare dintre toţi mai de ispravă,
Că prea-l stimează cei ce-l înconjoară.
Hei, Celio!

CELIO
 Señor!

RICARDO

Din domnii ăia

Ia cheamă-l pe cel palid.

CELIO

Caballero,
Nainte de-a păşi în sfântul schit,
Marchizul ar dori să vă vorbească.

TRISTAN

Măi, fraţilor, văd că mă cheamă-un nobil.

Cum să-l refuz? Mă duc să văd ce vrea.
Intraţi şi cereţi vreo şapte-opt bărdace
Şi porunciţi şi puţinică brânză
Că, între timp, eu aflu ce-l frământă.

ANTONELO

Atunci, să nu întârzii!

TRISTAN

Zbor spre dânsul!

Ce porunceşte Înălţimea-voastră?

RICARDO

Văzându-te-ntre-atâţia oameni vrednici,

Am hotărât c-un conte, Federico,
Să te-ntrebăm de te-ai simţi în stare
Să căsăpeşti un om.
 TRISTAN
(aparte)
O, Doamne sfinte,
Sunt pretendenţii doamnei şi urzesc
Ceva nelegiuit. Să iau aminte!

FEDERICO

Nu ne răspunzi?

TRISTAN

Chiteam aşa, în mine,

De nu cumva Nălţimea-voastră râde
De felul nostru mai ciudat de trai,
Că, zău, pe-acela ce puteri împarte,
În Napoli nu cred să fie-o spadă
Ce să nu fugă, numele-auzindu-mi.
Nu-l ştiţi pe Hector? Păi, o şterge Hector
De-acolo unde-apare braţu-mi vajnic:
El, Hector, e troian, iar eu – italic.

FEDERICO

Acesta e, marchize, omul nostru.

Pe viaţa noastră, nu ne batem joc:
De ţi se potriveşte şi curajul
Cu numele şi vrei cuiva să-i faci
De ducă – te vom umple de parale.

TRISTAN

Mă mulţumesc, să ştiţi, cu două sute

De scuzi peşin – şi poate fi şi dracu’!

RICARDO

Noi, trei îţi dăm, de-i faci la noapte felul.

 TRISTAN

Doar numele i-aştept, şi o arvună!

RICARDO

Cunoşti, cumva, o nobilă, Diana,

Contesă de Belflor?

TRISTAN

Am chiar prieteni
În casa ei!

RICARDO

Vrei să ne scapi de-o slugă?

TRISTAN

Ucid şi servitori şi servitoare,

Şi caii de trăsură, dacă-mi cereţi...

RICARDO

Atunci să ni-l răpui pe Teodoro.

TRISTAN

Cu Teodoro-i altă calimeră,

Căci Teodoro, după câte ştiu,
Nici nu mai iese noaptea la-ntâmplare:
De când v-a supărat, îi este frică.
Mi s-a cerut să intru-n slujba lui.
Eu cred că doar slujindu-l am prilejul
Să-i fac de petrecanie-ntr-o noapte,
 Şi bietul om – in pace requiescat!12
Iar eu rămân nebănuit de nimeni...
Ce ziceţi?

FEDERICO

N-aş găsi în tot oraşul

Un ucigaş mai vrednic şi mai sigur.
Slujeşte-l, deci, şi caută-ntr-o zi
Să scapi de el şi să ne dai de ştire.

TRISTAN

Aş cam avea nevoie de o sută

De scuzişori...

RICARDO

Primeşte-n punga asta

Cincizeci; iar când te văd la el, îţi dau
Şi suta aia, şi-altele, mai multe.

TRISTAN

Acele sute multe nu-mi prea plac...

Acum mă duc şi eu, că mă aşteaptă
Prietenii: Mastranzo, Sfarmă-Ziduri,
Cu Pumn-de-Fier, Arfuz şi Spaimă-n Draci
Şi n-aş vrea să le dau de bănuială...

RICARDO

Aşa e. Mergi cu bine!

FEDERICO

12
In pace requiescat: Odihnească-se-n pace! În limba latină, în original.
 Ce noroc!

RICARDO

Pe Teodoro socotiţi-l mort!

FEDERICO

Ce ífose îşi mai dădea, tâlharul!

Federico, Ricardo şi Celio ies.

TRISTAN
(singur)
Se cade să-l vestesc pe Teodoro.
Prietenii şi vinul să mă ierte,
C-o şterg acas’...! De-aici nu-i prea departe.
Dar, ia te uită, vine Teodoro!

Intră Teodoro.

SCENA A III-A
Tristan, Teodoro.

TRISTAN

Stăpâne, unde mergi?

TEODORO

Nici eu nu ştiu,
Nici unde merg, nici cine mă tot mână,
De parc-aş fi un pai într-o vâltoare...
În cap atâtea gânduri mi se-ngână,
Că mai curând m-aş fi uitat la soare.
 Ieri mi-a vorbit duioasă ca o zână
Şi cât de rece-i azi şi sfidătoare,
C-ai fi jurat că n-am fost eu acela.
Şi face-un haz de chinul meu Marcela!...

TRISTAN

Întoarce-te acas’, că nu e bine

Să ne zărească ăia împreună...

TEODORO

Dar cum aşa?

TRISTAN

Îţi spun eu cum şi cine

Tot umblă capăt zilelor să-ţi pună...

TRISTAN

Zău, nu pricep! Ce-or fi având cu mine?

TEODORO

Vorbeşte-ncet şi vezi că nu-i a bună:

Ricard şi Federico-mi cer de zor
Pe-o sută de dubloni13 să te omor!

TEODORO

De ce?...

TRISTAN

Din nişte palme anumite,

13
Dublon: un dublon valora doi scuzi de aur.
Au scos că i-ai căzut contesei drag,
Şi-n chip de lei cu coamele zbârlite,
În stare şi de crime la arţag,
Cu cincizeci de monede zimţuite,
M-au arvunit, prin spangă să te trag.
Le-am spus că intru astăzi cu plăcere
În slujba ta, cum un amic îmi cere,
Să pot să te ucid mai lesne-aşa,
– De fapt doar să te pot păzi mai bine...

TEODORO

Îndure-se vieaţa să mi-o ia,

Căci viaţa asta-i moarte pentru mine!

TRISTAN

N-ai fi puţin cam şui?...

TEODORO

Pe cinstea mea,
Prilej ca ăsta n-are fiecine
Diana, de-ar ieşi basma curată,
S-ar mărita cu mine de îndată!
N-o lasă-n pace rangul! Doar se-aprinde,
Şi iar privirea ei mă şi îngheaţă...

TRISTAN

Ce-ai spune, bunăoară, de m-aş prinde

Să-ţi dau un leac cum rar au alţii-n viaţă?

TEODORO

Mai mult decât Ulise m-ai surprinde!

TRISTAN
De ţi-ar aduce mintea mea isteaţă
Un tată nobil, bun să intre mesa,
Au nu te-ar lua pe loc de soţ contesa?

TEODORO

Desigur!

TRISTAN

Domnul conte Ludovico

Acum două decenii şi-a trimis
Pe fiu-său, la nume tiz cu tine,
La unchiul său, Mare Maestru-n Malta;
Dar maurii l-au capturat şi tatăl
N-a mai aflat de-atunci nimic de dânsul.
Deci, poţi să-i fii fecior, şi el părinte,
Că aranjez eu tot...

TEODORO

Măi, fii cuminte,

Să nu păţim cumva vreo dăndănaie,
Ce-o să ne coste cinstea şi chiar viaţa!

SCENA A IV-A
Teodoro, Tristan.

TRISTAN

Dar iată-ne acas’! Rămâi cu bine,

Căci până la amiază, azi, să ştii,
Tu soţ Dianei tale ai să-i fii!
 SCENA A V-A
Salon în palatul contesei.
Teodoro, singur.

TEODORO

Aceste chinuri ce se ţin de mine

Mă tot gândesc cum să le văd curmate.
Ε alt duşman iubirea să-ţi arate,
Cum e pământul dintre ea şi tine?

Cu-atâtea zări, el lecuieşte bine

Durerile, oricât de-nverşunate.
Nici fulger nu-i să-ncerce a străbate
Pământul – leac văpăilor haine!

O, dragoste, cei ce doreau uitare,

Ajunşi ca mine-n stare disperată,
Tot în pământ şi-au mai găsit scăpare!

Temeiul de uitat, de astă-dată,

Ε că iubirea moartă li se pare,
Când în atât pământ e îngropată...

Intră contesa.

SCENA A VI-A
Teodoro, Diana.

DIANA
Lecuitu-te-ai – să sper –
Teodoro, de tristeţe!

TEODORO

Dacă ea îmi dă poveţe

Să iubesc – chiar o prefer!
N-are rost să mă mai apăr:
Doar de-acuma boala-mi ştiu
Şi ajung tot trist să fiu,
Chiar când mă socot mai teafăr.
Vezi, aşa e când ai parte
De un chin atrăgător:
Sunt şi oameni care mor
Adorându-şi sumbra moarte.
Însă boala mea, hapsâna,
Prea mă mistuie ca focul,
Trebuind să plec din locul
Unde azi îi e stăpâna.

DIANA

Pleci? De ce?

TEODORO

Vor să mă ştie
Mort!

DIANA

Să fie cu putinţă?

TEODORO

Jinduiesc o suferinţă
Care-a fost o bucurie...
Voie-ţi cer să mă îndrept
Către Spania, îndată.

DIANA

Faptă bine cugetată,

Hotărâre de-nţelept!
Chiar de te-oi boci cu jale,
Cinste casei mele-i dai
Şi destrami, de nu mai stai,
Prícina mâhnirii tale.
Căci de când cu-acele palme,
Ca turbat de gelozie,
Federico-mi cere mie
Să te-nlătur cu sudalme.
Du-te-n Spania, căci pun
Şase mii de scuzi să-ţi dea!

TEODORO

Pe vrăjmaşi plecarea mea

Ţi-i va amuţi, îţi spun.

DIANA

Încotro vrei s-o apuci?

Poate nu-ţi mai sunt pe plac...

TEODORO
(aparte)
Plânge! Dar ce pot să-i fac?...

DIANA

Stai! Ce faci? Vrei să te duci?…

TEODORO

Da, señora...
 DIANA

Bine, du-te...
Dar...

TEODORO

Poruncă!

DIANA

Altădată...
Pleacă!

TEODORO

Plec...

DIANA
(aparte)
Sunt turburată.
Oh, ce chinuri neştiute
Are-a dragostei viitoare!
Tare.
N-ai plecat?

TEODORO

Ba plec la drum.

DIANA
(aparte)
Doamne, cum rămân acum?...

Teodoro pleacă.

DIANA
Blestemată fii, onoare,
Născocire tare tristă
Pentru pătimirea mea!
Cine te-a scornit ştia
Firul tău ce mult rezistă
La atâtea lucruri rele...

Intră Teodoro.

SCENA A VII-A
Diana, Teodoro.

TEODORO

M-am întors să pot afla

Dacă voi putea pleca...

DIANA

Nici nu ştii ce clipe grele

Sunt când te îndepărtezi
Şi te-ntorci... Să plâng îmi vine!

TEODORO

Mă întorc doar pentru mine.

Încă n-am plecat, nu vezi?
Trebuind s-o iau haihui,
M-am întors să mă redai
Mie însumi... Ce mai stai?

DIANA

Ne jucăm de-a uite-o, nu-i?

Pleacă, du-te, cin’ te-ncurcă?
Vezi onoarea-mi cum se-nfruntă
Cu iubirea-n luptă cruntă
Şi-mi mai dai şi tu de furcă?
Pleacă, zău, şi fără tine:
Poate-aşa mă mai mângâi.
Teamă mi-e, de mai rămâi,
C-ai să pleci de-aici cu mine!

TEODORO

Plec. Rămâi cu Dumnezeu!

Iese.

SCENA A VIII-A
Diana, singură.

DIANA

Ca o pacoste m-apasă
Rangul care nu mă lasă
Ca să fiu a cui vreau eu!
Ochilor – pustii firide –
Le-a plecat de-acum seninul...
Dar să-i las să-şi simtă chinul.
Plânge cine nu-i deschide!
Ochi rămaşi fără lumină,
Rangul meu nu v-a dat ghes
Şi-aţi ales pân-aţi cules:
Voi purtaţi întreaga vină!
I-aş cruţa de-aşa obide:
Doru-şi află-n plâns alinul.
Dar să-i las să-şi simtă chinul.
Plânge cine nu-i deschide!
N-au şi scuze grăitoare,
Ochii mei cei plini de vină?
Chiar uitându-se la tină,
Soarele rămâne soare!
Deci, aşa mă voi decide:
Nu-i mai las. Şi-au luat taínul!
Dar să-i las să-şi simtă chinul.
Plânge cine nu-i deschide!

Intră Marcela.

SCENA A IX-A
Diana, Marcela.

MARCELA

Ţi-am slujit, señora, vai,

Ani de-a rândul cu credinţă.
Pot să-ţi cer cu umilinţă
Ce e drept şi poţi să-mi dai?
Ca să uiţi de supărarea
Azi stârnită de un fleac,
Ai putinţa unui leac
Ce se cheamă depărtarea…

DIANA

Ce putinţă? Stai niţel

Şi îndată o să-ţi treacă...

MARCELA

Teodoro astăzi pleacă.

Lasă-mă să plec cu el!
O primejdie-l pândeşte
Şi în Spania-i scăparea.
Dă-ne... binecuvântarea,
Leac suprem!

DIANA

Dar el primeşte?

MARCELA

Cine, el? De bună seamă!

Dacă sigură n-aş fi,
Oare, crezi c-aş îndrăzni?

DIANA

I-ai vorbit?

MARCELA

Chiar el mă cheamă!

DIANA
(aparte)
Mă găseşte numai bine
Alt necaz neprevăzut...

MARCELA

Teodoro şi-a făcut

Înţelegerea cu mine.
Am ajuns cu pregătirea
La o cale lesnicioasă...

DIANA
(aparte)
Vezi, onoare nemiloasă,
Unde m-a împins iubirea?
Nu, desigur, n-ar fi drept;
Dar eu tot mai am credinţa
C-o să-mi vindeci suferinţa.

MARCELA

Hotărăşte-te. Aştept!

DIANA

Crezi că pot să stau o oră

Fără tine? Nu pot, zău!
Şi te porţi aşa de rău!
Bietul Fabio te-adoră
Şi, de zici că-i mare zor,
Te mărit cu dânsul; dar
Să renunţi la secretar...

MARCELA

Eu pe secretar l-ador!

DIANA
(aparte)
Ce prilej nespus de crud
Să mă dau de gol...
Tare.
Vezi bine,
Fabio e pentru tine.

MARCELA

Doamnă...

DIANA

Nici nu vreau s-aud!

 Contesa iese.

SCENA A X-A
Marcela, singură.

MARCELA

Ce lucruri imposibile râvniţi,

Sărmane simţuri fără apărare,
Când ştiţi că gelozia e în stare
De nebunii, de vă împotriviţi!

Mai bine ν-aţi întoarce, paşi grăbiţi,

Ce alergaţi spre propria-mi pierzare!
Iubirile-nşelate-n pomi pe care
I-a prins un ger năprasnic înfloriţi...

Culori diverse ne-ncântau privirea,

Şi-un ger cumplit le-a contopit cu glodul,
Cum un amor străin, pierzându-şi firea,

Le cântă-atâtor mari iubiri prohodul.

În van ne dă speranţe noi iubirea,
Când florile s-au stins, visându-şi rodul...

SCENA A XI-A
Salon în casa contelui Ludovico.
Contele Ludovico şi Camilo.

CAMILO

Dacă vrei să ai urmaşi,

Nu-i mijlóc mai pe măsură.

LUDOVICO

Însă anii ce trecură

— Multişori! – îmi sunt vrăjmaşi.
Asta e, de bună seamă,
Scuza unei căsnicii
Cam tomnatice, să ştii...
Dar, gândindu-mă, mi-e teamă
Că se poate să rămân
Amărât şi bosumflat
Fără fii şi... însurat!
Şi-o femeie c-un bătrân
Ε ca iederea-ntr-un pom,
Căci sub chip de mângâiere,
Ea tot creşte şi el piere:
Se usucă bietul om!
Bucuros ciupit de streche
M-aş lăsa de-acu-nainte;
Dar aducerile-aminte
Mi-ar trezi povestea veche.
Se-mplinesc – ce iute trec! –
Douăzeci de ani de când
Fiul îmi aştept plângând...

Intră un paj.

SCENA A XII-A
Aceiaşi. Pajul, apoi Tristan şi Furio.

PAJUL

A sosit acum un grec

Şi-ar dori, de vreţi...
 LUDOVICO

Să vină!

TRISTAN

Rog osârdia cerească

Pururea să ocrotească,
Prin puterea ei divină,
Casa Înălţimii-voastre!

LUDOVICO

Să te-audă Cel-de-sus!
Dar ce prícini te-au adus
Pe meleagurile noastre?

TRISTAN

Cu corabia-ncărcată
De covoare persiane,
De la Ţarigrad la Cipru
Am ajuns. Şi de acolo
La Veneţia, cu mărfuri.
Amintindu-mi de-o-ntâmplare
Ce-mi cerea destule drumuri,
Am ţinut să văd, în treacăt,
Napoli, oraş cu faimă.
Şi, în timp ce slujitorii
Marfa o trimit prin ţară,
Am venit să văd în tihnă
Frumuseţea, măreţia
Renumitului oraş.

LUDOVICO

Frumuseţe, măreţie
Are Napoli...

TRISTAN

Ε drept.
Tatăl meu era-n Elada
Negustor şi, dintre toate,
Mai bănos găsea negoţul
Căutat, cu sclavi şi sclave,
De la târgul din Aztéclias,
Cumpărase-un copilandru
De o rară frumuseţe,
Ca dovadă a cereştii
Măiestrii lăsate firii.
L-aduseseră din Malta
Nişte turci pe o galeră
Capturată de un paşă
Lângă ţărmul cefalonic.

LUDOVICO
(către Camilo)
Sufletul mi-l răscoleşte!

TRISTAN

Cumpărând cu drag băiatul,

În Armenia l-aduse,
Unde a crescut cu mine
Şi cu-o soră...

LUDOVICO

Drag prieten,
Stai, că-mi răscoleşti durerea!

TRISTAN
(aparte)
A, se prinde de minune!
 LUDOVICO

Nu v-a spus şi cum îl cheamă?

TRISTAN

Teodoro.

LUDOVICO

Ce putere
Are, Doamne, adevărul!
Lacrimile-mi udă barba...

TRISTAN

Sora mea, Serpolitonia

Şi băiatul, fără seamăn
De frumos, se-ndrăgostiră
De copii. Când împliniră
Şaisprezece ani, în lipsa
Tatălui, plecat cu treburi,
Dragostea şi-o împletiră
Pe deplin, atât de bine
C-o puteau vedea şi alţii
Fără multă osteneală...
Teodoro, dându-şi seama
Ce-l aşteaptă, a lăsat-o
Pregătindu-se să nască
Şi-a fugit în lumea largă.
Tatăl meu, Catiborratos,
Amărât, nu de ocară,
Cât de faptul că-l pierduse,
Fu răpus de supărare.
Pe copil îl botezarăm
Căci prin părţile acelea
Din Armenia-i aceeaşi
 Datină, cum e şi-a voastră.
(Doar biserica diferă.)
Tot frumos era şi pruncul!
L-am numit Terimaconio,
Şi în orăşelul nostru
– Tépecas – e cel mai chipeş.
Când la Napoli ajuns-am,
Dintre felurite lucruri,
Nu ştiu cum, am scos portretul
Falnicului Teodoro
Şi o slujnică grecoaică,
De la hanul meu, îmi spuse:
„Seamănă leit cu fiul
Unui conte, Ludovico!”
Luminat ca de un fulger,
Am pornit spre dumneavoastră.
Dar trecând pe la contesa
De Belflor, în primul tânăr
Întâlnit acolo-n cale...

LUDOVICO

Tremur tot de-o negrăită

Bucurie...

TRISTAN

Ce surpriză:
Recunosc pe Teodoro!

LUDOVICO

Chiar pe el?...

TRISTAN

A vrut să fugă,
Însă nu i-am dat putinţa.
Stam în cumpănă, fireşte:
Cu o barbă, cum e astăzi,
Nu mai e cum îl ştiusem.
L-am ajuns, l-am prins şi,-n fine,
Mi-a vorbit, plin de ruşine,
Implorându-mă din suflet
Nu cumva să afle-ai casei
Ce păţise cu sclavia,
C-ar putea să bănuiască
Cine ştie ce... „Ei bine,
Îi spusei, e cu putinţă
Să consideri o-njosire
Toate astea, când eşti nobil?”
L-am făcut, atunci, să râdă.
Apoi eu, voind să aflu,
Cum şi cât se potriveşte
Ce v-am spus, cu drama voastră,
Am venit să stăm de vorbă.
Dacă el vă e feciorul,
Daţi-i încuviinţarea
Sorei mele să v-aducă
Nepoţelul, ca să vadă
Ce bunic ilustru are,
Nu cu gând să se cunune...

LUDOVICO

Vino să te strâng în braţe,

Căci prin tainica-i putere,
Sufletu-mi senin presimte
Spusele-ţi adevărate...
Fiul meu, după atâţia
Ani de grea înstrăinare,
Te-am găsit, să-mi dai vieaţă!
Tu ce zici să fac, Camilo?
Chiar acum să plec la dânsul?

CAMILO
Cum, mai şovăi? Du-te, zboară
Şi preschimbă-n bucurie
Anii grei de suferinţă!

LUDOVICO
(către Tristan)
Dacă vrei să mergi cu mine,
Drag prieten, e mai mare
Chezăşia fericirii.
Dacă nu, m-aştepţi în tihnă.
Pentru asta, îţi voi pune
Tot avutul la picioare;
Eu mă duc să-mi văd feciorul.

TRISTAN

Am lăsat pe-aici, prin preajmă,

Un săcuţ cu diamante
Şi revin când vă întoarceţi.
Hai să mergem, Mercaponios!

FURIO

Hai, señor!

TRISTAN

S-a prins în laţiş,

Guguştiucos!

FURIO

De minunis!

TRISTAN

S-o ştergémus!
 CAMILO

Zău, ce limbă!

LUDOVICO

Vin’, Camilo, după mine.

Contele şi Camilo ies.

SCENA A XIII-A
O stradă. Tristan, sub un portal, în faţa unei uşi închise; Furio, în
faţa uşii.

TRISTAN

Se mai văd?

FURIO

Bătrânul zboară:
I-a rămas trăsura-n urmă!

TRISTAN

N-o fi, zău, şi vreo minune

El să fie Teodoro?

FURIO

O, de-ar fi-n aşa minciună

Adevăr cât un grăunte...

TRISTAN
Ia-mi caftanele acestea:
Trebuie să scap de ele
Chiar acum, să nu mă vadă
Careva, să mă cunoască.

FURIO

Dă-le iute!

TRISTAN

Vezi ce poate
Dragostea pentru odrasle?

FURIO

Unde te aştept?

TRISTAN

La crâşma
„Ulmului”...

FURIO

Cu bine!

Furio pleacă.

SCENA A XIV-A
Tristan, singur.

TRISTAN
 Doamne,
Ce comoară-i iscusinţa!
Duc mantaua-mpăturită
Ce-am purtat-o ca sutană,
Ca s-o am la îndemână
La nevoie. Lângă-o poartă
Caut să arunc turbanul
Armenesc şi fustanela
Lui Esop şi şterge-o, nene!

Intră Ricardo şi Federico

SCENA A XV-A
Tristan, Ricardo, Federico

FEDERICO

O, iată-l pe viteazul spadasin

Cu gura mai tăioasă decât spada!

RICARDO

Hidalgo, ia poftim aici puţin!

Aşa de bine, oare-şi ţin făgada
Acei ce la onoare spun că ţin?

TRISTAN

Señor...

FEDERICO

Ce tot, „señor”, ne-ai dat dovada!

Aşa cuvânt...
 TRISTAN

Degeaba vă pripiţi,
Că n-aveţi dreptul să mă-nvinuiţi!
M-am angajat la el ca să-l scrutez,
Fiindu-i dat de mâna mea să moară.
Dar numele n-aş vrea să vi-l pătez
Luându-i piuitu-n ulicioară.
Cei vechi păstrau virtutea unui crez:
„Fii chibzuit, prudenţa-i o comoară!”
Dar zi de zi eu sâmbetele-i port,
Aşa că socotiţi-l ca şi mort!
Stă ziua parcă-i fulgeră şi-i tună,
Iar noaptea-i în odaie zăvorât
Şi mii de gânduri negre îi căşună,
Şi-l bântuie, şi-l chinuie atât,
Că e convins şi el că nu-i a bună...
Îi vâr eu pacea veşnică pe gât!
Deci nu-mi daţi zor într-una cu măcelul,
Că ştie mandea când să-i facă felul!

FEDERICO

Eu cred că are-n felul lui dreptate:

De vreme ce-l slujeşte-a şi-nceput...
Nu pregeta!

RICARDO

Ε mort pe jumătate!

TRISTAN

Doar ştiu eu ce-mi rămâne de făcut.

De-acum încolo nu-i o greutate...

FEDERICO
 Vorbeşte-ncet!

TRISTAN

Mai vreau cât v-am cerut,

Să-mi cumpăr cal, ca-n grabă să-mi iau zborul.
De-ndată ce voi săvârşi omorul.

RICARDO

Poftim cincizeci de scuzi şi, de-astă dată,

Du lucrul început la bun-sfârşit,
Că nu ne vom zgârci nici noi la plată…

TRISTAN

Eu viaţa-mi risc, dar sper s-ajungem chit:

Slujesc doar oameni mari, dintr-o bucată.
Vă las acum. N-aş vrea să fiu zărit,
De la balconul lor, c-or sta la pândă.

FEDERICO

Vezi, fii atent!

TRISTAN

Vorbim, noi, la izbândă!

Tristan iese.

FEDERICO

Ce straşnic om!

RICARDO

Şiret şi priceput!
 FEDERICO

Şi ce-o să-l mai ucidă!

RICARDO

O splendoare!

SCENA A XVI-A
Aceiaşi, Celio.

CELIO

Nemaivăzut, ciudat, de necrezut!

FEDERICO

Ce-i, Celio? Opreşte-te! Ce-i, oare?

CELIO

Ε pentru voi ceva cam neplăcut.

La Ludovico-n casă-i zarvă mare...

RICARDO

O fi murit, de intră-atât de mulţi...

CELIO

Te rog să ai răbdare şi s-asculţi!

Se duc voioşi să-l fericească, poate,
Că şi-a găsit feciorul, în sfârşit...
 RICARDO

Şi ce ne pune nouă beţe-n roate

Că l-a pierdut sau că l-a regăsit?

CELIO

Vedem uşor ce strâns se leagă toate,

Când ştim că la Diana aţi râvnit
Şi fiul regăsit e secretarul.

FEDERICO

Mai bine mă păleai în cap cu parul!

RICARDO

Să fie fiu de conte-ntr-adevăr?

Cum au ajuns de urma lui să ştie?

CELIO

N-am timp să povestesc de-a fir a păr

Cum a scăpat şi când, din pribegie;
Dar ce vă spun nu-s simple flori de măr.

FEDERICO

Ε chip necaz mai mare să-mi mai vie?

RICARDO

Şi visul meu?

FEDERICO

Mă duc să văd ce este.

 RICARDO

Te-ajung şi eu.

CELIO

Să ştiţi că nu-i poveste!

Ies.

SCENA A XVII-A
Salon în palatul contesei.
Teodoro, îmbrăcat ca pentru drum, şi Marcela

MARCELA

Teodoro, gata, pleci?

TEODORO

Plec. Eşti mândră de scofală?

Dintr-o luptă inegală
Nu câştigi nimic, în veci.

MARCELA

În pretexte te întreci,
False ca orbirea ta,
Căci, urându-mă cumva,
Şi iubind-o pe stăpână,
Visul tău – acum ţărână –
Nici uitare nu-ţi va da.

TEODORO
 Ea şi eu?...

MARCELA

Negi prea târziu

Nebuneasca ta orbire
Ce-l aduse la pieire
Pe mişelul zurbagiu!
Căci stăpâna – sigur ştiu –
Ca o nobilă isteaţă,
Rangul şi-a păstrat, semeaţă.
Vino-ţi, omule, în fire,
Că-ntre titlu şi iubire
Se înalţă munţi de gheaţă!
Răzbunată sunt pe tine:
După faptă şi răsplată!
O iubire răzbunată
Uită, ástfel, mult mai bine.
Dacă ţi-aminteşti de mine.
Ai putea să te gândeşti
Că te uit să mă... iubeşti.
Când dispreţul tău îi toarce
Zi şi noapte, ţi-l întoarce
Pe acela ce-l iubeşti!

TEODORO

Lasă, nu te mai preface,

Când cu Fabio tu vrei
Cât mai iute să te iei!

MARCELA

Doar dispreţul tău mă face!

Intră Fabio.
 SCENA A XVIII-A
Aceiaşi, Fabio.

FABIO

Nu e rău pe cel ce-ţi place

Să-l mai sorbi din ochi oleacă!
Teodoro astăzi pleacă.
Vezi, prilejul să nu-ţi scape!

TEODORO

Peste-atât noian de ape,

Gelozia o să-ţi treacă...

FABIO

Pleci?...

TEODORO

Veni, în fine, ora...

FABIO

Vine doamna să te vadă.

Aceiaşi, Diana, Doroteea, Anarda.

SCENA A XIX-A
Intră contesa, Doroteea şi Anarda.

DIANA
 Ai ajuns aici?

TEODORO

Dovadă!
Aripi aş dori, señora,
Că mi-ar fi mai de folos!

DIANA

Hainele i le-aţi călcat?

ANARDA

Totu-i gata-mpachetat.

FABIO

Pleacă?...

MARCELA

Tot mai eşti gelos?

DIANA
(către Teodoro)
Hai puţin mai la o parte!

(Diana si Teodoro aparte.)

TEODORO

La poruncă!

DIANA

Teodór,
Pleci când ştii cât te ador?

TEODORO

Vina ta-i că plec departe!

DIANA

Asta-s eu, chiar de mă tai!

TEODORO

Plângi?

DIANA

Dar cum să plâng aşa?

Mi-a intrat în ochi ceva...

TEODORO

Dragostea?...

DIANA

Să ştii c-aşa-i!
Dar, de-atunci, cam e oleacă
Şi acum să plece vrea...

TEODORO

Plec şi eu, stăpâna mea;

Plec, dar sufletul nu-mi pleacă
Ci aici, cu tine, şade
Să te-ajute cu blândeţe,
Preadivina-ţi frumuseţe
Doar de suflete se cade.
Ajutată să petreacă.
Sunt al tău!

DIANA

Ce clipă grea!

TEODORO

Plec şi eu, stăpâna mea;

Plec, dar sufletul nu-mi pleacă.

DIANA

Plângi?

TEODORO

Doar n-are niciun rost

Mi-a intrat în ochi, aşa...

DIANA

Poate că durerea mea!

TEODORO

Cred că asta a şi fost...

DIANA

Mii de fleacuri ai aici:

Ţi le dau să nu mai sufăr.
Dând, cândva de ele-n cufăr,
Tare mi-ar plăcea să zici,
Ca de nişte scumpe moaşte
Ale dragostei hapsâne:
„Plânsul crudei lor stăpâne
Le-a stropit: se mai cunoaşte!”
 ANARDA

Focul unei mari iubiri...

DOROTEEA

...Greu îl tăinui subt obroc!

ANARDA

Zău, mai bine-ar sta pe loc...

Uite-şi lasă amintiri!

DOROTEEA

Parcă-i câinele din snoava

Grădinarului, stăpâna!

ANARDA

Ce târziu i-apucă mâna!

DOROTEEA

Poate c-o mânca, ligáva!

SCENA A XX-A
Aceiaşi, contele Ludovico si Camilo.

LUDOVICO

Îi poate bucuria da-nvoire,

Señora, unui om la anii mei...
 DIANA

Dar ce-i, señore conte?

LUDOVICO

Numai voi
Nu ştiţi ce ştie-n Napoli oricine,
Că-n clipa când mi se aduse vestea,
Abia de m-au lăsat să trec pe străzi
Şi n-am putut ajunge să-mi văd fiul?

DIANA

Ce fiu? Nu vă-nţeleg înflăcărarea.

LUDOVICO

Au Înălţimea-voastră n-a aflat

Povestea mea?... Acum două decenii,
C-un unchi al lui la Malta mi-am trimis
Unicul fiu şi l-au răpit piraţii
Lui Ali-Paşa.

DIANA

Cred c-am auzit

De întâmplarea asta.

LUDOVICO

Cel-de-sus
Mi-a hărăzit să-mi regăsesc feciorul
Nevătămat din multele-i păţanii.

DIANA

Pe drept cuvânt, mi-aţi dat, señore conte

O veste foarte bună.

LUDOVICO

Voi, señora,
Aveţi să-mi daţi acum, în schimb vieaţă:
Pe fiul meu aflat în slujba voastră.
Neştiutor că eu îi sunt părinte.
O, de-ar trăi şi azi sărmana-i mamă!

DIANA

În slujba mea?... De Fabio e vorba?

LUDOVICO

O, nu, señora, ci de Teodoro.

DIANA

De Teodoro?

LUDOVICO

Da!

TEODORO

Ε cu putinţă?

DIANA

Cum, Teodoro, contele ţi-i tată?

LUDOVICO

El este, oare?
 TEODORO
(către Ludovico)
Înălţimea-voastră
Luaţi bine seama...

LUDOVICO

Nu mai are rost,

Odrasla mea, decât să-ţi mor în braţe
De-atâta fericire!

DIANA

Ce-ntâmplare!

ANARDA

Într-adevăr, señora, Teodoro

Ε cavaler de rang atât de nobil?...

TEODORO

Señor, sunt năucit de turburare!

Sunt fiul vostru?

LUDOVICO

Chiar de n-aş avea

Dovezi destule, doar vederea ta
Ar fi de-ajuns, atât de bine semeni
Cu tine, mic!

TEODORO

Picioarele-ţi sărut
Şi te implor...

LUDOVICO
 Nimic să nu-mi mai spui,
Că nu mai ştiu de mine când te văd.
Ce chipeş eşti şi ce distins arăţi!
Ce minunat ţi-a scris pe faţă firea
Întreaga ta nobleţe, Teodoro!
Dar, hai să mergem, ca să intri-odată
În stăpânirea casei şi-a averii
Şi să-ţi şi vezi portalu-ncununat
Cu cel mai mândru herb din tot regatul...

TEODORO

Señor, urmá în Spania să plec,

Aşa c-aş vrea...

LUDOVICO

În Spania? Perfect!
La pieptul meu e Spania!

DIANA

Vă rog
Să-l mai lăsaţi aici pe Teodoro,
Doar până se îmbracă-n haine bune,
Ca fiu, să vină să vă recunoască.
Eu n-aş dori din casa mea să plece
În zarva gloatei care e afară.

LUDOVICO

Vorbiţi, contesă, cum vă cere rangul,

Îmi vine greu să-l părăsesc şi-atâta,
Dar, ca să nu stârnim mai multă zarvă,
Eu plec, rugând pe señoria-voastră
Comoara să-mi trimită până-n seară.
 DIANA

Vă dau cuvântul meu!

LUDOVICO

Atunci, cu bine,
Fecior iubit!

TEODORO

Cu bine, dragă tată!

LUDOVICO

Camilo, pot acum să mor...

CAMILO

Ce tânăr
Şi chipeş e!

LUDOVICO

Mă tem să mă gândesc:
De-atâta fericire-nnebunesc!

Contele iese; toţi slujitorii se strâng în jurul lui Teodoro.

SCENA A XXI-A
Teodoro, Diana, Fabio, Anarda, Doroteea, Marcela.

FABIO

Dă-ne iute tuturor

 Mâna să ţi-o sărutăm!

ANARDA

Fă-ne cinstea...

DOROTEEA

Te rugăm!

MARCELA

Dă-ne-o!... Binevoitor,
Drag la toţi ai să ne fii...

DIANA

Ce v-aţi strâns cu-atâta foc?

Faceţi-mi şi mie loc,
Nu-i mai îndrugaţi prostii!
Înălţimea-voastră vrea
Mâinile să-mi dea?

TEODORO

Nici gând!
Azi, mai mult decât oricând,
Sunteţi tot stăpâna mea.

DIANA

Hai, plecaţi de-aici o dată

Şi lăsaţi-ne puţin!

MARCELA

Ce spui, Fabio?
 FABIO

Amin!

DOROTEEA

Tu ce crezi?

ANARDA

De astă-dată,
Ε o mare-ntorsătură:
N-o s-o mai numim ca-n snoava...

DOROTEEA

Cum, mănâncă şi ligáva?

ANARDA

Lupii i se bat la gură!

Slujitorii, ies.

SCENA A XXII-A
Diana, Teodoro.

DIANA

Pleci în Spania?...

TEODORO

Ei, iacă!
Eu?...
 DIANA

Dar cine-mi tot spunea:

„Plec şi eu, stăpâna mea,
Plec, dar sufletul nu-mi pleacă!”?…

TEODORO

Cred că-ţi arde-acum de glume...

DIANA

Sorţii ăştia ideali...

TEODORO

Deci, vorbim ca doi egali,

Nobili, de, cu vechi renume,
Că-s acum şi eu, vezi bine...

DIANA

Altu-mi pari, din bun senin!

TEODORO

Ţii la mine mai puţin,

Când mă ştii egal cu tine?
Ale dragostei tocmeli
L-ar cam vrea pe cel iubit
Mai prejos. M-ai fi dorit
Slujitor?

DIANA

Amar te-nşeli;
Azi mă şi mărit cu tine,
Să m-asculţi şi să te-ascult!

TEODORO

Ce-aş putea dori mai mult?

Soartă, stai aşa, că-i bine!

DIANA

Cred că nu-i pe lume fată

Norocoasă cum sunt eu!
Du-te iute, dragul meu.
Să te-mbraci!

TEODORO

Mă duc îndată,
Ca să văd şi eu ce e
Cu averea si cu tata.

DIANA

Înălţimea-ta e gata?

TEODORO

Da, contesă.

DIANA

Vino.

TEODORO

Ce?

DIANA
Ce?... Aşa vorbesc, oricum,
Servitorii cu stăpâna?

TEODORO

S-a sfârşit cu anasâna

Şi sunt eu stăpân, acum!

DIANA

Rog pe Înălţimea-voastră
Cu Marcela s-o sfârşească,
Dacă vrea să n-o păţească!

TEODORO

Crezi că Înălţimea-noastră
De acum ar mai putea
Să iubească servitoare?

DIANA

Ε o glumă...

TEODORO

Dar mă doare!

DIANA

Cum, ce-s eu?

TEODORO

Soţia mea

Iese.
 DIANA

Ε cum spunea şi el: ce-aş mai dori?

Stai, soartă-aşa, c-aşa e numai bine!

SCENA A XXIII-A
Diana, Federico, Ricardo.

RICARDO

Împărtăşită marea bucurie

Li s-ar cădea amicilor...

DIANA

Atât
Doar cât îmi cere Înălţimea-voastră.

FEDERICO

Şi nu ne spuneţi ce senior de seamă

Vi-i servitorul?

DIANA

Da, vă cer iertare.

De n-aţi ştiut, aflaţi, că nu e greu:
Ε conte-ntr-adevăr, şi soţul meu!

Contesa iese.

RICARDO

Ce spui de-aşa ceva?

 FEDERICO

Turbez de ciudă!

RICARDO

Ah, dacă-l omora clănţăul ăla!

FEDERICO

Vorbeşti de lup şi...

SCENA A XXIV-A
Aceiaşi, Tristan.

TRISTAN
(fără să-i vadă)
Totu-i aranjat.
Grozav mai e şiretul lacheiaş:
Tot Napoli, când vrea, pe dos l-întoarce!

RICARDO

Ia stai, Tristan – sau cum te-o fi chemând!

TRISTAN

Adevăratu-mi nume-i „Stinge-Vieţi”!

FEDERICO

Grozav le stingi!

TRISTAN
 Şi ăsta era gata,
Dar tocmai azi s-a preschimbat în conte!

RICARDO

Şi ce contează asta?

TRISTAN

Când tocmeala
O încheiarăm doar cu trei sutare,
Era ca să ucid, cum ştiţi prea-bine,
Un servitor şi nicidecum un conte!
Cu Teodoro conte-i altceva
Şi-i musai să se umfle onorarul:
Mai mult te costă să ucizi un conte
Decât cinci-şase slugi aproape moarte
De foame, de speranţă sau de ciudă...

FEDERICO

Şi ca să-i vii de hac în noaptea asta,

Câţi scuzi ne ceri?

TRISTAN

Cu preţ redus, o mie.

RICARDO

Îi vei avea!

TRISTAN

Aş vrea o chezăşie.

RICARDO
 Lănţugul ăsta.

TRISTAN

Pregătiţi biştarii!

FEDERICO

Mă duc să-i iau.

TRISTAN

Şi eu să-i iau vieaţa.

Hei!

RICARDO

Tot mai vrei?

TRISTAN

Să nu suflaţi o vorbă!

Cei doi pleacă.

SCENA A XXV-A
Tristan, Teodoro.

TEODORO

Te-am văzut de-aici vorbind

Cu călăii... Îi cunoşti?...

TRISTAN
Ăştia doi sunt cei mai proşti
Dintre câţi or fi fiind!
Vezi acest lănţug solid?
De la ei îl am, – m-auzi?
Un miar întreg de scuzi
Mi-au promis, să te ucid!

TEODORO

Ce-au urzit aceşti mişei?

TRISTAN

Dacă m-auzeai, fireşte,

Ce grozav vorbeam greceşte,
Mi-ai fi dat mai mult ca ei.
Ca să faci pe grecul, nu-i
Chiar aşa de greu cum pare:
Dai cu gura la-ntâmplare
Şi tot spui, tot spui, tot spui
Cum te taie scăfârlia:
Azteclós, Catiborrátos,
Serpolitania, Jípatos,
Átecas, Filimoclía –
Şi aşa îi dai cu piua.
Dacă nu te dibuieşte,
Zici şi tu că-i pe greceşte,
Şi-i greceşte toată ziua!

TEODORO

Om brodi-o cu proţapul...
Mii de gânduri îmi căşună...
De-or afla că-i o minciună,
Toate le plătesc cu capul!

TRISTAN
 Asta te frământă-acum?

TEODORO

Diavole, mai crezi că-ţi merge?

TRISTAN

Lasă soarta să alerge

Şi-om vedea, noi, ce şi cum!

TEODORO

Na, că vine şi contesa!

TRISTAN

Eu m-ascund, să nu mă vadă.

(Tristan se ascunde.)

SCENA A XXVI-A
Teodoro, Diana, Tristan ascuns.

DIANA

Încă nu te-ai dus să-ţi vezi

Tatăl?

TEODORO

Nu. O grea durere

Mă opreşte şi mă-ndeamnă
Iar să-ţi cer îngăduinţa
Tot în Spania să plec...

DIANA

Dacă scumpa ta Marcela

Sufletu-ţi vrăjeşte iarăşi,
Foarte bun îţi e pretextul.

TEODORO

Mie, ea?

DIANA

Ce ai, atuncea?

TEODORO

Nu-i ceva menit s-ajungă

Până la urechea ta.

DIANA

Spune tot ce ai pe suflet,

Chiar potrivnic cinstei mele.

TEODORO

Şiretenia, desigur,
S-ar cădea statui să-i facă
Lui Tristan, şi iscusinţa –
Versuri; Creta – labirinte;
Căci, mişcat de trista-mi soarta
Şi ştiind că Ludovico
Şi-a pierdut un fiu, scornit-a
Pentru mine toate astea.
Sunt copil din flori, Diana,
Şi părinţi îmi sunt talentul,
Bruma mea de-nvăţătură
Şi condeiul. Fiu mă crede
Bietul conte! Am prilejul
Soţ să-ţi fiu şi să mă bucur
De măriri şi fericire;
Dar nobleţea mea firească
Să te-nşel nu mi-ar permite,
Căci sunt om, şi adevărul
Să-l slujesc nespus îmi place.
Astea spuse, vin sa-ţi cer
Voie-n Spania să plec.
Ţi-aş putea-nşela iubirea,
Meritele, chiar şi rangul?

DIANA

Înţelept şi prost ai fost!

Prin destăinuirea asta,
Ca-nţelept ţi-arăţi nobleţea;
Dar eşti prost, crezând că eu
N-am să mă mărit cu tine
Tocmai azi, când stării tale
I-am găsit aşa hrisoave...
Nu-n măriri stă fericirea,
Ci-n deplina armonie
Cu făptura ce ţi-i dragă!
Azi mă şi mărit cu tine.
Ca Tristan să nu mai poată
Da de gol întreaga taină,
Pun la noapte să-l azvârle
Adormit în puţul casei
Şi scăpăm de el...

TRISTAN
(de după perdea)
Păzea!

DIANA
 Cine-i?

TRISTAN

Chiar Tristan, stăpână,

Ce pe drept cuvânt se plânge.
Rar mai vezi femei în stare
De aşa recunoştinţă!
Eu, al bucuriei faur,
Chiar atât de drag vi-s, oare,
Că-mi mutaţi în puţ culcuşul?

DIANA

Cum, ai auzit?

TRISTAN

Cu bine!
Plec, că nu-mi prieşte apa...

DIANA

Vino-ncoá!

TRISTAN

Ce rost mai are?

DIANA

Pentru marea-ţi iscusinţă,

N-o să ai în lumea-ntreagă
O prietenă mai bună;
Însă nimeni să nu afle
Pozna ce ne-ai pus la cale!
 TRISTAN

Interesul poartă fesul

Şi tăcerea interesul...

TEODORO

Dar ce-i zarva de afară?

Intră contele Ludovico, Federico, Ricardo, Camilo, Fabio, Anarda,

Doroteea, Marcela.

SCENA A XXVII-A
Aceiaşi, contele Ludovico, Federico, Ricardo, Camilo, Fabio, Anarda,
Doroteea, Marcela.

RICARDO

Vrem să-l însoţim cu toţii

Pe feciorul dumneavoastră!

FEDERICO

Stau buluc napolitanii

Pe la porţi, dorind să-l vadă!

LUDOVICO

Cu permisia Dianei,
O trăsură te aşteaptă,
Teodoro, şi – călare –
Toată floarea nobilimii.
Haide, fiule, şi vezi-ţi,
Dup-atâta pribegie,
Iarăşi casa părintească!
 DIANA

Înainte de plecare,
Ţin să ştiţi că-i sunt soţie.

LUDOVICO

Când atâta fericire

Ne-ai adus, opreşte-ţi, soartă,
Cu un cui de aur roata!
Am venit să-mi iau copilul
Şi mă-ntorc cu doi acasă...

FEDERICO

Hai, Ricardo, felicită-i!

RICARDO

Felicit pe Teodoro
Mai întâi că-l văd în viaţă;
Căci, împins de gelozie,
L-am plătit pe hoţul acesta
C-un lănţug şi scuzi o mie
Cât mai grabnic să-l ucidă.
Daţi porunci să-l pună-n lanţuri
Că-i tâlhar ascuns, licheaua!

TEODORO

Cine-şi apără stăpânul

Nu-i tâlhar!

RICARDO

Atuncea, oare,
Cine-i prefăcutul ăsta?
 TEODORO

Slujitorul meu şi ţin,

Printre alte obligaţii,
Ca răsplată pentru toate,
Să-l însor cu Doroteea,
Cu-nvoirea ta, contesă,
Care ştiu că pe Marcela
După Fabio ai dat-o.

RICARDO

Eu îi fac Marcelei zestre!

FEDERICO

Eu, la rându-mi, Doroteei!

LUDOVICO

Bun! Şi mie-mi mai rămâne

Să-i ofer şi eu contesei
Fiu şi casă-n chip de zestre!

TEODORO

Şi acum, cinstite feţe,

Vă rugăm să nu se afle
Tainele lui Teodoro,
Terminând, cu voia voastră,
Renumita comedie
CÂINELE GRĂDINARULUI.

Sfârşitul comediei
CÂINELE GRĂDINARULUI
MOFTURILE BELISEI

(LOS MELINDRES DE BELISA)

COMEDIE ÎN TREI ACTE

Traducere de
TEODOR BALŞ
 Mofturile Belisei, tipărită de Lope de Vega în volumul al IX-
lea al operelor editate de el în anul 1617, apare în 1618 în
volum separat, la Barcelona. La începutul secolului următor
reapare, tot în volum separat, cu titlul modificat: La dama
melindrosa. Comedia famosa. De Lope de Vega Carpio.
(Doamna mofturoasă. Faimoasă comedie. De Lope de Vega
Carpio.)
Este una dintre puţinele comedii ale lui Lope în care acesta
respectă regula clasică a unităţilor (de timp, de loc şi de
acţiune). De acest fapt s-au prevalat mai apoi neoclasicii
pentru a-i reproşa că, deşi cunoscuse această regulă, a
încălcat-o deliberat în aproape toate lucrările lui dramatice.
Piesa este poate prea încărcată, se desfăşoară în prea multe
planuri, relatează prea multe episoade (şi nu e exclus ca
tocmai corsetul regulilor să fi îngreuiat structura ei), ceea ce
n-o împiedică, însă, să fie ingenioasă şi amuzantă. Eroina
principală este unul dintre cele mai reuşite personaje ale lui
Lope de Vega.
Piesa aceasta, ca şi nenumărate altele, n-a scăpat zelului
literar al lui Cándido María Trigueros, cel care şi-a asumat
sarcina de a „aranja” piesele marelui autor, tipărindu-le în
versiuni modificate de el, care s-au bucurat de mare succes
în veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea.
 PERSOANELE

TIBERIO, cumnatul Lisardei, unchiul Belisei.

LISARDA, văduvă bogată.
ELISO, nobil.
FABIO, slujitorul său.
Un portărel.
Un grefier.
BELISA, fiica Lisardei.
CELIA, iubita lui Felisardo.
PRUDENCIO, tatăl Celiei.
FELISARDO, nobil.
CARRILLO, lacheul lui don Juan.
DON JUAN, fiul Lisardei.
FLORA, slujitoarea Belisei.
Patru slujitori.
 ACTUL ÎNTÂI

SCENA I
O sală în casa Lisardei.
Tiberio şi Lisarda.

TIBERIO

Sfârşi cu doliul, aşadar?

LISARDA

Trecu un an de când muri

Tătâne-său.

TIBERIO

Deci, n-am greşi

Spunând că mulţumirea chiar
Ε fructul jalei care-a fost.

LISARDA

La mine însă nu-i la fel

Când am pierdut un soţ ca el.
 TIBERIO

O, ce-ntristare fără rost!

LISARDA

Cum fără rost? Drept nu e, oare.

Plecarea lui să fie plânsă
De inima în care-i strânsă
Iubirea recunoscătoare?
Tu nu ştii că stau pildă vie
Chiar păsările, da, chiar ele;
Căci văduvitei turturele
I-e cântul plâns şi duioşie,
Pereche nu-şi mai cată-n lume;
Şi-odată văduvă rămasă,
Pe ramuri verzi nu se mai lasă!

TIBERIO

Atunci pe ce se-aşază, spune?

LISARDA

Pe ram uscat, sau mărăcine.

TIBERIO

Îndoliatele femei
Păstrează vechiul obicei,
Al turturicii, foarte bine!
Dar Domnul să mă pedepsească
Dacă-i salonul pentru ele
Ca spinul bietei turturele...
Cochetăria li-e firească
Şi neastâmpărul sprinţar.

LISARDA
Nu-mi este gându-ţi potrivit!
Alt soţ nicicând n-am jinduit,
Tiberio.

LISARDA

Ai dreptul, doar
Eşti tânără, şi moşteneşti,
Precum se ştie, o avere
Că şase ginerei te-ar cere
De-ar şti că nu te-mpotriveşti.

LISARDA

Cu doi copii?

TIBERIO

Oricâţi ar fi!

LISARDA

Ce rău în inimă-mi citeşti!

TIBERIO

Dorinţa ţi-o tăgăduieşti?

LISARDA

N-ascund nimic. O sută mii

De galbeni soţul mi-a lăsat
Murind, dar şi cei doi copii
Pe care vreau a-i rândui
La casa lor, ne’ntârziat.
Mă voi retrage-apoi la ţară
C-un scutier şi-o sclavă doar.
 TIBERIO

Ε bine cum gândeşti tu, dar

De ce n-ai grijă, bunăoară,
De măritişul fiicei tale
Belisa, când se îmbulzesc
Atâţia tineri ce-o peţesc
Şi-apoi şi don Juan e mare.

LISARDA

O pot eu, oare, mărita

Şi unde sa-i găsesc iubit
Atâta de desăvârşit
Şi virtuos cum cere ea?

TIBERIO

Astfél de vise nu-i dau pace?

LISARDA

Sunt unele femei ciudate

Ce-mbătrânesc nemăritate;
Nimic şi nimeni nu le place
Iar anii lor se trec adesea
În mofturi fără rost încât e
Uşor s-ajungă-a fi urâte.
Şi-n zăbovirea la ales
Se duc frumoşii ani şi ei,
Şi-ncep iubirea s-o cerşească.

TIBERIO

Belisa să se-asemuiască,
Şi ea, cu ástfel de femei?
 LISARDA

Crezi că mai e vreo creatură

Atât de rea şi-obositoare?
Crezi că e om să-i placă, oare?
Averea ei peste măsură
Şi frumuseţea-i răpitoare
Făcu din strada noastră-o bursă
A celor ce-au căzut în cursă:
Un portughez întors, se pare,
Din Indii, un bătrân bogat,
Un genovez şi un ostaş,
Un filfizon şi un slujbaş,
Şi ultimul, un literat;
Belisei nimeni nu-i pe plac,
La toţi cusururi le găseşte.

TIBERIO

Nepoata mea păcătuieşte;

Mă ierte, dar nu pot să tac:
Ε chipeşă şi e isteaţă,
Dar n-are dreptul la trufie.

LISARDA

Arată-i câtă nebunie

Ε în purtarea ei semeaţă.
Azi e cuminte şi voioasă;
Aşteaptă vizite. Un sfat
Ε bun acum.

TIBERIO

M-a supărat
Şi-am să-i aleg, de-i năzuroasă.
Chiar eu bărbatul ce-o să-l ia.
 LISARDA

Azi patru peţitori bat drumul;

Nu ştiu de i-o plăcea vreunul.

TIBERIO

Toţi patru o peţesc pe ea?

LISARDA

Ε banul straşnică-mboldire.

TIBERIO

Am s-o trimit la mânăstire!

Intră Belisa şi Flora, slujitoarea ei.

SCENA A II-A
Aceiaşi, Belisa, Flora.

FLORA

Doar jaluzelele, sau cine

Te-mpiedică să vezi mai bine,
De spui de călăreţ că nu e
Un cavaler adevărat,
Întocmai cum ţi l-ai visat?

BELISA

Ah, Flora, ochii-or să-mi răpuie

Aceste jaluzele grele.
 FLORA
Se poate?

BELISA

Ochii mi-i rănii

Cu-aceste şipci.

FLORA

Copilării!

BELISA

Când m-am apropiat de ele

Să văd mai bine, m-au izbit
În ochi. Atunci m-am mâniat
Şi le-am plătit imediat.

FLORA

Cum, în ce chip?

BELISA

Cu un cuţit
Le-am ciopârţit să-mi sting mânia.

FLORA

Ce fel de-a spune-ncântător!

Ucis-ai aşadar un stor,
Sau poate însăşi gelozia...

BELISA

Făcui o gaură prin care

Să văd, şi fără să mă vadă,
Mulţimea forfotind pe stradă.
Dar pedepsită-am fost mai tare
Fiindcă-n loc de cavaler
Văzut-am...

FLORA

Ce?

BELISA

Un vânzător
De undelemn.

FLORA

De după stor?

BELISA

Ţi-am spus că da! Când eu la el

Abia privii mi-am şi pătat
Rochia.

FLORA

Ei, cum aşa,

Când ai stat după perdea?

BELISA

Crezi că nu-i adevărat?

Uită-te!

FLORA

Şi ce-o să văd,
Că străinul de pe drum
Te-a pătat pe rochie?

BELISA

Da!
Altă rochie dă-mi acum;
Pe asta vinde-o.

FLORA

Da-i curată...

BELISA

Proasto, nu ţi-am spus chiar eu

Că nu rabd să fiu mereu
De oricine înfruntată?
Doamne, groaznică-ntâmplare!

FLORA

Ce-i?

BELISA

Ia-mi pulsul, iute, mor!

Fruntea-mi arde-ngrozitor.
Fierbinţeala, vai, dogoare!

FLORA

Din cuvântul tău, nicicând

Nu mai ies; credinţa mea
Vei robi-o cum vei vrea.
În genunchi te rog plângând
Să mă ierţi.

BELISA
 Parc-a pierit
Fierbinţeala.

FLORA

N-a rămas
Chiar de loc?

BELISA

Un pic, dar las’,

C-o să scadă, negreşit.

FLORA

Mama ta şi unchiul, iată-i!

BELISA

Pe-amândoi vrei să-i primesc?

FLORA

Amândoi doar te iubesc.

BELISA

Lucrul dă-mi, să nu mă vadă

Lenevind.

FLORA

Dantela vrei?

BELISA

Nu, că prea-i plictisitoare

Şi-ntre ace-i unul care
Mâinile mi le-a rănit.
Rănile-s atât de grele
Şi atât m-au chinuit
Flora,-ncât m-am juruit
Nici să nu aud de ele.

FLORA

Dar perniţa n-a-nţepat;

Am să ţi-o aduc aici.

BELISA

Flora, iar mă contrazici?

Adu-mi pânză de-nfăşat
Să-mi culc mâna-n ea. Aştept.

LISARDA

Ca să-i vorbeşti cred că-n zadar e.

TIBERIO

Ε fără rost o încercare?

Nepoată!

BELISA

Domnule!

TIBERIO

Ε drept
Că fără văl eşti mai frumoasă.

BELISA
Şi, ca oricând, mai doritoare
De-a-ţi fi pe plac.

TIBERIO

Pe cât se pare
Te pregăteşti să fii mireasă.

LISARDA

Ei, Flora, scaune!

FLORA

Stăpână,
Iată faşa!

BELISA

Sunt prea groase

Vălurile de mătase!
Scoate-mi faşa de pe mână
Că mi-e rău.

FLORA

Aduc îndată
Scaunele.

BELISA

Presupun
C-o să-mi faci morală-acum.

TIBERIO

Dacă vrei s-asculţi, tu, fată,

Ia o pernă.
 FLORA

Am plecat
S-o aduc.

Flora iese.

TIBERIO

Sunt tatăl tău.

BELISA

M-a durut stomacul rău

Când pe perna verde-am stat;
Vezi să n-o aduci încoace.

TIBERIO

Verdele te indispune?

BELISA

Nu pot suferi anume

Iarba de pe ea; nu-mi place.

Flora se întoarce cu o pernă.

FLORA

Am adus şi perna, iată.

TIBERIO

Tu, Lisarda, stai deoparte;

Lângă mine, tu, nepoată.
 BELISA

Mă apucă-un rău de moarte

Între ciucuri coloraţi.

TIBERIO

Prícina o pot afla?

BELISA

Parcă mă pândesc din ea

Patru doctori blestemaţi.

TIBERIO

Ce veşti despre măritiş?

BELISA

Nici un peţitor nu-mi place.

TIBERIO

Ce au, spune, de nu-ţi plac?

BELISA

Doar cusururi.

TIBERIO

Şi cel fel?

BELISA

Literatul este chel.

 TIBERIO

Ei, şi ce dacă e chel?

BELISA

Când am să devin femeie,

Plină doar de gânduri sfinte,
De-o să vreau să-mi chinui trupul
Ca pe-al sufletului dúşman,
Am să pun în pat la mine,
Noaptea, hârca unui mort;
Tot atât mi-ar fi plăcerea
De-ar fi hârcă sau om chel.

LISARDA

Chel, dar e bogat.

BELISA

Am vrut
Să nu scap prilejul, însă
Cum nu are moţ în frunte
Soarta nu mi-a mai surâs.

LISARDA

Dar de ce-ai respins pe-acel

Comandant de regiment?

BELISA

Oare nu-i nimic când are

Doar un ochi?

LISARDA
 Şi ce-ţi păsa
Când de-argint cel’lalt era?

BELISA

Am să-ţi spun îndată.

LISARDA

Spune!

BELISA

Omul ăsta de-mi jura

„Ţin la tine ca la ochii
Mei din cap” – şi de costa
Cel de-argint două parale,
Tot atât ar fi făcut
Dragostea şi viaţa mea.
Şi-apoi cum putea să-mi spună
„Ochii mei”?!!...

LISARDA

Taci!

BELISA

De-aş fi spus
„Ochiul meu”, n-ar fi-nsemnat
Că-l îndepărtez?

TIBERIO

Ce glumă!

LISARDA
 Ce-ai de zis de portughez?

BELISA

Că ar trebui să-şi pună

Peste umeri o târsână14.

LISARDA

Nu-nţeleg ce vrei să spui.

BELISA

Barba-i deasă şi ţepoasă

Pe obrazul meu ar pune
Şi pe gură o târsână,
Iar pe limbă un căluş.

LISARDA

Dar bogatul cavaler

Coborât din Mancha-ncoace?

BELISA

Ăla cu picioare mari?

LISARDA

Şi-ăsta-i un cusur de moarte?

BELISA

Ba nu, mamă, dimpotrivă;

Însă mă gândeam: de-mi trage

14
Târsână: ţesătură aspră de păr de capră, purtată, înainte vreme, de
asceţi sau de călugări, direct pe piele.
 La necaz, doar un picior,
El sub lespede mă-ngroapă.
Şi avea şi unghii negre
Şi nu vreau în casa mea
Să am corb cu-astfel de gheare.

LISARDA

Şi nici cel din Franţa poate

Nu le-avea curate? Spune!

BELISA

N-am vrut, el, madame să-mi zică,

Nici eu monsieur să-l chem.

LISARDA

Spune-mi ce cusur avea

Don Luís, ştii, acel tânăr
Cavaler, purtând şopârla
Lui Santiago15 prinsă-n piept?

BELISA

Mamă, taci, că mă-nspăimânţi!

Nu se spune că femeia
Îşi îmbrăţişează soţul?
Cu şopârla, niciodată
Nu l-aş fi îmbrăţişat!

TIBERIO

Aşa-i spune crucii-acelei

Smălţuite, dar, nepoată,
Nu-i şopârlă, ci e spadă.

15
Semn distinctiv al cavalerilor Ordinului Santiago.
 BELISA

Ca să mor de frică-ajunge
Doar asemănarea, Doamne!

TIBERIO

Să leşini vrei iar? Nepoată,

Niciun tânăr de nu-ţi place
Frumuseţea tot se stinge
Ca la flori, şi vine-o vreme
– Dacă-ai aşteptat prea mult –
Când te vei căi amarnic.

LISARDA

Bate?

FLORA

Da.

LISARDA

Vezi cine-i, du-te!

Intră un portărel şi un grefier.

SCENA A III-A
Aceiaşi, portărelul, grefierul.

PORTĂRELUL

Intrăm ades fără-nvoire.

 TIBERIO

Justiţia-i binevenită.

PORTĂRELUL

Trecu şi termenul de plată;

De vrei, Lisarda, pe Eliso
Îl execut cum scrie legea.

TIBERIO

Dar asta-nseamnă judecată.

LISARDA

Alt mijloc n-am să-mi recâştig

Cei două mii de galbeni daţi.

TIBERIO

De-ajuns uită de datorie

Tratându-te ca pe-o femeie.

LISARDA

Trecu un an de când muri

Bărbatul meu şi nu dă semn
Să-mi reîntoarcă datoria –
Iar de-am tăcut a fost doar pentru
Prietenia din trecut
Şi pentru cea care îl leagă,
Acum, de fiul meu, Juan.

TIBERIO

Luaţi-i ce-a lăsat în gaj.

 PORTĂRELUL

Ne ducem; casa lui e-aproape.

Portărelul şi grefierul ies.

SCENA A IV-A
Tiberio, Lisarda, Belisa, Flora.

TIBERIO

Aş vrea să plec şi eu acum.

LISARDA

Dar, iată,-a leşinat Belisa.

TIBERIO

Ce are?

BELISA

Mi-am închipuit
Văzându-i băţul că ar vrea
Să-mi scoată ochii.

TIBERIO

Ochii, nu,
Dar poate scoate-o datorie.

FLORA
Mai mult de patru peţitori
Aşteaptă.

LISARDA

Unde?

FLORA

În salon.

LISARDA

Îi ştii?

FLORA

Fabricio…

BELISA

Îl cunosc
Pe ăsta.

LISARDA

Şi de ce nu-ţi place
Acest Fabricio?

BELISA

În păr
Şi-n barbă are muşte albe,
Şi când atâtea muşte ai
Înseamnă că s-a dus şi vara.

FLORA
 Ε medic celălalt.

BELISA

Ce straşnic!
C-un medic de-aş trăi în casă
Aş crede veşnic că-s bolnavă.
Simt frigurile cum mă-ncearcă
Şi tremur, vai! O, Doamne, sfinte
Vreau să fiu dusă de îndată
În pat.

TIBERIO

De nu mi-ar fi nepoată
Aş pălmui-o.

LISARDA

Eu n-o iau
În seamă mai de multă vreme;
Fetiţo, hai la liturghie,
Iar peţitorii amânaţi-i.

TIBERIO

Şi unde ai de gând să mergi?

LISARDA

La San Jerónimo mă duc.

BELISA

O, mamă, nu!

LISARDA
 Din ce pricină?

BELISA

Fiindcă are la picioare

Un leu, şi, când îl văd, mă sperii.
Căci, mamă, într-o zi, ştiu bine
Că leul va veni spre mine.

LISARDA

Atunci să nu înhame caii;

Plecăm pe jos la San Miguel.

BELISA

Şi nu-i păcat dacă-osteneala

Sporeşte-n suflete povara?

TIBERIO

Eu nu mai viu să te mai văd.

FLORA

Aşteaptă, doamnă, peţitorii.

BELISA

O, Doamne sfinte, mă-nfioară!

Dă-mi, Flora, un pahar cu apă!

SCENA A V-A
O sală în casa lui Eliso.
Intră Eliso şi Fabio, slujitorul său.
 FABIO

De-o iei de nevastă ţi-e viaţa salvată,

Fiindcă-i bogată, de rang şi nurlie.

ELISO

Dar are Belisa meteahna ciudată

Nimic să nu-i placă; şi zilnic se ştie
La curte o nouă poveste-ncurcată
A doamnei acesteia obositoare.
Purtarea-i ciudată e hrana bârfelii
Cum mana e prânzul sortit ostenelii.
Ε drept că poveştile-s mult prea umflate;
Păstrând obiceiul, ades, fiecare
Îi pune-ntâmplării piper cât socoate.
Bărbaţii – s-a spus – o-ngrozesc şi, se pare,
Nici omul de spirit, nici prostul n-au parte
De graţia ei; de-i înalt e prea mare,
De-i scund, dimpotrivă.

FABIO

Are-un gust, ce să spun!

ELISO

Avu unu-un semn pe obraz? N-a fost bun!

Că-i roşu fu alt cavaler refuzat.

FABIO

Aici îi dau dreptul.

ELISO

De ce?
 FABIO

Întrucât
Prea multe se spun despre părul roşcat.

ELISO

De-un alt peţitor spilcuit, lustruit

Ca faţa oglinzii, a spus răspicat:
„Nu dorm cu netotul acesta urât;
La masă de-l văd am să-l cred farfurie!”

FABIO

Belisa să-şi ia-n Alcorcón, dac-o vrea,

Logodnic; acolo-i lut bun de-olărie.

ELISO

Aşa-i Eva asta ce ia-n zeflemea

Pe-orice cavaler, cât de chipeş să fie.

Intră Felisardo cu sabia scoasă din teacă.

SCENA A VI-A
Aceiaşi, Felisardo.

FELISARDO

Acasă-i Eliso?

ELISO

Felisardo!
 FELISARDO

Eu, da!
Vin’ iute,-am ucis...

ELISO

Ce spui?

FELISARDO

În duel
Pe-un biet navarez; pare-a fi cavaler.
Când Celia cu-Aura-n zori au plecat
Spre Prado16, pe jos, la plimbare,
Acel cavaler după doamne s-a luat
Cu pasul lui ţanţoş; chiar pe-nsoţitoare
Această-ndrăzneală le-a-nfuriat.
De ciudă turbam; îl oprii cu-o-ntrebare.
Răspunse cu spada; eu la fel – şi apói
L-am pus la pământ fără mult tărăboi
Când doamnele-au rupt-o la fugă-am venit
Cu Celia-ncoace...

ELISO

Ea unde-i?

FELISARDO

Afară.

ELISO

Hai, cheam-o!

16
Prado: celebru loc de plimbare în Madrid.
 FELISARDO

Celia!

Intră Celia.

SCENA A VII-A
Aceiaşi, Celia.

CELIA

Prieten iubit!

FELISARDO

Vei fi-n siguranţă aici.

CELIA

Tu pleci iară?

FELISARDO

Eu plec în surghiun.

CELIA

Nu stau nici o seară

Departe de tine când eşti fugărit.
De nu e pericol, rămâi în oraş;
De este, pe mine cui vrei să mă laşi?

ELISO
 Nu-i bine să umbli pe străzi, dragul meu.
(Către Fabio.)
Tu trage zăvorul.

FABIO

Mă duc să încui.

Fabio iese.

ELISO

Veţi sta deci ascunşi. Mai târziu nu e greu

Să afli-o scăpare.

CELIA

Aşa e, rămâi!
Găsi-vom scăparea, de-o da Dumnezeu.
Să nu sufle-o vorbă-ntre timp, nimănui,
Cei doi cavaleri ce veneau după noi...

ELISO

De-s oameni de-onoare-au să tacă-amândoi.

Fabio se întoarce.

FABIO

Cumplită-ntâmplare!

ELISO

Ce e?

FABIO
 N-apucai
Aproape să trag pân’la capăt zăvorul,
Când oamenii legii venind îi văzui.
Strigară la mine, dar nu le-am răspuns;
Închis-am, şi-n goană-am venit să vă spui.

FELISARDO

Ce facem?

ELISO

Aici nici o tainiţă nu-i,

Nici uşă, nici geam ca să poţi să dispari.

FABIO

La mine-n odaie-ar fi loc potrivit.

ELISO

Când vin pentr-un caz de omor nu rămâne

Ungher să nu fie de ei cercetat.
Acum, mai ales, că-i făcurăm s-aştepte.

CELIA

Vai mie!

ELISO

O, doamnă, ţineţi-vă firea!

FELISARDO

Şi, totuşi, se poate găsi o scăpare.

ELISO
Doi sclavi am avut în serviciu la mine:
Grăjdarul meu Pedro, creştin, şi pe Zara,
O sclavă din sud, de prin partea Granadei
Plecară la ţară-amândoi; v-aţi putea
În sclavi travesti. Aşadar, Felisardo,
Tu du-te la grajd şi, pe frânghia-ntinsă
Găsi-vei veşmintele lui cele bune;
Îmbracă-te-n Pedro. Apoi, dumneata
Vei lua, doamna mea, din bucătărie
Veşmintele Zarei, schimbându-te-n ele.
Tu-n mână ţesala ţinând, dumneata
Spălând farfuriile, cine-ar putea
Ghici cine sunteţi?

FELISARDO

Alerg.

CELIA

Eu la fel.

Felisardo şi Celia ies.

SCENA A VIII-A
Eliso, Fabio.

FABIO

Ne sparseră uşa.

ELISO

Mi-e teamă de graba

Cu care vin oamenii legii să prindă
Pe cel vinovat. Te coboară şi spune
Că-n camera mea-n socoteli cufundat
Eram, cercetându-mi hârtiile, şi
De nimeni n-au fost auziţi până-acum.
Încearcă de-i ţine de vorbă un timp
Să poată să-şi schimbe veşmintele, ei.

FABIO

Alerg, numai totul să iasă cu bine,

Pe oamenii legii să-i ducem cum vrem.

ELISO

Dar dacă şi-aşa i-ar putea recunoaşte?

Fabio iese.

SCENA A IX-A
Eliso, singur.

ELISO

Ámor tiran, al cărui fir tematic

Doar cărţile istorice-l arată;
Ştiinţă-ascunsă-n limba figurată
A sfinxului din Teba, enigmatic.

Ferice dar de-acel ce niciodată

În logica ta nu-i îndemânatic.
Cei tari în teorie,-i problematic
Să se descurce-n practică vreodată.

De vreme ce iubirea e măsura

Ce-i face pe-nţelepţi şi bárbari una
Cum marea, focul, gerul şi căldura,

Voi fi Ulise rătăcind pe valuri;

Sirenele-or cânta-n zadar, nici una
Nu m-o atrage-n tragice finaluri.

Intră portărelul, grefierul şi Fabio.

SCENA A X-A
Eliso, portărelul, grefierul, Fabio.

PORTĂRELUL

Cu oameni ca noi, señoria

Desigur că s-ar fi putut
Purta mai atent.

ELISO

N-am ştiut,
Altfél îmi făceam datoria.
Dar încă lucram adâncit
În lungi socoteli foarte grele;
Şi-apoi, nu-s portar casei mele!

PORTĂRELUL

Trei ceasuri s-aştepţi pironit

În faţa zăvoarelor trase
Şi când servitoru-a venit
Să fie ţâfnos şi-adormit...

ELISO
Sunt sigur c-atunci se sculase;
Dar lenea, pe-acest ticălos,
Nu-l scuză de-atenţia care-i
Dator s-o arate. Eu, oare,
Cu ce vă pot fi de folos?

PORTĂRELUL

Aşa zic şi eu; ba, pot spune

Că ăsta-i un ton potrivit
Purtării de-aici, din Madrid.
S-a luat hotărârea de-a pune –
Ştiaţi? – un sechestru-n favoarea
Lisardei.

ELISO

Da, ştiu foarte bine;

Deci nu vrea-mpăcare cu mine
Deşi i-am propus împăcarea.

PORTĂRELUL

Scadenţa trecu; aşadar,

În numele legii vom pune
Sechestru pe ce se cuvine.

ELISO

La ce m-aş opune-n zadar?

Ε dreptul Lisardei să ia.

GREFIERUL

Noi însă-aşteptăm să ne daţi

Încuviinţarea.

ELISO
 Intraţi;
Chiar Fabio vă va preda
Covoarele şi-argintăria,
Iar dacă-ndeajuns nu vor fi
Şi altele-n plus vei primi
Atât cât să-mi sting datoria.

GREFIERUL

Perfect! Deci să-ncepem.

Portărelul şi grefierul ies, împreună cu Fabio.

SCENA A XI-A
Eliso, singur.

ELISO

Da, da...
Chiar eu eram cel urmărit,
Nu el, cum credeam; în sfârşit
E, poate, mai bine aşa,
Fiindcă această poveste
Eram hotărât s-o sfârşesc
Cu banii ce-aştept să-i primesc
La finele lunii aceste.
Ce bine-ar fi fost de gândeam
Aşa, încă-atunci, la-nceput.
Belisei de i-aş fi cerut
Încuviinţarea, eram
Azi soţul acestei femei.
Dar tot ea mereu m-a făcut
Să fiu mai puţin hotărât
Prin chiar ciudăţenia ei.
 Dar ia să dau fuga, măcar
Să-mi văd şi de trebile mele.
Căci timp pe Belisa s-o cer e
Mai mult decât trebuie chiar;
Ba încă, destul îmi rămâne
Să pot provoca o schimbare
Ca dânsa să-mi fie datoare.
Că-i foarte bogată se spune;
Dar oare de-avere-ţi mai pasă
Când viaţa întreagă vei fi
Sortit să înduri zi de zi
Nevastă aşa năzuroasă?

Eliso pleacă.

SCENA A XII-A
O sală în casa Lisardei.
Intră Lisarda, Belisa şi Flora.

LISARDA

O cadră e omul acel’;

Mă-ntreb cum nu poate să-ţi placă?

BELISA

De-ţi place, mărită-te, dacă

Ε chipeş, cu unul ca el;
Eu nu m-aş putea mulţumi.

LISARDA

De ce nu?

BELISA
 Pe când povestea,
Deodată-am văzut că avea
O mână postişă...

LISARDA

Ei şi?

BELISA

Vai, doamnă acel ce visează

Al dragostei mele îndemn
Să aibă o mână de lemn?
Şi dacă vorbind cu emfază
De luptele de-odinioară
Cu sabia lui ucigaşă
Văd mâna ascunsă-n cămaşă
Că se desprinde şi zboară?

LISARDA

Belisa, sunt prea ostenită

De-atâtea capricii. Cui semeni,
Când eu, niciodată-ntre semeni
N-am fost cât eşti tu de sucită?!

BELISA

Când spun adevărul, cinstit,

De ce de capricii m-acuzi?

LISARDA

Putea-vei, atunci să-mi răspunzi

Ce-avea cavalerul venit
La noi, din Toledo?
 BELISA

O, da,
Şi cred că dreptate-o să-mi daţi.

LISARDA

Ascult.

BELISA

Avea ochi bulbucaţi,

Priviri rătăcite avea;
Şi dacă se uită astfél
Când e-ndrăgostit, cum ar fi
Când prea-furios m-ar privi?!
Ce bine! Scăpai şi de el!
Privindu-l, tot timpu-mi păruse
Că-i riga don Pedro cel crud
Din Santo Domingo.

LISARDA

S-aud
Ce-avea următorul.

BELISA

Isuse!

LISARDA

Să nu te aprinzi!

BELISA

Ăla-avea
O buză ascunsă-n mustaţă,
Era ca un câine la faţă,
Iar supa, ca prin jaluzea
Părea c-o strecoară în gură.
Din lapte mai lesne-ar sorbi...

LISARDA

Dar ce te-ar putea mulţumi?

FLORA

Bărbatul ajuns murătură.

Intră portărelul şi grefierul.

SCENA A XIII-A
Aceleaşi, portărelul, grefierul.

PORTĂRELUL

Desigur.

LISARDA

Dar cum?

PORTĂRELUL

Se-nvoí
Uşor. Amanetele vii
Ceru să le-aduc personal.
Cu forţa le-am tras după noi....

LISARDA
 Ce-ai spus? Gajuri vii?

PORTĂRELUL

De când sunt,
Alţi sclavi n-am văzut pe pământ
Frumoşi cum sunt ăştia-amândoi!

LISARDA

Ce veste plăcută mi-ai dat!

PORTĂRELUL

Ε unul dintr-înşii femeie.

LISARDA

Femeie, în lanţuri, sub cheie?

PORTĂRELUL

În lanţuri niciunul n-a stat,

Da-i punem oricând vă-nvoiţi.
Ei, Pedro şi Zara, intraţi!

LISARDA

Dar sunt, ce e drept, minunaţi!

Intră Felisardo şi Celia în haine de sclavi.

SCENA A XIV-A
Aceiaşi, Felisardo, Celia.
 PORTĂRELUL

I-am luat bănuind c-o să fiţi

De-atenţia mea încântată.

LISARDA

Aşa-s de frumoşi, că i-aş da

Oricât pentru ei; dumneata
Primeşti – dacă-i vinde – răsplată.

PORTĂRELUL

Ε greu, totuşi, cred c-o să-l fac

Să-i dea pân’ la urmă, ba, poate –
Mai ştii? – bucuros să se-arate
Că doamnei îi face pe plac.

LISARDA

Nu-i mult pentru ei oricât cere.

PORTĂRELUL

Mă duc să-l conving; iar pe tine

Te apere cerul.

LISARDA

Cu bine,
Şi-ntoarce-te-aici cu plăcere.

PORTĂRELUL

Nu cred să mai ceară-napoi

Ce-i luarăm.

LISARDA
 Nici eu.

PORTĂRELUL

Am plecat.

Portărelul şi grefierul ies.

SCENA A XV-A
Aceiaşi.

FELISARDO
(aparte)
Ce stranie cale-a luat
Durerea ce-a dat peste noi –
Şi, totuşi, spre binele meu,
Veşmântul şi casa în care
Mă aflu mi-or sta-n apărare;
Deci lor, pe de-a-ntregul, şi eu
Mă dărui să treacă o dată
Primejdia. Ce întâmplare
Ca asta, văzutu-s-a, oare,
În cărţile soartei, vreodată?
Văzutu-s-a, oare,-n robie
Un om ce era în Madrid
Mai nobil ca nobilul Cid,
Mai liber ca vântul, să fie
Luat amanet împreună
Cu Celia, prinşi ca-ntr-o plasă,
Deodată, pe nepusă masă,
Fără putinţa să spună
Nici da şi nici nu, nimănui?
Stau încă aici şi nu ştiu
Nici cum şi nici cât de târziu
Sfârşi-va povestea ce-o spui.

CELIA
(aparte)
Destin duşmănos şi haìn,
M-aş plânge pe drept de veşmânt
De n-ar fi să-mi pierd prea curând
Răbdarea ce-o cer pentru chin.
Dar nu mă pot plânge chiar eu
Când ceea ce mi s-a-ntâmplat
Doar unei minciuni a urmat,
Nu unei greşeli. Şi ce rău
Din asta-ar putea să se-arate?
Opt zile sunt încă datoare
Să par – ca să scap – servitoare.

BELISA
(către Lisarda)
Desigur, cu el, ai dreptate,
Te poţi învoi.

LISARDA

Dacă-o fi
Îi dau cât nu speră să ia,
Aşa că el tot mi-i va da
Chiar dacă acum s-ar codi.
(Către Felisardo.)
Hei, sclavule!

FELISARDO

Doamnă!

LISARDA

Să speri!
 FELISARDO

De-această speranţă mi-e teamă.

LISARDA

Zi numele!

FELISARDO

Pedro mă cheamă.

LISARDA

Creştin?

FELISARDO

Cu-nvoire din cer,

Deşí nenorocu-a voit
Să fiu sclavul, vostru supus.

LISARDA

Te plângi că aici te-au adus?

FELISARDO

O, nu! (M-aş simţi oropsit

De-aş face acum închisoare
Chiar pentru ce nu-ţi sunt dator.)

LISARDA

Madrilen?

FELISARDO
 Din Granada-s, deşí
Aici m-a născut, mi se pare,
O sclavă ce poate-ar fi fost
Regină, doar dacă-i zâmbea
Norocul. Dar maică-mea, da,
De prin Alpujarra a fost.
De-acolo a luat-o-n robie
Juan de Austria17;-astfél
Mi-e tată un pur cavaler
Din Spania.

LISARDA

Ce tragedie!
Şi ce întâmplare ciudată!
(Către Celia.)
Tu?

CELIA

Zara, aşa mă numesc;

Sunt chiar din Oran şi doresc
Nespus ca să fiu botezată,
Şi fi-νοi, la fostul stăpân
De-o fi să mă-ntorc într-o lună.

BELISA

Te poţi şi aici creştina.

Femeile sunt şi rămân
Nespus de frumoase-n Oran.

LISARDA

17
Juan de Austria: general spaniol (1547–1578), bastard al lui Carol al V-
lea. În 1569–1570 don Juan de Austria a înăbuşit în sânge o răscoală a
maurilor din Alpujarra (sau Alpujarras), regiune pitorească din partea
meridională a Sierrei Nevada.
Ea – este. Tu, Flora, i-arată
Serviciul. Pe tine te-aşteaptă
Un tânăr.

BELISA

Pierd vremea în van...

Lisarda şi Belisa ies.

SCENA A XVI-A
Flora, Felisardo, Cella.

FLORA

Ei, Zara, tu vino cu mine!

Tu, Pedro, vei trebălui
La grajd.

FELISARDO

Alţi sclavi mai sunt pe aci?

FLORA

Nu sunt.

FELISARDO

Nu pretind mai puţine

Corvezi; întreb ca să ştiu.

FLORA

Ε doar un lacheu; domnişorul

 Îl ţine la cai, vizitiu.

FELISARDO

Señora deci are şi-un fiu?

FLORA

Desigur.

FELISARDO

Şi este plecat
De-acasă?

FLORA

Ε încă în pat,
Căci el, don Juan, face curte
Doar noaptea – şi nopţile-s scurte.
Amiaza în pat îl găseşte...
În casă la noi de-ai să stai
Stăpân chiar pe el o să-l ai.
Se poartă,-ai să vezi, îngereşte,
Cu mine-ai s-o duci şi mai bine,
Căci felul în care vorbeşti
Şi chipu-ţi dau drept să-ndrăzneşti
Să ceri şi mai mult de la mine...
Cămara pe mână mi-au dat;
Bei vin? Vrei slănină? Răspunde!

FELISARDO

Aş vrea – că de fel sunt de unde

Am spus, dacă nu am uitat
De foame.

FLORA
 Ce masă-am să-ţi pun!

CELIA

Când soarta astfél te îmbie

Credinţa e-a ta datorie.

FELISARDO

Ascultă-mă!

CELIA

Ce-am de-ascultat?

FELISARDO

Orice aş putea îndura,

Nu însă ne’ncrederea ta!

Felisardo, Celia şi Flora ies. Intră don Juan într-un halat de casă pe
care tocmai şi-l încheie, şi Carrillo, lacheul său.

SCENA A XVII-A
Don Juan, Carrillo.

DON JUAN

Ε calu-nşeuat?

CARRILLO

Înşeuat,
Deşí este ora de masă.
 DON JUAN

La slujbă nu mergem?

CARRILLO

Ba da.

DON JUAN

Venii amărât ieri acasă!

CARRILLO

Pe bună dreptate-amărât.

DON JUAN

Când ea-mi cere bani simt că mor.

CARRILLO

Cunosc multe leacuri de-amor;

Spun unii că cel mai uşor
Ε lipsa persoanei iubite,
Ce-aduce, cu timpul, uitarea.
Dar alţii propun vânătoarea
Drept leac, lecturi prelungite,
Procese ori jocuri plăcute
Şi tot ce alungă departe
Năluca iubirii, în moarte.
Vrea unul prin vrăji neştiute
Să scape; în altă iubire
Un altul se-aruncă-n neştire.
Chiar Pliniu spunea undeva
Că-i bine pe cel ce iubeşte
Să-l laşi unde-n chinuri sfârşeşte
 Catârca – să urle ca ea.
Prin asta el vrea să arate
Că eşti animal când iubeşti –
Dar uită de sfaturi fireşti:
Cum poţi animalului scoate
Din inimă boala cea grea?
Există un leac minunat
În contra iubirii: când cere
Parale iubita.

DON JUAN

De unde-ai aflat
De Pliniu; ce-i el de părere?

CARRILLO

De când să traducă-ncercară
Din lipsă de geniu, destui,
Nevolnicii înşişi aflară
Ce ştiu înţelepţii; deci nu-i,
Oare, drept să-i cinstim deopotrivă?
Mai am pe Lucan18 în afară
De el, pe Horaţiu19.

DON JUAN

Măcar
Îl ştii?

CARRILLO

Nu găsiţi că-i uşoară

O carte în grai popular?
Chiar gloaba-a ajuns latinistă
18
Aluzie ironică la marele număr de traduceri proaste din latineşte, care
invadaseră, în vremea aceea, literatura spaniolă.
19
Idem 18.
Că-n iesle îmi ţin biblioteca.

DON JUAN

Savanţi pe Horaţiu se-ntrec ca

Să-l ştie, iar dânsul închis stă
În grajd. Te-a citit un lacheu,
Divine Horaţiu.

CARRILLO

Da, eu!
Latina zadarnic o ştiţi,
Căci cei ce vă văd purtând spadă
Nu vor – orice-ar fi – să vă creadă
C-atât de corect o vorbiţi...

DON JUAN

Ştiinţa şi geniul stau doar

În diploma lor şi-n tichie?

CARRILLO

Cei simpli nu văd aşa clar;

Porţi spadă – miroase a prostie;
Tichie de ai – eşti savant.

DON JUAN

Ce silogism amuzant!

CARRILLO

Poporul de mult l-a-nsuşit.

DON JUAN
 Tradiţie revoltătoare!
Cu sabia a devenit
Şi Lipsia, nemuritoare.
Şi cine a fost proslăvit
Mai mult ca Inigo, cel care
Cu opera-atât ne-a cinstit!
Şi mii de exemple aş da
Să poată pricepe oricine
O, glorie, cât eşti de grea!

CARRILLO

Spălaţi-vă-acum! Nu-i devreme.

DON JUAN

Pe Flora s-o cheme.

CARRILLO

Prea-bine.

Carrillo iese.

SCENA A XVIII-A
Don Juan, singur.

DON JUAN

Ştiinţa-i cunoaşterea lumii; ai parte

De ea prin talent şi strădanii, băiete.
De-ar fi să se-ascundă în măşti ori bonete
Catârii-ar ajunge-n ştiinţă departe...

Cu sabia Cezar slujit-a pe Marte,

 Dar opera lui a trecut peste Lete –
Căci cine-l opreşte, oricât de şiret e,
Pe Hercule, slabii să-i zvârle deoparte?

Văzui cu sombrero un Cicero şi

Pe-un biet Xenofon înarmat; cavalerul,
Voi, litere sfinte,-l puteţi preamări.

Tu, care le drămui pe toate-n privire,

Pe-Apolo cu pana, pe Marte cu-oţelul,
Încearcă să-i faci să trăiască-n unire!

Intră Celia, purtând un lighean şi un ulcior; Flora are în mână un

prosop.

SCENA A XIX-A
Don Juan, Celia, Flora.

CELIA

Ligheanul şi apa.

FLORA

Şi iată
Prosopul.

DON JUAN

Dar, Flora, îmi pare

Că n-am mai văzut-o pe fată.
Ce vremi! Dumneata, servitoare!?

FLORA
Aveţi, o, desigur, dreptate
Fiindcă e sclavă.

DON JUAN

Cum, ea
E sclavă? Dar, Flora, se poate?

FLORA

Mai ieri pe Eliso-l servea.

N-o ştiţi?

DON JUAN

N-o zării niciodată.

FLORA

În gaj fu adusă aci,

Căci plata n-a fost onorată.

DON JUAN

Cu ea ne putem socoti
Cinstiţi cu o supramăsură
Şi numai aşa s-ar scuza
Forţarea scadenţei. Făptură
Frumoasă!

CELIA

Pierdută! Aşa
Ar fi mai corect, cum eram
Atunci când aici am venit.

DON JUAN
Ce straşnic ne-a despăgubit!
Îmi torni binişor?

FLORA

Don Juan
De sclavă eşti chiar încântat?

DON JUAN

Fiinţă mai fermecătoare

Ca ea ai văzut? Mă cinsteşte
Şi toarnă-mi puţină licoare,
Ca focul ce-n suflet îmi creşte
Să-l stâmpăr. Ce ochi!

CELIA

Ei ar fi
Izvoare când apa-ar lipsi.

DON JUAN

Ce mâini ar fi demne de ei?

Doar sufletul de l-ar clăti
Izvoarele lor cristaline.
Dă-mi, Flora, ştergarul, dar poate
El şterge ce e de neşters
Când sclava aceasta-ar cinsti
Pe doamnele cele mai bine?
Ia vezi ce-i cu gulerul meu!

CELIA

Îndată.

Celia iese.
 DON JUAN

Te du de-i arată!

FLORA

Mă duc.

DON JUAN

Nu te-ntoarce.

FLORA

Prea-bine.

Flora iese.

SCENA A XX-A
Don Juan, singur.

DON JUAN

E straşnic s-o vezi, să-i vorbeşti!

Eliso la el o ţinea
Ascunsă de uşi şi fereşti,
Doar pentru a lui desfătare
În taină, sărmana de ea.
Desigur că e supărat.
Şi, dacă din întâmplare
Iubeşte, atunci, ce păcat,
Va fi suferinţa-i mai mare.

Celia intră cu un guler plisat, aşezat într-o cutie.

 SCENA A XXI-A
Don Juan, Celia.

CELIA

Poftiţi, v-aduc gulerul.

DON JUAN

Doamnă,
Învinsu-i aici, lângă el.
Putea-veţi, când ruga-mi vă-ndeamnă,
La gât să mi-l prindeţi inel?
Deşi ar putea să mă ţie,
Şi firul de păr în robie.

CELIA

Glumiţi? Aranjaţi-vi-l singur.

Don Juan îşi pune gulerul.

DON JUAN

Nu-i fier acest guler, desigur,

Dar simt cum mă-nlănţui în el –
Şi în legătura prea strânsă
Ε parcă-o tărie de-oţel.

CELIA

Şi eu ce credeam că e pânză!

DON JUAN
 O, nu, vă-nşelaţi!

CELIA

Când aceste
Verigi ce vă ţin în strânsoare
Sunt biete cordoane, vă este
Uşor să scăpaţi de-nchisoare!

DON JUAN

Închisoarea voinţei e doar

Nălucirea. Încerc în zadar;
Nu pot să mi-l leg. Nu ai vrea
Să-ncerci să m-ajuţi dumneata?
Înlănţuie-mi, făr’ să roşeşti,
Mai strâns libertatea mea care
Îţi stă în genunchi, la picioare.
Hai, strânge! De ce nu-ndrăzneşti?!

CELIA

Fiind obligată, voi face

Întocmai ce-mi cereţi acum,
Căci sclava s-asculte-i datoare;
Şi ca să vedeţi de vă place
Aşa cum încerc să vi-l pun
V-aduc şi oglinda îndată.

DON JUAN

Nu-mi trebuie; nu voi afla

Oglindă aşa cum se-arată
Obrazul acesta în care
Văd cele mai pure cristale.
Frumoşii tăi ochi de mi-ar da
Oglinda privirilor clare,
Atunci m-aş putea lăuda
Că mi-am oglindit chipu-n soare.
Fă nodul.

CELIA

Ε bine?

DON JUAN

Am vrut
Chiar stelele tale să-mi spună
De-i bine sau nu ce-ai făcut.

Intră Felisardo.

SCENA A XXII-A
Aceiaşi, Felisardo.

FELISARDO
(aparte, nevăzut de cei doi)
Ce straşnic le stă împreună!
O, cum aş tăia, de-aş putea:
Acum şi aici i-aş ciunti,
Cu spada, să-i pot despărţi!

DON JUAN

Dar cine-i?

FELISARDO

Eu, domnule.

DON JUAN
 Da?
Şi cine eşti? Spune!

FELISARDO

Eu sunt
Un sclav hărăzit de noroc
Să fiu sluga voastră; aflând
Ce merite-aveţi, n-aş putea
Nicicând să-mi doresc altceva!
Am fost la Eliso; azi sunt
Aici; însă drept de-am vorbi
Eu nu m-aş putea socoti
Al vostru, cum nu-s nici al lui...
Pot spune „Sunt sclav, dar al cui?”
Aici ca zălog am venit
Dar însăşi aceea ce ţine
Un loc de zălog ca şi mine
Se pare că v-a-nzălogit.
Eliso la sclavă ţinea,
Iar dânsa la piept vi se-apleacă
Şi nu-i bine-aproape să stea
De inima voastră – iar dacă
Aţi binevoi a-ntreba:
„De ce?” – ce-aş răspunde n-aş şti…

DON JUAN

Arăţi, pentr-un sclav, minunat,

Şi pari după zel că ai fi
Stăpânului tău devotat.

FELISARDO
(către Celia)
Văd, Zara,-nceputul că-i bun;
Îţi faci din dureri bucurii.

CELIA
 Mă cerţi?

FELISARDO

De ce nu? Mă supun
Stăpânului ce-mi porunci
Astfél – şi am dreptul, căci eu
Fac voia „stăpânului meu”.

DON JUAN

Tu, sclavule,-o cerţi fără rost,

De-acum să te porţi ca şi cum
Ea definitiv mi-ar fi fost
Vândută; doar eu sunt stăpân.

FELISARDO

Şi mie?

DON JUAN

Tot eu.

FELISARDO

N-ar putea,
Vai, domnule, primul stăpân
Să spună că lui îi rămân?
Iar Zarei mai bine i-ar sta
La bucătărie.

CELIA

Şi ţie,
De-asemeni, în grajd, lângă cai.
 FELISARDO
(către Celia)
Eu doar pentru tine intrai
Grăjdar.

CELIA

Dar eu nu pentru tine

Spăl vase – şi fără răsplată
Măcar, de la Flora? Ruşine
Să-ţi fie, făptură ingrată!

DON JUAN

Dar cum Dumnezeu vă puteţi

Certa aşa rău când sunteţi
Modéle de lealitate
Şi mare nobleţe-amândoi?
Slujiţi-mă deci fără ceartă;
Aş vrea foarte mult să se-arate
Blândeţea-mpăcării-ntre voi.

FELISARDO

Când Zara va spune-adevărul,

Eu faţă de ea am să ştiu
La fel să mă port.

DON JUAN

Eu mă duc
La slujbă; e foarte târziu.

Don Juan iese.

SCENA A XXIII-A
 Felisardo, Celia.

FELISARDO

Ce iute te schimbi.

CELIA

Juri că eşti
Cum vrei să arăţi, supărat?

FELISARDO

Doar n-oi fi de piatră! Gândeşti

Că-s tare cum e diamantul?
Sunt fiară, sau om? Spune-mi, sunt
Hidalgo, sau cel mai de rând
Muritor? Pe tine, pe care
O mie de leghe-aş fi vrut
De alţii să mi te separe,
Te văd – şi n-aş fi crezut! –
Atât de aproape, încât
O panglică ar fi-ntrecut
Distanţa-ntre voi, făcând funde
La gâtul altúia, aici?
Vrei laţul la gât să-mi scurtezi?
Frumoasa mea Celia, nici
Încredere-n mările-afunde,
Dar nici în femeie să crezi.
Tu, care aici ai venit
Să fii cea din urmă dovadă-a
Iubirii, în rolul sortit
Nemuririi, tu, să fii pradă
În braţele...

CELIA
 Ce braţe, spune!

FELISARDO

Dă-mi voie să tac cel puţin.

CELIA

Mai crezi nimerit să faci glume

Pe seama acestui destin
Atât de cumplit? Vezi mai bine
Ce-ajunsem: în propria ţară
Eşti sclav şi eu sclavă ca tine.
Dar şi mai cumplită ocară
Mi-aduci, acum cinstea temându-mi;
Ne’ncrederea ta-i nebunie,
Tu însuţi cinstea rănindu-mi.
Din pricina ta, dragul meu,
Sunt sclavă; a ta gelozie
M-aduse aici – şi tot eu
Port vina? Nu sunt servitoare?
Intrai, deci, cu cealaltă sclavă,
S-aduc apă celuia care
I-aş da mai curând doar otravă;
Bărbat e şi-i tânăr – mi-a spus
Cuvinte măgulitoare.
Nu praf de puşcă e, oare,
Bărbatul cel tânăr, pe când
Femeia-i scânteie în vânt?
Să-i pun, el poruncă mi-a dat,
Un guler, şi eu i l-am pus,
A vrut să-l înnod, m-am supus;
M-a luat drept oglindă şi-am stat.

FELISARDO

Şi încă te miri că-s aşa?

 CELIA

Cum nu? După ce ai intrat,

Oglinda îndată s-a spart
Şi chipul ei pal de cristal
S-a stins.

FELISARDO

Recunoaşte mai bine

Tu, Celia, că de-obicei
Femeia-i oglindă, şi-oricine
– În lipsa stăpânului ei –
De ea e la fel linguşit.

CELIA

Mai lasă-ndoiala nedreaptă

Deoparte; ţi-o cer ochii mei,
De ce te-ndoieşti?

FELISARDO

Mi se pare
Că, Celia, nu te gândeşti
Cât este de grav s-oglindeşti
În ochi chip străin. Astea sunt
Abateri ce pot provoca
O rană adâncă. Dar cum
O clipă n-avem de pierdut,
Răspunde-mi, o, Celia mea,
Mai bine ce facem acum,
Când vezi cât de rău m-a bătut
Teribila soartă? Ce zici?
Nu vrei să fugim într-un loc
De nimeni ştiut, spre-a putea
Scăpa de acest nenoroc?
Nu vrei să te scot de aici?
 CELIA

O, Doamne, te poţi îndoi?

Dar dacă fugim undeva,
Preabunul Eliso-ar putea
Să sufere-această urmare.
Ca sclavi, despre noi se va zice
Că-n casele lui primitoare
Ne-ascundem, şi el ni-i complice.
Cât încă furtună va fi
Mai bine-i să stăm tot aci;
Eu nu ştiu vreo ascunzătoare
Mai bună ca-n casa aceasta.
De plec, atunci rudele mele
Mă vor căuta, şi abia
Voi pune piciorul în stradă,
În hainele mele-mbrăcată,
Că m-ar recunoaşte pe dată.
Tu ştii că eu n-am bucurie
Mai mare decât să rămân
Doar unde-ţi sunt sclavă eu ţie,
Tu – inimii mele stăpân.

FELISARDO

Deci, doamnă, aşa să rămână.

Ai casei pun masa; hai, du-te
La bucătărie mai iute,
Să nu fim văzuţi împreună.

CELIA

Ascunse-n şervet îţi voi pune,

Când nimeni nu bagă de seamă,
Bucatele cele mai bune;
Dar nu, căci de Flora mi-e teamă,
Că ea tot aşa a făcut,
Şi cred în a sa reuşită...

FELISARDO

Nicicând, draga mea, n-am crezut

Că poţi fi chiar nesăbuită.

CELIA

Iubirea mă face aşa.

FELISARDO

Se-ncrede acel ce iubeşte.

CELIA

În ce vrei să cred? Porunceşte!

FELISARDO

În faptul că eu te iubesc
Şi nenorocirile-mi cresc
Curajul, o, Celia mea.

Sfârşitul actului întâi.

 ACTUL AL DOILEA

SCENA I
O sală în casa Lisardei.
Intră Belisa şi Flora.

FLORA

Ah, cine-o s-aducă vreodată

Sfârşitul tristeţii amare?

BELISA

N-a fost bucuria mea, oare,

În lacrimi şi chin preschimbată
Capriciu,-ngâmfarea, azi nu mă
Subjugă; cu ele-am sfârşit,
Dar cerul m-a pedepsit
Şi oamenii-acum se răzbună.
Ai milă de mine,-aş putea
Să mă omor într-o zi.

FLORA

Alungă aceste prostii

Din minte!
 BELISA

Prietena mea,
Prea triste sunt clipele care
Mă chinuie; cum să trăiesc
Când trebuie să-mi tăinuiesc
Durerea şi adânca-ntristare?
Am luat hotărârea; nu-s laşă.
Vreau vieţii capăt să-i pun!
Mai pot să trăiesc? La ce bun?

FLORA

Tu, propria ta ucigaşă?

BELISA

Da, sunt hotărâtă şi am

Motive temeinice. Poate
Că toţi o să-mi deie dreptate
Aflând ce cumplit sufeream.
Da, trebuie-ndată să mor.
La mine pe piept vei găsi
Biletul, şi-atunci ai să ştii
Ce taină-am ascuns tuturor.
Căci taina-nainte-o voi scrie,
La fel ca acei condamnaţi,
Hârtia pe piept s-o aflaţi
Când moartea va fi ca să vie.
O, inimă grea de-ntristare,
Pumnalul de mi te-o străpunge,
Obrajii, în baia de sânge,
Vor fi ofiliţi de paloare;
Frânghia de-aleg voi fi slută:
În laţ stai cu limba umflată
Şi gura de spasme-i strâmbată.
Ce moarte e, oare, plăcută?
Otrava, cât ştiu, înnegreşte;
 Doar vâna tăiată, ea doară
Aduce o moarte uşoară:
Nici nu ştii când vieaţa sfârşeşte.
Aşa aş muri bucuroasă
Cum însuşi Seneca-a murit;
Şi intri-n obştescul sfârşit,
Curată, la fel de frumoasă.
Hai, cheamă bărbierul îndată!
Că vreau să-mi ia sânge, să-i spui;
Voi rupe bandajele lui
Şi moartea-o să vie înceată...
Fugi, Flora, şi-adu-un bărbier.

FLORA

Ce spui? Ori ţi-e mintea pustie?

BELISA

Vreau moartea!

FLORA

O, Doamne, vai mie!

BELISA

De-ntârzii, mă spânzur, sau cer

Cărbune aprins, cum o dată
Făcu însăşi Porcia20...

FLORA

Dacă
Iubirea, credinţa ce-ţi port

20
Porcia: fiica lui Caton din Utica, soţia lui Brutus. La auzul morţii soţului
ei, s-a sinucis înghiţind un cărbune aprins (42 î.e.n.).
Şi faptul că eu m-am născut
Aici îmi dau dreptul, socot,
Să aflu ce chin te apasă,
Atunci ochii-mi trişti nu te lasă
Să taci! Deci vorbeşte!

BELISA

Nu pot.

FLORA

Vieţile noastre, atunci,

De-o moarte să fie curmate.

BELISA

De-mi juri că-mpreună în moarte

Intra-vom, îţi spun cât de-adânci
Şi mari sunt durerile.

FLORA

Jur!

BELISA

Pricína, de-asculţi, vei vedea

Ce-amar e amarul din ea,
Ce chinuri cumplite îndur.
Eu, Flora,-n Madrid m-am născut
Aşa precum bine o ştii,
În casă-aducând bucurii
Părinţilor mei ce-au avut
Avere să poată-ncerca
În dragostea lor părintească
Ferită de griji să mă crească.
De-atunci mă puteau mărita,
Căci Indiile-Orientale
În casă-aduceau numai spor
Cu ploaia comorilor lor,
Umplând – mari izvoare de jale –
Sipétele tatălui meu
Cu perle şi reci diamante,
Cu aur râvnit de galante
Şi-argint să tot cheltui mereu.
Părinţii mei dragi, într-atât
Ţinură la mine, încât
Zvârliră mulţi bani nebuneşte
Pe orice găteală-aş fi vrut.
Şi drept e că nici don Juan,
Student cât a fost n-a zvârlit
Pe cărţi, pe lachei şi pe paji,
Cât eu risipii fără rost
Pe-oglinzi, pe mănuşi şi arome.
Dar, vezi, nebunia de-atunci
Atât m-a făcut de-ncrezută
Că n-au reuşit până-acum
Un soţ să-mi aleagă, sărmanii.
Vreo treizeci de mii de ducaţi
Îmi vor reveni numai mie
Din marile lor bogăţii.
Deci nu calităţile mele
Acum îi atrag pe bărbaţi
Să vină la noi, ca apoi
Văzându-mă să mă iubească.
Ci prea năucită de-această
Avere-aşa mare şi, poate,
De mintea mea sprintenă, şi
De chipu-mi plăcut, înşelată,
Eu – nazuri atâtea-am făcut
Încât am ajuns, draga mea,
Să fiu arătată la Curte
Cu degetu-atunci când apar.
S-a spus, într-un timp, despre mine,
Că faţa şi mâinile doar
Au carne, iar restu-i asemeni
Statuilor reci, îmbrăcate
În mántia nerăscroită,
Din care spre ochi mai străbate
Doar talia,-abia bănuită,
Lăsând corpu-ascuns, şi piciorul.
La slujbă eu nu mai mergeam
Arhanghelul dacă-l vedeam
Şi spada de flăcări cu care
Balauru-n luptă-a ucis.
Cu San Cristóbal, gigantul,
Dând ochii,-n leşin am căzut,
În mii de leşinuri de moarte.
În agheasmatar, niciodată,
Eu mâna n-am vrut s-o înmoi,
Chiar dacă era-nmănuşată,
De teamă să nu mă înec.
Din casă nu vream să mai plec
Când vântul bătea, iar când vântul
Pe stradă-adia câteodată
Ţipam ca ieşită din minţi:
„Săriţi, mă ia vântul pe sus!”
La lupte de tauri n-am fost,
De teamă să nu se repeadă
La mine, chiar dacă ştiam
Că o mie de garduri de fier
Drept pavăză-n faţă aveam.
Nici podul de piatră de peste
Acel pârâiaş, Manzanares,
Eu nu l-am trecut, n-aveam voie...
Şi nu mă urcam în trăsură
Cât timp nu eram escortată
De mii de relicve şi cruci,
De slujbe făcute anume.
Şi-apói eu nicicând n-am gustat
Din prunele coapte, crezând
– Aşa cum se spune-n popor –
Că-n pântec îţi cresc după-aceea.
 Iar melci cu atât mai puţin,
Fiindcă nu mătură nimeni
Gunoiul din casele lor.
Şi nici croitorului nu-i
Îngădui măsură să-mi ia,
Să nu mă ia-n braţe cumva.
Nici astăzi cizmarul nu-mi ştie
Piciorul pe care-l încalţă,
Că-mi face-ncălţările după
Vreo şaişpe măsuri diferite.
Ca tinerii cei curioşi
Să nu poată spune că-mi ştiu
Mărimea piciorului meu.
Iar cărţi, mai cu seamă, n-am vrut
Să joc – spădişoarele21 lor
Văzându-le, mă-nfioram.
La ce bun să-ţi tot povestesc
Doar lucruri ştiute de tine.
Pe care nu e cu putinţă
Acum să le-nşirui pe toate.
Vai, Flora,-adevăru-i că eu
Din pricina-acestor capricii
Respins-am atâţi cavaleri,
Atâţia bogaţi gentilomi
Şi nobili, bărbaţi importanţi,
Având decoraţii înalte,
Ori funcţii de seamă având,
Civile sau chiar militare,
Căci mii de cusururi găseam
Acelor veniţi să mă vadă.
Pot ţie să-ţi las mărturie
O taină-nainte de moarte,
De care nu-mi este ruşine,
Deşi-i o sminteală târzie?
De ce să amân când acum
Nimic nu mai e de făcut?

21
Spădişoarele: în original espadilla, espada – treflă.
Iubesc, draga mea, pe un sclav
Adus de acel portărel
Aici, drept gaj mamei mele:
Să-l ierte, de-o vrea, Dumnezeu!
Îţi jur, nu-i de glumă cu mine,
Cu toată puterea-am luptat,
Dar toate-ncercările mele
Au fost pân’ la urmă-n zadar;
Cum vezi, judecata iubirii
Cu moartea ades pedepseşte
Pe cel ce-mpotrivă i-a stat,
Nu dorm, nu mănânc şi nu bănui
Măcar unde pot să mă ducă
Asemenea gânduri ciudate,
Asemeni dureri de ne’nvins.
Eu, care râdeam totdeauna
De chinul iubirii; acum
Ajuns-am să mor după-un sclav.
Să nu spună nimeni vreodată,
„Din apa aceasta n-oi bea!”
Căci timpul îi poate-umili
Pe cei mai trufaşi, precum poate
Să nalţe pe cei mai umili;
El schimbă oricând, dacă vrea,
Capriciul oricui în durere,
Pe cei mai bogaţi sărăceşte;
Săracilor dăruie-avere.
Blestém pe acel ce-a scornit
Legi pentru noi inegale
Spre-nfrângerea inimii noastre
Şi-a cinstei ştirbire; blestem!

FLORA

Stăpână, ce pot să-ţi răspund?

Mă mânii şi sufăr cu tine
Şi tac ca să nu te jignesc;
Şi, totuşi, nu pot să-ţi ascund
Că-ntreci orice fel de măsură.

BELISA

Frumosul nu poate rămâne

El însuşi oriunde în lume?
Nu-i tot diamant, diamantul
Când, după ce-a fost dezgropat,
Mănuşa-l ascunde sub ea?
Când mâini de nedemni l-au purtat?
Doar ţi se putea întâmpla
Şi ţie, la fel de uşor.
Nu vreau să-arunc vina pe tine
Scuzându-mă astfel pe mine.
De mult hotărâtă-s să mor!

FLORA

Mai bine un leac am găsi.

BELISA

Ce leac mai puternic să fie

Decât moartea mea timpurie

FLORA

Alungă-l din casă!

BELISA

Ei şi?
Ε prinsă în laţul iubirii
Şi mama; plecând i-ar lipsi –
Şi poate mai tare-aş tânji
Din ceasul sortit despărţirii...

FLORA
Dă ordin să fie bătut.
Să-l ardă cu fieru-aşa fel
Ca silă să-ţi fie de el.

BELISA

Dar cine vreodată-a putut

Iubirea cu ura s-o-mpace?

FLORA

Închipuie-ţi că e-ndrăgostit
De sclavă, şi atunci s-a sfârşit
Căci gândul geloasă te face.

BELISA

Natura-a sortit gelozia

Ca mană-a iubirii.

FLORA

Ceva
Fă, totuşi!

BELISA

Curând voi muri.

FLORA

N-ai milă de inima ta?

BELISA

Doar ástfel mai pot îmblânzi

Tăria cu care acum
Mă lepăd de viaţă. Ce bun
Ţi-e sfatul! Îl voi înfiera!
La fel ca acela ce sparge
Oglinda – să n-o mai privească.

FLORA

Stăpâna.

BELISA

Plecăm.

Belisa şi Flora ies. Intră Eliso şi Lisarda

SCENA A II-A
Eliso, Lisarda.

LISARDA

Promiţi că-mi vei da,

Deci, sclavii? Deşi mi te-arăţi
Potrivnic, vei face aşa.

ELISO

Acum, că m-ai prins la strâmtoare

Ai vrea să-mi răpeşti, negreşit,
Şi ultima mea încântare?

LISARDA

Tu eşti cavaler prea cinstit

Şi nu cred să nu-mi faci pe plac.
 ELISO

În schimb îţi voi cere ceva –

Şi pentru-a-mi putea arăta
Respectul, ţi-i dau, să te-mpac.
Ia seama, însă, sunt trei
Azi sclavii pe care-i dădui.

LISARDA

Cum asta?

ELISO

Eu-s unul din ei;

Vei şti mai târziu şi al cui.

LISARDA

Belisa, la ea de-ai gândit,

Şi stărui cu ea să te-nsori,
Aşteaptă-te şi la urmări.

ELISO

Eu ştiu că e greu ce-am râvnit;

Vorbeşte cu ea despre mine
Când sunteţi voi singure.

LISARDA

Bine.
Era chiar aici şi-a plecat.

ELISO

Vorbeşte-i de ce te-am rugat;

Familia cred că mi-o ştii,
Iar dacă pe plac o să-i fie
Propunerea, sclavii-or servi
Drept gaj pentru căsătorie.

LISARDA

Deci Pedro şi Zara-s ai mei?!

Mă duc să-i vorbesc.

Lisarda iese.

SCENA A III-A
Eliso, singur.

ELISO

Iar eu jur
Că sunt hotărât să îndur
Oricând nebuniile ei.

Intră Felisardo în haine de sclav.

SCENA A IV-A
Eliso, Felisardo.

FELISARDO

Eliso!

ELISO

Prieten iubit,
Tu cum te mai simţi?

FELISARDO

Ai venit
La mine, în noaptea-nchisorii,
Şi-s vesel ca pasărea; zorii
Se-arată.

ELISO

Ce fel de-nchisoare
Cu Celia-alături?

FELISARDO

Cu ea
O vorbă eu nu pot schimba.
Duelu-a avut vreo urmare?
Să ies? În oraş se şopteşte
Ceva?

ELISO

Cavalerul trăieşte
Da-n mare pericol i-e viaţa.
Să nu ieşi, ascultă-mi povaţa,
Nu trebuie-acum să te-arăţi.

FELISARDO

Ce-ngrozitoare-ntâmplare!

ELISO

Nu-i altă-ascunzătoare
Mai bună.
 FELISARDO

Dar Celia nu-i

De-ai ei căutată?

ELISO

Ba da.
Ea-i bine?

FELISARDO

Ε îngrijorată
De dragostea ce mi-o arată
O fată din casă.

ELISO

Geloasă?

FELISARDO

E-n stare să mă omoare

Chiar azi... De nu ne-ar vedea
Vorbind, dragul meu, careva
De pe aici.

ELISO

Dar tu ieşi din casă?

FELISARDO

Puţin.

ELISO

Mă duc.
 Intră Lisarda, Eliso iese.

SCENA A V-A
Felisardo, Lisarda.

LISARDA

Dacă ţi s-a
Urât într-atâta, Belisa,
Eu n-am să-ţi mai spun niciodată
Nimic despre căsătorie.
Ştii...

FELISARDO

Doamnă!

LISARDA

Din fantezie,
Căci áltfel eu n-o pot numi,
Azi te-am cumpărat.

FELISARDO

Cumpărat?

LISARDA

Cu-Eliso e târgu-ncheiat;
Nu-ţi spuse că sclav nu-i mai eşti?

FELISARDO
Nu încă, de teamă că, poate,
Mă supăr, pe bună dreptate.

LISARDA

Deci nu-ţi place-aici să slujeşti?

FELISARDO

Ba-mi place – şi chiar foarte mult

La voi – însă, drept să vă spun,
Eliso mi-e primul stăpân.

LISARDA

Mă-nşel, sau eşti némulţumit

De grija ce-ţi port?

FELISARDO

Vă ascult,
Señora – şi sunt uluit;
Cuvântul e mult prea uşor
Să pot mulţumi.

LISARDA

Mi-eşti dator
Mai mult decât poate-ai crezut.

FELISARDO

Iubirile-n vorbe pălesc.

LISARDA

O, sclavule, cât te iubesc!

 FELISARDO

Picioarele vi le sărut.

Intră Celia.

SCENA A VI-A
Aceiaşi, Celia

LISARDA

Nu-i Zara?

FELISARDO

Chiar ea.

LISARDA

Ce vrei tu?

CELIA

Señora, la Pedro-am venit;

Îl cheamă stăpânul.

LISARDA

Te du.

CELIA
(către Felisardo)
Lisarda – şi ea s-a gândit
Să aibă-acum grijă de tine?
 FELISARDO
(către Celia)
Geloasă?

CELIA
(către Felisardo)
Doar când mă stârneşti!

LISARDA

Cutezi chiar de faţă cu mine?

FELISARDO

Ce fire ciudată mai eşti!

Felisardo iese.

SCENA A VII-A
Celia, Lisarda.

CELIA

Pe Pedro-ndrăznii a-l ruga

De vrea rugăciunea să-mi spună

LISARDA

N-o ştii?

CELIA

Nu.

LISARDA
 Şi Flora-ar putea
Să-ţi spună; hai, du-te, căţea,
La bucătărie.

CELIA
(aparte)
Şi ea
Îi cade acum înainte?!
Dar lasă, tot eu le-nvăţ minte!

Celia iese.

SCENA A VIII-A
Lisarda, singură

LISARDA
(aparte)
Ce gânduri mă tulbură, oare,
Văzându-l (pe sclav? Ce dorinţă
Le face acum cu putinţă?
Îmi place la-nfăţişare
Şi vorbă. Mă cruţă, iubire,
De propria-mi nesăbuire!

Intră Belisa şi Flora.

SCENA A IX-A
Lisarda, Belisa, Flora.

BELISA
Aflând deci că l-ai cumpărat
Pe Pedro, şi că de acum
E-al tău, am venit să îţi spun
Un lucru.

LISARDA

Desigur, ciudat.

BELISA

Fiindcă mai umblă hai-hui,

Înseamnă-l numaidecât.

LISARDA

Să-nsemn un obraz ca al lui?

BELISA

Ce-ţi pasă? E-un sclav – şi atât,

LISARDA

Mi-e milă; şi merită, spune,

Să-l ardem cu fieru-nroşit?

BELISA

Atât de frumos l-ai găsit?

LISARDA
(aparte)
Mă dai în vileag, slăbiciune!
(Tare.)
Ε sclav; ce pot spune-altceva?

BELISA
 Atunci înfierează-l!

LISARDA

Va fi
O piedică-n plus când vom vrea
Să-l vindem – şi vom păgubi
Tot noi.

BELISA

Dacă te-mpotriveşti,
Atunci ai să-l pierzi.

LISARDA

Ε mai bine
Să fie-nfierat, cum doreşti?
Capriciu-ţi dă dreptul, sau cine
Să arzi un obraz minunat?

BELISA

O, dacă nici când te-am rugat

Dorinţa-mi nu vrei s-o-mplineşti –
Şi dacă-ntr-atât mă urăşti
Şi doar pe Juan îl iubeşti,
Tu însăţi vedea-vei curând
Că lui, eu asemenea-i sunt.
Hai, Flora, deschide şi du-te
De cheamă bărbierul mai iute
Să-mi sângere mâna, să mor.
Să fie şi-un medic chemat,
Căci astăzi să vezi îţi e dat
Vieaţa Belisei cum piere
Când ea e cu mult mai prejos
Ca sclavul cu-obrazul frumos
Ce-ţi face atâta plăcere.

Belisa şi Flora ies.

SCENA A X-A
Lisarda, singură.

LISARDA

Ciudată schimbare! Ea, care

Spunea chiar de-un ton ridicat
Că-i crimă – se-aprinde-aşa tare
Şi-mi cere să fie-nfierat
Un sclav; cel mai chipeş din lume.
Să-şi schimbe-ntr-atât caracterul,
Ori altul, ascuns, îi e ţelul?
Nicicând n-am văzut nici cruzime
Şi nici nebunie mai mare!

Intră Tiberio.

SCENA A XI-A
Lisarda, Tiberio.

TIBERIO

Asemeni leşinuri nu par

Să fie chiar fără scăpare –
Nici milă nu merită; dar
Îţi spun: ca acuma nu mi s-a
Părut să arate Belisa
Aproape de moarte. Ce-a fost?
 LISARDA

Un gând cam smintit şi iscat

De mintea-i mereu tulburată:
I s-a năzărit dintr-o dată
Ca Pedro să fie-nfierat.

TIBERIO

Fiindcă ţi-e sclav...

LISARDA

Dar abia
De astăzi mi-e sclav – şi n-aş vrea.
Să fiu aşa crudă cu el.

TIBERIO

Cunoşti ciudăţenia ei.

Dar pentru că niciun temei
Nu ai ca s-aprobi în vreun fel
Aceste dovezi de cruzime,
Poţi áltfel de dânsa scăpa:
C-un cui şi puţină văpsea
Pe sclavi îi însemni foarte bine
Şi fără să-i chinui măcar.
Ar fi deopotrivă de grav
S-o laşi pe Belisa-n zadar
Să sufere-atât de cumplit
Din pricina bietului sclav.

LISARDA

Dar urmele, e cu putinţă

Să pară că-s adevărate?

TIBERIO
 Desigur, cu mare-uşurinţă.

LISARDA

Să-i fac iar pe plac? Nu se poate!

Eu nu mă-învoiesc dacă tu
Nu te îngrijeşti de marcare.

Lisarda iese.

TIBERIO

Prea-bine. A ei disperare
Mi-e teamă, Lisarda, să nu
Încerce ceva mai cumplit.
Nu-i Pedro?

Intră Felisardo.

SCENA A XII-A
Tiberio, Felisardo.

FELISARDO

Chiar el!

TIBERIO

Te simţi bine
Aici?

FELISARDO

Când toţi ţin la tine

Nu poţi să nu fii mulţumit.

TIBERIO

Lisarda nu ştie nimic;

Belisa, în schimb, a cerut
Să fii înfierat. N-am putut
– Deşí nu mă-ncântă vreun pic –
Să-nlătur această povară,
Căci nu pot să nu-i fiu pe plac.

FELISARDO

O, Doamne, acum ce mă fac?

Mă tem – spun cinstit – să nu piară
Oricare din voi îndrăzneşte
Să-ncerce.

TIBERIO

Belisa-a cerut,
Şi sclava să fie-nfierată.

FELISARDO

Aci-nşelăciunea sfârşeşte.
Aflaţi, dar, ce nu aş fi vrut:
Eu, care aici m-am ascuns,
Ucis-am acel cavaler
Din Navarra.

TIBERIO

Cum? Ce tot spui?

FELISARDO

Că eu sunt cel ce-a străpuns

Cu spada pe-acel cavaler.

TIBERIO

Lovit de durere-aiurează.
Ascultă-mă, nu te-nfierează.

FELISARDO

Luaţi seama, de-aici voi pleca

Chiar dacă va fi ca să pier.

TIBERIO

Ascultă-mă! Pentru-a-i cruţa

Belisei o mare-ntristare,
Veţi fi înfieraţi chiar aici
Cu literă falsă, să ştii,
Şi dintr-o cerneală pe care
Puteţi să o ştergeţi oricând.

FELISARDO

Pictează-mă dacă ea poate

Fi ştearsă, şi sclav mă socoate.

TIBERIO

Aşteaptă-mă-aici; vin curând.

Tiberio iese. Intră Cella.

SCENA A XIII-A

CELIA
 Plecă, dar, Tiberio?

FELISARDO

Da.

CELIA

De ce te ascunzi de Lisarda?

FELISARDO

Fiindcă-acest lucru îţi place.

CELIA

Belisa ce vrea?

FELISARDO

De la ea
Ne vine primejdia-acum.

CELIA

Ce spui?

FELISARDO

Nenorocul ne face
Azi sclavi pe vecie.

CELIA

Pe noi?

FELISARDO
 Vom fi înfieraţi amândoi.

CELIA

Ce rost are-această prostie?

FELISARDO

Ε doar un capriciu de-al ei.

CELIA

Le spui cine eşti.

FELISARDO

N-o să fie
Nevoie; vom fi înfieraţi
Cu câte-un semn fals amândoi
Şi nu va da nimeni de noi
Când astfel vom fi tatuaţi.
Eliso spunea că ne-au dat
De urmă – sau poate-ai uitat?

CELIA

Dar, oare, nu sufăr tot eu

De-ţi arde cu fieru-nroşit
Obrazul? Astfel oglindit
Va plânge în sufletul meu.

Intră don Juan şi Carrillo.

SCENA A XIV-A
Aceiaşi, don Juan, Carrillo, la început nevăzuţi de cei doi şi
nevăzându-i.
 DON JUAN

Pe sclavi nu-i mai poţi despărţi.

CARRILLO

El – numele, ea – semnătura;
Accentul – el, litera – ea...

DON JUAN

Bărbatu-i frumos.

CARRILLO

Pe măsura
Ştiinţei.

DON JUAN

Să fie aşa?

CARRILLO

Vă jur, întâlnirea cu el
Oricui i-ar fi foarte plăcută.

DON JUAN

Se poate, dar nu vreau de fel

Cu Zara să văd că discută
Frumosu-nţelept.

FELISARDO
(către Celia)
Ai putea
 Să-mi dai, cât stăm singuri aci,
Măcar un sărut, draga mea.

Se sărută.

CELIA

Dorinţa mereu tu mi-o ştii.

DON JUAN

Ce-a fost?

CARRILLO

Un sărut, mi se pare,
În stilul castilian.

DON JUAN

Săruţi, bădărane?!

CELIA

Văzu don Juan?

FELISARDO

Da.

DON JUAN

Câine, cum poţi fi-n stare

De-această neobrăzare
În casa noastră?

FELISARDO
 Greşiţi,
Cred, domnule, când socotiţi
Sărutul că-i dat din iubire,
Căci Zara-adineauri spunea
C-aşteaptă botezul – şi ca
Un bun-credincios, cum mă ştiu,
Eram obligat s-o sărut
În felul în care-aţi văzut.
Chiar cerul de-ar fi să coboare
I-ar da, cred, sărutul lui sfânt
Şi ce-ar face cerul nu-i, oare,
Iertat unui om pe pământ?

DON JUAN

Marş, câine, la grajd!

FELISARDO

Cer iertare;
Dar când eşti creştin, e păcat?

CARRILLO

Sărmanul! E-aşa-nspăimântat!
Hei, Pedro!

FELISARDO

Ce vrei?

CARRILLO

La-ntrebare
Răspund: este bine să fii
Creştin, dar eşti mult prea creştin
Când mirui femeie străină;
Iar când e şi sclavă, să ştii,
Sărutul nu-i treabă divină...

FELISARDO

Dar dacă stăpânul ar vrea

Să facă la fel, ar putea?

CARRILLO

Da.

FELISARDO

Staţi, dacă-i vorba pe-aşa.

CARRILLO

Ce fire de câine, turbată!

E-n stare de-orice.

Felisardo iese.

SCENA A XV-A
Don Juan, Carrillo, Celia.

DON JUAN

Ia aminte,
Tu, Zara, ce faci nu-i cuminte;
În faţa dispreţului tău
Îmi pot pierde cumpătul rău.

CELIA

N-am drept, de-s păgână,-a iubi?

 DON JUAN

Dar credincioasă nu-mi vei fi?

CELIA

Chiar dacă îţi jur, n-aş putea

Să fiu uşuratică.

DON JUAN

Bine,
Dar ce-ai face-atunci pentru mine?

CELIA

Îţi pot fi soţie.

DON JUAN

M-ar dezonora:
Sunt nobil.

CELIA

Ce glorie m-ar aştepta?

DON JUAN

Eşti sclavă.

CELIA

Asemenea mie
Tu însuţi ai fi în Alger.

DON JUAN
 Tot sclav îţi rămân şi aici.

CELIA

De-ai fi sclavul meu, precum zici,

Ai fi, vrând-nevrând, cavaler,
Căci n-ai îndrăzni să jigneşti.

DON JUAN

Dar, Zara, chiar tu mă sileşti.

CELIA

Iar mie îmi cere credinţa

Şi sângele,-acolo-s stimată
Cum n-ai fost tu însuţi vreodată.

DON JUAN

Eu, totuşi, mai sper.

CELIA

Ţi-e dorinţa
Himeră, crezându-mă ţie
Supusă, când nu-ţi sunt soţie.

Celia iese.

SCENA A XVI-A
Don Juan, Carrillo.

CARRILLO
 Cât e de-ndărătnică!

DON JUAN

Nu-i
Lipsită de noimă; ce spui,
De-i nobilă, nu se cuvine,
Să fie egală eu mine?

Intră Lisarda.

SCENA A XVII-A
Aceiaşi, Lisarda.

CARRILLO

Stăpâna.

LISARDA

Deşí este doar

O glumă,-s la fel de mâhnită
De-această silită-nfierare.
Juan?

DON JUAN

Sărut mâinile, doamnă.

LISARDA

Azi ce-ai mai făcut?

DON JUAN
 O plimbare
Prin Prado.

LISARDA
(către Carrillo)
Şi tu eşti aici?

CARRILLO

De mine de ce vă e teamă?

LISARDA

Nu pot să mă tem de-un nebun?

DON JUAN

Nu-l lua pe Carrillo-n seamă,

Vreau, doamnă, o vorbă să-ţi spun.

LISARDA

Vorbeşte!

CARRILLO

Ce bine ghiceşte
Carrillo,-n ce te priveşte.

DON JUAN

Ştii, sclavul pe care aici l-ai adus

Mai mult curtezan decât sclav mi se pare;
Mai rău decât vinul – aşa cum ţi-am spus –
Iubirea-l robeşte mai tare.
Tâlhar înrăit, orice dragoste fură
Şi deci fericirea o dată cu ea –
Şi asta-i mai mult chiar decât dac-ar vrea
Să fugă, căci fuga n-ascunde în ea
Vreun merit; dar dragostea-ndură
Şi speră, şi-atunci când pierdute
Îi sunt libertatea şi viaţa. Eu zic
Să-l vindem, căci nu valorează nimic
Un sclav cu-obiceiuri atât de urâte.

LISARDA

Să-l vând, don Juan?

DON JUAN

Este timpul să-l dai.

Acesta mi-e sfatul, mai mult nu-ntreba;
Şi dacă ţi-e greu să îl vinzi altcuiva,
Dă-l iar lui Eliso-napoi şi îi spune
Că vrei să reţii numai sclava ce-o ai.

LISARDA

De trebuie, totuşi, să-l dau înapoi

Îi dau lui Eliso, atunci, pe-amândoi;
La ce-aş mai păstra sclava-aceea frumoasă?
Iubirea-i mai tare ca vinul şi lasă
În urmă hoţia, căci inimi răpeşte;
Mai tare-i ca fuga, căci dragostea creşte,
Nu-şi pierde nădejdea, ci veşnic revine
Chiar până la pierderea-averii şi-a vieţii.

DON JUAN

Te supără sclava? Cu ea ţi-e ruşine?

LISARDA

De ce numai sclavul m-ar nemulţumi?

 DON JUAN

Pe sclavă-o sărută de parcă i-ar fi

Iubită.

LISARDA

Ce spui?

DON JUAN

I-am văzut amândoi,

Eu şi Carrillo.

LISARDA

Bun martor ţi-ai luat!

CARRILLO

Erau prinşi de mâini; se-arcuiră şi-apoi

Văzui cum cu palma pe umeri se bat
Aşa cum flamanzii spun: „frole”, sau cum
Franţuzii zic: „pace”, un fel de salut.
Ca doi porumbei, cioc în cioc i-am văzut,
Ţinându-se strâns, gângurindu-şi şoptit.

LISARDA

Eşti orb şi gelos, don Juan. N-ai aflat

Pe-aiurea destule femei de iubit,
Frumoase şi libere? Ia ram scuturat
Nu máura asta, căci máură-i ea;
De-i scuturi vreo frunză ne poate costa
Onoare şi bani cât ea însăşi nu face.
Pe Pedro, n-ai teamă,-am să-l cert serios
Şi nu-i mai dau voie să vină-aici, sus;
 De-acum înainte va servi numai jos.

Lisarda iese.

SCENA A XVIII-A
Don Juan, Carrillo.

DON JUAN

S-a dus?

CARRILLO

Cu coturnii-n picioare s-a dus22.

DON JUAN

Văzuşi mama mea cât de rău m-a certat?

CARRILLO

Şi tu în acelaşi păcat ai căzut.

De ce vrei să-l vândă pe Pedro, bărbat
Atât de-nţelept şi de bine făcut?

Intră Celia cu faţa înfierată.

SCENA A XIX-A
Aceiaşi, Celia.

22
Expresie figurată, ironică. Lisarda a ieşit cu solemnitatea unui personaj
de tragedie antică, încălţat în coturni.
 CELIA

Eu strig pentru-aceste cruzimi până când

Aude, în ceruri, puterea divină,
Că nu mai e milă, aici, pe pământ.

DON JUAN

Ce-i asta? Ah, câtă cruzime! Ce crimă!

Temându-se mama, o, Doamne, că tu
Ai fi-ndrăgostită de mine, a dat
Poruncă să-ţi fie obrazu-nsemnat
Ca eu să urăsc ce iubeam; spune, nu?

CELIA

Aşa e.

DON JUAN

Priveşte-o!

CARRILLO

Mai e vreo-ndoială?
De ce te frămânţi şi-ţi întuneci obrazul
Când ea-i păgubaşa şi-al ei e necazul?
Iubirea-ţi va fi de acum mai domoală
De-aceea eu zic că-ţi făcură-o favoare
Sluţindu-i obrazul, căci n-o să-ţi mai fie
Atât de pătată sărmana onoare.

DON JUAN

O, lasă-mi privirea-ndelung să-ntârzie

Pe rozele-acestor obraji pângăriţi
De mâinile ce-ar merita ca să fie
Scurtate de spadă sau puse în fiare
De-un máur, la tine,-n Alger, la-nchisoare.
O, cer profiriu, ce-nnoptate comete
Atât de nedrepte întunecă-acum
Luminile tale de aer pe drum?
Aceşti trandafiri purpurii de sub plete
Rodiră-un fruct negru ca nopţile negre
Că până şi soarele e-ndoliat!
Şi dacă-s bujorii pierduţi în tenebre
Să piară al zilei păun de lumină
Şi noaptea să vină, şi moartea să vină
Să pună luminilor capăt, o dată
Cu viaţa-mi prădată şi-atât de pustie!
Cel care pe-o astfel de albă hârtie
A scris cu o literă însângerată
Putea bănui că acolo-mi aştern
Sărmanul meu suflet, strivit, peste care
A pus cu amprenta durerii,-acest semn?
O, nu te mai teme şi vino, în mine
Arsura-nfierării s-o simt cum dogoare.

CELIA

Atât de aproape? O, nu se cuvine!

DON JUAN

Iubirea mi-a dat libertatea.

CELIA

Dar mie
N-a vrut să mi-o lase cumplita cruzime
A aprigei mame.

DON JUAN

Ai multă dreptate;
 Eram şi eu gata să fac o prostie;
Răbdare vă cer, trandafiri fără vină,
Cel care-ndrăznit-a acum să răpească
Petalelor voastre lumina cerească
Va fi pedepsit pentr-o astfel de crimă.
Carrillo, vino!

CARRILLO

Eu? Unde?

DON JUAN

Mă-nsor,
Căci dacă-nainte era ca o floare,
Acum, înfierată, e fermecătoare.

CARRILLO

Nu poţi: nu-i creştină.

DON JUAN

C-o moarte-s dator;

O-nfrunt pe Lisarda.

CARRILLO

N-ai teamă de ea?

DON JUAN

Acum sunt nebun, nu mă tem de nimic.

CARRILLO

Ascultă, mai rabdă, aşteaptă un pic.

 DON JUAN

Mânia iubirii nu poate-aştepta.

Don Juan şi Carrillo ies.

SCENA A XX-A
Celia, singură.

CELIA

Plecă don Juan convins că-ncrustate

Sunt falsele semne, aceste himere
Ce vor geloziei să-i dea mângâiere.
Pe-al meu Felisardo-l iubesc acum toate:
Lisarda, Belisa şi Flora, pe rând
Se-ntrec să-l câştige. Puteam bănui
Că doar dintr-un simplu capriciu-ar ieşi
Deodată aceasta-ncurcată schimbare?

Intră Felisardo cu obrazul înfierat.

SCENA A XXI-A
Celia, Felisardo.

FELISARDO

Aici eşti?

CELIA

Dar unde? Tu cum de-ai urcat?

 FELISARDO

Chiar Ámor, sărmanu,-nvoire mi-a dat

Şi-áripile lui să le pun la picioare.
Cu semnele astea, să ştii, nu-ţi stă rău.

CELIA

Doar poartă într-însele numele tău,

Iubite, deşi, don Juan, de-ntristare,
Văzându-mă-astfel însemnată-a-nceput
Aici s-aiureze.

FELISARDO

Cum?

CELIA

Cred că e-n stare

Să facă-o prostie, ba chiar s-o omoare
Pe doña Lisarda.

FELISARDO

În ce-ncurcătură
Cruzimea amorului ne-a aruncat;
Dar tot vom scăpa şi de-această tortură.
Ferindu-mă-aici de primejdii, mi-e dat
Să-ndur ca frumosul tău chip, fără vină
Să fie jignit.

CELIA

Dar de ce te-ntristezi?
Nu vezi că amorul, iubite, mi-a dat
El însuşi, pecetea şi haina de-argat,
 Şi astăzi a ta sunt, aşa cum mă vezi,
Cum cele cinci simţuri îmi mărturisesc?
Urechile, gura şi mâinile mele
Se bucură-alături de tine şi ele.
Şi pentru ca faptele tale să poată
Să-nfrunte uitarea, durerea să-nfrunte,
Chiar din alcazarele23 lor de sub frunte
Mereu ochii mei cei statornici privesc
La semnele-acestea. Ce spui cum arată?

FELISARDO

Ce spun? Îmi e ciudă că nu sunt aşa

Cum încă de mult le vrea inima mea,
Căci semnele tale-s doar copia lor.
Le vede el – ochiul – tăcut, şi clipeşte,
Dar gura, din laudă nu conteneşte
Şi, ca din senin, pentru semnele tale
Începe o straşnică încăierare.
Spun ochii atunci că-s atât de curate
Şi neprihănite, încât lunecând
Privirile-adesea, pe dânsele, blând,
Se simt ele însele înnobilate;
Iar gura pretinde că sunt ale sale
Fiind mai aproape de ele, se pare;
Aşa c-ar putea fi uşor potolită
Cearta aceasta atât de plăcută
Unindu-ne semnele într-o tăcută
Îmbrăţişare, şi-apoi am plecat.

CELIA

Iubirea cutează, da-n suflet e teamă.

Intră Belisa şi Flora.

23
Alcazar: fortăreaţă.
 SCENA A XXII-A
Aceiaşi, Belisa, Flora.

BELISA

Vai, tocmai la timp potrivit am picat!

Porunca mea, câine, n-ai luat-o-n seamă!
Ştiai că n-ai voie aici? Ţi s-a spus?

FELISARDO

Eu nu-ntâmplător am urcat până sus,

Ci numai serviciul aici m-a adus
Şi unele lucruri trebuitoare.

BELISA

Şi ce-ţi trebuia? Vreo îmbrăţişare?...

FELISARDO

Ea-mi este soţie.

BELISA

De când?

FELISARDO

De curând:
De când ne-nsemnară cu fieru-nroşit;
Noi urmele fierului ni le-am unit
Ca totul să fie unit pe pământ.
 BELISA

Nu poate-un creştin să ia niciodată

Soţie, o máură nebotezată.

FELISARDO

Dar de dumneavoastră depinde să fie

Creştină îşi ea; aţi putea săvârşi
Botezul şi nunta-ntr-o singură zi.

BELISA

Doreşti şi tu asta?

CELIA

Cu câtă tărie!
Obârşia nobilă-mi este la fel
Cu cea a lui Pedro, născut cavaler,
Cât ştiu, după tată; iar eu, după mamă
Tot nobilă sunt – şi ca nobili de-o seamă…

BELISA

Nemernico, du-te! tu, câine, de-ndată

La grajd!

CELIA

Supărarea ta-mi pare ciudată.

BELISA

Sălbatico, pleacă!

CELIA
 Mă duc.

Celia iese.

SCENA A XXIII-A
Felisardo, Belisa, Flora.

BELISA

Tu ce vrei?

FELISARDO

Vreau fúria voastră să văd dacă piere.

BELISA

Doar dragostea, dacă ţi-ar sta în putere.

Mai poate să stingă furtunile ei.
Te-apropie.

FELISARDO

Doamnă!

BELISA

Atunci, te-a durut

Când chipul ţi-l arse cu fieru-nroşit?

FELISARDO

Obrazul fiind cel mai mult preţuit

De cinste şi ochi, în dureri m-am zbătut,
Ştiind mai ales că jignirea venea
 De unde-aşteptam mai curând preţuire.

BELISA

Mă bănui, dar n-a fost din pricina mea.

FELISARDO

Din pricína cui?

BELISA

Vinovat de jignire-i
Juan.

FELISARDO

Gelozia!

BELISA

Durerea-a trecut?

FELISARDO

Dea Domnul să treacă ruşinea la fel!

FLORA
(către Belisa, luând-o deoparte)
Ia seama, eşti gata să mori după el.

BELISA
(către Flora)
Vreau sufletul, Flora,-atârnând să mi-l las
Pe chipu-i frumos.

FLORA
 Tot frumos ţi se pare

BELISA

Da, fieru-a făcut frumuseţea-i mai mare

Lăsând două stele aprinse-n obraz.
De ce a vrut cerul aşa? Trebuia
Doar ástfel să-nfrângă ciudata-mi purtare
Iubind, după-un sclav plânge inima mea,
Şi-i tot mai geloasă pe-o sclavă-oarecare.
Ay, Flora, ce rele îndemnuri mi-ai dat;
Pe sclavi înfierându-i, aşa cum ai zis,
Şi poarta nădejdii de-atunci mi-am închis.

FLORA

De-aceea ţi-am dat un asemenea sfat;

Căci áltfel de mult se putea întâmpla
Să-ţi fie onoarea ştirbită.

BELISA

Ce mijloc să-ncerce-acum dragostea mea,

Neliniştea crudă s-o văd potolită?
Cum pot să ating mâna sclavului meu?

FLORA

Zău, straşnică treabă, nu am ce să spun!

Eşti tu, năzuroasa de până acum?

BELISA

Nimic nu-i capriciul când dragostea-i zeu.

Hai, Flora, găseşte-un motiv potrivit;
Nu pierde prilejul.

FLORA
 Te-ajută puţin
Sminteala ta oarbă. Te fă că leşini,
Iar eu mă-ngrijesc ca de braţul iubit
Să fii legănată.

BELISA
(către Flora, în şoaptă)
Va fi minunat!
(Tare.)
Leşin, Dumnezeule!

FLORA

Dar ce s-a-ntâmplat?

BELISA

De deget, ca fulgerul,-acum m-a pişcat

Ţânţarul, vai mie,-am să mor în curând!

FELISARDO

Să mori, dintr-atât?

FLORA

O, ce straşnic se poartă!
Nu ştii că-i ciudată? Acu-i ca şi moartă.

FELISARDO

Ε moartă?

FLORA

Nu-i trece cinci zile la rând.

Hai, ia-o în braţe; mi-e greu s-o ridic.
 FELISARDO

În braţe?

FLORA

Nu vrei?

FELISARDO

Dacă trebuie-aşa...

FLORA

Mă duc să nu dea peste noi careva.

Flora iese.

SCENA A XXIV-A
Felisardo, Belisa, leşinată.

FELISARDO

Ε chiar leşinată. Aş vrea să-i fiu dric,

Şi moartă s-o duc pân’ la poarta de veci…

Intră Celia şi-l găseşte cu Belisa în braţe.

SCENA A XXV-A
Aceiaşi, Celia.
 CELIA

Poţi merge atât de-ncărcat?

FELISARDO

Mă duc să aşez într-un pat

Această imagine-a morţii
Lipsită de viaţă, cum vezi;
Căci Flora poruncă mi-a dat
S-o iau, când căzu leşinată.
N-am voie? Nu ea mi-e stăpână!

CELIA

Tot din datorie-i dai până

Şi inima ta vinovată?

FELISARDO

Să n-áudă cerul urgia!

N-o vezi în ce stare arată?

CELIA

Tu, crud Felisardo, alt’dată

Pe mine gelos te-arătai,
Iar eu credincioasă-am rămas;
Acuma tu însuţi îmi dai
Prilej să-mi stârneşti gelozia:
Jignirea-i la fiece pas.

FELISARDO

Eu, Celia, fac ce-mi impune

Această livrea de-mprumut;
Cât despre jigniri ce poţi spune
Când niciun prilej n-ai avut?
Abia de-un ţânţar fu pişcată,
Şi-această nebună a spus
Că moare, iar eu am fost pus
S-o car de aici leşinată.

CELIA

Nici chiar s-o atingi nu-ţi permit.

FELISARDO

S-o las să se chinuie-n drum

Chiar dacă e-n starea de-acum?

CELIA

Ei, da, – dacă faci ce-am dorit,

Şi nu, dacă nu-i voia ta.
Cum crezi c-aş putea îndura
Să văd stând în braţele tale
O altă femeie?

FELISARDO

Dar n-are
Suflare.

CELIA

Ε moartă?

FELISARDO

Nu pare?

CELIA

Hai, du-o şi fă-o fărâme

 Aci,-n coridor.

FELISARDO

M-aş supune,
Că ea pe atât mă urăşte
Pe cât mama ei mă iubeşte;
Ei pot, chiar acum, dacă vreau,
Întreaga avere să-i iau.
Vreau însă un renghi să îi joc.

CELIA

Ce rău m-ai bătut, nenoroc!

Dar vai, Felisardo, aşa
Cum suntem noi – sclavi, în
surghiun –
Putem să sperăm? La ce bun?
Această rea soartă-o avea
Cândva, pentru noi, un sfârşit?

FELISARDO

La asta-ţi stă gândul acum?

Nu vezi cât arăt de-ostenit?

CELIA

Hai, las-o şi vino la mine

Cât ai un minut de răgaz
Să punem la cale ce-i bine
Să facem.

FELISARDO
(o lasă pe Belisa din braţe)
Aici am s-o las.

CELIA
 Să mergem.

FELISARDO

S-a stins viaţa-n ea

Felisardo şi Celia ies. Intră Flora.

SCENA A XXVI-A
Flora, Belisa, leşinată.

FLORA

Acum, după chin, am găsit

Mijlocul prin care-un sfârşit
Purtările ei vor avea.
Toţi cei care fură jigniţi,
De-un sclav sunt acum răzbunaţi,
Căci ea, ce-i privea pe bărbaţi
De sus, ca pe nişte pârliţi,
Uitând că e sclav, îl iubeşte
Şi mâna-i s-atingă doreşte.

Belisa se dezmeticeşte.

BELISA

Ce tot te arăţi guralivă

Acolo, când ştii că nu este
Putere, iubirii aceste
Să poată să-i stea împotrivă?

FLORA
 O, Doamne, señora, aici?

BELISA

Dă-mi mâna, şi afli îndată.

FLORA

Ce crud să te lepede-aici
Când braţelor lui eu te-am dat!

BELISA

Ah, leagănu-i, dulce comoară,

N-a fost hărăzit pentru mine!
Abia mă lăsaseşi povară
În braţele-acelea divine,
Şi-i stam lângă piept ghemuită,
Şi vream, ca oricare iubită,
Frâu liber iubirii să-i dau:
Pe mâna lui, mâna să-mi scape,
Obrazul să-mi trag mai aproape
De-al lui, ca şi când ar fi fost
Urmarea leşinului meu –
Când Zara geloasă, intrând,
Opri al iubirii-alizeu
Şi nava ce-abia se pornise
Cu vântul la pupa. Cum spui,
Stam încă în braţele lui;
Picioarele, însă, tot mi se
Propteau de podea binişor;
Şi chiar de-a fost greu pentru mine
S-ascult cum vorbeau de amor,
La piept îmi plăcea că mă ţine.
Acolo doream să rămân,
Chiar dacă-mi întârzie chinul
De faţă fiind la ce-şi spun.
O, cui dăruit-a destinul
O dragoste-atât de-ncurcată
Ca mie, în stare s-audă,
– Fiind pentru ei leşinată –
Mânia rivalei, zăludă,
Ce dete pe faţă secrete
Cum n-am bănuit niciodată?

FLORA

Señora, şi ce şi-au şoptit?

BELISA

Felisardo ea îi spunea,
Nu Pedro, iar el îi zicea
Ei – Celia.

FLORA

Doamne!

BELISA

’N sfârşit,
Din şoapte răzleţe-am aflat,
– Doar dacă cumva nu mă-nşel –
Că nu-s sclavi, nici ea şi nici el.

FLORA

Te-nşeli; chiar cu vârf şi-ndesat!

BELISA

Mă-nşel?

FLORA
 Dar de ce au tăcut,
Atuncea, şi n-au făcut caz
Când fură-nsemnaţi pe obraz?
Şi, totuşi, chiar eu i-am văzut
În cameră, când am intrat,
Jacheta de stofă; grăbit
Mi-a spus că un sclav a venit
S-o tăinuie, că-i de furat.

BELISA

O haină de stofă?

FLORA

Chiar fină.

BELISA

Dar dacă, fiind cavaler,

Năpasta a dat peste el
Zvârlindu-l, sărmanu,-n ruină?

FLORA

Şi mie îmi vine să zic

Că nu mai încape-ndoială.

BELISA

Şi ce-am putea face,-aşadară?

FLORA

Ne facem că nu ştim nimic.

BELISA
Aş fi însă nenorocită
Să fugă, acum mai cu seamă
Când ştiu Felisardo că-l cheamă,
Nu Pedro.

FLORA

Nu-ţi dau nici un sfat;

Nu poate fi fuga-i oprită.

BELISA

Ba, Flora, eu unu-am aflat.

FLORA

Şi care e?

BELISA

Cheamă-l îndată
Aici, pe Carrillo.

Intră Carrillo.

SCENA A XXVII-A
Aceleaşi, Carrillo.

FLORA

Vine,
Scutindu-mi un drum ne-nceput.

BELISA
 Doar Ámor l-aduce la mine.

CARRILLO

O, câte nu face iubirea

În fúria ei? Şi ce bine-i
Cunoaşte Juan răzvrătirea,
Iar doña Lisarda jignirea!
Plângând, îl ameninţă-ntr-una
Că iar se mărită, stăpâna,
Iar el, cum că vrea să se-nsoare
C-o sclavă, să-i facă în ciudă.

FLORA

Codoşule, ce-ai spus?

CARRILLO

Oh, crudă
Şi tânără tăinuitoare
A nimfei capricioase,
Trufaşă şi-aşa năzuroasă
Încât pe Sân’ Gheorghe pictat
Văzându-l o dată,-a ţipat
Că-i şarpele-n carne şi oase!

FLORA

Ia seama,-i de faţă!

BELISA

Pe tine,
La mutra ce-o ai de-aş privi
Carrillo, te-aş semui
C-un şarpe ce plin de venin e!
 CARRILLO

Iertare! În tot ce am spus

Nici pic de venin nu am pus.
Încearcă-mă, dându-mi să fac
O treabă, şi-atunci o să vezi
Că-n mine tu poţi să te-ncrezi.

BELISA

Ei bine,-atunci fă-mi deci pe plac.

CARRILLO

Sunt gata.

BELISA

Da, semnele-mi spun

Că Pedro-ar cam vrea să dispară
În plus, din prea multă-ndrăzneală,
În camera Zarei-i stăpân,
Deşi asta nu-i e permis.
Deci adă-un fierar ca să-i pună
Belciugul la gleznă.

CARRILLO

Stăpână,
Voi face îndată ce-ai zis;
Alungă-orice griji de prisos:
Vecinul chiar ieri ştiu c-a scos
Un sclav din belciugul de fier,
Aşa că mă duc să i-l cer.

BELISA

Înlănţuie-l imediat;
Mai ia-ţi servitori de-ajutor.

CARRILLO

Am eu un lacheu minunat;
Voinic ca un urs, mustăcios,
Un om care-i mai curajos
Decât orişice vizitiu.

Carrillo iese.

SCENA A XXVIII-A
Belisa, Flora.

BELISA

Aleargă! Aşa o să fiu

Mai sigură, până-oi afla
De e Felisardo.

FLORA

Abia
Aştept ca să ştiu tot ce-a fost.

BELISA

Curând am să-i dau eu de rost.

Intră Lisarda, don Juan şi Tiberio.

SCENA A XXIX-A
Aceleaşi, Lisarda, don Juan, Tiberio.
 LISARDA

Îţi iei libertatea acum să mă-nfrunţi?

Îţi jur pe mormântul părintelui tău
Să-mi simţi răzbunarea şi cât de curând.

TIBERIO

Ei, lasă-acum, soră; Juan este tânăr

Şi-apoi el ţi-e fiu.

LISARDA

A fost fiul meu.

BELISA

Ce-a fost, don Juan?

DON JUAN

Ciudăţenia ta,
– Căci mama îmi spune că tu eşti
de vină –
Să ceri să-nfiereze o roabă frumoasă?
Capriciu e ăsta? Cruzime sadea!

BELISA

Şi ce-ţi pasă ţie?

DON JUAN

Ai vrea să nu-mi pese

Când ea mi-e nevastă?
 LISARDA

Mârşavule,-arunci
Asemeni jignire familiei noastre?

TIBERIO

Mânia îl face astfél să vorbească;

Nu el este omul ce poate s-aducă
Ruşinea familiei noastre.

DON JUAN

Ba eu
Am spus adevărul.

TIBERIO

Smintitule, taci!

LISARDA

Aşa? Nu-i nimic; dacă vrea don Juan

Să ia de nevastă o sclavă, ei bine,
Şi eu mă mărit cu un sclav, dragii mei.
Cât ştiu, jumătatea averii-i a mea.

TIBERIO

Şi tu o iei razna? De ce te mai plângi

Atunci că Juan e atât de smintit?

LISARDA

Dar nici înţelepciunea nu poate nimic

În faţa acestor copii îndrăzneţi,
Obraznici şi fără ruşine. Vom face
Acum, socoteala, să nu îşi închipuie
Nemernicul ăsta că-şi poate-nsuşí
Chiar tot, după ce a făcut datorii –
Când numai plăcerile lui ruşinoase
Şi luxul – în ultimul an m-au costat
Mai mult de cinci mii de ducaţi.

DON JUAN

Dacă tu
Ţi-aştepţi măritişul, şi eşti hotărâtă
Pe noi să ne laşi, nu-ţi vom sta împotrivă;
Eşti liberă să te măriţi cum vei vrea.
Belisa şi eu împreună vom sta
În cinste mai mare decât lângă tine.

TIBERIO

Nu-ţi este ruşine? Să ieşi chiar acum!

Cu maică-ta, ástfel te porţi?

DON JUAN

Dumitale-ţi
Respect părul alb ca al tatălui meu.

Intră Felisardo.

SCENA A XXX-A
Aceiaşi, Felisardo.

FELISARDO

Mai pot s-o îndur şi pe asta?

Mai credeţi că pot îndura?
 TIBERIO

Dar ce mai e?

FELISARDO

După năpasta
Ce-a fost, vine alta, mai grea;
Aţi spus dumneavoastră, señora, să-mi pună
Belciugul?

LISARDA

Eu, nu.

BELISA

Ba eu, da.

FELISARDO

Şi pentru ce vină? Să spună.

BELISA

Ştii, mamă, că sclavul voia

Să fugă – şi Zara-a aflat?

LISARDA

Ah, câinele! Imediat

Legaţi-l! Nici lanţuri n-aveţi?

Intră Carrillo şi patru slujitori,

SCENA A XXXI-A
 Aceiaşi, Carrillo, slujitorii.

CARRILLO

La timp au venit, cum vedeţi,

Belciugul şi oamenii mei.

LISARDA

La gâtul fugarului pune-l.

UN SLUJITOR

Ei, Sancho! De mult se tot spune

Că eşti mai viteaz ca oricare.

LISARDA

În lanţuri! Să mergem de-aici.

FELISARDO

O, cât de ciudată-ntâmplare!

TIBERIO

Prea aspru regim îi aplici;

Nu-mi pare-nţelept.

BELISA

Mie, da.

Ies toţi afară de Carrillo, Felisardo şi de cei patru slujitori.

SCENA A XXXII-A
 Felisardo, Carrillo, slujitorii

FELISARDO

Voi, câinilor, haideţi!

CARRILLO

Ai gând
De luptă?

FELISARDO

Nu faptul că sunt
Tratat ca un sclav mă jigneşte,
Ci doar c-am de-a face cu voi.

Încep să se lupte, dar până la urmă slujitorii îl doboară pe Felisardo,

şi-i pun belciugul.

FELISARDO

Mai sunteţi? Luptaţi mişeleşte.

AL DOILEA SLUJITOR

Hai, câine maúr, cazi la pace!

FELISARDO

O, cerule, ce răzbunare
Din partea aceleia care
Iubeşte.

AL TREILEA SLUJITOR
 Hai, pui de căţea,
Te-astâmpără!

AL PATRULEA SLUJITOR

Strânge-l mai bine!

CARRILLO

Belciugul aici îl va ţine;

Să scape din lanţuri mai va!

FELISARDO

O, soarta-mi atât de cumplită

Ajunse pe culmile sale!

PRIMUL SLUJITOR

Carrillo,-i vremea sortită

Să fii generos la parale.

CARRILLO

Duceţi-vă-n crâşma vecină

Şi, postul cum nimeni nu-l ţine,
Eu plec să fac rost de măsline.

AL DOILEA SLUJITOR

Iar eu vă ţin loc de lumină.

Carrillo şi slujitorii ies. Rămâne numai Felisardo, cu belciugul la gât.

SCENA A XXXIII-A
Felisardo, singur.
 FELISARDO

Amor crud, atâta cumplită sminteală

Urmând după-atâtea-ncercări şi durere?
La ce bun belciugul când biet prizonier e
Şi nu vrea să fugă cel pus la popreală?
Aşa-mi răsplăteşti suferinţele mele?
Stăpân crud, tu care-nspăimânţi nebunia
Şi cruntei pedepse adaugi urgia,
Ţi-arunci slujitoru-n cătuşele grele?!
Doar lauru,-atât mi-a rămas din iubire.
Schimbările tale le-nsemni dintr-o dată:
Belciugul şi fierul sunt lacrimi, jignire.
Ori poate ai vrut să-nţeleg şi mai bine
Că ele-nfierându-mă iar, n-au să poată
Nicicând să regrete această cruzime?!

Sfârşitul actului al doilea.

 ACTUL AL TREILEA

O sală în casa Lisardei.

Intră Eliso şi Lisarda.

SCENA I
Eliso, Lisarda.

LISARDA

Alungă-ţi durerea amară!

ELISO

În care război l-ai înfrânt?

De ce-l umileşti ca şi când
Ar fi doar o pradă barbară?
Belciug unui sclav prea-cinstit?
Abia ţi l-am dat; peste-o lună
Tu ce-ai să-i mai pui? Te-ai gândit?

LISARDA

Belisa-i nebună, căci ea

Belciugul a vrut să i-l pună,
De teamă că sclavu-o să fugă.
Pe ea ai putea-o certa.

ELISO

În loc de-acest dar, merita

Stăpân mai milos, biata slugă.
Vei şti într-o zi cine e.

LISARDA

Cât despre virtuţile sale

Doar vorbe de bine pot spune.
Belisa-a pus totul la cale.

ELISO

Ciudate capricii de-a spune

Să pună un tânăr în fiare;
I-ai plânge de milă de-ai şti
El cine-i, deşi, când apare,
Uşor e să poţi bănui.
Hai, du-te dar, du-te şi-o ceartă!

LISARDA

Voi face-o să vadă ce mare

Îi e nebunia.

ELISO

Te poartă
Cu-atenţie şi răsplăteşte-l,
Căci merită asta din plin;
Cândva, într-o zi...

LISARDA

Ce-o să fie?
 ELISO

Cândva, într-o zi, vei afla

Cât poate un om îndura
Din dragoste.

LISARDA

Cred c-o să-mi fie

Prea greu să-nţeleg ce mi-ai spus.

ELISO

Nu-ţi spun, chiar de-mi ceri, un cuvânt;

Mai mult; o să afli-n curând
De nişte schimbări foarte mari.

LISARDA

De-ar fi adevărul aşa

Cum eu-l bănuiam! Îmi voi da
Chiar astăzi iubirea-n vileag;
Pretinsul meu sclav îmi e drag.

Lisarda iese. Intră Carrillo.

SCENA A II-A
Eliso, Carrillo.

CARRILLO

Dar cine-ar putea suporta

O clipă pe-această femeie?!
 ELISO

Ia spune-mi, Carrillo, ce e?

CARRILLO

Puţin sau nimic; căci nimic

Se poate numi doar ce-i vânt –
Iar vânturi şi toanele sunt.

ELISO

În patima mea pot să zic

Că nu-s, deşí vântu-i cel care
În foc o preschimbă mereu;
Din ástfel de vânt focul meu
Se-aprinse-ntr-o zi.

CARRILLO

Rău îmi pare

Că sunteţi atât de orbit.

ELISO

Ştiu, toanele ei ar putea

Să-ngheţe şi dragostea mea;
Dar inima, totuşi, nu-ngheaţă
Că-n focul iubirii-o-nfierbânt
Şi iar o trezesc la vieaţă.

CARRILLO

De n-aş fi atât de grăbit

Să dau de Tiberio, poate
V-aş spune întâmplări cam ciudate.

ELISO
 Chiar despre Belisa? Hai, spune!

CARRILLO

Ascultă, în ce fel anume,

Ea, care în două împarte
Bomboana, s-o poată-nghiţi;
Ea, care-ntr-o singură zi
Ceru, şi-ntr-o singură oră,
De două ori sânge să-i lase
C-a dat peste-o broască pe drum –
Ea-ntr-una leşină acum
Şi-ntocmai cum după-auroră
Simţi soarele-n calda lumină,
Şi ea-ndrăgostită se-arată
De sclavul acesta. Şi-ndată
El este chemat când leşină
S-o scape de moarte – şi până
Îi trece, ei stau mână-n mână,
Căci inimii, zice,-i dispare
Durerea, în clipa în care
I-atinge o unghie doar.

ELISO

Îi laud lui Pedro-acest dar

De vraci al Belisei, deşi
Mă tem c-a-nceput să iubească
Ce nu-i e permis.

CARRILLO

Şi de ce?
Ce, el nu-i bărbat?

ELISO
 Cred că e;
În fond, chiar şi sclavu-i bărbat.

CARRILLO

Doar numele dacă-l opreşte,

Încolo, vă spun c-o iubeşte,
Din câte eu seama mi-am dat,
Deşí plictisit vrea să pară
De-această corvoadă ce-i cere
Să facă pe vraciul. E, doară,
Bărbat şi-i iubit, ea-i frumoasă;
Şi cum să nu cadă în plasă
Când are alături ispita
Şi-i e de mai mare folos
Ca unghia, însăşi iubita?
Dar nu admiraţi nebunia
Aceleia căreia chiar
Un fenix, oricât de rar,
Mai ieri, coţofană-i părea,
Şi chiar cel mai nobil bărbat
Tot om de nimic se-arăta?

ELISO

Pedeapsă-acum cerul i-a dat.

CARRILLO

Ce straşnic om îmi spunea:

„Nu este o mai caraghioasă
Alegere ca la femeia
Sucită şi prea năzuroasă!”
Dar n-aveţi nimic altceva
Să-mi spuneţi?

ELISO
 Adio!

CARRILLO

Adio!

Carrillo iese.

SCENA A III-A
Eliso singur.

ELISO

Pot, oare, să cred c-a trădat

Un prieten aşa devotat?
C-o astfel de recunoştinţă
Plăteşti, Felisardo, acum?
Dar cum poate fi cu putinţă
Pe Celia pradă s-o dea
Uitării, s-o ia pe cea care-o
Iubesc?

Intră don Juan.

SCENA A IV-A
Eliso, don Juan.

DON JUAN
(către cineva din culise)
Aici?

ELISO
 (sieşi)
Te mai crezi
Tot nobil? Prieten cu mine?
Tu, omul atât de cinstit?

DON JUAN

Eliso!

ELISO

Juan!

DON JUAN

Spune-mi, cine
Ε sclava aceasta cu care
Tu însuţi ne-ai blagoslovit?

ELISO

Ce straşnic!

DON JUAN

Ce spui? Nu-i a bine!

ELISO
(apare)
(Desigur că toţi s-au unit
Acum să mă facă de râs.)
(Tare.)
S-ar spune că-ţi place.

DON JUAN

Atât
De mult, că nu-mi vin în fire
Văzându-mă încă în viaţă,
Eu, care-s mort de iubire.
Dă-mi sclava sau vinde-mi-o mie!

ELISO
(aparte)
(Da, da, răzbunarea-o să vie
Mai sigur şi chiar mai curând.)
(Tare.)
Îţi place-aşa mult?

DON JUAN

De când sunt
N-am fost ca acum; o iubesc
Atâta încât mă gândesc
De dragu-i să uit cine sunt;
Şi chiar dacă ea n-o fi vrând
O iau de nevastă şi-apoi
Eu ori mă omor pentru ea,
Ori fug să m-ascund undeva
Să nu mai văd oameni nicicând.

ELISO

Acuma fiindcă iubirea

Începe să-ţi tulbure firea
Îţi spun că-i femeie de viţă
Atât de aleasă, că tu
N-o poţi egala.

DON JUAN

Crezi că nu
Ε máură?

ELISO
 Nu; şi îţi spun
În plus că te poţi socoti
Că eşti norocos, dac-o fi
Cu dânsa, cândva, să te-nsori.

DON JUAN

Deci pot să mă-nsor?

ELISO

Negreşit.
Mai multe nu-ţi spun; am plecat.

DON JUAN

O clipă.

ELISO

Nu pot; uneori
Mă tem că mă las ispitit.
Nu-i potrivit pentru sfat.

Eliso iese.

SCENA A V-A
Don Juan singur.

DON JUAN

O, nu în zadar te-adoram
A inimii mele iubire!
Căci inima doar îmi da ştire
De ceea ce eu nu ştiam.
 Am dreptul să fiu fericit?

Intră Lisarda.

SCENA A VI-A
Don Juan, Lisarda.

LISARDA

De ce fericire-ai vorbit?

DON JUAN

De faptul că cerul mi-a dat

Ca unui Pigmalion24, mie,
Femeia la care-am visat,
Căci mi-a prefăcut în femeie
Făptura cu trupu-mpietrit
Spre cinstea şi lauda mea.
O, mamă,-s ca şi însurat;
Cu cine, tu nu mă-ntreba,
Îţi jur că-i mai bine aşa,
Eliso de nu m-a-nşelat.
Găteşte-i, dar, scumpa mea mamă,
Cămin dragii tale nurori;
Cu ea s-ar mândri, printre sori,
Chiar soarele, de bună seamă,
De-ar fi ca el tată să-i fie.
De-acum n-o să ai de la mine
Nici griji, nici necazuri, vezi-bine,
Căci cerul mi-a dat o soţie.
Dar, mamă, te rog nu-ntreba
24
Pigmalion: sculptor legendar al antichităţii; se spune că, îndrăgostit de
statuia Galateei pe care o modelase el însuşi, s-a rugat de Venus, zeiţa
iubirii, s-o însufleţească.
 De ce? Cine e? Pentru cine?
Ea-i dragostea ce mi-o visam;
De mult o visam pentru mine!
De ce o visam? O iubeam.
Şi ástfel ajuns-am ca eu
Să-mpac pe-acest cum şi pe când;
Cum însă? Va spune iubirea.
Şi când? Când o vrea Dumnezeu.

Don Juan iese.

SCENA A VII-A
Lisarda singură.

LISARDA

Ce taine şi ce nebunii
Mi-ascunde? Ce pozne-a făcut
La-ndemnul iubirii, smintit?
Dar dacă acestea or fi
Doar simple motive prin care
Încearcă să afle: se-ascund
În sclavii mei oameni de rând?
Hai, gânduri cutezătoare,
Acum hotărârea s-o luăm.
Să şovăi, când e gentilom,
Nu sclav – şi eu însămi l-ador?

Intră Belisa, furioasă, şi Celia cu Flora, încercând s-o reţină.

SCENA A VIII-A
Lisarda, Belisa, Celia, Flora.
 BELISA

Chemaţi-l pe máur că mor!

Doar el mi-a adus alinare.
Mai repede, nu pot s-aştept
Când inima-mi plânge în piept.

LISARDA

Ce-i asta?

CELIA

Durerile-amare
Ce-o chinuie, ele-s de vină.

BELISA

Pe Pedro chemaţi-l să vină,

Duşmancelor!

LISARDA

Fata mea, spune,

De unde-i această durere?

BELISA

Nu vezi? A-nceput să-şi răzbune

Iubirea,-ndelunga-i tăcere.

CELIA

Pe Pedro mă duc să-l aduc.

BELISA
 Nu tu; să mi-l caute Flora.

FLORA

Îndată.

Flora iese.

SCENA A IX-A
Lisarda, Celia, Belisa.

CELIA
(aparte)
(Şi lui îi plăcea
Aicea să stea!)

BELISA

Mamă!

LISARDA

Da!?

BELISA

Ai milă,-o să mor; vine ora!

LISARDA

Ce simţi? Ce durere te-apasă?

BELISA

Ceva care urmă nu lasă

Pătrunde în inima mea;
Îl simt cum străpunge şi doare
Şi, totuşi, eu nu-l pot vedea.
E-un vierme ce parcă-ar săpa
În inima mea şi mă doare;
Mărunt e cât grunzul de sare,
Ori poate că este mai mic.
Ε gíngaşă inima mea.
Şi plânge din orice nimic.
O, mama mea dragă, aş vrea
Să ştii că te cert, pentru tot
Ce-mi eşti încă mie datoare.

LISARDA

Ce trist! Oare eu ce-o să pot

Să-ţi dărui când inima are
Nevoie să fie salvată
De leacuri ciudate? Ia-mi toată
Averea, şi ultimul ban.

BELISA

Nu vezi, bănuiala-ţi se-arată

Departe de răul ce-l am?!
Vreau, mamă, un leagăn să-mi facă,
În el să-mi pun inima mea,
Durerea ce nu vrea să tacă
S-adoarmă în leagăn cu ea.
Să-i iei pelerină să poarte,
Şi ia-i pantofiori auriţi,
Bomboane să-i iei, colorate.

LISARDA

Baţi câmpii!

BELISA
 Taci! De-o treziţi
Va crede că lupu-a venit.

CELIA

Gătită ástfel o să fie

Doar ea.
(Aparte)
(Jur că n-am auzit
Nicicând de-o aşa nebunie.)

Intră Flora şi Felisardo

SCENA A X-A
Aceleaşi, Flora, Felisardo.

FELISARDO
(în şoaptă, către Flora)
Voi înnebuni!

FLORA
(la fel, către Felisardo)
Ai răbdare,
Căci medic vei fi, vrând-nevrând,
Acestei cuminţi domnişoare.

FELISARDO

Să stau lângă ea, acum, când

Am alte corvezi de făcut?
În ce-ncurcătură-am căzut!
Şi cine-ngrijeşte de cai?

LISARDA
 Mai lasă-i încolo.

CELIA
(aparte)
M-ascund
Pe-aproape.

LISARDA

Belisa, tu stai
Pe scaunul ăsta, şi-acum
Tu, Pedro, vorbeşte-i.

FELISARDO

Dar cum
O pot lecui? Zău mă miră
Orbirea voastră nespus.
Ce pot nişte unghii? Inspiră
Încredere? Vraci ştiu că nu-s.

LISARDA

Te supără-această minune?

FELISARDO

Ce doctor v-aduseră-n dar!

V-au dat sănătatea, pot spune,
Pe mâinile unui grăjdar.

LISARDA

E-n tine o mare virtute.

Acum să-i lăsăm împreună!
Hai, Flora, la treburi tu du-te;
Eu plec la Tiberio; are
O vorbă mai veche să-mi spună.

Lisarda şi Flora ies, iar Celia se ascunde.

SCENA A XI-A
Felisardo, Belisa, Celia, ascunsă.

CELIA
(aparte)
O, Doamne,-am ajuns să m-ascund,
Să aflu ce taină-i aci!

FELISARDO

Fiindcă-am venit, ce-aţi dori

Să fac?

BELISA

Dă-mi mâna ta, blând.

FELISARDO
(aparte)
Iubire tirană, ce bine
Te ştiu. Ce mai vrei de la mine?
Pe-o alta iubesc – şi urăsc
Purtarea şi-ntreaga ta fire.
(Către Belisa.)
Ia mâna cerută.

BELISA
(aparte)
Iubire,
Tu nu mă lăsa s-amuţesc.
 FELISARDO

Nu poţi de la mine să ai
Mai mult ca o mână muncită
Şi aspră, fiindcă-i silită
Să facă corvoadă la cai.

BELISA

Doar mâna aceasta mi-e leac.

FELISARDO

Şi-atunci, dacă eu vă fac bine,

De ce mă-nfieraţi tot pe mine?
Aşa-mi răsplătiţi tot ce fac?
De ce sunteţi crudă cu mine
Când spuneţi că medic vă sunt?

BELISA

Fiindcă-aş intra în mormânt

O zi de-aş trăi fără tine.

FELISARDO

Ce sclav necăzut în greşeală

Îşi chinuie glezna în fiare?

BELISA

Hai, sclavule, strânge-mă tare

Şi nu-mi cere-acum socoteală.
Aici! Vai ce tare mă doare!

FELISARDO

De ce suferiţi, Înălţime?
 BELISA

De dorul de-a-i da celui care

N-a vrut să îmi ceară-o favoare
Întreaga mea graţie.

FELISARDO

Bine,
Dar asta-i durere?

BELISA

Nu ştiu.
Îmi intră în ochi, tâlhăreşte,
Un fel de grăunţe-aşa fine
Că soarele-abia le zăreşte.
Şi ástfel pătrund mai târziu
În inima-mi slabă pe care
O gâdilă, dându-mi o stare
De vis; o visare plăcută.

FELISARDO

Vă plâng!

BELISA

Mă poţi plânge; nu-s, oare,

De plâns?

FELISARDO

Dar pe mine mai tare

Mă plâng, căci eu port din păcate
Un lanţ ce mi-ai pus dumneata.
 BELISA

Şi mie, din prícina ta,

Iubirea-mi în lanţuri se zbate.
O, Doamne, ce-am spus? Sunt nebună
Şi nechibzuită-n amor.
Ce nenorocire! Vai, mor!
Hai, strânge-mă, iute, de mână.

FELISARDO

Leşină. Ε nemaivăzut.
A dat-o-n leşin de ruşine;
Uşor poţi ghici de-unde vine
Tot răul ce-o macină-atât.
Dar, bietul de mine, nu pot
Să-i fiu de-ajutor; ce-i pot da?

Se arată Celia.

SCENA A XII-A
Felisardo, Celia, Belisa, leşinată.

CELIA

Ba aţi lecui-o de tot

Voi înşivă dacă aţi vrea.

FELISARDO

S-o lecui? Şi cum? Poţi să-mi spui?

CELIA

Când mâna i-ai dat-o cuiva,

Nimic nu-i mai poţi refuza.

FELISARDO

Ţi-e fără de minte iubirea!

CELIA

Ε ea fără minte, dar nu-i

De loc uşuratică. Eu
Nu pot să-ţi îngădui jignirea
Trădărilor tale, mereu.
Juan mă iubeşte; voi face
Ca-n braţe chiar azi să mă ţină.

FELISARDO

Vrei moarte de om fără vină?

Din prícina ta nu am pace
Şi chinuri îndur, de nespus.
Această señora ţicnită
Acum se visează iubită, –
Pe mine de graţii supus.
Şi fără-ndoială că ştie,
Ori bănuie doar cine sunt;
Şi vraci m-au făcut vrând-nevrând,
De gardă să stau până-nvie.
De mână m-a luat ca să-mi pună
În deget acest diamant.
O, nu te mâhni, e nebună!
Chiar gestul acesta galant
Ε rodul scrântelilor ei.
Dar sufletul meu îţi închină
Acum, frumuseţe divină,
Inelul. Te rog, deci, să-l iei
Şi fugi până ce nu-şi revine.

CELIA
Să plec, să rămâneţi doar voi?
O, nu! Ia-ţi inelu-napoi.

FELISARDO

Atunci să plec eu?

CELIA

Aşa-i bine,
Căci dacă-n leşin e pierită
Din dragoste, afle în tine
Tărie de piatră, şi-n mine
O dezamăgire cumplită.

FELISARDO

Eu plec chiar acum, pentru mine

Voinţa ta-i lege, ştii bine.

Felisardo iese.

SCENA A XIII-A
Belisa, Celia.

BELISA

Auzul nimic n-a scăpat?

Ce-aşteaptă smintita-mi visare?
Afară! Ah, mor!

CELIA

Ce vă doare,
 Stăpână?

BELISA

Nor greu ce-adumbreşti

Speranţa în care-am visat!
Vai, mamă! Hei, Flora, şi tu!
Pe unde v-ascundeţi de nu
Răspundeţi?

Intră Lisarda, Flora şi Carrillo.

SCENA A XIV-A
Aceleaşi, Lisarda, Flora, Carrillo.

LISARDA

Tu strigi? Ce doreşti?
Ai toane, ori ce s-a-ntâmplat?

BELISA

Nu-s toane.

LISARDA

Dar ce?

BELISA

Am să-ţi spun
Ce fel ne sunt sclavii şi cum
Îşi merită soarta de-acum.
Cunoaşteţi inelul pe care
O sută de scuzi eu am dat?
 CARRILLO

Spuneţi-ne ce s-a-ntâmplat
Mai iute, că-mi pierd răsuflarea.

BELISA

Fiind eu aici leşinată,

Din mână-atunci Zara mi-a tras
Inelul.

CARRILLO

Căţea de pripas!
Stricato, arată-ne mâna!

LISARDA

Chiar tu, ce păreai fără pată

Începi să fii hoaţă acuma?

CELIA

Vai, doamnă...

CARRILLO

Căţeaua! Mai latră!

FLORA

Chiar hoaţă! Dar cine-o credea?

LISARDA

Te poţi apăra în vreun fel?

 BELISA

Carrillo de n-o va-nhăţa,

De-mi ceri să mă înduioşez
Şi dacă iertată va fi
Tu moartă mă poţi socoti.

LISARDA

Carrillo!

CARRILLO

Da!

LISARDA

Ţi-o încredinţez.

Lisarda şi Flora ies.

SCENA A XV-A
Celia, Belisa, Carrillo.

CARRILLO

Prea-bine.

CELIA

Stăpână...

BELISA

N-ai milă!
 Belisa iese.

SCENA A XVI-A
Carrillo, Celia

CARRILLO

Acum, Înălţime,-aţi văzut,

Că totul depinde de mine.

CELIA

Şi ce ai de gând?

CARRILLO

Am să-ţi spun.
Dezbracă-te.

CELIA

Ce, eşti nebun?

CARRILLO

Desigur, norocu-a făcut

Să ai un călău aşa bun.
Pe scurt: la-nceput lovitura
De bici, după-aceea arsura
Slăninei.

CELIA

Dar tu eşti bărbat?!

 CARRILLO

Aşa mi se pare.

CELIA

Eu, ştii
Că-s femeie?

CARRILLO

Imediat
Vedea-voi. Dezbracă-te.

CELIA

Acum
Ε timpul să spun cine sunt:
Felisardo!

CARRILLO

Strigi ca şi cum
Un cântec din urmă-ai cânta.

CELIA

Felisardo! Soţul meu bun!

CARRILLO

O, el cu Mahomed se-ntreţine.
Termină!

Intră don Juan.

 SCENA A XVII-A
Aceiaşi, don Juan.

DON JUAN

Şi chiar de-ai pleca

La Roma,-n greşeală mereu
Eu voi stărui, căci ştiu cine
Ε ea.

CELIA

Don Juan!

DON JUAN

Dar ce-i asta?

CARRILLO

Când ce s-a-ntâmplat veţi afla,

Veţi şti domnul meu, de ce eu
Fac asta. Inelul pe care
Señora Belisa l-a luat
Acum de curând l-a furat
Chiar scârba ce-aici vi se-arată
Cu mutra-i nevinovată.
S-o biciui mi-au spus, şi îndată,
Aşa cum vedeţi, eu...

Don Juan scoate sabia.

DON JUAN

Tâlhare,
Un înger să baţi?
 CARRILLO

Fiţi pe pace;
De-i înger, nu văd ce v-ar face
Mâniei să-i daţi ascultare,
Căci îngeru-i spirit şi n-are
Deci trup, să-i pot face vreun rău

DON JUAN

Te omor ca pe-un câine!

CARRILLO

Văleu,
Tiberio, Flora, Belisa!

Carrillo iese.

SCENA A XVIII-A
Celia, don Juan.

CELIA

Iertaţi-l; şi eu ştiu că i s-a

Dat ordinul ăsta.

DON JUAN

Îl iert
De-mi cereţi; dar cine-a văzut
Vreodată atâta cruzime?
Ah, voi, ochi frumoşi, voi, pe mine
Să nu mă cruţaţi; acest piept
Zdrobiţi-l cu spada, să mor!

CELIA

Mă tem de Lisarda; eu plec.

Permiteţi-mi, dară, să trec.
Vă rog daţi-mi voie! Ea dacă
Mă vede aici, n-o să-i placă
Că stăm fără martori; i-am da
Motiv pentru-o nouă mânie.
Mă duc deci la bucătărie
Acum.

DON JUAN

Stai o clipă!

CELIA

Aş sta,
Dar nú pot!

Celia iese.

SCENA A XIX-A
Don Juan, singur.

DON JUAN

Atâta cruzime,
O, Doamne! La ce să mă mir
Că fuge, sărmana, de mine?
Un josnic lacheu, ca un zbir
De-a mamei poruncă-ascultând,
Era să comită o crimă
Cu-această făptură divină,
De ceruri creată să fie
O culme-a minunilor lui.
Ea tot o să-mi fie soţie.
Uimirea-i pândeşte-n curând,
Uimirea şi-adâncă-ntristare;
Cunosc doar o singură cale
Şi ce-am hotărât am să fac.

Intră Tiberio şi Lisarda.

SCENA A XX-A
Don Juan, Tiberio, Lisarda.

TIBERIO

Ce-ai spus c-o să faci, don Juan?

DON JUAN

Luaţi seama la ceea ce am

A spune, căci voi sunteţi cei
Căróra mă simt obligat
Respect să le-arăt. Cum spusei,
Era adineauri aici
Lacheul; de n-ar fi fugit
Prea repede, şi-ar fi luat
Răsplata fiindcă-a-ndrăznit
Smintitul de el să gândească
Pe Zara s-o biciuiască.
De aceea-n vedere vă pun
Că n-am să permit niciodată
Să-mi fie ameninţată
Soţia mea, ca acum.
 LISARDA

Şi ce-ai vrut să spui tu cu asta?

DON JUAN

Că Zara îmi este nevasta.

TIBERIO

Eu cred că mai bine ţi-ar sta,

Juan, dacă te-ar interna
În ospiciu.

DON JUAN

Eu nu sunt nebun,
Tiberio.

TIBERIO

Nu? Atunci cum

Astfel cutezi să vorbeşti?
O, ce te-aş bate acum,
Nebun fluşturatec ce eşti...

DON JUAN

Abţine-te!

TIBERIO

Zău că te-aş bate,

Să scapi de ruşinea pe care
Tu n-o bănuieşti.

DON JUAN
 Nu se poate
Pe-un ton respectuos să-mi vorbeşti?
De nu mi-ai fi unchi...

Don Juan iese.

SCENA A XXI-A
Tiberio, Lisarda.

TIBERIO

Mie-mi spui

LISARDA

O, lasă-l în minţile lui!

Căci dacă el vrea să se-nsoare
Cu-o sclavă, atunci vreau şi eu
Să iau de bărbat sclavul meu.

TIBERIO

Ce spui?

LISARDA

Că drept răzbunare,
Îi dărui întreaga-mi avere.
Pe Pedro chiar azi îl voi lua!
Nu-i pot lui Juan suporta
Capriciile, nu am putere,
La fel, nici sminteala Belisei.

TIBERIO
Şi tu eşti nebună ca ei!
Şi, totuşi, eu parcă ţi-aş da
Un sfat să le poţi stâmpăra
Mânia – să-i faci să se teamă.

LISARDA

Şi care-i?

TIBERIO

La curte trăieşte
Un bun cavaler ce se cheamă
Felisardo; se-asemuieşte
Cu sclavul ce-l ai aşa bine,
Că dacă alături i-ai pune,
Nici tu cred că n-ai putea spune,
De-i vezi, cine-i Pedro şi cine
Ε celalt, mai ales dacă
La fel amândoi se îmbracă.
Şi pentru că falsa-nfierare
La Pedro poate dispare,
Iar lanţu-l poţi scoate şi pune,
În taină-i vom da să se-mbrace
Veşminte bogate şi bune,
Şi-apoi vom veni şi vom face
Peţirea ce-o punem la cale –
Şi-apoi că semnăm, ne-am preface
Contractul de căsătorie.
Copiii văzând au să fie
Niţel spăimântaţi şi vor pune
Frâu, unul – dorinţelor sale,
Iar celalt – atâtor capricii.

LISARDA

Par bune urzelile tale;

Dar nu l-ar putea recunoaşte
 Pe Pedro?

TIBERIO

Chiar asta aş vrea;

Vor crede atunci despre tine
Că-ncerci să-i înşeli pentru-a-i da
Averea ta sclavului.

LISARDA

Fie,
Dar mai înainte e bine
Ca planul acesta să-l ştie
Şi Pedro.

TIBERIO

Mă duc să-i vorbesc.

Tiberio iese.

SCENA A XXII-A
Lisarda singură.

LISARDA

Vorbeşte-i. Cum? Încă nu ştiu;

Ştiu numai că leacu-mi găsesc
Şi bănui că sclavul ce-l ţin
Ε însuşi acel cavaler.
Da, ei mă mărită în glumă
Cu-o astfel de înşelăciune,
Iar eu mă mărit serios;
Căci dacă ascult ce îmi spune
Azi, inima, nu-i îndoială
Că Pedro şi-acel Felisardo
Sunt una şi-aceeaşi persoană.

Lisarda iese. Intră Belisa şi Flora.

SCENA A XXIII-A
Belisa, Flora.

BELISA

Adú lumânările-aici.

FLORA

Mă duc să le caut, señora.

BELISA

Şi masa de scris trage-o, Flora.

FLORA

Îndată. Veţi scrie-o scrisoare?

BELISA

Mai ştii? Pot strânge în rânduri

Ce vreau să aştern pe hârtie?
Ce pană-ar fi-n stare să scrie
Atât de ciudatele-mi gânduri?

FLORA

Cum fu întâmplarea cu Zara

 Ce-atât de cumplit te-a mâhnit?

BELISA

Când m-am prefăcut că leşin

– Atât cât să-mi trag răsuflarea –
Şi el mi-a dat mâna,-i trecui
Inelul în deget.

FLORA

Ce spui?
Lui Pedro?

BELISA

Da, lui. De-ar fi vrut,

El ar fi putut să-nţeleagă,
Ingratul, dar a apărut
Ea, sclava geloasă şi rea,
Ca démonul, căci ne pândea.
El dându-i inelu,-a crezut
Că sunt cum păream: leşinată.
Şi-n dreapta mânie spre care
Mă-mpinse chiar dragostea lui,
Minţíi, pentru-a mea uşurare,
Spunând cum că ea l-a furat.
Dar nu i s-a dat, din păcate,
Pedeapsa ce-o merita.

FLORA

N-a vrut don Juan – nu-i aşa?

S-ar spune că el vinovat e.
Şi, totuşi, n-aveţi dreptate;
De unde putea să-nţeleagă
Pedro ce taină de dânsul vă leagă
Prin ástfel de semne nu poate
Iubirea să i se arate.
Iar când se întâmplă iubiţii
Să fie de rang diferit,
Vă trebuie cele mai bune
Mijloace pentru a-i spune
Ce mult îl iubiţi, spre a fi
De el înţeleasă.

BELISA

De-aş şti
Ah, Flora, că-i el cel pe care
Îl bănui, i-aş mărturisi
Ce mult gelozia mă face
Să sufăr, şi-a lui nepăsare.

FLORA

Se-ascunde de-a zilei lumină

Un suflet cinstit şi ales;
Dar noapte-i şi noaptea-ţi dă ghes
Să-ţi iei libertate deplină.
Ia-ţi inima-n dinţi dar, şi-i spune
„Sunt eu, dragul meu, te iubesc!”

BELISA

Acuma când stau şi gândesc

La faptele mele nebune
Pot spune că-mi dete iubirea
Pedeapsa aceasta, anume;
Cu armele mele, pieirea
Mi-aduce oricând m-aş opune.
Tu ştii dar ce ai de făcut
Când Pedro aici s-o afla
Ca eu să îmi pot alunga
Sfiala prin care-am trecut;
Scurtând lumânările, stinge-o
Pe una, aşa, din greşeală.

FLORA

Dar cealaltă?

BELISA

Fără-ndoială
Lumină nici pic n-o rămâne;
Pe-a bunului-simţ voi cerca
S-o-năbuş, pe cât voi putea,
Ca tot ce gândesc să-i pot spune.
Să mergem acuma, căci iată,
Vin sclavii-mpreună încoace.

Belisa şi Flora ies. Intră Celia şi Felisardo

SCENA A XXIV-A
Celia, Felisardo.

FELISARDO

Măsurile lor mă vor face

Să-ncep să mă apăr, îndată.

CELIA

Gândeşte-te bine-nainte.

FELISARDO

Eu cred că e mult mai cuminte

Acum să le spun cine sunt,
Căci nu văd la ce-aş aştepta
Din nou fără rost, până când
Ei, iar, într-o zi îţi vor da
Pedeapsa de azi – şi-un lacheu
Să-ncerce s-ameninţe iar
Doi ochi ce întrec strălucirea
Luminii.

CELIA

Te rog, dragul meu,

Gândeşte-te bine-nainte.

FELISARDO

De ce s-aşteptăm fără rost

Când azi navarezul a fost
La slujbă să-nchine fierbinte
Că rana-i trecu, şi să deie
Acátist, ca orice femeie
Lăuză? Şi-apói m-au scârbit
Atâtea necazuri, cumplit;
Nu dorm, am puţin de mâncare,
Ba port şi belciugul pe care
– De n-ar fi din pricina ta –
Eu nu l-aş putea îndura.
Iar ieri – ce cumplită ruşine –
La râu să mă duc mă siliră.

CELIA

Şi-acum, Felisardo, te miră

Că singur necazul nu vine?
Eu ştiu că-s nedemne de tine
Veşmintele, munca de-aici;
Dar, oare, cu cât sunt mai mici
Durerile mele?

FELISARDO
 Şi-i bine
Ce facem?

CELIA

Da, inima-mi spune

Că da. Acum du-te, că vine
Belisa.

Intră Belisa şi Flora.

SCENA A XXV-A
Felisardo, Celia, Belisa, Flora

BELISA

Nu. Pedro rămâne!

FELISARDO
(în şoapta către Celia)
M-aşteaptă corvezi de argat.

CELIA
(în şoaptă către Felisardo)
Aşteaptă.

FELISARDO
(în şoaptă către Celia)
Aştept tremurând.

BELISA

Aş vrea să-ţi vorbesc când vom fi

Doar noi.
 Belisa şi Flora stau deoparte.

CELIA
(aparte )
Vai!

FELISARDO
(către Celia)
Ce s-a întâmplat?

CELIA

Nu vezi?

FELISARDO

Iar geloasă?

CELIA

Dar tu
Mă crezi că-s de piatră?

FELISARDO

Tu ştii:
Pământul de mi-ar dărui,
Voi spune pământului: nu!

Intră Lisarda şi Tiberio.

SCENA A XXVI-A
Aceiaşi, Lisarda, Tiberio.
 LISARDA

Aşa-au hotărât.

TIBERIO

Nu mă miră,
Ε tânăr Juan.

LISARDA

Mi-a şoptit
Carrillo ce-a plănuit.

TIBERIO

Ce-anume?

LISARDA

Se sfătuiră
– În taină cu tineri smintiţi –
S-o fure pe sclavă.

FLORA
(în şoaptă, către Belisa)
Señora,
Acum nu puteţi să-i vorbiţi
De faţă cu toţi.

BELISA
(către Flora)
În orice prilej.
Căci dragostea leacuri găseşte
Oricând.

FLORA
 Te vei căi
Când leacul îl vei folosi.

BELISA

Hei, Flora!

FLORA

V-ascult...

BELISA

Mucăreşte
Lumânările astea.

FELISARDO
(aparte)
Nebuna
Va stinge lumina.

FLORA
(aparte)
Şireată-i
Iubirea.

BELISA

Ai stins-o acuma?

FLORA

Prea scurt tăiai mucul şi, iată,

Se stinse.

BELISA

Dar ce, nu ştiai

C-o stingi?

FLORA

Nu, n-am luat aminte;

Eu ştiu doar să tai, şi când tai
Se-ntâmplă; dar o voi aprinde
Cu cealaltă.

BELISA

Stai, ai răbdare;
Ţi-arăt cum se face.

FLORA

Ei, drace,
Şi-a doua s-a stins; ce-ntâmplare!

LISARDA

Ce-i asta?

TIBERIO

N-avem ce face,
De-acum pe-ntuneric vom sta.

LISARDA

De ce?

FLORA

Să le pot curăţa
Mai bine, le-am stins dinadins.

LISARDA
 (aparte)
Deci iată-un prilej nimerit
Să trec lângă sclav.

BELISA
(aparte)
În sfârşit,
I-oi spune azi tot ce mă doare.

FELISARDO
(aparte)
Deci până-or găsi lumânare
M-apropii de Celia mea.

CELIA
(aparte)
Duşmanii mei n-or vedea
Că stau lângă pieptul iubit.

Pornesc încet prin întuneric, Belisa spre mama ei, Celia spre Flora şi
Felisardo spre Tiberio.

LISARDA
(către Belisa, pe care o crede Felisardo)
Iubite, ascultă-mă, vrei?

BELISA
(către Lisarda, pe care o crede Felisardo)
Nu asta-şi doreşte pe lume
Iubirea, s-asculţi tot ce-ţi spune?

FELISARDO
(către Tiberio, pe care îl crede Celia)
O, nu te mai teme de ei
Şi-ascultă-mi dorinţa nebună.

TIBERIO
(către Felisardo, pe care îl crede Lisarda)
Îmi spui toate astea, tu, mie?
 FELISARDO
(către Tiberio)
Cum, nu eşti convinsă?

TIBERIO
(către Felisardo)
Ba până
Acum sunt convins c-o să facă
Juan, în curând, o prostie.

FELISARDO

Mă tem de Belisa că-mi face

Alt rău.

CELIA
(Florei, pe care o crede Felisardo)
Să fiu, de ce-ţi place,
Geloasă pe tine, iubite?

FLORA

Da’ cine-i?

CELIA

Cum, tot n-ai văzut?

FLORA

În ce-ncurcătură-ai căzut!

CELIA

La mine de ţii, tu promite-mi

Că nu-i mai vorbeşti.
 FLORA

Eu? Dar cui?

BELISA
(Lisardei, pe care o crede Felisardo)
Eu n-am îndrăznit, dar acum
Nimic nu mă-opreşte să-ţi spun
Ce nu am mai spus nimănui...

LISARDA
(către Belisa, pe care o crede Felisardo)
O, Doamne, prin câte-am trecut,
Iubirea s-o tăinui în mine!

FELISARDO
(către Tiberio, pe care-l crede Celia)
Dă-mi mâna!

TIBERIO
(către Felisardo, pe care-l crede Lisarda)
De ce? Nu ţi-e bine?

FELISARDO
(către Tiberio)
Nu fi supărată, că n-are
De ce să te supere mâna.

TIBERIO

Aprindeţi luminile-acuma!
Ce-i asta? Chiar vocea ta-mi pare
Străină, cuvintele tale
La fel sunt.

BELISA
(către Lisarda, pe care o crede Felisardo)
La câte-ncercări
 M-ai pus, fără voie, iubite.
Dă-mi mâna!

LISARDA
(către Belisa, pe care o crede Felisardo)
Le dau pe-amândouă
Acum.

FELISARDO
(către Tiberio)
Nu vrei să-mi dai mâna?

TIBERIO

Aduceţi aici lumânări!

Intră Carrillo cu o torţă, luminându-l pe don Juan.

SCENA A XXVII-A
Aceiaşi, don Juan, Carrillo.

CARRILLO

Dar unde-alergaţi?

DON JUAN

Ai dreptate,
Că prea fug. Dar ce s-a-ntâmplat
De staţi pe-ntuneric?

TIBERIO

Nepoate,
Luminile le-am aşteptat.
 BELISA
(aparte)
Cu mama-am vorbit; foarte bine;
Să afle!

LISARDA
(aparte)
Belisei i-am spus,
Nu lui, vai, biata de mine,
Că sclavu-mi iubesc aşa mult,
Iar mie mi-a fost dat s-ascult
Că ea îl iubeşte nespus.

FELISARDO
(aparte)
Tiberio, deci, m-asculta,
Şi lui îi spuneam: „draga mea”.

TIBERIO
(aparte)
De neînţeles îmi părea
– Crezând că Lisarda-mi vorbeşte –
Dar Pedro-mi spunea că iubeşte
Şi dragostea-şi mărturisea.

CELIA
(aparte)
Oh, noapte, tu, mamă-a greşelii!
Acuma abia îmi dau seama
Că Florei-i spuneam c-o iubesc.

LISARDA

De ce vii aici ca un grec

Să-i dai Troiei foc?

DON JUAN
 Dă-mi soţia,
Señora; venit-am s-o iau
Din noaptea aceasta cu mine.
Tu nu te măriţi? Foarte bine.
Şi eu vreau acum să mă-nsor.
Deci care din noi e mai bun?

LISARDA

Încuie-o pe Zara, tu, Flora!

DON JUAN

S-o-ncuie?

TIBERIO

Te-astâmpără-ţi spun!

DON JUAN

Când sunt bântuit de amor?

LISARDA

Tu, Pedro,-mpreună cu Flora

Păzeşte-o pe Zara.

FELISARDO

Mă duc
Îndată, căci ceea ce face
Don Juan, nedrept e, señora.

DON JUAN

Tu, câine?
 FELISARDO

Eu nu sunt decât
Un câine-al acestei grădini,
Şi-n timp ce la poartă păzesc
Şi stau să o apăr de-oricine,
Prin zid chiar de-aţi vrea a străbate,
Tot nu veţi intra, nici culege
Vreun fruct jinduit de amorul
Acesta, aşa violent.
Căci eu semănai o atât
De nepieritoare speranţă,
Încât răzbunându-mă-abia
Veţi şti ce-am să fac pentru ea.
Un câine bătut se întoarce
Şi-asupra stăpânului său;
Eu-s câinele care vă muşcă,
Fiindcă iubirea când are
Motive să fie geloasă
Devine cumplită turbare.

Flora şi Felisardo ies, ducând-o pe Celia.

SCENA A XXVIII-A
Belisa, Lisarda, don Juan, Tiberio, Carrillo.

DON JUAN

Lăsaţi-mă-acum să răzbun
Cuvintele neruşinate
Pe care-a-ndrăznit să le spună
Nemernicu-acesta barbar.

TIBERIO
Fii calm, don Juan, şi învaţă
Că nu este drept ca să pierzi
Respectul ce îl datorezi
Şi vârstei şi rangului tău.

DON JUAN

Nu ştiu bătrâneţea ce-nseamnă;

Tu însă-ai fost tânăr şi ştii
Iubirea la ce nebunii
În anii cei tineri te-ndeamnă.
Şi ápoi eu nu ştiu de unde
Ţi-ai luat acest drept de-a răspunde
De drumul ce-l am de făcut.

LISARDA

Să nu-l iei în seamă,-i nebun.

DON JUAN

Dă-mi, mamă, nevasta, îţi spun.

BELISA

Eu, frate, destul am tăcut,

Deşí noi am fost supărate
Din pricina-a tot ce-ai făcut.
Răspunde-mi, pe cine ai vrea?

DON JUAN

Pe Zara, ea-mi este soţie.

BELISA

Pe Zara? O sclavă? Vai mie!

 DON JUAN

Înseamnă că ştiu cine-i ea.

Când viu şi o cer.

BELISA

Dacă ştii
De-această turcoaică ceva
Mai mult decât noi, ai putea
Să spui adevărul, cum fac
Cei nobili.

DON JUAN

Şi dacă vine
Aici, cineva, să-ntărească
Părerile mele, ce-aţi spune?

TIBERIO

Un om de încredere dacă
Ne-arată greşeala, şi spune
Că Zara e demnă de tine
Şi poate să-ţi fie soţie
Femeia-nsemnată pe faţă
Cu fieru-nroşit, atunci fie,
Cuvântul mi-l dau că în seara
Aceasta ţi-o dau de nevastă.

DON JUAN

Carrillo, du-te de-l cheamă

Pe Eliso; ba nu, e mai bine
Să mergi împreună cu mine,
Căci vreau chiar acum să-l aduc,
Aici, pe-al ei tată-n persoană.
 CARRILLO

Stăpâne, gândiţi-vă bine

Ce mare jignire-aţi aduce
Familiei voastre.

DON JUAN

Ajunge,
Infame, de nu-ţi vrei pieirea!

CARRILLO

Lumină-i, şi tot nu vedeţi

În ce-ncurcătură sunteţi
În stare-a intra!

DON JUAN

Ε iubirea,
Ea însăşi, lumină.

CARRILLO

Şi-aşa;
Dar torţa aceasta priviţi:
Ea arde acum, precum ştiţi,
Din pricina cerii din ea;
Lumina din ceară-şi hrăneşte.
Dar dacă-o întorc de la vânt
Cu flacăra către pământ,
Chiar ceara din care trăieşte
I-aduce pieirea mai iute.

DON JUAN

Lacheu filozof! Ce mă-opreşte

Să-ţi tai picioruşele? Du-te!

CARRILLO

Vai, cine-ar putea lumina

O minte de orb, când iubeşte?

Carrillo şi don Juan ies.

SCENA A XXIX-A
Tiberio, Lisarda, Belisa.

TIBERIO
(în şoaptă, către Lisarda)
Prilejul ivit s-ar părea,
Lisarda, că-i bun, spre-a-ncerca
Acum falsa căsătorie.

LISARDA
(în şoaptă, către Tiberio)
Lui Pedro dă-i haine bogate;
Ca don Felisardo s-arate
Şi-aici la vedere să vie;
Aşa-i liniştesc pe copii.

TIBERIO
(în şoaptă, către Lisarda)
Întocmai voi face; va fi
Cu neputinţă să-l recunoască
Aşa, îmbrăcat cavaler
Şi fără marcajul de fier.

Tiberio iese.
 SCENA A XXX-A
Lisarda, Belisa.

LISARDA
(aparte)
Va fi chiar şi el păcălit
De-această-nscenare; el crede
Că vreau numai să-mi pedepsesc
Copiii, şi nu că doresc
Să iau pe un om care are
Doar nume de sclav.
Tare.
Nu ştii, oare,
Tiberio unde-i?

BELISA

Nu cumva
S-a dus la notar?!

LISARDA

Mă mărit!
Mă miră că n-ai auzit!...

BELISA

Nu zău, te măriţi, dumneata?

LISARDA

Acum va veni la vedere,

L-aştept.

BELISA
 Şi ce e?

LISARDA

Cavaler,
Tiberio-acum e la el;
Chiar astăzi, aici, mă va cere.

BELISA

Ne sperii, acum?

LISARDA

Vei vedea
C-am spus adevărul curat.
Adeseori m-au supărat
Purtările voastre nebune!
Da, sufletul voi mi l-aţi scos
De cum v-arătarăţi pe lume.
Mi-ajunse cuţitul la os;
Şi tu, cu-ale tale smintite
Capricii, mâncând şi argilă,
Purtându-te fără de milă,
Cerând să-ţi ia sânge mereu,
Şi-acel fluşturatec nebun,
Podoabe cerând, cheltuind
Într-una doar aur şi-argint
Pe cărţi şi femei! Iar acum
Deodată-a prins gust să se-nsoare.
De toate acum am scăpat,
Iar glumele s-au arătat
A fi adevăruri amare.
Da, mama drăguţă-a sfârşit;
Azi nu mă mai vaiet, nici plâng,
Şi chiar dacă-o fi să ajung
Soţie de sclav, mă mărit.
Sunt tânără încă, şi-aş vrea
Un om să se-ocupe de mine.
Am bani câţi doresc.

BELISA

De-i aşa,
Ascultă-mă!

LISARDA

Cum se cuvine.

BELISA

Mamă, dragă mamă,

Iar te plângi de mine
Că sunt năzuroasă;
Ştiu că ai dreptate.
Năzuroasă însă
Am venit pe lume,
Şi meteahna asta
Ε ca floarea care
În april se-arată.
Dar tu, dragă mama
Ce-ai putea să spui
Când a ta nobleţe
De la Cid coboară?
Şasele şi-un şapte
(Şapte mii să fie?)
Ţi-au picat la joc.
Ţi-a căzut şi asul,
Nu-l mai tăinui.
Măsluişi şi vârsta,
Cum sunt eu să fii,
Dându-i frumuseţe
Nouă-mbrăcăminţii
Şi pieptănăturii.
Dacă peste părul
Înnoptat, pe care
Ţi-l văzui pe frunte,
Anii aşezară
Umbre de ivoriu,
Uşurinţă pare
Vana ta dorinţă
De-a te mărita
Şi ţi-e josnic gândul
De-l duci la-mplinire
Când eu nu am mire.
Spui că-i răzbunare,
Mamă, dar ia seama:
Ay, căscatul este
Semn că-ţi vine somnul
Slăbiciunea ta
Va fi fost mai rea;
Carne ai, ţi-e foame,
Pătrunjel râvneşti.
Câmpul îşi ridică
Iarba şi te ceartă;
Hai, nechează, mamă,
Mânzul e pe-aproape.
Nu căta pricină
Postului de-aici;
O să bei şi apă,
Vei mânca apoi.
Vei dori iubire,
Dar cu frica-n sân
Vei trăi, căci nu e
Vreun judecător
Care să nu vrea
Pernă, ca să stea
Mai uşor în scaun.
Şi aceia care
Veşnic mă bârfiră
Şi te ameţiră
Tare-ar vrea să mor.
Căci ei sunt ca scrisul
Neciteţ ce-ascunde
Gânduri rele-n el,
Ca pisica blândă
La căutătură
Chiar când stă la pândă.
Semeni cu-o furnică;
Bătrâneţea-ţi dă
Áripi, dar pe tine
Lumea te va râde.
Îţi urez noroc
Dacă-ai hotărât
Iar să te măriţi;
Dar deschide ochii
Şi m-ascultă bine:
Dacă şi bărbatul
Ε bătrân ca tine,
Două sloiuri reci
Veţi uni pe veci,
Şi ce trist va fi!
Tânăr dacă e,
Iară tu bătrână,
Mamă, vei ajunge
Frânghia pe care
Sare acrobatul
Ca să îl arunce-n
Aer mai uşor.
Potârnichi va vrea
Veşnic să mănânce,
Va-mbrăca-n mătase
Câte-un îngeraş.
Cu averea ta.
Şi Adonis fi-va
În Madrid acelor
Zâne care fac
Din cel mai bogat
Cavaler, când vor,
Un biet cerşetor.
Spun inimii tale
 Toate astea, dar
Mi-ai putea răspunde:
N-are crezământ
Vorba-n faţa celui
Hotărât să facă
Ce şi-a pus în gând.

Intră Tiberio şi Felisardo frumos îmbrăcat, fără semn pe obraz şi

fără belciug.

SCENA A XXXI-A
Aceleaşi, Tiberio, Felisardo.

TIBERIO
(către Felisardo)
Fii fără grijă, poţi intra,
Mi s-a dat încuviinţare.

FELISARDO

De-aş avea curaj mai mare.

TIBERIO

Intră totuşi; nu uita

Să răspunzi la nou-ţi nume:
Felisardo; doar la el.

FELISARDO
(aparte)
(Ce ciudat că mi se spune
Că mă cheamă-acum la fel
Cum mi-e numele.)

LISARDA
 (aparte)
Răbdarea
Pusă mi-e la grea-ncercare.

BELISA

Asta însă contrazice

Chiar mărinimia ta,
Căci văzând ce văd, n-aş zice,
Mamă, că te-ai mărita.

TIBERIO

Doamnă, soţul ţi-a venit.

BELISA

Doamne! Ce văd? Pedro-i, oare?

FELISARDO

Deşi-avui îndrumătoare
Doar dorinţa mea, aş vrea
Să vă spun că şi-a găsit
Dragostea-mi răsplata rară.

LISARDA

Fii aici, binevenit,

Eu sunt cea mai norocoasă,
Căci venind la mine-n casă
Dragostea mi-ai dăruit.

TIBERIO

Scaune, imediat,
Noilor căsătoriţi.
 BELISA

Unchiule!

TIBERIO

Ce vrei?

BELISA

Glumiţi,
Ori s-au luat cu-adevărat?

TIBERIO

Încă nu, nu-ţi pierde firea,

Dar cred că s-au înţeles.

BELISA

Cum, nu-i Pedro ăsta?

TIBERIO

Cine?

BELISA

Pedro, sclavul.

TIBERIO

Vai de tine,
Eşti nebună!

BELISA

Poate tu;
Chiar pe Pedro şi-a ales
Mama, ca să se mărite?

TIBERIO

Uită-te la el mai bine;

Cel pe care-l vezi acu’
Ε un cavaler şi-l cheamă
Felisardo.

BELISA

Pe-ndelete
Vreau să-l văd; de bună seamă
Că e el, ce mai aştept?

TIBERIO

Uită-te mai de aproape

Pedro,-aşa cum bine ştii,
Are-obrazul înfierat.

BELISA

Da, aşa-i, m-am înşelat

Deşí cred c-ar fi putut
Sclavul de-acel semn să scape.

TIBERIO

Cum? Doar semnul e făcut

Chiar în carne. Tot ce spui
Ε curată nebunie.
Vezi să nu fii astfel luată
De mai stărui, cine ştie...

Intră Flora şi Carrillo.

 SCENA A XXXII-A
Aceiaşi, Flora, Carrillo.

FLORA

Să-mi dea mie spor Dumnezeu

Atât cât de chipeş se-arată
Străinul pe care-l văd eu.

CARRILLO

Eu n-am pomenit niciodată

Obraz să se-asemene-atât
Cu-acela al sclavului.

BELISA

Flora!

FLORA

Señora...

BELISA

M-am hotărât,
Să-i dau aşteptării-un sfârşit.
Nu-i Pedro acesta?

FLORA

Îi seamănă bine.
Señora.

BELISA
 Fugi, Flora,
La Pedro, îndată, şi-l cheamă.

FLORA

Şi-un orb ar vedea, negreşit,

Că ăsta e Pedro; mi-e teamă
Că prea mult stăpâna-ndrăgeşte
Virtuţile lui; i-a plăcut
Deci sclavul, de-aceea a vrut
Astfél să vă-nşele.

BELISA

Fireşte!
Ah, câine! de eşti tu iubit
De mama şi onoarea-i pierdută.
Ν-o-mpiedică pân’ la sfârşit
Să-şi schimbe-acest plan nebunesc,
Să nu crezi că-ţi pot eu ierta
Jignirea ce-aduci stirpei mele.
Tot nu vei scăpa; mâna mea
Ţi-o da lovitura de moarte.
Şi-acum vreau să trec; la o parte!

FELISARDO

Ce-i asta?

LISARDA

O fiică nebună
Pe care-au cercat să o pună
Sub lacăt să stea peste zi.
Hai, luaţi-o acum de aci!

BELISA
 Nu eu sunt, ci tu eşti nebună,
Tu, care îţi iei de bărbat
Un câine.

FELISARDO

Trist lucru!

BELISA

Ce-ar fi
Să nu mă mai batjocoreşti?!

Intră Celia, îmbrăcată foarte bogat, cu o mantie; e urmată de un

scutier.

SCENA A XXXIII-A
Aceiaşi, Celia, scutierul.

CELIA

Desigur, la timp am intrat.

TIBERIO

Señora e naşa.

FELISARDO

Am păstrat
Acest scaun liber, deşi
Virtuţile voastre divine
O inimă ar merita.
 LISARDA

Vă rog dar a vă aşeza,

Señora, aci.

BELISA

Oare cine
E-această señora, nu Zara?
Căţea, cum...

TIBERIO

V-am spus s-o legaţi

Pe-această nebună!

CELIA

Dar cine-i
Señora-ndrăzneaţă?

LISARDA

Nu-i daţi
Atenţie, zău, e mai bine;
Ε o năzuroasă prea mare.

BELISA

Nu-i Zara? Poţi spune că nu?

Dar cum se întâmplă că tu,
Deşí eşti soţia lui Pedro,
Admiţi ca acum să se-nsoare
Cu mama?

CELIA

Cum văd şi-a pierdut

 Năzuroasa şi minţile!

BELISA

Cum?
Te-ncumeţi? De nu mă răzbun
Pe ei, pentru tot ce-au făcut,
Eu nu sunt femeie. Să ştiţi.
Voi, câini înrăiţi...

TIBERIO

N-auziţi?!
Închideţi această nebună!

BELISA

Deci mama cu el se cunună...

Intră don Juan, Prudencio, tatăl Celiei, Eliso şi oamenii legii.

SCENA A XXXIV-A
Aceiaşi, don Juan, Prudencio, Eliso.

DON JUAN

În casa aceasta se face

Nuntirea; veniţi, dar, încoace,
Încet, pe furiş.

FELISARDO

Vai de noi!
Ascunde-te, Celia! Vine
Acum, tatăl tău, după tine.
 ELISO

E-aci Felisardo?

FELISARDO

Ce-aud?
Eliso e...

PORTĂRELUL

Cine-i aici
Felisardo?

FELISARDO

Eu-s cel care zici.

Ce vrei?

PORTĂRELUL

Este el?

ELISO

În persoană.

FELISARDO

Eliso, tu însuţi să vii

Cu oamenii legii?

ELISO

Să ştii,
Eu ástfel plătesc necredinţa
Oricărui prieten de-al meu.
 FELISARDO

Mă crezi trădător?

ELISO

Uneori,
Fiindcă deşí voiam eu
S-o iau pe Belisa, te-nsori
Cu dânsa chiar tu; e precum
Bănuiam şi se vede acum
Când eşti în peţit.

FELISARDO

Tu visezi?

ELISO

Au cine peţeşte, nu tu?

Îi trebuie încă dovezi
Acestei trădări? Oare nu
Ajunge că te-am tăinuit,
Ca sclav ars cu fieru-nroşit
Vănzându-te-apói, să te scap
De ce-ai făptuit altădată,
Ca astăzi să văd că apare
În haină de mire, bogată,
Trădarea,-n culori ţipătoare?

FELISARDO

Ε drept că mă reîntâlneşti
Cum spui, dar de sunt vinovat,
Cu gândul măcar de-am greşit,
Din propria-mi mână primeşti
Şi spada, să fiu osândit.
 BELISA

Mai are acuma vreun rost

Să negi, Felisardo, ce-a fost?
Cu mine tu eşti însurat;
Inelul chiar azi ne-a legat.

FELISARDO

Cu tine?

BELISA

Poţi spune că nu?

Carrillo şi Flora-au văzut!

ELISO

Nemernic ce eşti, poţi acu’

Să tăgăduieşti ce-ai făcut
Cu martori?

LISARDA

Dar martorii mint,

Şi însăşi Belisa-a stârnit
Această-ncurcată poveste;
Nu ei, Felisardo, ci mie
Mi-e soţ legitim hărăzit.
Ea ţie-o să-ţi fie soţie,
Căci pe Felisardo-l iau eu!

Celia, îşi dă vălul la o parte.

CELIA

Staţi, doamnelor, încetişor!

Vă spun, Felisardo e-al meu;
Nevastă îi sunt numai eu!
S-o spună şi el.

FELISARDO

O şi spun.

PRUDENCIO

Nu-i Celia?

DON JUAN

Ea.

PRUDENCIO

Sunt dator,
Juan, să-mi cer scuze acum;
Să uiţi, aşadar, tot ce-am spus.

DON JUAN

Durerea mea toată-a apus

În faţa ruşinii-ndurate
De mama şi-a mea surioară.
Şi-l rog doar atât pe Eliso:
Ca mâna Belisei s-accepte.

BELISA

Aşa este drept. Să mă ierte

Eliso că l-am necăjit,
Tu, Celia, reaua-mi purtare.
Doar el, Felisardo, el care
Îşi vede azi visu-mplinit,
El nu-şi va aduce aminte.
Şi dacă va fi nevoit
Cumva ca să stea la-nchisoare,
Aş vrea, să-l ajut; îi voi pune
Averea ce-o am, la-ndemână.

PORTĂRELUL

Rănitu-n duel vă pot spune

Că s-a întremat până-acuma;
Rămâne-aşadar să-şi dea mâna
Cei doi.

FELISARDO

Hai, Tiberio, du-te

Şi-ntreabă-l, nu vrea să cunune

TIBERIO

Eu, unul, pe Flora şi bunul

Carrillo am să-i cunun.

LISARDA

Fiindcă-s tot văduvă, spun

Acum, c-am contribuit
Şi eu ca această poveste
Să aibă-un sfârşit fericit.

BELISA

Mă las de ciudatele mele

Purtări, preacinstită-adunare,
Şi cer tuturora iertare.

Sfârşitul comediei Mofturile Belisei.

FATA CU ULCIORUL

(LA MOZA DE CÁNTARO)

COMEDIE ÎN TREI ACTE

Traducere de
ION FRUNZETTI
 Fata cu ulciorul a fost tipărită în două ediţii simultane în
anul 1646: una la Valencia, într-o culegere de piese din
diferiţi autori, şi alta la Madrid, în ediţie separată. Între cele
două texte există diferenţe sensibile şi este de presupus că
niciunul dintre ele n-a fost tipărit după manuscrisul original,
ci după copii destinate teatrelor, în care copistul s-a simţit
îndemnat să facă mărunte retuşări.
Piesa a fost scrisă de Lope în 1625, dată certificată de
două amănunte: în text există un sonet care face aluzie la o
debarcare a englezilor la Cádiz, eveniment petrecut în 1625.
Apoi, în versurile finale ale lucrării se arată că autorul
scrisese până la acea dată 1500 de comedii. Cercetătorii
operei lui Lope de Vega au putut stabili, pe baza acestor două
indicaţii, că anul compunerii ei este cel arătat mai sus.
La sfârşitul secolului al XVII-lea s-a publicat în mai multe
ediţii „aranjate” de Cándido María Trigueros care a modificat
textul după gustul francez şi neoclasic, pe atunci la modă.
Astfel modificată s-a jucat la Teatrul De la Cruz, în 1803,
având în rolul principal pe mult apreciata actriţă Rita Luna.
 PERSOANELE

CONTELE.
DON JUAN, tânăr cavaler.
FULGÉNCIO, tânăr.
DON DIÉGO, tânăr cavaler.
DON BERNÁRDO, tatăl doñei María.
PEDRO, valet.
MARTÍN, valetul lui don Juan.
LORENZO, valet.
BERNÁL, valet.
DOÑA MARÍA, fiica lui don Bernárdo.
DOÑA ANA, văduvă bogată.
LUÍSA, slujnica doñei María.
LEONÓR, slujnica.
JUANA, slujnica doñei Ana.
UN PAZNIC.
UN INDIAN.
UN CĂRĂUŞ.
UN HANGIU.
MUZICANŢI.

Acţiunea se petrece la Ronda, Adamuz şi Madrid.

 ACTUL ÎNTÂI

SCENA I
O sală în casa lui don Bernárdo, la Ronda. Doña María şi Luísa cu
nişte hârtii.

LUÍSA

Ce păţanie hazlie!
Zău, am râs de-am leşinat.

DOÑA MARÍA

Peţitorii mei ţi-au dat

Vraful ăsta de hârtie?

LUÍSA

Nu-ţi crezi ochilor, ce zici?

DOÑA MARÍA

Bravo, zic! Halal iubire!

LUÍSA
Nu-ţi ştiu ranguri de mărire,
Să primeşti mereu suplici?!

DOÑA MARÍA

Măriei-mele te-nchină,
Luísa, că-s de neam domnesc,
Şi-ntre alţii, mă-nrudesc
Şi cu ducii de Medina...

LUÍSA

Frumuseţea mai de preţ e

Decât orice boierie.
Cred că poţi prin ea, Mărie,
Să te nalţi pân’ la „alteţe”.

DOÑA MARÍA

Bine mă cunoşti, tu, una!

Cauţi să mă măguleşti.

LUÍSA

Eu te-arăt aşa cum eşti:

Adevărul, nu minciuna.
Nu-i în Ronda sau Sevilla
Fată cum eşti tu.

DOÑA MARÍA

Mi-e teamă
Că te-nşeli de bună seamă!

LUÍSA

De bărbaţi m-apucă mila:

Pe niciunul nu-l răsfeţi.
 DOÑA MARÍA

Nu-i niciunul să-mi convină.

LUÍSA

Ε mândria ta de vină:
Prea-i priveşti cu mult dispreţ.
Asta don Luís ţi-o scrie.

DOÑA MARÍA

O citesc, să-ţi fac pe plac.

LUÍSA

Te-a-ndrăgit: stau mărturie.

DOÑA MARÍA

Stau şi eu: că-i prost, posac.

(Citeşte.)
„Tăinuind ochi în ochi unul cu altul, noi doi.
Stăpâna mea doña María...”
(Rupe răvaşul.)
Nu citesc.

LUÍSA

De ce?

DOÑA MARÍA

Nu vezi
Că-nşiră verzi şi uscate?
O să-mi spună: „Pân’ la moarte
Te iubesc!” Şi eu turbez!
 LUÍSA

Asta, don Pedro...

DOÑA MARÍA

Arată!

LUÍSA

Te asigur că-i aşa

Cum şi ţie ţi-ar plăcea.

DOÑA MARÍA

Stil savant; frază lucrată...

(Citeşte.)
„Ce frumos, cu toate că sever, nu blând, dar dătător de pace
chip, stăpâna mea – viziune mincinoasă – mă fulgeră dispreţul
tău, lipsit de orice urmă de omenie, trufaş pe deasupra şi nu
cu strălucire; implor ca nevinovăţia cerească să-ţi limpezească
faţa; săptămâna trecută...”
(Rupe scrisoarea.)
Ce reţetă-i asta? Tu,
Ce spiţer ţi-o mai prescrise?

LUÍSA

Ε stil cult25 în cele scrise.

DOÑA MARÍA

Vrea să mă dea gata, nu?

25
Stil cult sau culteranism: mod literar (practicat de culterani sau de
„culţi") în care exprimarea este lipsită de naturaleţe şi simplitate, falsă şi
manieristă, folosind construcţii sintactice bizare, un stil obscur şi afectat.
 LUÍSA

Faci pe proasta, jucăuşă...

Orice gânduri înţelepte
Se îmbracă în concepte26
Ca porumbul în pănuşă.

DOÑA MARÍA

Asta chemi „înţelepciune”?

Gata. Mai e vrun bilet?

LUÍSA

Al lui don Diégo:-ncet,

Să vezi el ce bine spune.
(Citeşte.)
„De-aş fi eu atât de norocos, pe cât eşti domnia-ta de fru-
moasă, am şi încheia partida..”

DOÑA MARÍA

Ce partidă? Nu văd rostul...

(Rupe răvaşul.)

LUÍSA

Nimeni nu-ţi mai intră-n voie.

DOÑA MARÍA

De partidă am nevoie?
De cóncini? De popa-prostul?
Eu, Luísa, de plăcut
26
Concepte: de fapt concetti (ital.), cuvânt ce desemnează expresiile
afectate, preţioase, artificioase în care se face o confuzie între sensurile
proprii şi cele figurate ale cuvintelor.
Om pe lume, n-am nici gând.

LUÍSA

De-i găseşti pe toţi la rând

Tot ca ei, ce-i de făcut?

DOÑA MARÍA

Să stau singură acasă.

Frate-meu, din Flandra, vine:
Căci, bogat ca dânsul, cine
Pentru chin, averea-şi lasă?
Să se-nsoare şi să-mi dea
Mie să-ngrijesc de tata.
Căci din câţi spun că-i dau gata
Doar cu frumuseţea mea,
Nu văd om să nu râvnească
Luându-mă, a-l moşteni,
Şi eu nu pot suferi
Cineva să-l înjosească.
Mi-e mândria înnăscută:
Nu pot îndura robia...
Şi robie-i căsnicia.

LUÍSA

Eşti de nobili mari cerută,

Toţi boieri.

DOÑA MARÍA

Ascultă bine:
Unul nu-i de seama mea.

LUÍSA

Păi, cum să trăieşti aşa?

 DOÑA MARÍA

E-aşa rău să stau cu mine:

Rochii, giuvaeruri nu-s
Ţelul oricărei femei?
Am destule. Ce mai vrei?

LUÍSA

Ce mândrie! De nespus.

DOÑA MARÍA

Proastă eşti. Nu mă mărit.

LUÍSA

Dacă tatăl ar voi,

Te mai poţi împotrivi?

DOÑA MARÍA

Poate măritiş silit

Tatăl meu să-mi ceară mie?

LUÍSA

Crezi că poţi fi tu mai tare?

Cu atâta neascultare?

DOÑA MARÍA

Cea dintâi gugumănie

– Zice-se – nu-i de temut
Cât sunt cele ce-ar urma-o
Sub cuvânt c-ar îndrepta-o.
 LUÍSA

Un părinte când a vrut

Dumnezeu a vrut, nu alta.

DOÑA MARÍA

Ai de gând să-mi predici iară?

LUÍSA

Nuño-mi face semn de-afară

Că-s cei doi iar laolaltă.

DOÑA MARÍA

Cine?

LUÍSA

Domnul şi don Diég.

DOÑA MARÍA

Ei şi ce-i de-s împreună?

Spusa mea rămâne bună:
Leagă ei, şi eu dezleg.

LUÍSA

Dar don Luís, nu-i viteaz?

DOÑA MARÍA

Nu-ţi doresc să-l iei, o clipă!

Mulţi din cei nuntiţi în pripă
Au, de plâns, destul răgaz.
 LUÍSA

Nu-i de-ales. Ε la noroc.

Mire chibzuit pe-alese,
Nu o dată vezi că-ţi iese,
Cum nu te-aşteptai de loc.
Alţii, luaţi în pripă-s buni!
Aşa-i lumea ea lăsată:
Cin’ se-aşteaptă la răsplată
Pică peste-nşelăciuni.
Decât don Pedro, mai bine
N-ai cum îţi dori nici tu.

DOÑA MARÍA

Ba, Luísa!

LUÍSA

Ce?

DOÑA MARÍA

Să nu
Văd urâtul lângă mine.

LUÍSA

Despre el, doar bine-aud;

Numai tu-l găseşti aşa.

DOÑA MARÍA

Luísa, nu mă-ntărâta:
Pedro ăsta-i zis „cel crud”.

LUÍSA
 Aşa-l văd doar ochii tăi.

DOÑA MARÍA

Adevăru-adevărat:
Cum e regele-ntr-un stat
Ăsta-i printre nătărăi.

LUÍSA

Dar don Diégo? Nu ţi-a dat

El atâtea giuvaeruri?

DOÑA MARÍA

Giuvaer ca el...

LUÍSA

Pe ceruri!
Şi cupeu ţi-a cumpărat.

DOÑA MARÍA

Don Diégo-n cupeu, şi eu!....

LUÍSA

Ε de neam înalt, domnesc.

DOÑA MARÍA

Lasă-mă, că nu-l iubesc.

Să-nnoptez cu el mi-e greu.
Alta fie-i lui mireasă,
Nu eu. E-un strigoi. Bea sânge

LUÍSA
 Vorba ta prea tristă-mi lasă
Inima.

DOÑA MARÍA

Când râzi, poţi plânge.

Tatăl meu e cel ce vine?

LUÍSA

El e.

Intră don Bernárdo, îmbrăcat în costumul cavalerilor Ordinului de

Santiago, ştergându-şi ochii cu batista.

DON BERNÁRDO

O, vai mie.

DOÑA MARÍA

Tată.
Ce văd? Plângi? Pe-obraz o pată?
Plângi şi eu nu-s lângă tine?
Tată şi stăpân iubit,
Singurul meu bun pe lume!

DON BERNÁRDO

Ce ruşine pe-al meu nume:

Să fiu viu şi necinstit.

DOÑA MARÍA

Necinstit? Ce spui?

DON BERNÁRDO
 María,
Pentru Dumnezeu, mă lasă.

DOÑA MARÍA

Tu-mi eşti viaţa şi mândria.

Cum pot să te las? Prin casă
Ai căzut cumva? Nu-i greu
Când ai anii tăi să cazi.

DON BERNÁRDO

Mi-a căzut şi rang şi-obraz,

Şi tot bunul nume-al meu.
Nu-i pentru bărbaţi să plângă;
Totuşi, plâng acum un fiu
Dus în Flandra, care ştiu
C-ar fi-n stare să-mi înfrângă
Dúşmanul, să mă răzbune.
Mie doar să plâng mi-e dat
Căci copil, şi nu bărbat
Fără spadă-orice bătrân e.

DOÑA MARÍA

Palidă şi fără glas

Te ascult, stăpân şi tată:
Ce spun eu de glas, când iată,
Fără suflet am rămas.
Ce-ar fi frate-meu să facă?
Să-ţi răzbuni, pe ce vrăjmaşi?

DON BERNÁRDO

Fiica mea, vrei să mă laşi?

DOÑA MARÍA
 Nici prin gând măcar să-ţi treacă
Decât plâns, adu-ţi pricína
La o judecată dreaptă.
Cel ce plânge se aşteaptă
Să-l întrebi a cui e vina.

DON BERNÁRDO

Stam de vorbă cu don Diégo.

Vrea cu tine să se-nsoare.
I-am răspuns că voia ta
Ε răspunsul cel mai bun
Şi cu-a ducelui voinţă.
Scrisei carte,-avui răspuns,
Însă nu cum l-aşteptasem.
Eu voiam să-ţi dau un sprijin
Bărbătesc, căci părul meu
Ăsta alb mă-ncredinţează
Că sfârşitul mi-i aproape.
Mi-am păstrat în sân scrisoarea.
Locul inimii i-am dat,
Fiindcă ducele-mi fu naş27
Când am fost armat în Ordin.
Şi veni don Diégo-n piaţă
Să mă cate: n-ar mai fi
Apucat să calce-n piaţă!
Temător, cum se cuvine,
Mă-ntrebă dacă primisem
Carte din Sanlúcar. Eu
Îi spusei că azi aveam
Cu ce-i stinge aşteptarea.
Scurt, cuprinzător răspuns!
El răspunse că-ţi cunoaşte
Ducele nobleţea ta,

Naş la învestirea în Ordinul Cavalerilor de Santiago, ordin călugăresc-

27

militar.
Şi că să-i arăt scrisoarea,
Ori mă ţine vinovat
De refuz şi de-nşelare.
Eu, să-şi curme bănuiala,
Scosei cartea de la piept,
Şi el, tulburat, citi
Ce-ai s-auzi acum, María:
„Aibă parte cititorul
De lungi zile şi de pace!
Cavaler cu faimă mare
Ε don Diégo; totuşi, cel
Ce-ar fi ginere să-l faci,
Şi mai demn aş vrea să fie
De nobleţea casei tale!”
Tremurând, cuprins de fúrii,
Palid ca de nea don Diégo
S-a făcut pe loc, şi-a zis:
„Sunt şi eu la fel de nobil
Ca şi ducele”. Iar eu,
Mânios, i-am spus: „Scutierii,
Chiar cu titlul de hidalgos,
Nu se pot alătura
Unor principi! E-o prostie!
Cere-ţi scuze, ori îi scriu
Lui don Alónso să vină
Din Flandra, să te ucidă!”
Atunci, mâna lui trufaşă...
Dar mai bine să-mi rostească
Ochii, ce nu poate limba.
Lasă-mă acum. Ocara
Se-nnoieşte când e spusă
De cel ce-o primi acelui
Care nu-i ştie povestea.
Mă târăsc aşa, María,
Cu cinci litere pe faţă;
Sclav ruşinii şi ocării,
Prizonier nemerniciei!
Palma asta-mi sună-n suflet,
Căci, de-i poarta lui obrazul
Auzind bătăi în poartă
Au răspuns pe dată ochii.
Eu, cu cârja-n mâini, spun unii
Că l-am urmărit. Să nu-i crezi!
Căci aşa-s minţiţi învinşii.
Ε în mâna judecăţii;
Stă şi-aşteaptă la-nchisoare...
Sta-i-ar mâna vinovată
Pentru veci, să dea Prea-Naltul!
Oh, Alónso, unde eşti?
Fiul meu! De-ai fi aicea,
Tu, în Ronda! Dar ce zic?
Cel mai bine-ar fi să mor...
Curgeţi lacrimilor, curgeţi!
Tot n-o să-mi spălaţi ocara
Care-mi spurcă azi obrazul.
Căci tiparul ăstor slove,
Chiar de-ar fi să-i cadă mâna,
Mi-a rămas săpat în suflet...

Don Bernárdo pleacă.

SCENA A III-A
Doña María, Luísa.

LUÍSA

A plecat.

DOÑA MARÍA

Ce tristă soartă!
Ce-i puteam răspunde?
 LUÍSA

Du-te.
Cată să-l ajungi mai iute.
Vrea să-şi spele crud, prin moarte,
Luându-şi zilele, mândria.

DOÑA MARÍA

Bine zici. Plec după el.

Ce-i nevoie de oţel,
Unde-i moartă bărbăţia?

(Doña María şi Luísa ies.)

SCENA A IV-A
Don Diégo, Fulgéncio.

FULGÉNCIO

Cugetul e o oglindă
De păreri şi sfaturi bune.

DON DIÉGO

Ce sfat bun îţi poate spune,

Fúria să nu-l aprindă?

FULGÉNCIO

Vina ta, don Diégo dragă,

Anii lui Bernárdo sunt.

DON DIÉGO
 Orb am fost: el e cărunt.

FULGÉNCIO

Cu Alónso nu-i de şagă.

Ε soldat.

DON DIÉGO

Doar un copil e.
Iar eu ştiu să-mi apăr viaţa.

FULGÉNCIO

Nu-mi dispreţui povaţa

Dacă ţii să mai ai zile.

DON DIÉGO

Ce povaţă-mi dai?

FULGÉNCIO

Să pleci.
Cum eşti liber, Spania las-o!

DON DIÉGO

Cum, Fulgéncio, Spania?

FULGÉNCIO

Da, s-o
Laşi, căci unei minţi întregi
Nu i-ar arde să-şi aştepte
Gâdele pe loc. Cum n-ai
Nici dreptate, ce mai stai,
Când Alónso-n deplin drept e?
 Toată Ronda-ţi sare-n spate.

DON DIÉGO

Văd, şi sunt nenorocit.

Dar afrontul ce-am primit
Nu-i destul să-mi dea dreptate?

FULGÉNCIO

Să-ţi arate-aşa scrisoare

Ε-o greşeală, negreşit.

DON DIÉGO

Cine-i om desăvârşit
În afaceri de onoare?

FULGÉNCIO

Timpul vindecă şi răni

Ce par de nevindecat.

Intră, venind dinspre închisoare, un paznic cu barbă şi baston.

SCENA A V-A
Aceiaşi, paznicul.

PAZNICUL

Este-aicea o femeie
Ce vrea să-ţi vorbească.

DON DIÉGO
 Fii
Bun, Fulgéncio, şi mă lasă.

FULGÉNCIO

Trec diseară să te văd.

Fulgéncio iese.

SCENA A VI-A
Don Diégo, paznicul.

PAZNICUL

Stă, c-un văl pe-obraz, la poartă

I-am cerut să-şi scoată vălul
Dar mi-a spus că nu doreşte.
Mi-a părut înaltă, mândră
Şi de neam. Ce să mai spun:
Mi-ar plăcea să văd c-o duci
În odaia dumitale.

DON DIÉGO

Zi-i să intre şi mă iartă,

Căci, de e cine ştiu eu,
Ε de neam.

PAZNICUL

În clipe de-astea
Se dă dragostea pe faţă.
Intră.
 Paznicul pleacă.
Intră doña María, înfăşurată într-o pelerină.

SCENA A VII-A
Don Diégo, doña María.

DON DIÉGO

Singură, vii să-mi vorbeşti

Într-un loc nepotrivit
Şi-n asemenea veşminte?

DOÑA MARÍA

Sunt împrejurări ce scuză

Nebuníi oricât de mari.

DON DIÉGO

Scoate-ţi vălul, căci nu-i nimeni,

– Jur pe viaţa mea – prin preajmă,
Care te-ar putea cunoaşte.

DOÑA MARÍA

Iată-mă.

DON DIÉGO

La închisoare,
Dumneata?

DOÑA MARÍA

M-aduce-aicea
Dragostea ce-mi porţi, încât
Recunoscătoare, caut
Să te-ncredinţez de-a mea.
Vin să-ţi cer pe loc iertare,
Şi asprimea să-nceteze,
Căci va fi mijlocitoare
De prieteníi grăbita
Căsnicie dintre noi.
Când va şti şi don Alónso
Că sunt a domniei-tale,
N-are să se mai răzbune.
Astfel se va stinge ura
Care naşte prin oraşe
Vinovatele dueluri
Ce dau loc la mari tristeţi.
Dumneata rămâi cu cinstea
Cunoscută-n toată Ronda,
Ducele va fi-mpăcat,
Tata-şi va uita ponosul,
Iar eu, c-un bărbat de care
M-oi mândri şi eu şi-ai mei;
Chiar şi frate-meu, Alónso.

DON DIÉGO

Cine-ar şti, decât un înger,

Señora doña María,
Face-atât de iute pace?
Mintea ta, dumnezeieşte
Inspirată, a găsit
Leacul cel mai bun ce-şi poate
Cineva închipui.
Nu e altul mai cu cale
Să ne-mpace, şi mai sigur,
Mai uşor, să fim cu toţii
Onoraţi că eu mă-nsor.
Fie-mi dar permis, stăpână,
Fericit cum sunt, altarul
Sfintelor mele dorinţe
 Unde-i dragostea-mi icoană,
Să-l îmbrăţişez, de vreme
Ce spuneai că eşti a mea...

DOÑA MARÍA

Cine-a hotărât o dată

Α-ţi fi soaţă n-ar avea
Pentru ce să te respingă.
Întăresc cele ce-am spus
Chiar cu mâna mea: mori, câine!

Îmbrăţişându-l, scoate un pumnal şi-l înjunghie.

DON DIÉGO

Mor... Trădare! O, Isuse!...

DOÑA MARÍA

Părul cel cărunt al tatei

Nu-ţi opri-n loc, câine, mâna?
Făr’de-legi ca astea fac
Din femei haiduci de codru!...
Fug. Şi cerul să-mi ajute!

Doña María iese.

Intră Fulgéncio.

SCENA A VIII-A
Don Diégo, în agonie, Fulgéncio.

FULGÉNCIO

Îmi păruse că răsună

Voci, şi c-a ieşit în grabă
Fata. Nu-i curată treabă,
Nu mi s-a părut a bună...
Faţa ei părea că plânge;
Vina-i, oare, dragostea?
N-a fost oarbă teama mea:
Ce văd? Don Diégo-n sânge?

DON DIÉGO

M-a ucis doña María

A lui don Bernárdo fată.

FULGÉNCIO

Paznice! Săriţi! Da, iată,

Ea şi-a răzbunat mândria.
Au s-o vâre la-nchisoare
Şi nu-i drept. Mai bine-aştept,
Să-i dau timp. Cu rana-n piept,
El, şi-aşa, şi-aşa, tot moare!

DON DIÉGO

Mor pe drept, dar prin trădare...

În cuvintele muierii
Că m-am încrezut, ’mi-am plata.
De n-ar prinde-o temnicerii...

FULGÉNCIO

Cred că e scăpată-gata.
Dar de ce doreşti sa fugă?
Te-a ucis.

DON DIÉGO

Şi-a răzbunat
Tatăl cel dezonorat.
Dacă-l vezi, îţi fac o rugă:
Spune-i că i-am fost, murind,
Ginere. Ne-am cununat
Chiar dacă m-a înjunghiat
Când în braţe-am dat s-o prind.
Astfel îi redau onoarea
Ce-i rănii în clipa-aceea.

FULGÉNCIO

Iese toată închisoarea:

Hai să căutăm femeia.

Îl ridică pe don Diégo în braţe şi-l duce.

SCENA A IX-A
O stradă în Madrid.
Contele, don Juan.

CONTELE

N-am văzut în viaţa mea

Aşa văduvă, don Juan.

DON JUAN

Conte dragă, nu în van

Mori şi-nvii tu pentru ea.

CONTELE

O, ce graţii! Ce profil!
Faţa, mâinile-s de fildeş;
Chipu-i surâzând, drept pilde-şi
Ia obrazul de copil.

DON JUAN

Nu-ţi ştiam de fel talent

Pentru versuri.

CONTELE

Nici nu vreau
Lira de poet s-o iau.
Cred că-s mai inteligent.

DON JUAN

Ce-ai de gând?

CONTELE

Mă-ncred în aur
Care-i un poet gingáş.

DON JUAN

Umblă vorba prin oraş

Că-i bogată: un tezaur.

CONTELE

Ţi-ai trimis lacheul, poate?

DON JUAN

Cu o slujnică vorbind
L-am zărit. Acum, mă prind
Că le ştie-n păr pe toate.

CONTELE
Acest gen de oameni rari
Ştiu stăpânii să şi-i vândă,
Că-s cu ochii tot la pândă
Şi-s ai naibii de flecari.

Intră Martín

SCENA A X-A
Aceiaşi, Martín.

DON JUAN

Ei, Martín? Bine c-apari.

MARTÍN

Mi-am dat, conte şi senior,

Să-ţi slujesc, mult interes.

CONTELE

Preţuiesc un servitor
Plin de zel.

MARTÍN

Vorbii cu-Inés
Pe-ndelete-n largul meu.
I-am ţinut discurs, nu şagă:
Retorică de lacheu.
I-am spus cât îmi e de dragă,
Că, de când tot umblu, beat
După fusta ei, e-aproape
Luna-n cap. Şi că-ntre ape,
La pârâu când a dansat
Plescăind cu talpa-n lut
Şi sunând din castaniete,
Şi mai tare să mă-mbete
Dorul ei m-a străbătut.
Când o-nfierbântai eu bine,
O-ntrebai ce-i cu stăpâna:
Că de unde-i dă ei mâna
Să se poarte, şi cu cine?
Cercetai ce-o guvernează,
Ce raţiuni de stat păzeşte,
Şi mi-a spus că văduveşte
Demn, şi cu onoarea trează.
Că-i bogată şi de neam,
Şi-are rude tot sus-puse.
Că la ele-n casă nu se
Rabdă lăutar sub geam;
Că e mândră de străbuni
Şi că nu se vrea bârfită.
Că n-a fost căsătorită
Decât numai două luni,
Fiindcă nobilu-i bărbat
De-ndrăgit ce fu, muri.

CONTELE

Moartea nu i-aş pizmui

Cauza ei, da.

DON JUAN

Păcat,
Avea timpul tot în faţă,
Prostul. Din prea mult amor
Când e omul bătrâior,
Pentru-o clipă-şi dă o viaţă.

CONTELE
Cum de poartă-aşa de scurte
Văluri negre?

DON JUAN

Bine-i stau.

MARTÍN

Păi, mai lungi, cât ştiu, n-aveau

Dreptul, doamnele la curte.
Fetele la ţară poartă
Văluri lungi cât un linţoliu.

CONTELE

Când e vălul văl de doliu,

Cine, că nu-l porţi, te iartă?

MARTÍN

S-a-ntâmplat, unei neveste

Vesele, cândva, să-i moară
Bărbăţelul. Şi ea, doară,
– Aşa-i vorba în poveste –
Nu prea tristă-l înfăşoară
Într-o plasă de prins peşte
Ca pe-un crap: căci, ce mi-e Tanda,
Ce mi-e Manda! Şi, pe loc,
Şi-a pus văluri prinse-n coc
Din lungi pânze de Olanda.
Şi-a ieşit aşa pe stradă
În trăsură de paradă.
Însă mortul, din mormânt
Se sculă în noaptea-aceea
Şi-şi ameninţă femeia:
„Cum, pe mine în pământ
Cu năvod mă-nfeşi, iar tu
Porţi olandă? Giulgiuri bune
Eu nu meritam? Ia spune?”
Şi zicând acestea, nu
Aşteptă mai mult, ci doliul
De pe cap i-l smulse-n pripă
Înfăşându-şi cu risipă
Leşu-n el, ca-ntr-un linţoliu,
Şi-i lasă năvodu-n schimb...
De-atunci, văduvele toate
Fără văluri lungi se plimb,
Ca să nu fie schimbate
De bărbaţii morţi, pe-o plasă.

CONTELE

Inimi largi – maramă deasă!

MARTÍN

Lelea şi catârca grasă

Nu se ţin cu chinga strâmtă.

CONTELE

Dar e-o haină gravă, sfântă,

Preacinstită, cuvioasă.

MARTÍN

Văduva cu pelerină
Ε ca popa-ncins cu spadă...
Şi pe urmă, s-o tot vadă
Lumea-n doliu, cum se-nchină
Veşnic palida şi plânsa,
Ţeapănă şi neschimbată,
Nici de preţ nu-i, nici de plată
Oboseşti privind la dânsa.
 CONTELE

Crezi că portul schimbă faţa?

MARTÍN

Păi, nu-şi schimbă omul viaţa

Când ia rasa de duhovnic?

DON JUAN

Conte, Martín spune bine

Căci schimbarea îi convine
Orişicărui bun ibovnic.

MARTÍN

Eu, unul, mărturisesc

Că pictura e minciuna
Cea mai mare: totdeauna
Toţi rămân cum se găsesc.
Ce-mi tot stă cu spada-n sus
Unul care ziua-ntreagă
N-a tăiat oaie beteagă?
Fiindcă-n pânză-aşa l-au pus?
Şi ce-mi stă-ntre doi babaci
Pofticioşi, Suzana goală,
Când niciunul nu se scoală
Să mi-o vâre-un pic în draci?
Bună treabă-i să ai chip
Schimbător.

CONTELE

Dar spune,-n fine,

Ce-i cu văduva, Martíne?
 MARTÍN

Dacă intri c-un tertip

La ea-n casă, gata-i tot.
Zice că numai aşa
Ai putea-o vizita.

CONTELE

Am să-l caut, dacă pot.

DON JUAN

Cum nu te-a văzut în viaţă,

Poţi găsi uşor dichisul...

CONTELE

Dar de m-a zărit la faţă-i

Pot cel mult stârni plictisul,
Înşelând-o, prefăcut.
Am găsit cu ce s-o-nşel.

DON JUAN

Vezi să ducă drept la ţel

Să n-o pierdem.

CONTELE

Mai pierdut
Decât sunt, pot fi?

MARTÍN

Stai. Trece.
Nu-i pari chiar de lepădat.
 CONTELE

Care flori, ce nestemat

S-ar putea cu ea întrece?

SCENA A XI-A
O sală în casa doñei Ana.
Aceiaşi, doña Ana şi slujnica ei, Juana

DOÑA ANA

Mi se pare cam ciudat,

Cu voia Nălţimii-tale!

CONTELE

Cum? Ciudat îţi poate-apare

Dorul meu nemăsurat
De-aţi fi slugă? Dac-aş şti
Că mă vezi cu-ochi buni, hei, cine
Mai ferice-ar fi ca mine
Doar să merite-a-ţi sluji?

DOÑA ANA

Juana, scaune.

MARTÍN

Halal.
Cere scaun. Bun!

DON JUAN

Martín,
Văduva e-un serafin,
De perle şi de coral.

MARTÍN

Ţi-e şi ţie... cu lipici?

DON JUAN

Ai răspuns nemijlocit:
Contele e-ndrăgostit
Şi eu nu.

MARTÍN

Că bine zici!

DOÑA ANA

Cine-i cavalerul?

CONTELE

Este
Vărul don Juan.

DOÑA ANA

Cavalere
Cer iertare.

DON JUAN

Eu v-aş cere:
Tulbur, cât staţi de poveste...

DOÑA ANA
Tulburi? Nu văd ce prilej
Ţi-am da noi, de-a tulbura.

DON JUAN

Să nu-l vrei.

DOÑA ANA

Asta-i aşa.

DON JUAN

Prin urmare eu m-aşez.

DOÑA ANA

Bine, nu pot să te leg.

DON JUAN

Spune-mi că-s prost şi incult.

CONTELE

Ascultaţi-mă.

DOÑA ANA

V-ascult.

DON JUAN

Tocmai de-asta, am să plec.

CONTELE

Eu vă ştiu de mult, señora,

V-am văzut de mii de ori
Şi, cuprins de-un aprig dor,
Aşteptam să vină ora
Să vă fiu folositor.
Răposatul soţul vostru
Mi-a fost bun prieten. Stam
Nopţi de-a rândul şi jucam
Ba un stos, ba popa-prostul,
Ba alt joc în doi: şi-a treia
Noapte, pentru jucător
Ε ca-n dragoste: scânteia
Gustului deşteptător.
Pierdu tot. Se necăji,
Scoase câţiva scuzi pe loc
Şi-ntreí miza la joc;
Trei inele prăpădí.
Dar să viu la ce spuneam...

DOÑA ANA

Trei inele, de la mine...

Şi-mi aduc aminte bine
Că pe-atunci îl bănuiam,
(Dragostei aşa-i năzare)
Că i le-o fi luat vreuna...

DON JUAN
(aparte)
Bine s-a mai prins minciuna.

MARTÍN
(aparte)
Contele, tot în picioare,
Chiar când minte,-l vezi că pică.

DON JUAN
(aparte)
E-n minciună norocos.
 MARTÍN
(aparte)
Păi, eu, vruna cum am scos,
M-au şi prins cu oca mică.
N-apucai şi eu o dată
Să mint fără să fiu prins!

CONTELE

Pierderea să-l fi aprins?

Nu ştiu! Dar pierdu pe dată
Şi ducaţi, vreo şase mii,
Ce-a rămas să mi-i plătească
Pe cuvânt. Să iscălească
El a vrut, şi am hârtii
Care pot s-o dovedească.

DOÑA ANA

Intrige şi datorii
Mi-a lăsat don Sebastian
Pe-nzecit mai multe file
De cât am trăit noi zile
Împreună-n acel an.
Şase mii ducaţi?

CONTELE

Da. Nu e
Îndeajuns că eu o spun
Şi martorii ce-ţi propun,
Care pot şi ei s-o spuie?

MARTÍN

Pe cei patruzeci de sfinţi!

Jur c-am fost şi eu de faţă
Când i-a iscălit!

DON JUAN
(către Martín)
La faţă
Nu roşeşti de fel când minţi?

MARTÍN
(către don Juan)
Să mă ierţi; un mincinos
Va, señor don Juan, să fie,
Măscărici de comedie
Şi poet: dar mai mintos!

DOÑA ANA

Credeam că mărinimia
Voastră m-a iertat de plată.

CONTELE

Vă sunt slugă prea-plecată.

Nu vă supere hârtia:
Eu, procesul l-am închis,
Căci un creditor se-ncrede
Într-un chip frumos ce vede
Mult mai mult ca-ntr-un înscris.

MARTÍN
(către don Juan)
Ştii cumva zarafi mai buni,
Să-l întreacă-n isteţime?

DON JUAN
(către Martín)
În iubire, după mine,
E-un concurs de-nşelăciuni.
 MARTÍN
(către don Juan)
Dragostea e-nşelăciune?

DON JUAN
(către Martín)
Naşte din înşelăciuni
Şi se ţine prin minciuni.
Áltfel n-ar fi rele-n lume.

CONTELE

Eu, señora, de-aş fi vrut

Banii îndărăt să-mi capăt,
O scoteam uşor la capăt
De nu v-aş fi cunoscut.
Dar viu numai să mă pun
Cu avutul meu cu tot
La genunchii-vă. Socot
Prea-ferice ceasul bun
Care-a vă vedea mă lasă.
Rogu-vă, stăpâna mea,
Să mă-ndatoraţi, de-aţi vrea,
Negonindu-mă din casă
Şi-ncuviinţând să-mi iau
Dreptul nu-n bani, ci-n iubire.

DOÑA ANA

Fericită-ndatorire
Ştii să-mi faci! Prea-bine: vreau!

CONTELE

Sărut mâinile.

DOÑA ANA
 În pază
Cerul aibă-te!

CONTELE

Deci, mâine.

DOÑA ANA

Vino. – Ah, don Juan, stăpâne!

MARTÍN

Căzu peştele în plasă.

Contele iese.

SCENA A XII-A
Aceiaşi, fără Conte.

DON JUAN

Cu ce-ţi pot sluji?

DOÑA ANA

Eu spun
Că-i minciună tot ce-nşiră.

DON JUAN

Nu văd pentru ce te miră.

După tine e nebun.

DOÑA ANA
Halal, rol de-ndrăgostit
Umblând cu minciuni.

DON JUAN

Señora,
Vărul, Contele, te-adoră.

DOÑA ANA

Dar, señor don Juan, greşit

Socoti când mi te-aduse
Cu el.

DON JUAN

L-am bârfit cumva?

DOÑA ANA

Contele când mă privea.

Eu ştiam la cine-mi fuse
Dat să ţin.

DON JUAN

Deşi-i sunt rudă

Ţin mai mult să-l am prieten.
Oricât vrăjbile proclete-n
Ceartă-ar vrea să ne audă.
Merită la el să ţii
Şi chiar să-l iubeşti, stăpână.

DOÑA ANA

Nu-i e tocmai la-ndemână

Că eşti cel care-l peţi.
 DON JUAN

Plec. M-aşteaptă în trăsură.

Spune-mi: poate să te vadă?

DOÑA ANA

Dacă vii eu el odată

Spune-i chiar să nu mai şadă:
’Ntârzie peste măsură.

DON JUAN

Cinstea ce mi-o faci, de dragul

Contelui mi-o faci, pesemne.

DOÑA ANA

Pentru tine-i dau îndemne

Ca să-mi calce şi el pragul.

DON JUAN

Tot ce-mi spui, îi spun aşa.

DOÑA ANA

Eu te cred mai copt la minte.

DON JUAN

Deci să vină, ia aminte.

DOÑA ANA

Singur, nu. Cu tine, da!

 Don Juan şi Martín ies.

SCENA A XIII-A
Doña Ana, Leonór, Juana.

JUANA

Prea i-ai arătat că-ţi place

De la prima întâlnire.

DOÑA ANA

Aş muri de fericire
Când şi el la fel ar face.
Dar n-a vrut să mă priceapă.
Tot de Conte-mi îndruga.

JUANA

Până-a nu se-nfierbânta
Căldicică-i orice apă.

DOÑA ANA

Cugete nătâng al meu,

În ce nebunie-ai dat?
Dă-ndărăt înspăimântat
Până nu te-nhami la greu.
Eu, ce-mi râd de toţi mereu,
Cer acum, mă rog, provoc.
Cugete nătâng, pe loc
Spune-mi cum îmi pierd onoarea
Suferindu-i nepăsarea.
Ori eşti beat, ori dobitoc,
Suflete fără noroc!
N-apuc bine să-l privesc
Că-mi şi pare un altar
De virtute: omul rar
Din câţi lumea o-mpânzesc.
Dar cum caut să-i găsesc
Prícini să-l provoc la luptă,
Rece, el pe loc mă-nfruptă
Din îndemnul prietenesc
Ca pe altul să-l iubesc.
Râzi, că inima mi-e ruptă.
Dar în van întârziu, stând
Eu să te disculp pe tine.
Vinovaţi suntém, şi vine
Amândoi avem, pe rând.
Eu – în piept, şi tu – în gând.
Căci, de cugeţi cu simţirea,
Inima nu-şi dă-nvoirea
Să iubeşti ce n-ai gândit.
N-ar fi nimenea iubit
De-ar seca închipuirea.
Nu iubiţi om scump la port
Şi la vorbă îngheţat;
Căci de rece ce-i, mi-a dat
Simţământul c-ar fi mort.
Totuşi, dac-ar fi să-i port
Pică fiindcă prea-mi simţ mare
Dor de el, să fie tare
Şi să nu mă îndrăgească:
O femeie, să iubească
Înfocat când o iubeşti
Nu mai poate fi în stare.
Şi-şi răzbună prin uitare
Dragostea când i-o răneşti.

SCENA A XIV-A
Curtea unui han din Adamuz. Un indian28, un tânăr cărăuş, apoi un
hangiu.

INDIANUL

Trecem şi de Adamuz
Dar vom mâneca aice.

CĂRĂUŞUL

Vorba aia bine zice:

„Adamuz, cătun ursuz”.
Uite,-acum se vede bine:
Intrăm în Sierra Morena.

INDIANUL

Tu ţii frâul, tu schimbi scena:

Nu-i o treabă pentru mine.

Intră un hangiu.

HANGIUL

Bun-venit la boieri mari!

INDIANUL

Ce mâncare ai, jupâne?

HANGIUL

Ca de ieri şi până mâne

Cu şase prepelicari
Mi-umblă doi argaţi, şi-aduc
Doar o prepeliţă chioară.
Să turbi!
28
Indian: spaniol care a emigrat în Indiile Occidentale.
 INDIANUL

Mie, bunăoară,
Mi-e de-ajuns.

HANGIUL

Atunci, mă duc
Să nu vi-o sufle din oală
O hoaţă de călătoare.

INDIANUL

Eu, să spunem c-aş avea-o,

Prepeliţa, ei i-aş da-o,
Că-i femeie! Umblă, oare,
Singură?

HANGIUL

Cuc.

INDIANUL

Ε bogată?

HANGIUL

Ba-i sărmană, dar isteaţă:

Să-mi iertaţi, e călăreaţă
Pe-o mârţoagă deşelată,
Ţesălată şi-nşăuată
Chiar de dânsa. O şi-adapă,
Şi din mâini de fel nu-i scapă
Cât îi gloaba de turbată.
M-am uitat la dânsa bine:
Poartă-n spate şi sâneaţă.
 INDIANUL

Ε vitează?

HANGIUL

E-ndrăzneaţă,
Vajnică, spun drept. Pe mine
Mutra ei mă pune-n cofă,
Şi nu puşca.

INDIANUL

N-ai tu stofă
De ibovnic.

HANGIUL

Vorbe-n van:
Mie vara mi-e pe ducă,
Vine toamna.

INDIANUL

Poartă glugă?

HANGIUL

Da, şi glugă şi suman

Faţa i-o ascund. Dar boiul
Tot vădit îi e. Señor,
Bună-ar fi pentru amor
Dacă n-ar avea puşcoiul!
Poartă lucruri fără preţ
Dar văzând-o, i le scuzi.

INDIANUL
 Asta-i?

HANGIUL

Ea e.

SCENA A XV-A
Aceiaşi, doña María cu pălărie, suman şi-o puşcă-n mâna.

DOÑA MARÍA
(aparte)
Adamuz,
Prag al muntelui măreţ!
Temătoare mă târam
Pe şoselele regale.
Dar pe drumurile tale
Inimă mai multă am.
Ce primejdii va să-nfrunte
Fiica ta, oh, tată! Doare
Să te ştiu lipsit de-onoare,
Dar şi ducele ce crunt e!
În asemenea prilej
Cei mai mari duşmani ţi-s anii,
Chiar dacă-ţi lipsesc duşmanii
Să te prindă de gâtlej.
Anii fratelui meu, tată,
Pe-ai tăi i-ar fi-nlocuit,
Însă nu mai nimerit
Decât mâna mea de fată.
Ţi-am redat pe loc onoarea.
Dar să-ţi fiu toiag nu pot,
Căci osânda morţii tot
M-ar răpi, sau închisoarea!
Ce-am făcut, făcui pe drept.
 Ce mă plâng aici zadarnic?
Laşul de don Diégo: harnic
Fu c-un om cu moartea-n piept.
Bléstemul pe toţi să cadă,
Câţi bătrâni or fi să-nfrunte,
Fiindcă tâmplele cărunte
Sunt un templu de zăpadă.
Mâna cerului, pioasă
Însă, vrea ca Holofern29
Să ajungă în Infern
Prin Iudita curajoasă.

INDIANUL
(către doña María)
Cum la drum e obiceiul
Să mai legi c-un om o vorbă
Doar ca să-ţi mai treacă vremea
Şi să mai alungi plictisul,
Îndrăznesc să-ntreb şi eu
Dacă mâi numai pe-aicea
Sau de-ţi ai cumva prin preajmă
Casa-n care vieţuieşti.

DOÑA MARÍA

Nu, señor, nu sunt de-aicea.

INDIANUL

Singură cum eşti, gândeam

Că vei fi fiind din partea
Locului, din plaiul acesta
Roditor.

DOÑA MARÍA
29
Holofern: general al împăratului babilonian Nabucodonosor, care a
asediat cetatea iudee Betulia. Betuliana Iudita s-a dus în cortul său şi, în
timp ce Holofern dormea, l-a decapitat.
 Nu. M-am născut
Hăt, departe, la Granada.
Şi-am fost slugă în cetate,
Căci copiii fără tată
Şi sărmani nici n-au alt drum,
Decât slugi de mici să fie.
Vitregă, ursita mea
Osteneşte greu căci, iată,
Cum văzu că-s mulţumită
Cu stăpânul bun ce-aveam,
– Un evlavios călugăr –
Puse moartea să mi-l smulgă
Dându-mi iar prilej de ducă,
Precum vezi.

INDIANUL

Şi încotro?

DOÑA MARÍA

Răposatul despre care

Ţi-am mai spus vorbea mereu
În cuvinte minunate
De Madrid şi despre Curte.
Iar eu, cum aveam nevoie
De-un stăpân, dorind şi eu
– Oricât de umil mi-e rangul –
Să cunosc minunea lumii,
Hotărâi să plec la Curte
Şi să intru-acolo-n slujbă.
Şi, o dată hotărâtă,
Luai pe loc ce-avea bătrânul
Preot, cât trăi, – să-i fie
Pururi ţărâna uşoară –
Calul lui de vânătoare,
Puşca asta şi sumanul;
Şi-am purces înfrigurată
De dorinţa de-a vedea
Ce-am aflat din auzite.

CĂRĂUŞUL

Păi, nu-i ăsta drumul care

Vine din Granada!

DOÑA MARÍA

Nu-i,
Căci prin Córdoba trecui
Să-mi văd rudele de-acolo.

INDIANUL

Curioasă hotărâre
De femeie.

DOÑA MARÍA

Sunt femeie!

INDIANUL

Bine zici: asta-i destul.

Şi eu merg tot la Madrid:
Fac popasuri mult mai mari
Fiindcă eu mă-ntorc din Indii
Şi mi-e sufletul trudit,
Cum se-ntâmplă cu indienii
Chiar de-noată-n praf de aur
Până-n gât! Şi, dacă vrei
Să-ţi găseşti la Curte slujbă,
Cum eu ştiu ce greu răsplata
Pune capăt aşteptării,
Intră-n slujba casei mele!
Dacă-n calea laolaltă
Ne-mpăcăm, rămâi la mine
Să-mi slujeşti.

DOÑA MARÍA

Prin tine cerul

Mă proteguie. Ţi-s slugă
De-azi încolo – şi de multe
Te-oi scuti slujindu-ţi!

CĂRĂUŞUL

Crede
C-o s-ajungă-n scurt stăpână.

DOÑA MARÍA

Nu-i pe lume treabă-n care

Să nu mă pricep.

CĂRĂUŞUL

Crezare
Mai că-i dau, căci iscusinţa
I-o citeşti de pe obraz.

INDIANUL

Mi s-a spus că la Madrid

Şi la Curte e-o risipă
Straşnică de bani. Averea
Mi-am agonisit-o greu,
Şi-aş dori s-o pot cruţa.

DOÑA MARÍA

Nu-ţi va trebui familie:

Rudele ţi-aduc doar griji
Şi nu-s bune la nimica.
Singură le-oi face, toate
Câte-ntr-o gospodărie
Cer o mână de femeie.
Nu-i nimic să nu ştiu face.

INDIANUL

Deci mâncăm, şi-apoi la drum!

Îţi voi da simbrie bună.

DOÑA MARÍA

Oh, noroace! Cum răsfeţi

Tu pe cei loviţi de soartă!
Însă n-ai mai fi noroc
De n-ai nimeri ca orbul!

Sfârşitul actului întâi.

 ACTUL AL DOILEA

SCENA I
O sală în casa doñei Ana.
Don Juan şi Contele.

DON JUAN

Graţia şi desăvârşirea
Cu virtutea-n ea se-ntrec.

CONTELE

Nopţi fără de somn petrec.

Sunt gelos. Mi-ascund pornirea.
Caut doar să-i fiu plăcut.
Drept răsplată,-asupra-mi plimbă
Ochi uituci. Vezi, asta schimbă
Făt-frumosu-n zmeu hirsut!
Ochi-de-oţel, cum n-am văzut...

DON JUAN

Conte, nu văd ce-ţi lipseşte:

Faptul că te preţuieşte
E-al iubirii început.
 CONTELE

Începutul ăsta ţine

De vreo patru săptămâni,
Şi tot la-nceput rămân.
Spune tu, să fii ca mine,
N-ai fi disperat?

DON JUAN

Vezi, toate
Ţi-s pedeapsă când iubeşti
Şi i-o spui, zelos cum eşti.

CONTELE

Sunt zelos? Gelos sunt, poate.

Doña Ana plânge-amarnic
O iubire: nu mă vrea.
Astăzi gelozia mea.

DON JUAN

Dac-o bănuieşti zadarnic?

CONTELE

Sunt gelos pe ce-mi închipui;

Pe ce ştiu nu sunt gelos,
Îmi fac spaime de fricos,
Şi-n pofida mea, văd chipu-i
Lâng-al unui Făt-frumos.

Intră Martín.

SCENA A II-A
 Aceiaşi, Martín.

MARTÍN

Nava ta un promontoriu
Calm curând îşi va afla.
Intru. Şi ce văd? Pe ea:
Venus vie, de ivoriu.
Muze de poeţi latini:
Daţi-mi, s-o pictez verbal,
Ghiers de ram de portocal
Înflorit, de prin grădini
Cum găseşti doar la Valencia,
Sau la miazăzi-n Sevilla.
Ea dansa o zapatilla30
Ca la Vera de Plasencia.
Ca să-ncep de jos, cu ce-i
Ţine turnul de zăpadă
Care e făptura ei,
Poartă numai treizeş’trei
La pantof, cât pot să vadă
La distanţă ochii mei.

CONTELE

Treizeş’trei? Mult. Nu se poate.

MARTÍN

Conte, ştiu eu ce vorbesc:

Treizeş’trei, şi mă-nvoiesc,
De m-ăi prinde că greşesc,
Treizeş’trei să-mi tragi la spate.

DON JUAN
30
Zapatilla: vechi dans spaniol, în care zápata (sandala) joacă un mare
rol.
 Cum văzuşi?

MARTÍN

O pelerină
Mi-a dat voie, desfăcută;
Şi-ástfel şi-a lăsat văzută
Bogăţia ei deplină.
Ea, văzând că-mi place mie
Să mă uit, ceru sandale,
Şi le puse-ntre paftale
Ramuri verzi de iasomie.

DON JUAN

Cred că-i vorba chiar de ghete.

Dansul cere glezna strânsă.

MARTÍN

Alea-s sus pe pulpă, însă

Mai văzui eu şi-alte fete
Ce purtau aşa sandale
Mici, că mai-mai să le iei
Când la pântec ai cârcei
Drept pilule medicale.
Că-ntrebai de-i musai s-aibă
Doamnele simandicoase
Gleznele ca ea, borţoase.
Şi ea surâzând: „La naiba”
– Spuse – „ce politicoase
Lucruri ceri; dar când femeia
Ε de neam, ştii, vorba ceea:
Calu-i cal cât nu-i vezi oase
Ci doar muşchi”.

CONTELE
 Deştept răspuns.

DON JUAN

Are cap.

MARTÍN

Lăsând să-i cadă

Pelerina grea, brodată
Cu ceapraz, tot ce-a ascuns
Pân-atunci ieşi-n lumină.
N-o fi vrând ea să te vadă
Ca pe dânsa eu, deodată,
Dar se pregătea să vină
Într-aici, şi nu-n veşminte
De solemn ambasador.
Cred că va veni, señor.
De-ţi ţii vorba dinainte
Dată, de-a-i fi bun părtaş
De taifasuri.

CONTELE

Nu mă-mpac
Cu-aşa roluri. Ce slab leac
Pentru-amorul meu trufaş!

DON JUAN

Muzică şi versuri, cred,

I-ar plăcea în astă seară.

CONTELE

Ce nebuni o înşelară,
Zugrăvindu-mă poet?
Intră doña Ana, în haine lumeşti, fără doliu; Juana, muzicanţi.

SCENA A III-A
Aceiaşi, doña Ana, Juana, muzicanţi.

DOÑA ANA

Conte, te mai poţi căina

Că-mi semnezi în alb chitanţă?

CONTELE

Dac-o spun, cu siguranţă

Sunt sperjur: ştiu c-aş semna
Credite şi veresie,
Căci un gaj ca ăsta demn e
De oricât. Şi drag mi-e semne
Să mai văd, de prietenie.

DOÑA ANA

Luaţi loc. Conte, senioria

Voastră, ierte-mi de vă vreu
Azi amant, dar nu al meu
Ci al muzei. Poezia
Şi cu muzica-mpreună
Să ne nalţe astăzi firea.

CONTELE

Mie-mi spune-nchipuirea
Că povestea nu-i a bună.

DOÑA ANA
Nu stai jos, señor don Juan?
Ce sălbatic văr mai ai!

DON JUAN

Vinovat când mă găseai

Mă năpăstuiai în van:
Dar te-ascult şi stau.

CONTELE

Cât cântă
Dânşii, noi doi să vorbim.

DOÑA ANA

Vrei neobrăzaţi să fim

Vorbind doi? Mă înspăimântă:
Stăm în trei, cât dânşii cântă.

MUZICANŢII

„La ce bun să ai seninul

Tot în ochi, când nu-i îndrepţi
Înspre mine, şi te-aştepţi,
Câte-ndur de mult, puţinul
Ce mi-ai dat să-l urc în preţ

DOÑA ANA

Nu-mi prea place când se cântă

De „senin” şi „ochi”.

CONTELE

De ce?
Cerul nu-i, când îşi spăimântă
Nourii care-l frământă,
Tot de-azur?

DOÑA ANA

Despre femei
Nu se poate la fel spune
Dacă pot să li se-adune,
De la toţi câţi trec, scântei.
Despre cer, măcar de-ai spus
Că un văl de-azur senin e,
Ochii cerului, vezi-bine,
Soarele şi luna nu-s,
Cum apar în versuri, line,
Căci se-alungă.

CONTELE

Ai dreptate,
Cântecul iertare-ţi cere
Fiind de alta părere:
Ce versuri neobrăzate!

DON JUAN

Dar mai sunt şi alte teme,

Şi-alte versuri sunt de spus.

DOÑA ANA

Conte,-ncepe.

CONTELE

Ţi-am compus,
Ţie, şase cantilene.
Să le spun...
 DOÑA ANA

Ba nu, mai bine

Dă-mi-le în scris.

CONTELE

În scris,
De ştiam, le-aş fi trimis.

DOÑA ANA

Ar fi bine de le-ai ţine

Pentru cine le-ar citi.

CONTELE

Să vă spun atunci sonetul

Despre când intră procletul
De englez la Cádiz...

DOÑA ANA

Zi.

CONTELE

Umblând englezul cu-nşelătorie,

Căci leul Spaniei doarme-n cuibul maur
Având pe piept, drept za, Lâna de Aur,
Parfum de mosc şi ambră drept tărie,

Drept lănci de Marte-având aripi de graur,

Biet amoraş cu zbor de păpădie,
Rănind curtenii doar, căci nici nu ştie
Decât fura al inimii tezaur,

Armă englezul vase, şi cuprinse

 Nisipurile Spaniei, încinse
De cristalina mărilor verigă.

Dar cum, sub spaniola colonadă,

Zări pândindu-l umbra de leu-rigă,
Lasă pe ţărm doar putina spălată31.

DON JUAN

Ce condei într-aripat!

DOÑA ANA

Asta da, e temă-n lege.

DON JUAN

Bine-l mai pictă pe rege.

DOÑA ANA

Ε de cer bine pictat.

MARTÍN

Bun sonet!

CONTELE

Nepublicat.
Nu sunt mulţumit de el.
Hotărâţi voi.

DOÑA ANA

31
Sonetul acesta face aluzie la intrarea englezilor în portul Cádiz, la 1625,
când au fost înfrânţi, în ciuda superiorităţii lor numerice.
 Ba, de fel!
Nu fi încăpăţânat.

DON JUAN

De modest ce e, se scuză.

DOÑA ANA

Poate râsul, doar, să-mi vină.

CONTELE

Zi-i, poeta mea divină.

MARTÍN

Linişte. Vorbeşte-o muză.

DOÑA ANA

Iubea pe cine n-o iubea, ingrata,

Urând cumplit pe cel care-o iubea.
Cu cine nici nu-i răspundea, vorbea
Şi cui vorbea duios cu ea, răsplata

I-o da, urmând pe cel ce-o părăsea,

Şi părăsind pe cel ce-ar fi urmat-o
Dispreţul celui drag a-nflăcărat-o:
Pe cel aprins de ea-l dispreţuia.

Iubire, dă-ţi puterea ta făpturii

Şi zimţii care-o rod asemeni fă-i-i.
De moare viul, va trăi ce moare.

Dă fierului tot fier, văpăi – văpăii

Pentru-a-ndrăgi pe cine drag o are
Ca ura s-o reverse-asupra urii...
 CONTELE

Laudă-te tu, căci minte

Gura ce te-ar lăuda.

DOÑA ANA

Don Juan, nu ne spui ceva?

DON JUAN

Un sonet aveam în minte:

O fată cu ulciorul, lângă râu,

Decât argintul lui mai luminoasă,
Cu glezna albă din sandală scoasă,
Regină cu pestelca prinsă-n brâu,

Cu mâna ca de fildeş de frumoasă,

Ştiind şi pe-un boier să-l ţină-n frâu.
Spălând ca neaua rufele la râu,
Statuie-mi pare-n totul armonioasă.

De întâmplare-mpins, ori de ursită,

S-o văd umplând ulciorul greu din ape,
Mi s-a aprins, mocnit, în suflet, jarul.

Şi pizmuind fântânile, amarul

Meu, zice: „La ce bun, să rogi izvorul,
Când ochii mei ţi-l umplu mai de-aproape?”

DOÑA ANA

Proaste versuri.

DON JUAN
 N-am mai bune.

DOÑA ANA

Cum, tu, nobil înţelept,

Te-njoseşti cu aşa subiect?
Nu ţi-o iert, orice mi-ai spune.

CONTELE

Doña Ana grăi bine.

DON JUAN

Dac-ai şti tu ce ştiu eu

Despre-acest subiect al meu,
I-ai cânta şi tu, ca mine,
Frumuseţea de nespus
Ce-ţi deşteaptă-n suflet dorul.
Şi-ai vedea că autorul
N-a minţit în câte-a spus.

DOÑA ANA

Dacă prin acest sonet

Vrei să-ţi cruţi iubita, care,
Nobilă pe cât se pare,
Rangu-şi ţine în secret,
(Obiceiuri de poet
Cunoscute-n lumea mare),
Treacă-meargă! Dar cumva
Dacă nu-i aşa, e rău.

DON JUAN

Şi de nu v-aş înşela
Aş avea vreo vină eu?
Nu departe de aici
Stă frumoasa Isabel:
Dorul ei, cumplit oţel,
Inima mi-o sfredeli.
Slujnică-i la un indian
Ce-a sosit la Curte-acum
Întrecându-se cu gluma,
Vânând ranguri şi colan
Şi-alte-onoruri, peste-averea
Strânsă dincolo de-ocean.

DOÑA ANA
(Contelui)
Vezi, murí şi învié
Pentru-atât.

DON JUAN

Ce mă răpuse
Fata cu ulciorul fuse,
Fata cu ulciorul e!
Din ulcior băui amor;
Apa ce-o băui de jar e.
Ea sirenă-mi fu, el – mare
Sau ocean potopitor.
Din ulcior băui venin:
M-a ucis ulciorul.

DOÑA ANA

Dacă
Lui Martín ar fi să-i placă
Fata asta, aferim!
Dar un cavaler, un ins
Cum eşti...

DON JUAN

N-am de-ales, mă crede

Cel mai rece om, se vede,
Uneori, pe loc aprins.
E, din tălpi şi până-n creştet,
Într-atâta de ciudată,
Că nu-i floare minunată
Să nu pară frunziş veşted
Lâng-obrazul ei de fată.
Nobil ştie să se poarte
Chiar şi-n strai de umilinţă.
Cere bună-cuviinţă
De la toţi. Şi de la soartă!
Eu, într-un cuvânt, n-aş şti
O femeie mai aleasă
Să mérite-a-mi fi mireasă.

DOÑA ANA

Vezi că sunt şi eu pe-aici

Şi-i de-a dreptul o ocară
Ce-ai rostit pe negândite.

DON JUAN

Am rostit lucruri simţite.

N-am crezut c-au să te doară.

CONTELE

Pleci? Dar unde te grăbeşti?

DOÑA ANA

Izgonită plec.

DON JUAN

De cine?
Spus-am ce nu se cuvine?
 DOÑA ANA

Josnicia de-o iubeşti,

N-ai drept s-o compari cu mine.

Ies doña Ana şi Juana.

SCENA A IV-A
Contele, don Juan, Martín. Apoi Juana.

CONTELE

Eu îi dau dreptate ei.

MARTÍN

S-a dus naibii sfatu-n trei!

DON JUAN

De ce spun chiar tot ce-mi vine?

CONTELE

Să-i spui ei că nu ştii damă

Cum e dama de ulcior,
Nu-i un fapt insultător?

DON JUAN

De ce?

JUANA
 Conte şi señor,
Vii? Stăpâna mea te cheamă.

CONTELE

Vrea, sunt sigur, să m-oprească

Să-i mai calc cu tine-n casă.

Contele şi Juana ies.

SCENA A V-A
Don Juan, Martín.

DON JUAN

Crede ea că mult îmi pasă

Dac-o să mă pedepsească.
(Către Martín.)
Să-i spui contelui aşa:
C-am plecat să văd ce face
Isabel.

MARTÍN

Iubeşti ce-ţi place.

DON JUAN

Da, Martín, şi iarăşi da.

MARTÍN

Păi, iubeşte-o dacă vrei:

Lunca-ţi place câteodată
Cât grădina cultivată.
 Şi sunt toate, tot femei.

Don Juan şi Martín ies.

SCENA A VI-A
Doña María îmbrăcată sărăcăcios, cu sandale şi şorţ, şi Indianul.

DOÑA MARÍA

Află deci, domnia-ta,

Că, de te mai porţi ca azi,
Nu-ţi mai stau în casă-un ceas.

INDIANUL

(Cugete, nu te-nfuria
Că-i onoarea-n joc aici.)
Isabel, jur pe cuvânt
Că n-am să mai fiu nicicând
Necuviincios cum zici.
De-ţi dispreţuieşti făptura,
Frumuseţea, cuviinţa,
Îmi voi da şi eu silinţa
De-a-ncerca să schimb natura.

Indianul iese.

SCENA A VII-A
Doña María, singură.

DOÑA MARÍA
Vremuri de schimbare pline,
Sărace-n statornicii:
De la multe la puţine,
De la niciun ban, la mii.
Cum de-n aşa scurt răgaz
Mi-aţi putut zdrobi mândria,
Vanitatea mea, trufia
Azvârlindu-mi-o-n obraz?
Cu ce orb dispreţ priveam
Orişice-mi trecea prin faţă:
Tot ce oamenii răsfaţă:
Rochiile ce primeam
Le dădeam să le refacă.
Scrisorile le rupeam,
Şi dintre bărbaţi, găseam
Că niciunul nu-i să-mi placă
Demn, chiar de-ar fi fost să-mi dea
Stelele din cer furate.
Ca un vis trecură toate
Câte-au fost. Azi pot cânta:
„Mândre flori, vă pot eu spune
Că trecutul e-un mormânt.
Ieri – eram ca voi, minune,
Azi – nici umbra mea nu sunt”
Flori ce-n roua dimineţii
Vă treziţi de cum dau zorii
Întrecându-vă cu sorii
În trufia frumuseţii:
Doar o clipă-i cursul vieţii.
Mândră-am fost, ca voi, pe lume
M-am crezut şi eu minune;
Dar cum nopţi urmează zilei,
Cunoscui amarul milei.
„Mândre flori, vă pot eu spune”
O minune-am fost, din cer,
Pentru toată-Andaluzía.
O minune! O, María!
Ce departe-s azi de ieri.
Flori plăpânde, primul ger
Vă va face precum sunt.
Azi, în ieri când mă împlânt
Înţeleg, privind la mine,
Ce-aţi putea şi voi reţine:
„Că trecutul e-un mormânt”.
Tu, garoafă-mpărătească,
Nu te-ndemne la trufie
Purpura: şi nici să-i fie
Prícina să se mândrească
Albăstrimea lui cerească
Stânjenelului. Tu, spune,
Nalbă, crezi că eşti pe lume
Fără moarte? Sau voi, crini,
Veţi trăi în veci, senini?
„Ieri – eram ca voi, minune”.
Mâine, toate vor fi ieri.
Mâine,-ncrederea nebună
Vor veni să v-o răpună
Nopţile cu mâini de ger.
O minune-am fost, din cer;
Azi, din milă-s pe pământ
Şi mă simt ca frunza-n vânt,
Ce nici vie nu-i, nici moare.
Ieri, ca ruptă-am fost din soare,
„Azi – nici umbra mea nu sunt”.

Intră don Juan.

SCENA A VIII-A
Doña María, don Juan.

DON JUAN

M-am ţinut de vorbă, vezi,

Isabel? Dar, încotro?

DOÑA MARÍA

Încotro dar, Isabel?

Încotro mă mână dorul.
Ai crezut cumva că n-am
Dram de minte-n cap, ia spune

DON JUAN

Văd eu bine că ai minte.

Chiar mă-ntreb adesea dacă
Nu te faci că nu-nţelegi.

DOÑA MARÍA

Ce nu-mi place, nu-nţeleg.

Totuşi, zău că-i de mirare
Ca un nobil cavaler,
Chipeş cum te văd că eşti
Şi galant, să se scoboare
Până la femei ca mine.
Eşti sărac?

DON JUAN

Ce vorbă-i asta,
Să mă-ntrebi dacă-s sărac?

DOÑA MARÍA

Fiindcă, dacă n-ai avere

Ca să năzuieşti mai sus,
Văd de ce-ţi faci socoteala
Că mai bine-i faci ochi dulci
Uneia ce te-ar costa,
Cum socoţi, nişte sandale,
 Nişte calţavete-acolo,
Vreo pereche de ciorapi,
Panglici roz, vreo pălărie
Pentru mers la râu, de soare,
Şorţuri aspre de in gros,
Sau papuci fără ceaprazuri,
Nici canafi, ce-odinioară
Dau femeilor mers mândru,
Argintând subt paşi pământul.
Castaniete şi broboade
Nu-s un cap de ţară. Dar,
Pentru câte poartă azi
Doamnele din lumea mare,
Jur pe îngeri, nu-i destul
Nici argintul tot din mina
De la Potosí32 şi nici
Perlele-ncrustate-n aur
Din regatele-orientale.
Cred că te-ar costa mai mult
O dantelă veneţiană
Decât o armată-ntreagă
De spălătorese.

DON JUAN

Vezi,
Dac-ar şti să te reflecte
Şi oglinda, la-nălţimea
Reflectării ce-ai rostit,
Că te-am îndrăgit m-ai crede.

DOÑA MARÍA

A, reflex şi reflectare.
Bun. Spui asta ca şi cum

32
Potosí: astăzi capitala departamentului bolivian cu acelaşi nume.
Odinioară colonie spaniolă. Oraş celebru pentru minele sale de argint.
Ai fi sigur că-s în stare
Să te înţeleg. Iar eu
Te încredinţez că pot.
Însă m-am deprins să-mi spună
Doar cuvinte grosolane
Un nemernic de-indian:
„Du-te-ncolo, vino-ncoace,
Lasă aia, ia-o asta!
Ai spălat tigaia ceea?
Adu apă şi fă focul!
N-ai pus sare la mâncare!
Nu-i destul de acru borşul!
Spală-mi asta, dă-mi batista!
Prea mult zahăr risipeşti!
Dă-mi oghialul să mă culc!
Să mă scoli de dimineaţă!
Pune masa: viu îndată!”
Şi-alte gingăşii ca astea
M-au făcut să-mi pierd auzul
Pentru lucruri mai plăcute,
Nu doar că nu le-aş pricepe.
Dar ce vrei, la urma urmei?

DON JUAN

Să mă vrei, la urma urmei.

DOÑA MARÍA

Mi-ai întors-o-n doi peri, vorba,

Scurt şi cu repeziciune.
Bine-am zis eu că gândeai
Că la mintea mea cea scurtă
Nu se-ncap ocoluri lungi,
Ci-i nevoie de grai verde.
Doar că, „de mi-i negru chipul
– Cum zic negrii, – ’s alb la suflet”,
Chiar dacă mă vezi în zdrenţe.
Deci vorbeşte cum ţi-e portul.

DON JUAN

Eu, frumoasă Isabel,

Câteodată când te văd
Slujnică, îmi pierd respectul.
Dar, privindu-ţi faţa mândră
Mi-l redobândesc pe dată.
Şi să nu te necăjească
Dacă-ţi spun dorinţa mea,
Căci, dacă-şi ajunge ţinta,
Orice mijloc e perfect.
Ce spui de vorbirea asta?

DOÑA MARÍA

Că, deşi-i cinstită-n spuse,

Ce rosteşte tot nu-mi place
Dacă-i cum pricep că spui.
Dumneata, pe câte-mi pare,
Ridicaşi asupră-mi spada:
Ripostai; fandaşi: fugii
Şi descoperindu-mi flancul,
M-ai rănit, ca încheiere,
Cu un gând pieziş şi rău.
Dar, señor, pe viaţa noastră-a
Amândurora, nu vreau
Să-mi înfrângi zeloasa cinste
Având mâinile-narmate.
Potolească-ţi-se mâna;
Potoleşte-ţi şi dorinţa,
Căci n-avem să fim prieteni
Dacă nu te porţi cinstit.

DON JUAN

Isabel a mea, ce vorbe!

„A mea” zisei? Doamne, mint!
Tu, gândind că sărăcia
Îmi dă ghies să-ţi fac ochi dulci,
Să te caut, să te rog,
Eşti departe de pricína
Dreaptă-a dragostei ce-ţi port.
Căci, pe ceruri, Isabel,
Jur că pentru tine sufăr
Şi dispreţuiesc femeia
Cea mai nobilă şi mândră
Din împrejurimi, căci mie
Mai de preţ îmi e nojiţa
De la-ncălţămintea ta,
Decât perlele ce poartă
Ea la gât. Şi mai de preţ
Mi se pare-n mâna ta
Ăst ulcior, care-şi încarcă
Din fântânile uitării
Limpedele lui cristal,
Când la dulcele tău zâmbet
Se-mbulzeşte apa-n el,
Pizmuind pe cea dinuntru
Cea care-a rămas afară
Şi dorind să-l umple, doar
Ca s-o ţii mai iute-n braţe
Tu, la pieptul tău ducând-o
Şi la tine-acasă-apói,
Decât spléndida caleaşca
Ce-şi dă-n lăture portiţa
Şi perdeaua de mătase
Ca dintr-însa să coboare,
Cu briliante la inele,
Doamna cea din lumea mare,
Ce-şi arată la fereastră
Bucla din pieptănătură:
Cârlionţ ce, pentru-atâţia,
S-a vădit cârlig de undiţi...
Eu m-aş mulţumi de-ai spune,
Dulce Isabel: „Mi-eşti drag”,
Îţi vreau sufletul prieten,
Căci iubirea nu-i doar trup.
Ce-mi răspundeţi, ochii mei?

DOÑA MARÍA

Ochii mei, vezi, nu mai pot

Să-ţi răspundă nicidecum,
Dacă zici că nu-s ai mei.
Cât priveşte vrerea mea,
Cred că pot să-mi iau această
Libertate şi să-ţi spun
– Tot voiai un suflet – că eşti
Omul cel dintâi a cărui
Dragoste nu i-o resping.

DON JUAN

Doar atâta, Isabel?

DOÑA MARÍA

Nu-i destul? Atunci mai află

– Treacă la cântar şi asta –
Nu-mi displaci.

DON JUAN

Cum Isabel?
Doar atât?

DOÑA MARÍA

Ei, ce te-apucă?
Ori te mulţumeşti, ori iau
Îndărăt şi ce ţi-am dat.
 DON JUAN

Vrei să-mi dai s-alint o mână?

Cu toate că mi-e cam frică
De când te-am văzut la scrimă
Ce isteţ mai ştii să-nvârţi
Spada albă de oţel.

DOÑA MARÍA

Dumneata nu mă cunoşti.
Jur c-am omorât un om
Aşa cum mă vezi.

DON JUAN

Cu ochii...
Mai c-aş crede-o.

DOÑA MARÍA

Du-te-acum
Fugi, că iaca şi stăpânul.

DON JUAN

Unde să te-aştept diseară?

DOÑA MARÍA

La fântână, cu lacheii.

DON JUAN

Aibă-mi-te-n pază cerul.

Don Juan iese. Intră Leonór.

 SCENA A IX-A
Doña María, Leonór.

LEONÓR

Isabel.

DOÑA MARÍA

Ce-i, Leonór?

LEONÓR

Tot cu el stai să vorbeşti?

DOÑA MARÍA

Tot.

LEONÓR

Păi, nu-l dispreţuieşti?

DOÑA MARÍA

M-a uimit atât amor.

Şi te pot încredinţa
Că şi eu simt că-l iubesc.

LEONÓR

Rangul lui cavaleresc

Parcă râsul ţi-l stârnea.
Merită să râzi, cred eu,
Căci prietenia cere
Rang egal, egală-avere.

DOÑA MARÍA

Şi stihiile cu greu
Şi-ar afla-mpreună locul,
Căci pământul apa-l sapă,
Aerul ia vămi din apă,
Şi-mpreună ucid focul.
Dar cum el nu mă-mbie
Decât să-l iubesc, ce-aş pierde
De-mi las gândul să-l desmierde?

LEONÓR

Mult.

DOÑA MARÍA

Cum?

LEONÓR

Mult, am spus.

DOÑA MARÍA

De ce?

LEONÓR

Păi, s-a-ndrăgostit de el
Doamna mea.

DOÑA MARÍA

De unde ştii?
 LEONÓR

Luísa-mi destăinui:
Şi-l vrea soţ chiar, Isabel.
Aşadar, de n-ai pus miza
Dă jos cartea şi zi „pas”.

DOÑA MARÍA

Sigur ştii?

LEONÓR

Da, ştiu de-un ceas.

DOÑA MARÍA

Prea târziu ţi-a spus Luísa.

Prea târziu îmi spui. Nu doară
Că el s-ar putea cumva
Lăuda cu ce i-aş da,
Dar mi-e drag, şi-o să mă doară.
Proastă-am fost să cred că-mi poate
Mie fi sortit don Juan
Căci don Juanii nu în van
Tot don Juani sunt pentru toate.

LEONÓR

Vreau să-ţi dau un om în loc,

Ce-i prieten cu al meu.
E-ndrăzneţ, dar nu e rău,
Şi-i voinic, şi plin de foc.
N-ar putea să-i sufle-n ciorbă
Nici grăjdari, nici vizitii:
Ε de la spălătorii.
Poţi intra cu el în vorbă.
Fii stăpână-n sat la tine,
Ce te-ncurci cu don Juanii?

DOÑA MARÍA

Stăpânei tale-i plac banii,

Sau bărbaţii?

LEONÓR

Ba, cam ţine

La un conte, paj-de-onoare,
Ba-l vrea şi pe Făt-frumos,
Pe don Juan.

DOÑA MARÍA

Cu ochii-n jos,
Acest soi de văduvioare
Văd mai bine pe subt pleoape.

LEONÓR

Cum şi-a îngropat bărbatul,

I s-a şi părut larg patul.

DOÑA MARÍA

Îl iubeşte?

LEONÓR

Soţi’s aproape.

DOÑA MARÍA

Ia-ţi ulciorul, să grăbim

Către luncă.
 LEONÓR

Pedro vine
Cu al meu, şi se vor ţine
După noi, el şi Martín.

Leonór iese.

SCENA A X-A
Doña María, singură.

DOÑA MARÍA

Cât sunt eu de norocoasă

Doar iubire-mi mai lipsea
Şi iubirea-apoi să-mi dea
Şi rivali, să fiu geloasă.
Nu-mi era de-ajuns că duc,
Ca să nu fiu la-nchisoare,
Viaţa asta. Trebui’, oare,
De iubit să mă apuc?
Şi-ncă de-un iubit ce moare
După alta? Sunt nebună?
Fată cu ulciorul plin,
Serafim prea-cristalin,
Lasă-l jos, că nu-i a bună.
Tot mai bine sunt ce sunt
Dacă nu-s ce-am fost pe lume.
„Mândre flori, vă pot eu spune
Că trecutul e-un mormânt”

(Doña María iese.)

 SCENA A XI-A
În luncă lângă o fântână.
Martín, Pedro.

PEDRO

Şi, zi, zveltă-i e făptura?

MARTÍN

Aşa-mi spune Leonór:

Că, pe drum pân’ la izvor,
Cască toţi la dânsa gura.
Perlă únică la număr,
Vâră fetele în boală
Când se strâng la râu, de spală,
Cu ulcioarele pe umăr.
Păi, muiere-i, când don Juan
Vărul contelui meu, domn
De neam, nu mai are somn,
Jigărit ca un motan!
Şi-i tot caută în coarne,
Parc-ar fi doamnă sus-pusă...
Pe-un don Juan, grăieşte-o spusă,
Mintea n-are să-l răstoarne,
De grea ce-i, cu susu-n jos.
Noaptea vine la izvor
După dama cu ulcior,
Ca un paj nenorocos,
Şi nici doarme, nici mănâncă.
Ea în slujbă s-a băgat
La indianul cel bogat
Şi hapsân, dar prea bun încă,
Dac-o lasă la fântână.
Eu – degeaba-i bag lui vină,
Fetelor li-i drag să vină
Că li-i tare la-ndemână
Cu ulcioare-n mâini să plece
La pârâu, să vadă lume
Şi să ştie ce anume
Primprejur se mai petrece.
Stau şi flecăresc într-una
Spălând rufe la izvor.

PEDRO

Spune-mi, crezi că fata-i bună

Pentru mine, să mă-nsor?
Pentr-un om cum sunt, cămaşa
Nunţii merită s-o coase?

MARTÍN

Feţe mai simandicoase

Au peţit-o, drăgălaşa.

PEDRO

Dacă-i fata mândra mea,

Fac pe loc scuturătură
Cu orice lepădătură
Ce-aş simţi că i-ar plăcea.
Un cuţit, până-n prăsea
Vâr în ei, în fiecare
Cum îl prind. Şi, pe spinare
O fac vânătă pe ea.

MARTÍN

Nici n-o ştii, şi te şi-nfoi.

PEDRO

O trăsură văd că vine.

 MARTÍN

Hait! Don Juan cu doña-n doi.

PEDRO

Pe cinci butii şi-un butoi!

Văduvioara-i damă bine!

Doña Ana, Juana şi don Juan.

SCENA A XII-A
Aceiaşi, doña Ana, Juana şi don Juan.

DON JUAN

V-am recunoscut trăsura.

Contele-a rămas pizmaş
Că-n trăsură-ai vrut să-l laşi,
Şi-acum spumegă-n el ura.
M-am grăbit să văd ce-ai vrut,
Fiindcă nu cobori degeaba
Din trăsură.

DOÑA ANA

Asta-i treaba
Mea, dar prícini am avut.
Prícina eşti dumneata,
Căci ştiam că la fântână
Ţi-afli-a inimii stăpână
Şi că te-aş putea afla.

DON JUAN
Bună slujbă mi-ai găsit
Ori catâr, ori sacagiu.

DOÑA ANA

Eu, señor don Juan, te ştiu

Şi-ţi ştiu gustul. M-am gândit
Să viu şi eu cu ulciorul.
Ei, Juana, unde-i oala?

DON JUAN

Îţi sărut, pentru regala

Ta batjocură, piciorul.

DOÑA ANA

Vreau dat gata să te văd.

Eu sunt fata cu ulciorul
Care caută izvorul.

DON JUAN

Ce-ţi veni?

DOÑA ANA

Vreau să te-mbăt.

DON JUAN

Ei, prea mic îţi e stacanul

Ca să-şi uite ne’mplinirea
Cel ce l-a rănit iubirea.

Intră doña María, şi Leonór, cu ulcioarele.

 SCENA A XIII-A
Aceiaşi, doña María, Leonór.

DOÑA MARÍA

Mie-aşa mi-a spus indianul:

Că-n grădină la Palat
– Ştii, ca la Palat: arhivă
De bârfeli, şi, deopotrivă
Câte-un fapt adevărat –
Toată lumea povestea...

LEONÓR

Că femeia îl ucise
Pe cel care-i necinstise
Tatăl? Bravo ei.

DOÑA MARÍA

Spunea
Că nemaisperând s-ajungă
A o prinde, procurorul
Ceru regelui, seniorul
Nostru (aibă viaţă lungă!),
Să-şi rostească singur voia.
Şi că regelui i-ar place
Să fie lăsată-n pace.

LEONÓR

Păi, i-a dat doar ghes nevoia:

Tatăl ei nevinovat
Şi-l văzuse necinstit.
Şi, zi, nu s-a mai ivit
După ce s-a răzbunat?

DOÑA MARÍA

Nu mi-a spus mai mult nimica.

Eu m-am mulţumit să ştiu
Că, în locul ei să fiu,
Cinstea nu mi-ar fi mai mică.

LEONÓR

Fă-mi întreagă bucuria:

Nu ţi-a spus cum o chema?

DOÑA MARÍA

Nu ţin minte. Stai! Ba da:

Parcă-a spus doña María.

MARTÍN

Sunt aicea doi scutieri

Pentru voi.

LEONÓR

Vezi, Isabel,
Ăsta e flăcăul cel
Ce te vrea.

DOÑA MARÍA

O, cavaleri!

MARTÍN

Haide, nu fi ruşinos.
Vino şi vorbeşte.
 PEDRO

Stau
Şi mă uit, fără să vreau,
Tot la chipul ei frumos,
Mândră-a inimii aleasă:
Sunt al tău pe veci, de azi.

DOÑA MARÍA

Domnul să te aibă-n paz’!

(aparte)
Ce lungan!

PEDRO

Căzu în plasă
Mreana. Moartă-i după mine!

DOÑA MARÍA

Cu doi-trei ca el duci, cred, o

Grea galeră, ca pe şine,
Până-n ţărmul vastei Chine,
Don Fadrique de Toledo33!

PEDRO

Hai, dă-mi mâna. Vrei alviţă?

DOÑA MARÍA

De nu-ţi ţii laba frumos,

Să nu te culeg de jos
Cât eşti de lungan, bădiţă!
33
Don Fadrique de Toledo: duce de Alba, amiralul flotei spaniole, la
sfârşitul secolului al XV-lea.
 PEDRO

Nafura şi panahida!
Asta e femeie-n lege.

DOÑA MARÍA

Când nu sameni, nu culege.

PEDRO

Marţ mă face. Pierd partida.

Pentru ochii tăi senini,
Ca să-i văd ne’ntunecaţi,
Spintec cinci mii de bărbaţi,
Isabel, şi e puţin.
Fii mai blândă, serafin.

DOÑA MARÍA

Lasă-mă, să nu m-apuce.

PEDRO

Colo-n crâşmă-n colţ, la „Duce”,

Sunt popice. Hai, Martín.

MARTÍN

Hai, şi nu cruţa paraua

Că se moaie ca bumbacul.

PEDRO

Când strângi chinga să-i pui şaua

Zvârle, mă, de vezi pe dracu.
 Martín şi Pedro ies.

SCENA A XIV-A
Doña Ana, Juana, don Juan, doña María, Leonór

DOÑA ANA

Nu te pune-n faţa mea,

C-am prins eu destule semne
Ca să ştiu că asta-i fata
Care-ţi place.

DON JUAN

Ε cu dânsa
Leonór. Nu-ncape vorbă:
Isabel e. Alta-n lume
Mai păşeşte-aşa de mândră?

DOÑA ANA

Când o văd, señor don Juan,

Îţi iert vina de-a iubi-o.

JUANA

Îmbrăcată cum se cade,

Fata asta pune-n umbră
Orice doamnă de la Curte.

DON JUAN

Spune-aşa ca să mă-ncerce?

DOÑA ANA
Aş dori s-o văd mai bine.
Spune-i, dumneata, te rog,
Că-i aici o doamnă care,
Cum e bólnavă, doreşte
Din ulciorul ei să bea.
Nu degeaba, se-nţelege:
O plătesc.

DON JUAN

Să te servesc.

DOÑA MARÍA

Leonór.

LEONÓR

Ce?

DOÑA MARÍA

Doamna ta
Şi don Juanul meu cu dânsa.

LEONÓR

Parcă te-ai cam tulburat.

DOÑA MARÍA

Doar cât nu-mi scăpă din mână

Să se facă zob, ulciorul.

DON JUAN

Doamna de coló te roagă

Să-i dai din ulcior să bea.

DOÑA MARÍA

Bucuros i-oi da, ei, apă;

Şi ţi-oi da şi dumitale
Cu ulcioru-n cap.

DON JUAN

Nu fi
Proastă.

DOÑA MARÍA

Na. Ia-l dumneata.

Poţi să ţi-o adapi şi singur.

DON JUAN

Vezi că-i lume primprejur.

O femeie înţeleaptă
Nu dă naştere la vorbe.

DOÑA MARÍA

Fie. Merg să-i dau, ca nimeni

Să nu creadă că-s geloasă,
Înălţimea ta, fii bună,
Bea şi crede-mă: ulciorul
Aş dori nu lut să-mi fie,
Ci cristal veneţian,
Dar va fi cristal, atins
De-aşa mână, ca de perle.

DOÑA ANA

Da, aş bea, căci am căzut.

 DOÑA MARÍA

Dacă apa-alungă spaima,

Bea, căci toţi, supuşi căderii
Ne aflăm: de nu-n păcat,
Cel puţin la bănuială.

DOÑA MARÍA

Am băut.

DOÑA MARÍA

Şi eu de-asemeni.

DOÑA ANA

Eu – păreri de rău.

DOÑA MARÍA

Eu pizmă.

DOÑA ANA

Dulce eşti.

DOÑA MARÍA

Ai mâini ca neaua.

DOÑA ANA
(către don Juan)
Cheamă-mi, dacă vrei, caleaşca.

DON JUAN
 Ei, Hernándo!

DOÑA ANA

Bună, fată!

DOÑA MARÍA

Bună inima să-ţi fie!

(Doña Ana pleacă)
N-o-ntovărăşeşti? Ce faci?
Curtezan eşti? Ce mai stai?

DON JUAN

Stau să-ţi dau o satisfacţie.

DOÑA MARÍA

Sunt deplin satisfăcută:

Ce mai strici la vorbe-n vânt?

DON JUAN

Isabel, nu fii nedreaptă!

Ştie Leonór prea-bine,
(Las de-o parte şi discreţia)
Că-i e Contele iubitul
Doñei Ana, şi nu eu.

DOÑA MARÍA

Drag ulcior, mai ai răbdare,

Căci ulciorul care merge
Des la apă se şi sparge.
Ce? Te sperii că-ţi poţi pierde
Toarta, c-o să-ţi crape buza?
Lut eşti. N-ai în ce te-ncrede.
Totuşi, cine-ţi spune ţie
Că nu te-ai preface-n aur
Doar atins de perla unei
Guri frumoase? Lut modest,
Ştiu că lut ai să rămâi.
N-ai să te mai duci la râu
Fiindcă-mi dau prea-bine seama
Că nu-i bine, cu-o caleaşcă
Să te-ntreci şi să te lupţi.

DON JUAN

Ce spui tu? Vezi, Isabel,

Mă condamni, şi nu-mi ştiu vină.

DOÑA MARÍA

Cu ulciorul meu vorbeam.

De-i al meu, de ce se plânge?
Du-te, Înălţimea-ta
Că trăsura nu te-aşteaptă,
Şi-i rămâne de căruţă.

DON JUAN

Plec, dar deznădăjduit.

Să faci tu una ca asta
Când ştii, ca şi Leonór,
Că nici vorbă nu-i să-mi placă
Cea pe care eşti geloasă!

Don Juan iese.

SCENA A XV-A
Doña María, Leonór.
 LEONÓR

Proastă eşti, tu! De ce-l laşi,

Supărat cum e, să plece?

DOÑA MARÍA

Inima mi-o ia cu el,

Leonór. Dar gelozia
M-a pişcat. Şi nu sunt proastă
Să nu văd nepotrivirea:
Chiar de-ar fi să mor, să ard,
Nu vreau să-l mai văd în ochi.
N-aveam eu, şi-aşa, destule?

LEONÓR

Straşnic joc, de, n-am ce zice.

Tu rămâi în deznădejde.
Şi stăpâna mea zdrobită.

Intră Pedro şi Martín.

SCENA A XVI-A
Aceleaşi, Pedro, Martín

PEDRO

Am jucat cu doi soldaţi

Şi-am pierdut şi bani şi-alviţă.

MARTÍN

Nu ştiu cum de rabdă Curtea

 Tâlhării ca astea, frate:
Pentru tras pe sfoară lumea
Câtă zarvă, câţi şnapani.
Ici popice, colo-alviţă,
Ici păpuşi, castane colo,
Fructe-n zahăr, marmeladă,
Turtă dulce îşi covrigi,
Varietăţi de bigi-bigi,
Flori, metanii pentru rugă,
Cruciuliţe şi icoane,
Şi aghiazmă, şi rachiu,
Rom de trestie, calendare,
Horoscoape şi romane
Tipărite de curând.
Staroste pe iarmaroace
Ε don Álvaro de Luna34.
Dar, tăcere. Tot aici-s...

PEDRO

Hei, ce staţi aşa plouate?

Cin’ te-a supărat, măi, fato?
Toată eşti numai alean.

MARTÍN

Cred c-o supără don Juan

Când caleaşca a urmat-o.

PEDRO

Cine mi te-a supărat?

Sece-i ochii, Isabel.
Jur că astăzi, pentru el
34
Alvaro de Luna: conetabil al Castiliei, unul dintre cei mai bogaţi şi
puternici oameni din Spania vremii, favorit al regelui Juan al II-lea. A fost
decapitat în 1453. Urmaşul lui omonim, sub Filip al III-lea, avea
răspunderea distracţiilor publice.
 Ceasul morţii a sunat.
Uită-te frumos la mine,
Isabel, că nu eu doar
Ţi-am turnat venin şi-amar
În privirile senine.
Cine-i bárbarul mişel,
Cine-i ticălosul care
Ţi-a făcut vreo supărare?
Cine-i? Spune-mi, Isabel!
Jur că-l spintec! Îl ucid!
Dacă nu cumva, de teamă,
Auzind doar cum mă cheamă
N-a mierlit singur subit.
Cum? Să-l las să vieţuiască,
Eu pe lume viu fiind?
Spune-mi cine-i, şi mă prind
Pe ce vrei, c-o să-mi plătească.
Cum ţi-ar place, doar, să-mi spui
În ce fel să-i viu de hac!
Căci mă pregătesc să fac
Secerişul vieţii lui.
Cidul35 cât e el de Cid,
Terci îl fac, îl fac piftie!
De-o fi Cidul chiar să fie,
Jur pe ceruri că-l ucid.
De l-oi prinde prin Madrid
P-ăl de mi te-a pus pe gânduri,
Îl trimit în patru scânduri
Curţii, la Valladolid36.
Căci de-ţi spun eu, Isabel,
Că-l omor, e mort, s-a zis.
Până-aici i-a fost lui scris.
35
Cidul, Rodrigo Ruy Diáz de Bivar, supranumit Cidul Campeador,
personaj semiistoric, semilegendar, (?1030–1099), unul dintre cei mai
populari eroi spanioli.
36
Valladolid: vechi oraş spaniol, unde, în 1600, Filip al III-lea a mutat
curtea regală spaniolă, revenind la Madrid în 1605. Aluzia aceasta pune
în încurcătură comentatorii în ceea ce priveşte datarea piesei.
Rugaţi-vă pentru el.

DOÑA MARÍA

Haidem, Leonór: mai stai?

LEONÓR

Tristă eşti...

DOÑA MARÍA

Mă simt mormânt.

PEDRO

Pleci? Cum?

DOÑA MARÍA

Plec aşa cum sunt.

PEDRO

Nu mi-ai spus pe cin’ să tai?...

DOÑA MARÍA

N-am chef...

PEDRO

Stai!

DOÑA MARÍA
(dându-i o palmă)
Na! Mai vrei încă?
 PEDRO

Aoleu!!

MARTÍN

Ce-i?

PEDRO

Un popic.

LEONÓR

Isabel, i-ai spus?

DOÑA MARÍA

Nimic.
Să-l întrebi de-l mai mănâncă.

Sfârşitul actului al doilea

 ACTUL AL TREILEA

SCENA I
Pedro, Martín, Bernál şi Lorenzo: valeţi.

PEDRO

Şterge-o, mă, când ţi se spune!

LORENZO

Mi-a spart capul. Ajutor!

MARTÍN

Înc-un cap spart de ulcior...

BERNÁL

Te-a lăut, Lorenzo,-n spume!

LORENZO

Păi, să nu mori?
 PEDRO

Ia-l, Bernál.
Oblojeşte-l. Vezi că piere.

LORENZO

Asta zic şi eu muiere.

Intră doña María şi Leonór.

SCENA A II-A
Aceiaşi, doña María, Leonór.

MARTÍN

N-ai timp nici să zici halal.

PEDRO

Unde sunt aşa muieri,

Pier argaţii de-a-n-picioare.

MARTÍN

Straşnici ghionţi ştie să care.

PEDRO

Ba şi fete bătu ieri.

BERNÁL

Haida-de! De fete-i zorul.

 DOÑA MARÍA

Pişti, hai, pezevenghi ce eşti?

Şterge-o, zic.

LEONÓR

Prea te pripeşti.

LORENZO

Să-mi spargi mie-n cap ulciorul?

Pe zmeoaice jur, pe iele...

DOÑA MARÍA

Om eşti tu, sau găinar?

PEDRO

Poartă şiş în brăcinar...

DOÑA MARÍA

...Şi-l înfig până-n prăsele,

Că-s deprinsă cu ucisul.
Pe-orice crai mi ţi-l înmoi
Cum se face-n sat la noi
Cu claponii; ştie şişul.

LORENZO

O omor!

PEDRO

Să-ţi vii în minţi,

Că-s şi eu pe-aici, măi frate.
 LORENZO

Şi cu ăsta de m-aş bate

Tot muiere-aş bate.

PEDRO

Minţi.

LORENZO

Hai cu mine pe maidan.

Valeţii ies.

SCENA A III-A
Doña María şi Leonór rămân singure

LEONÓR

Un duel? Încurcă-i, drace.

DOÑA MARÍA

Leonór, ce griji îmi face

Mie, crudul meu duşman!

LEONÓR

Nu l-ai mai văzut?

DOÑA MARÍA

De ieri.
 LEONÓR

Aş fi vrut să fii voioasă.

Tristă cum eşti, nu mă lasă
Inima, despre plăceri
Şi de nuntă a-ţi vorbi.
Căci s-a hotărât Martín
Şi-o să ne căsătorim,
Iar tu naşă-ai să ne fii.

DOÑA MARÍA

Bucuros v-aş fi eu naşă

Dacă nu m-aş fi certat
Cu Indianul. M-am mutat
Cu-o amică drăgălaşă
Şi trăiesc din împrumuturi.

LEONÓR

Vino la stăpâna mea.

Dânsa-n slujbă-o să te ia.
Hai, că-i timpul să te scuturi
De necazuri.

DOÑA MARÍA

Mi-e ruşine.

LEONÓR

Vino, ştii cât te iubeşte.

Vorba ta o linişteşte
Şi-i e drag să stea cu tine
De poveste.

DOÑA MARÍA
 Hai! Pe drum,
Eu ţi-oi spune pe de rost
Ce-i la râu...

LEONÓR

Eu n-am mai fost.

Fiindcă, ştii, mi-e nu ştiu cum:
Când e-aproape măritatul
Ochii toţi sunt doar pe tine.

DOÑA MARÍA

Slabă ce-’s! Doar vorba vine:

Eu, la râu îmi văd ingratul.
La Manzanares, sâmbătă ne-am dus
Teresa, Juana eu şi Catalina.
Eram ursuză, tristă de nespus.
Şi tot don Juanul meu era pricína.
Stăpânul ţi-l cunoşti doar, şi ţi-ai spus
Desigur, Leonór, ştiindu-i vina,
Ştiind cât poate ciuda să mă roadă,
Că ori mi-ieşii din minţi, ori sunt neroadă.
Am luat în mâini calupul de săpun
Să spăl la râu grămezile de ţoale.
Şi apele, de plânsul meu nebun
Umflate, îmi luau rufele la vale.
Cântau prin preajmă celelalte-ntr-un
Ritm vesel, Leonór, iar eu, de jale
Spălam cu râul lacrimilor mele:
Şi-n vânt se-nfiorau suspine grele.
Scăldat în purpuri, soarele-asfinţind
Ardea ca jaru-n apa străvezie.
Apusul se-mbrăca în nori, sclipind
În schimbătoare focuri de magie,
Când eu, lăsând şi plâns, şi-amar, şi jind,
Mi-am luat inima-n mâini, cu voinicie,
S-o storc vârtos, cu rufele deodat’,
Şi-am pus-o-ntre cearşafuri la uscat.
Când se zvântau pe funii, pe-nserate
Cămaşă albă ştiind lângă cămaşă,
Veniră de prin ferme-nvecinate
Vreo patru fete mândre, codănaşe,
Şi-ndată după ele, laţi în spate,
Iuţi de picior, cu talpa nărăvaşă,
Vreo patru-cinci voinici. Dar eu vorbesc
Şi inima-mi doar, ştie cât tânjesc.
Pe dată Juanilla-şi luă ghitara
În mână, Leonór, şi instrumentul
Acesta viu, ce freamătă ca vara
Prin lanuri, prinse-a-i zice. Pergamentul
Tamburei zugrăvi în ritmuri rara,
Nelinişte ce-ndeamnă penitentul
La lungi pelerinaje şi metanii;
Şi renvié trecutul vechii Spanii.
Dansă o seguidilla pe-ntrecute
Cu Julia, Lorenzo-n castaniete.
Şi-un tânăr, ca un cal de circ de iute,
Roti-mprejurul lui Inés corvete.
O, gelozie! Toţi îţi fac pe vrute:
Văzându-l pe don Juan, un junghi îmi dete
Prin inimă, şi-n jocul lor intrai
Să nu se bucure c-am plâns, încai.
Cu-atâta foc m-am legănat, ca grâul
Din holde-n vânt, printre flăcăi, mlădie,
Că jocul meu dezlănţui desfrâul
Uralelor; amor şi gelozie
Dansau drăceşte-n mine, şi sub brâul
Strâns, pieptul le simţeam cum mi-l sfâşie.
Şi râul tot veni să vadă, teferi
Şi tineri, cum se-alungă doi luceferi.
Cum risipeşte grindina-n câmp, stolul
Hulubilor plăpânzi, pitiţi în lan,
Cum amuţeşte tunetul, domolul
Alean al cimpoierului ţăran,
Aşa se desfăcu, tăcut, ocolul
De mândri dansatori, cu viu elan,
Văzându-se cinstiţi, pe negândite,
De feţe luminate şi mărite.
Văzut-ai cum grădini cu flori de flori,
Că nici nu poţi să le mai ştii de nume
Atât de minunate-s la culori,
Îmbracă primăvara toate-n spume?
Aşa se arătară cei doi sori
Ai Spaniei: doi regi cu mare nume;
Filip şi Isabél; şi Curtea-ntreagă
Privi cu drag la dansuri şi la şagă.
Eu, care rămăsesem murmurând:
„Mărite rege, Domnul să te ţie...”
Şi „Ţine, Doamne, Spania,-ntinzând
Pe ţări şi mări a ei împărăţie!”
M-am pomenit, când nici măcar prin gând
Nu-mi mai trecea, don Juan că-mi spune
mie,
De-alături: „Isabel a mea”. Şi-n vine
Foc curse când văzui că-i lângă mine.
– „Fă, trădător ce eşti, ochi dulci la alta,
De neam: eu sunt o biată muncitoare!”
I-am zis. Şi-am şi trecut pe loc înalta
Şi lunga punte peste râu. Mă doare
Şi-acum, când mă gândesc, şi-n piept
tresaltă
În nopţi când nú dorm, vocea-i rugătoare,
Şi mă-ndoiesc că tot ce spui e drept
Când dragostea şi ura-ţi luptă-n piept.

SCENA A IV-A
O sală în casa doñei Ana.
Doña Μaría, Leonór.
 LEONÓR

Am ajuns la mine-acasă.
Mai târziu (acum nu pot
Căci señora vine), tot
Îţi spun, ce-a putut să iasă
Între ei, din gelozie.

Intră doña Ana şi Juana.

SCENA A V-A
Aceleaşi, doña Ana, Juana.

DOÑA ANA

Ea e?

JUANA

Ea e.

DOÑA MARÍA

Dă-mi piciorul
Să-l sărut.

DOÑA ANA

Mântuitorul
Sănătoasă să te ţie!
Ei, ce vânt mi te aduce?

DOÑA MARÍA

Leonór vrea s-o cunun.

 Nu mă ştie dată-n drum
Fără slujbă, la răscruce.

DOÑA ANA

Cum? N-ai slujbă la Indian?

DOÑA MARÍA

Nu.

DOÑA ANA

De ce?

DOÑA MARÍA

Unui bărbat
Când i-a căşunat de pat,
Orice-i spui, e tot în van.

DOÑA ANA

Cum aşa? Nu te-nţeleg.

DOÑA MARÍA

Putea fi, zău, mulţumit

Că-l slujeam doară cinstit
Şi că sunt un om întreg.
Căci, atunci când i-au intrat
În iatac, pe geam, bandiţii,
Să-i ia galbenii, eu mi ţi-i
Izgonii, şi l-am salvat.
Tocmai l-întrebau de chei,
Şi-am luat eu, femeie,-o spadă,
Şi de frica mea, în stradă
O zbughiră câteşitrei.
Dragostea putea să-i crească
Împreună cu respectul.
Când coló, la el, efectul
Fu că, să mă necinstească
Îi veni-n gând, cu de-a sila.
Într-o noapte, văd şi-acú,
Să-i trag cizmele-mi ceru
Stând în pat. Şi eu, umila,
I le-am scos, ca şi-alte dăţi.
Dar văzând că m-a cuprins
De mijloc, foc m-am aprins,
Şi l-aş fi făcut bucăţi
Dându-i cu ciubota-n ţeastă
Şi cu palmele-n obraz,
De nu mi-ar fi pus zăgaz
Furiei, toţi câţi la fereastră
I-adunase o vecină
Să despartă dandanaia.
Şi mi-au spus toţi că bătaia
(E un fapt în medicină)
Vindecă pe loc amorul.

DOÑA ANA

Straşnică femeie,-mi place.

JUANA

Dar să vezi ce treabă face.

Nu ţi-o face servitorul
Cel mai bun ce s-ar afla.
Mare ajutor ne vine.

DOÑA ANA

N-ai vrea să rămâi cu mine,

Isabel?
 DOÑA MARÍA

Ba doamnă, da.

DOÑA ANA

Ce ştii face?

DOÑA MARÍA

Spăl, lucrez,
Fierb bucate şi deretec.

DOÑA ANA

Dar să coşi, aşa, vreun petec?

DOÑA MARÍA

Cos şi ţes şi chiar brodez.

DOÑA ANA

Foarte bine. O să-ţi dea

Juana strai de sărbătoare.

DOÑA MARÍA

Eu, drept doamnă de onoare

Să-ţi servesc, zău, n-aş putea,
Doamna mea. Mă vezi în ora
Soartei triste ce mi-e dată.
Poate-ai să-nţelegi vreodată.

JUANA

Ε don Juan aici, señora.

 SCENA A VI-A
Aceleaşi. Don Juan, Martín.

DON JUAN

Veşnic sunt ambasador.

Contele iertare-ţi cere;
Nu lipseşte de plăcere,
Cauzele-absenţii-l dor.
Nu-i răspunzi la cât amor
Îţi arată. Şi-n vâltoarea
Tulburării, vânătoarea
Îi dă tot ce, pătimaş,
Nu găseşte-aci-n oraş.
Şi-şi încearcă-n ea uitarea.
Să-l mai vezi pe-aci-ţi scuteşte
Neplăcerea, şi lui truda.
Dar nu vrea să-nşele cruda
Ta crezare: te iubeşte.
Şi, plecând, el te serveşte,
Căci e bine pentru tine.
Asta, să ţi-o spun eu, ţine,
Cere să-i îngădui doar
Să-ţi ridice un altar
Pentru-o viaţă de suspine.

DOÑA ANA

Ai picat într-un ceas bun:

Binele ce-ţi fac azi demn e
Să-ţi dea înc-o dată semne
De amorul meu nebun.
Uite-n ce impas te pun
Doar prin faptul c-ai trădat
Şi iubirea ce ţi-am dat,
Şi femeia ce-ai dorit.
Căci de nu-mi poţi fi iubit,
Vreau să-mi fii îndatorat.
Ia te uită: ca-n poveşti!
Isabel e-aici, şi vine
Nu ca slujnică la mine,
Ci ca tu să mi-o peţeşti.
Căci nu vreau să te-osteneşti
S-o mai cauţi la izvor.
Merit, recunoscător
Să-mi rămâi, don Juan. Nu crezi?
Vreau să vii şi să mă vezi
Nu silit, ci din amor.

DON JUAN

Vina ce-mi găseşti o-ndrept

Către contele şi domnul
Casei mele, căci ce om nu-l
Are drag, ce înţelept
Nu respectă ce-i un drept
Doar al contelui: ca, dragă
Cine-i e, a lui întreagă
Să rămână? Cine-ar şti
Vraja ta tăgădui?
Cine farmecul ţi-l neagă?
Vina mea o dau pe cine,
Sec la suflet, om îngust,
Are lipsa grea de gust
De-a nu te iubi pe tine.
Dar nu cere de la mine
Recunoaşteri c-am trădat
Ce-am iubit, sau c-am visat
Ochi cu-ai dânsei deopotrivă.
Martor mi-eşti că, dimpotrivă,
Eu m-am încăpăţânat
S-o iubesc, şi n-am uitat.
 Intră Contele.

SCENA A VII-A
Aceiaşi, Contele.

CONTELE

Când răspunsul nu se-ntoarce,

Viu şi fără să-mi îngădui.

DOÑA ANA

Conte şi señor. Iertare

Vii să-mi ceri – fiindc-ai lipsit?
Adu-un scaun, Isabel.

CONTELE

Bună slujnică. Ε nouă?

Parcă nu-mi aduc aminte
S-o mai fi văzut vreodată.

DOÑA ANA

Trup voinic şi faţă mândră.

Nu-i frumoasă?

CONTELE

Da, pe ceruri!

DOÑA ANA

Mult mă bucură că-ţi place,

Căci e de don Juan iubită.
 CONTELE

Apoi, de-i aşa povestea,

Are vărul meu dreptate.
Aş dori s-o văd mai bine.
Vino-ncoace, domnişoară:
De pe unde eşti?

DOÑA MARÍA

Păi, nu ştiu,
Că-s plecată cam de mult!

CONTELE

Văd, ce-i drept, la dânsa linii

Ce-ar putea, în alte straie,
Cât e ea de curăţică,
Să stârnească gelozia
Oricărei femei – afară
De frumoşii tăi ochi, doamnă.
Vărul meu e cam ciudat,
Şi-are gusturi cam bizare.
Patima e-ndreptăţită:
Înjosirea, însă, nu...

DOÑA MARÍA

Să-mi daţi voie să răspund.

Cer iertare, dacă apăr
Cinstea unui biet ulcior,
A săpunului de rufe
Şi-a spălatului la râu.
Dar, din patru pelerine
Cu ceaprazuri aurite,
Trei ascund picioare strâmbe,
Piepţi de scoabă, ori cocoaşe.
 DOÑA ANA

Vezi, că azi Martín se-nsoară.

Ia pe Leonór. De-aceea-l
Doare dacă senioria
Ta îşi râde de don Juan.

DON JUAN

În don Juan daţi toţi, sărmanul.

CONTELE

Mult mă bucur de-aşa nuntă:

Dumneata vei fi nănaşă,
Şi nun mare voi fi eu.

DOÑA ANA

Nu pot, Isabel e naşă

Fiindcă ea şi Leonór
Sunt prietene de mult timp.

CONTELE

Păi atunci, de drept îi vine

Rolul de nănaş lui Juan.

DON JUAN

Parcă v-aţi vorbit cu toţii

Să vă faceţi râs de mine.
Bine. Voi fi naş. Primesc.

CONTELE

Cum, se poate? Taci, năşico?

 DOÑA MARÍA

Boieri mari, o minte scurtă

Nu ţi-o-ndemni la vorbă lungă,
Mai ales când ai în faţă
Minţi atât de luminate.
Colo-n satul meu, odată,
O ţărancă de-a călare
Pe-un măgar, îşi luase fiul
Îndărătul ei, în crupă,
Să iertaţi, că n-avea şa.
„Dă-te mai aşa, că-l doare”.
Zicea mă-sa tot mereu.
Şi tot îndărăt şi-mpinse
Ţâncul, până-l dete, buf,
De pământ... „Căzuşi”? l-întreabă.
Şi băiatul: „Ce vrei, mamă?
Mi s-a isprăvit măgarul”.
Tot aşa şi eu, văzând
Ce mintoşi mai sunt boierii
De-a-ndăratelea-mi trag mintea
Până ce-am ajuns să dau
Cu tăcerea de pământ.

MARTÍN

Au avut ce-au meritat.

DOÑA MARÍA

Înţelepţi, ca domnul Conte

Şi señora doña Ana
Nu-s nici îngerii. Deci, eu
Ce prostii să mai îndrug?

DOÑA ANA
 Acum gata.
(Către Conte.)
Să vorbim
Despre lipsa dumitale:
M-ai uitat atâtea zile...
Am, cred, dreptul să mă plâng.

CONTELE

Jur că mi-au venit pe cap

Treburi cu nemiluita;
Ε o chestie faimoasă;
O femeie din familia
Guzmán y Portocarrero37
De la Ronda, înrudită
Şi cu ducii de Medina,
A ucis un nobil care
Îi ceruse mâna.

DOÑA ANA

Ce fel?
Pentru ce? Din gelozie?

CONTELE

Răzbună astfél o palmă

Dată tatălui ei care,
Prea bătrân, n-avea putere
Să ia spada-n mână singur.

DOÑA ANA

Ce curaj!

DON JUAN

37
Celebră familie aristocrată spaniolă.
 Femeie bravă!
Mi-aş da tot ce am, s-o văd
Pe femeia asta-n faţă.

DOÑA MARÍA
(aparte)
Cât mă tulbură. De-abia
Pot s-ascund ce simt acuma...

CONTELE

Pân’ la urmă, mijlociră

Câţiva nobili cavaleri
Între rudele-amânduror
Părţilor, şi se-mpăcară.
Totodată, mie-mi scrise
Ducele-nrudit c-aşteaptă
O amnistie regală
Care-a fost de-atunci şi dată.
Mi se cere să descopăr
Dacă-ntre străinii care
Trec pe-aici, n-o fi cumva
Şi femeia cu pricína.
S-ar părea că-i în Madrid.
Deci vedeţi că nu e vina
Mea că n-am putut veni,
Şi de-mi daţi îngăduinţa
Vă voi vizita diseară.

DOÑA ANA

Deie-ţi Domnul pe măsura

Grijii ce mi-o porţi! Drum bun!
Pe diseară.

CONTELE
 Plec acum
Că m-aşteaptă jos trăsura.

Ies toţi, afară de don Juan şi doña María.

SCENA A VIII-A
Don Juan, Doña María.

DON JUAN

Isabel, te văd voioasă.

Că ulciorul l-ai lăsat.
Cinstea ta ţi l-a schimbat
Şi inima ta frumoasă.
Căci de când îl luaşi în mâni
„Dama de ulcior” mereu
Ţi-au zis toţi, şi cred că eu
„Fante de ulcior” rămân.
Nici măcar nu te-apropiaşi
– Când veneam şi te rugam –
De hainele ce-ţi dădeam,
Şi-azi vrei singură să-ţi laşi
Portul aspru, ţărănesc.
Portul de-ţi era cinstit,
Nu m-ar fi-nvinovăţit
Nimenea că mă-njosesc.
Dacă vii din gelozie
Azi aici, să mă păzeşti,
Află-atunci c-aşa-ţi mânjeşti
Cinstea, singură tu ţie.
Căci, ce pază vrei mai bună
Decât frumuseţea ta,
Ce te poate-ncredinţa
De iubirea mea nebună.
Jur pe cer că te-am iubit,
Te iubesc, te voi iubi,
Cât în piept mi-oi mai simţi
Sufletul, astăzi lovit,
Că nu poate să-ţi înfrângă
Dragostea, dispreţul tău!

DOÑA MARÍA

Când simţi, nu vorbeşti chiar rău

Dar, ca să pot sta eu lângă
Dumneata, să-mi leg speranţa
De un nobil, din părinţi
Pomeniţi cu rang de prinţi
Şi-n Italia şi-n Franţa,
Rău îmi pare că-s muiere.
Om de-aş fi, aş fi viteaz.
Şi de-ţi fac griji ori necaz,
Grija s-o dezleg aş cere:
Nu mă mulţumesc să-mi pun
Haine mai de preţ. Căci încă
În mândria mea adâncă
Năzuiesc spre-un loc mai bun.
Nici să te păstrez, geloasă,
Nu vreau, chiar de te-am iubit.
Mi-e veşmântul peticit;
Inima mi-e generoasă!
Mândră şi trufaşă-mi este
Firea. Când căram ulciorul
Mă credeam susţinătorul
Bolţii: Átlas din poveste.
Te iubesc, deşi mă-nduplec
Greu, şi parcă mi-e sălbatec
Sufletul. Dar sunt ostatic
Altei dragoste. Să nu plec
Nimeni nu mi-ar ţine piept.
Nu fi trist, că nu-s de gheaţă.
Dar m-am învăţat în viaţă
Să-l iubesc şi să-l respect.
Pot doar să-mi mai spun, cu dor,
Că mi-eşti drag; că te-am iubit.
Şi, în numele sfinţit
Al iubirii-amândurór
Fă un lucru pentru mine:
Uită-mă, căci e mai bine!

DON JUAN

Cum? Să pleci? Asta-i cumplit.

După câte-am suferit
Asta merit de la tine?

DOÑA MARÍA

N-amân drumul, de se-aprinde

Lumea.

DON JUAN

Ce spui, Isabel?

DOÑA MARÍA

Plec la drum. Şi, pentru el,

Ia-mi colierul şi mi-l vinde.
Diamante-s. Nici să-ncapă
Vorbă: prea e bătătoare
La ochi, biata vânzătoare:
Fata care cară apă.
Dar din preţul lui mi-ajunge
Să mă-ntorc, şi-mi prisoseşte.

DON JUAN

Când trăgeam şi eu nădejde,

Vrea norocul să m-alunge...
Tristă soartă, soarta mea.
Triste veşti. Hai, spune-mi cine
Mai iubi aşa ca mine?
Nu ştiu cine-ar mai putea.
Mâna ta de diamant
Giuvaerul să şi-l ţină.
Căci ţi-e inima o mină
Zăvorâtă pentru-amant.
Oricât de ispititoare
Ţi-ar fi zestrea, prea mă crezi
Josnic.

DOÑA MARÍA

Don Juan, dacă vezi

Că-l opresc, n-ai să-ţi spui, oare,
Tainic, înlăuntrul tău
Că, vorbind de giuvaer,
Bani voiam cumva să-ţi cer?
Nu socoţi că mi-ar sta rău?
Cerul ştie ce meschină
Mă vei fi închipuit.
Nu te cert de ce-ai gândit:
Diamantele-s de vină.
Eu ţi-am dat prilej.

DON JUAN

Te rog,
Crede, Isabel: de-ar fi
Să-mi pot eu închipui
Josnicii, ştiu alt zălog
Mult mai bun, pentru amante
Când vor bani. Iar furtişag
Poate-ar fi, dacă-n şirag
Inimi şi nu diamante
Aş vedea. Te bănuiesc,
Isabel, e drept. Dar alt
Soi de gând ascund: că nalt
Ţi-este rangul strămoşesc.
Căci, de când te-am fost văzut
Cu ulciorul, Isabel,
Că mi-i dragostea în el
Pritocită, am ştiut.
Tu eşti alta decât vrea
Azi, purtarea ta a spune.
Fără tine, eu, pe lume
Aş muri dac-ai pleca.
Cine eşti tu, Isabel?
Căci ulcior şi giuvaeruri
Stau ca lutul lângă ceruri.
Are lut ulcioru-n el,
Pe când cerul care eşti
Străluceşte de curat,
De frumos, de ne’nnorat,
În culori împărăteşti,
În zadar te-ascunzi, frumoaso,
Ieri ulcior, colier acuş.
Mâna ce-a purtat mănuşi
De-ambră ieri, azi doar miroas-c
Şi-i destul să se cunoască.
Tot aşa, când eşti stăpână,
Poţi lua hârb de lut în mână,
Nu te-ascunde nici o mască.

DOÑA MARÍA

Nu te osteni degeaba,
N-am de gând să te înşel.

Intră Leonór.

SCENA A IX-A
Aceiaşi, Leonór.
 LEONÓR

Ce-i cu tine, Isabel?

Îţi uitaşi cu totul treaba.
Nu te-mbraci? Te-aştept de-un ceas
Şi stăpâna mea te cheamă.

DOÑA MARÍA

Fug, să-mbrac veşmânt de damă.

DON JUAN

Te-ntorci?

DOÑA MARÍA

Da, de bun-rămas.

Leonór şi doña María pleacă. Don Juan rămâne singur.

SCENA A X-A
Don Juan, singur

Ce tulburare-i asta, ce-mi deşteaptă

Iubirea-n simţuri iarăşi, ca-nainte?
Ce dulce cântec cugetu-mi îndreaptă
Pe drumuri din trecut, ca-ntre morminte?
La fel, un rob în lanţuri îşi aşteaptă
Sfârşitul, tainic tot nutrind în minte
Nădejdea că-ntr-o zi vedea-şi-va, poate,
Şi ţara lui, mai mândră decât toate.
La fel de temător, privighetoarea
Sfioasă-şi cheamă adormitul soţ,
A cărui viaţă vru nepăsătoarea
Ursită să i-o curme plumbul hoţ;
La fel şi orbu-mi suflet, întristarea
Prin noapte-şi plânge dorul către toţi,
Nădăjduind că-n zorii noi de zi
Lumina soartei bune-i va zâmbi.
Dar cum pot fi pe lume-nşelăciuni
Şi cum să crezi că naşte frumuseţea
În zdrenţe, printre josnice-urâciuni?
De ce n-aş crede, dacă şi nobleţea
Nutreşte doar trădări şi prădăciuni,
Sperând dezamăgirilor tristeţea?
Sunt spini în trandafirii din răzoare,
Şi, printre mărăcini, o dalbă floare.
Ce pot să cred de fata îngerească
Ce-o ştiu cărând ulciorul la izvor?
Pe lutul lui prindea să strălucească
Cristalul mâinii ei, ca un odor
În aur încrustat. Şi cum să pască
Atâta frumuseţe din popor?
Mă-nşel, căci o iubesc. Şi văd că ştie
Numai dorinţa – pură josnicie.
Dar cine-i Isabel, icoană vie
A frumuseţii cetelor cereşti?
Şi când s-a mai văzut aşa mândrie
În suflete de-odrasle ţărăneşti?
N-am linişte, cât timp n-o să se ştie
Cu orice preţ ce-ascunzi şi cine eşti,
Iubita mea. Şi de-i – cum vrea amorul,
Să fim egali – drept zestre dă-mi ulciorul.
Nu te gândi la drum, de nu vrei, poate
Făcându-te că pleci, să mă omori.
Căci numai gândul la singurătate
Şi la plecarea ta e-omorâtor.
De eşti, cum cred, mai nobilă-ntre toate,
Mi-oi lua drept armoarii al tău ulcior
Să mi-l înscriu pe arme şi pe scut
Şi dragostea să-l facă-argint, din lut.
 Don Juan iese.

SCENA A XI-A
O stradă. Intră Martín şi Pedro.

PEDRO

De-astă dată, Martín, frate,

M-ai jignit. Grozav afront!
Am rămas prostit, zău, tont.

MARTÍN

Pedro dragă, n-ai dreptate.

Contele-a dorit să-mi fie
Don Juan naş, cu Isabel.

PEDRO

Ca să te făleşti cu el
Când ăţi fi la cununie.
Eu, să ştii, de m-aş nunti,
Naş te-aş face doar pe tine.

MARTÍN

N-aveam încotro, vezi-bine.

PEDRO

Pedro, naş, te-ar necinsti!

Păi da, fiindcă, vezi tu, eu
Spadă n-am, nici pelerină,
Nici mătăsuri, nici hermină.
Nici cal şarg. Eu sunt lacheu.
Jur, pe câte-aghiazmatare
Nebăute le-am lăsat
(Eu de-aghiazmă n-am fost beat);
Că şi eu sunt de neam mare.

MARTÍN

Cine, de nu tu, mi-ar fi

Nun mai bun, cu Isabel?

PEDRO

Vreau să-l văd şi eu pe cel

Chiar hidalgo fie el
Care să mă-ntreacă-ar şti,
Sus pe capră, vizitiu.

MARTÍN

Haide, nu fi necăjit;
Zi, mai bine: m-am pripit
Cu-nsuratul?

PEDRO

Eşti candriu
Fată cum e Leonór
De cinstită, rar vezi, dragă.
Chiar de-ţi fură din desagă
Drobul, apa din izvor.
Cum de Conte e curtată
Doña Ana, Leonór
Îţi va fi de ajutor
Să-ţi vezi casa-ndestulată,
Şi pe tine că-nfloreşti.

MARTÍN
 Ei, atunci, m-am procopsit.

PEDRO

Cam câţi oaspeţi ai poftit?

Căci aşa-i când te nunteşti:
Pe Rodríguez, cel dintâi,
Pe Calíndo, pe Butrón,
Pe Lorenzo, Pe Ramón,
Pe Pierez, aş zice să-i
Chemi, şi să le dai o masă,
Ştii, să nu rămână-un os.

MARTÍN

La ospăţ aşa-i frumos.

PEDRO

Tii! Să vezi ce-are să iasă.

Când boierii vor să joace,
Au obraz, de, nu se poate!

MARTÍN

Sunt fripturi, plăcinte-uscate

Fructe verzi şi zaharate,
Udătură... poloboace!
N-am văzut aşa belşug!...
Măi, ne-om îmbăta-ntr-un hal...

PEDRO

Beat să fii, nu-i beteşug:

N-ai nevoie de spital...
 Martín şi Pedro ies.

SCENA A XII-A
O sală în casa doñei Ana.
Intră doña Ana şi don Juan. Don Juan, doña Ana.

DON JUAN

Văd că-mi ţii într-una piept,

Asta-i încăpăţânare,
Nu-i iubire.

DOÑA ANA

Nu e, oare,
Dragoste, când pe nedrept
Suferi órice?

DON JUAN

Eu n-aştept,
În ne-dreptul meu, să-mi deie
Contele femeia ce-i e
Dragă...

Intră Contele care ascultă fără să fie văzut şi vorbeşte aparte,

nebăgat în seamă de cei doi.

SCENA A XIII-A
Aceiaşi, Contele aparte.

CONTELE

Gelozie crudă.
Un rival faci dintr-o rudă
Şi-o duşmancă din femeie.

DON JUAN

De n-ar şti că te iubeşte

Contele, din ochii mei,
Nu tot sufletul, ci trei
Mi-ai sorbi.

DOÑA ANA

Doamne, fereşte,
De păcat! De ce trăieşte
Contele?

CONTELE
(aparte)
Rezişti, don Juan?
Ea te vrea tot mai avan.

DOÑA ANA

Cât e-amorul de tiran

Cel mai déspot dintre regi
Sunt şi legile-i tot legi:
Tot trădarea li-i duşman.
Dar nu-i vorba de trădare.
Căci eu nu-l iubesc. De unde!

CONTELE
(aparte)
Ei, acum, din ce-i răspunde
Am să aflu ce gând are.

DON JUAN

Nici a dragostei turbare

 N-ar scuza-n vrun fel cumplita
Vină de-a-i fura iubita
Unui frate... Şi e drept
Dragostei să-i ţinem piept
Şi să-ndepărtăm ispita.
Eu, cu tine-aş fi ferice
Să mă-nsor, dac-aş putea.

DOÑA ANA

Ei, şi contele de-ar vrea?

De ţi-ar cere-o el, ce-ai zice?

DON JUAN

Nu m-aş pune-atunci de price.

Ar fi limpede. Dar fii
Liniştită, căci, să ştii,
N-o să-mi ceară. Plec: nu vreau
Contelui pricíni să-i dau
De tristeţi ori gelozii.

Don Juan vrea să plece. Contele se arată, şi-l reţine.

CONTELE

Stai.

DON JUAN

De-ai ascultat cumva,

Cum sunt sigur, ce-am rostit,
Cred că poţi fi mulţumit
De prietenia mea.

CONTELE

Tot am ascultat. Şi-aş vrea

 Cum îmi sunteţi dragi, un bine
Să vă fac, uitând de mine.
Căci a nimănui nu-i vina
Când eşti, doña, tu, pricína
Nenorocului ce-mi vine.
Ρarcă-ai spus că eu aş fi
Bucuros să vă cunun.
Cred că gândul tău e bun
Şi s-o faci te-aş sfătui.
Căci de-aş fi putut eu şti
Cât de mult, Juan, te iubeşte,
N-aş iubi-o azi, fireşte.
Cum de-am fost atât de prost
Să nu văd că ea, cu rost
A ales ce preţuieşte?

DON JUAN

Alexandru38 ştiu că da
Ce-avea mai de preţ, în dar,
Apeles iubea amar
Chipul mândru ce picta.
Dar în van ai încerca
Să mă faci să fiu ce nu-s.
Căci de poate, cum ai spus,
Fi ce n-are rost să fie,
N-aş iubi pe cine, ţie
Mă găseşte mai presus,
Şi te lasă.

DOÑA ANA

Pace vreau,
Căci nu-s lucru, să mă dea
Contele, şi nici să-mi ia
Inima don Juan nu stau.

38
Alexandru: e vorba de Alexandru cel Mare (356–323 î.e.n.).
 Mie singură mă dau.
Şi voi da, când voi vrea eu
Unui om pe placul meu
Zestre-o sută mii ducaţi,
Fără socri, nici cumnaţi,
(Fapt plătit cu aur greu)
Şi-o femeie cum sunt eu.

Intră nunta. Doña María, naşa, ţinând pe Leonór de mână, Martín,

Pedro, Lorenzo, Bernál şi alţi slujitori, gătiţi toţi de duminică
împreună cu muzicanţii, cântând.

SCENA A XIV-A
Aceiaşi, doña María, Leonór, Martín, Pedro, Lorenzo, Bernál,
slujitori, muzicanţi.

MUZICANŢII

„În cetate la Madrid,

Leonór ia pe Martín.
Taurii când îi ucid
Sânge curge, ori e vin.”

MARTÍN

Proaste versuri pentru-o nuntă.

PEDRO

Nu-ţi plac versurile astea?

MARTÍN

Lupţi cu tauri când eşti mire?

Parc-ar fi de Anul nou
Un răvaş dintr-o plăcintă,
Ori bilet de papagal.

CONTELE

Ce drăguţă e mireasa!
Totuşi, cine n-ar cunoaşte-o
Pe frumoasa Isabel,
Cum păşeşte ea de grav,
Ar putea-o crede doamnă
De neam mare.

DOÑA ANA

Poţi să judeci
După asta, ce-nsemnată-i
Rochia pentru-o femeie,
Ce podoabă-i bogăţia!

CONTELE

Uite ce pierdut se uită

Don Juan.

DOÑA ANA

A-nlemnit privind-o.

CONTELE

Zău că i se iartă vina

De-a iubi-o-ntr-adevăr,
Căci înfăţişarea-i mândră
Pare-atâta de firească,
Încât, dacă n-aş cunoaşte-o
Şi n-aş şti eu ce hram ţine,
Mi-aş închipui că-i cine
Ştie ce de capul ei.
 DON JUAN

Zeule Amor, femeia

Asta, de n-ascunde-n ea
Sânge nobil, cum se vede
De departe, calcă-a doamnă.
Ce-a dorit din ea să facă
Fără rost, natura asta,
Când şi-alese nu cristalul.
Încrustat cu nestemate,
Şi cu aur, ca să pună-n
El un suflet nalt şi mândru,
Ci l-a pus într-un urcior
De argilă? Stau aicea
Şi mă uit pierdut la dânsa;
Doña Ana e geloasă;
Contele, furat deodată
Nepăsării lui distante;
Şi ea pleacă mâine-n zori
Şi-mi dă mie diamante
Să le vând? Eu să rămân
Fără ea şi fără suflet?
Isteţimea nu e mama
Fericirii? Când minciuna
Scormonită-i de-ndoială,
Nu ţâşneşte adevărul?
Foarte bine. N-o să plece
Isabel, cât n-o să aflu
Dacă mândra ei ţinută
Nu ascunde-o taină-n suflet.
Conte: cea mai mare forţă
Cunoscută pe pământ,
Sceptrul şi coroana lumii,
Monarhia ei, mărirea
Regelui, ce printre oameni
Ε mai sus, istoria-ntreagă
Povesteşte, şi-nţelepţii
Întăresc, ca şi exemplul
Viu de fiecare zi,
Că iubirea e. De-aceea,
Cum nu-i nimenea pe lume
S-o tăgăduiască, fie
Ca iubirea să mă piardă.
Din iubire eu mă-nsor,
Şi să nu se mire nimeni,
Când toţi câţi trăiesc o spun,
Că-i o patimă, iubirea,
Ce nu-ncape-mpotrivire.
Nu-s de piatră, şi nu-mi sunt
Nici măcar stăpân, de-o vreme,
Fiindcă simţurile-mi toate
Isabel mi le-a supus.
Când spun asta-n faţa lumii
Vreau ca nimeni să nu-mi ţină
Piept, şi să mă-nsor în voie,
Căci chíar azi vreau să fac nunta.
Fiţi toţi martori că i-am dat
Mâna mea.

CONTELE

Ce streche-i asta?

DOÑA ANA

A căpiat don Juan, se vede.

CONTELE

Jur pe cer că, de nu-i glumă

Tot ce spui, mai bine-ţi vâr
Spada-n piept, decât să-ngădui
O asemenea-njosire.
Hei! Argaţi! Luaţi vrăjitoarea
Asta, asmuţiţi ogarii
S-o sfâşie! Ucidéţi-o!

DON JUAN

Staţi, nemernicilor!... Cine

Îndrăzneşte, să poftească!
Spada mea-l aşteaptă! Haideţi!

CONTELE

Om din neam de prinţ, cum eşti,

Vrei să-ţi faci de râs strămoşii?

DON JUAN
(aparte)
Ε din neam de rând, sunt sigur,
Altfel n-ar tăcea, acum...
N-are cum să fie alta,
Ori mai mult decât apare...

CONTELE

Om nebun. Să laşi o sută

Mii ducaţi, şi pe-o femeie
Ce-aş lua-o-n graba mare
Eu, de-aş şti că mă iubeşte?

DOÑA MARÍA

Pace, Conte. Greu îmi vine

Să vorbesc, dar văd că trebui’,
Dacă mă sileşti.

DON JUAN

O, Doamne,
Dacă spune ce m-aştept?
 DOÑA MARÍA

N-ai pus chiar de tot la cale

Nunta, cum credeai, señor!
Mai rămâne să vreau eu:
Ca să stau cu cinste-alături
De don Juan, ar fi de-ajuns
Să fiu ruda dumitale
Şi-a ducelui de Medina?

CONTELE

Ar ajunge, dac-ai fi.

DOÑA MARÍA

Cine-i fata cea din Ronda

Ce-a ucis un cavaler,
Ca să apere onoarea
Tatălui bătrân, de rege
Azi iertată, cum spuseseşi,
Şi pe care-o căutai?

CONTELE

Se numea doña María,

Fie-i numele cinstit
De toţi câţi vor scri istorii
Şi legende cu femei.

DOÑA MARÍA

Păi, eu sunt doña María...

Ca să nu fiu cunoscută...

DON JUAN

Nu mai spune mai departe.

Prost le stă la musafiri
Să te ţină-n noaptea nunţii
Până-n zori. Dă-mi mâna ta.
Vin’ la pieptul meu, iubito!

MARTÍN

Leonór, ne pun în umbră,

S-au făcut nănaşii miri.

DOÑA ANA

Drept ar fi nuni mari să fie

Contele şi doña Ana.

CONTELE

Aici tace comedia,

Care, de-a pierdut procesul,
Aminteşte că-i a mia
Şi cinci-sutea comedie
Scrisă de Lope de Vega.
Când o mie şi cinci sute
Scrii, ai dreptul la iertare!

Sfârşitul comediei Fata cu ulciorul.

 VITEJIILE BELISEI

(LAS BIZARRÍAS DE BELISA)

COMEDIE ÎN TREI ACTE

Traducere de
TEODOR BALŞ
 Vitejiile Belisei este, probabil, ultima comedie scrisă de
Lope de Vega sau, în orice caz, ultima dintre cele datate
(Madrid, 24 mai 1634). Manuscrisul original al piesei se
păstrează la British Museum. Piesa a fost tipărită 12 ani
după moartea poetului, prin grija fiicei lui, doña Feliciana, şi
a ginerelui său, Luis de Usátegui. Jucată la 29 octombrie
1635 (şi nu 1634) Andrés de la Vega a primit 800 de reali
pentru patru reprezentaţii particulare date în faţa regelui.
Parcurgând scenele amuzante şi pline de viaţă – cum e
aceea a primei întâlniri dintre Belisa şi don Juan de Cardona,
sau aceea a deznodământului neaşteptat – cititorul n-ar
bănui că are sub ochi lucrarea unui bătrân de 70 de ani care
peste câteva luni avea să moară.
Şi nu numai atât. 1634 – anul compunerii piesei – a fost
un an trist pentru scriitor: îi moare fiul, Lopillo, într-un
naufragiu în Marea Caraibilor; fiica lui, Antoñia Clara,
„ochişorul drept” – cum i se spunea – este răpită de don
Cristobal Tenorio.
Rămas singur, lovit de nenorociri şi nedreptăţi şi părăsit
de publicul care, după 1630, începe să se întoarcă spre
autorii tineri, Lope scrie probabil această piesă spre a dovedi,
pentru ultimă oară, că geniul lui nu putea fi dat uitării.
A reuşit, într-adevăr, să creeze o operă plină de veselie
tinerească, graţie şi scânteiere şi un personaj remarcabil,
unul dintre cele mai savuroase din galeria figurilor lui
feminine.
Dar autorul idolatrizat de public care-şi vedea acum
cununa de lauri împărţită între tinerii lui urmaşi lasă să
răzbată un accent melancolic, ca un ultim mesaj, în versul
care încheie piesa:
 Senado illustre: el poeta
Que ya las Musas dejaba,
Con deseo de serviros
Volvió este vez a llamarlas
Para que no le olvidéis.39

Incendiul de la arhivele Teatrului Del Principe în 1802 a

distrus sute de manuscrise ale comediilor. Din pricina
aceasta, mai există o sumă de piese care circulă şi astăzi sub
numele diverşilor poeţi minori contemporani, ca Luis Vélez de
Guevara, care făcându-le mici modificări, le-au tipărit sub
numele lor.

39
Vezi Vitejiile Belisei, actul al III-lea, ultimele versuri.
 PERSOANELE

BELISA, doamnă.
FINEA40, slujitoarea ei.
CELIA, doamnă.
LUCINDA, doamnă.
FABIA, slujitoare.
DON JUAN DE CARDONA.
TELLO, slujitorul lui.
OCTAVIO, curtezan.
JULIO, slujitorul său.
Contele ENRIQUE.
FERNANDO, slujitor al contelui.

40
Citeşte Fineea.
 ACTUL ÎΝΤÂΙ

Încăpere în casa Belisei.

Intră Belisa (îmbrăcată în doliu, elegantă, cu flori negre în păr,
mănuşi de mătase neagră şi guler de dantelă) şi Finea.

SCENA I
Belisa, Finea.

FINEA

Aşa se desface-o scrisoare?

BELISA

Vai, contele mă plictiseşte.

FINEA

Eşti mult prea nedreaptă!

BELISA

Iubeşte?
Iubirea din nou îl dogoare?
 FINEA

Ba focul s-o ardă! Nici vântul

Nu e nestatornic ca tine.

BELISA

Aleargă departe de mine,

Şi fără întoarcere, gândul.
Azi cerul mi-a pedepsit,
Finea, dârzenia mea.

FINEA

Ba în libertate, nu-n ea,

Señora, pe drept te-a lovit.
Urechile ţi-ai preschimbat
Demult în podoabe de preţ
Şi le-ai arătat doar dispreţ
Acelora ce te-au iubit.
Putea să nu fie, ia spune,
Asprimea ta pedepsită
De dragostea batjocorită?

BELISA

Ce bine-a ştiut să răzbune!

FINEA

Şi ce răzbunare, vai, ţie!

Nespus să iubeşti, în zadar,
Să nu ştii pe care măcar
Şi focul nici el să nu-ţi ştie
Pe bună dreptate murmúră
Dispreţul tău de mai an:
„Dar ce se făcu don Juan
Stăpânul, ce se făcură
Infanţii de Aragón?”

BELISA

Schimbarea din inima mea

Chiar vântului aripi i-ar da
Şi mărilor apă, plocon;
În ciuda ei stăruie încă
Iubirea prostească şi-mi pare
Că nu e pedeapsă-aşa mare
Pe cât e iubirea de-adâncă.
Nu strigă?

FINEA

Ba da.

BELISA

Vom vedea
Ce-o fi şi cu-această poveste;
Hai du-te şi vezi cine este!

FINEA

Ε Celia; vrea să te vadă.

Finea iese. Intră Celia.

SCENA A II-A
Celia, Belisa.

CELIA
 Noroc să-ţi dea cerul!

BELISA

De-o vrea,
Dar cred că nici lui nu-i pare
Plăcută, această urare.

CELIA

De-un zvon mă şi tem, draga mea:

S-a spus că pe stradă-ai umblat
În doliu, deşi arătai
Cochetă aşa cum erai;
Şi văd că nu-i zvon ce-am aflat;
Purtarea-ţi cutezătoare
Nu-i semn de tristeţe la tine.

BELISA

Murí, dragă Celia.

CELIA

Cine?

BELISA

A mea libertate.

CELIA

Mai tare
E-n tine dispreţul.

BELISA

Chiar când
 Iubesc?

CELIA

Tu iubeşti?

BELISA

Eu.

CELIA

Tu?

BELISA

Da,
Asprimea-mi se stinse şi ea.

CELIA

Câmpia-am s-o văd mai curând

Cu stele din cer semănată,
Iar cerul cu flori şi verdeaţă
Şi pizma, schimbată la faţă,
Cu vorbele bune-nvăţată;
Virtutea bârfind, voi vedea
Ştiinţa că e răsplătită,
Prostia de toţi umilită,
Dreptăţii că i se va da
Dreptate, în timp ce va fi
De nesuportat linguşirea;
Că-i dai, e mai demn de crezare,
Onoare acelui ce n-are
Decât să te cred c-ai putea,
Frumoasă Belisa, să fii
Chiar tu-ndrăgostită cândva.
 BELISA

Era-ntr-un amurg (când se spune

Că soarele-n mare apune
Şi-n faţă-i se nalţă semeaţă
Sierra41 cu piscuri în vânt,
Când dârele razei de soare
În zare lumini răsfrângând
Aruncă-ntre cer şi pământ,
Între ziuă şi noapte, hotarul,
Când nouri de aur şi purpur
Se-ntrec ca să fure culori
Din áripa vântului şi
Din frunza şi coama pădurii),
Atunci, dragă Celia, eu
Treceam cu Finea-n trăsura
Ce-o am, lunecând ca un soare
Al libertăţilor mele,
Eu însămi părând Phaeton.
Trufaşele-ncrederi în sine
Cu naltele turnuri semeţe
Nicicând n-ai să vezi că rămân
De trăznete nedoborâte.
Era-n acel colţ depărtat
Din Prado, ce dă spre Fântâna
Castiliană prin faima
Şi numele său; sunt fântâni
Adesea neluate în seamă,
Ce curg ca un vers şi aruncă
Ţâşnind evantaie de spumă;
O, desăvârşească-le cerul!
Făcându-mi mândriei pe plac,
Finea cânta de Enrique
Şi-alesele-i daruri ce are
(Pe conte şi tu îl cunoşti).
Cânta scrisorile sale

41
Sierra: Lanţul munţilor Guadarrama, situat la nord-vest de Madrid.
 De dragoste, care ajung
La mine în păr bigudiuri,
Sărmane bilete de-amor!
Cânta despre faptele mele
Ciudate – şi despre-ndrăzneala-mi
De parcă născută am fost
Din trunchi de stejar, când de-ndată
Zăresc cavalerul acela
Cu chip potrivit întâmplării
Pe care-o pândea. Îşi întoarse
Doar capul, opriridu-se-n loc
Pe urmăritor aşteptându-l.
Şi fără prea multe motive
Ei spadele-şi traseră,-apoi –
Mantiile şi le-au desprins –
Cel care-ţi spuneam, pe-adversar
L-opri cu picioru-nainte;
Atâta curaj şi mândrie
Eu n-am mai văzut niciodată.
Nici cellalt n-a fost mai prejos.
Să nu-ţi pară necuviinţă
Că-ţi spun, ca femeie, aceste
Păţanii de nimeni ştiute;
Chiar dacă perniţa şi acul
Pumnal şi armură ne sunt,
Femeile ce comandară
Armate sunt mai lăudate.
Pe Semiramida poeţii
Şi pe Cleopatra le cântă,
Şi fost-a Tomiris42 vestită
În lumea întreagă, prin spadă.
Când doi se întrec, n-ai văzut
Cum ce-l din mulţime şi-alege,
Deşi nu-l cunoaşte, pe unul
Şi ţine ca el să învingă,
42
Tomiris; regină scită care, aflând de uciderea fiului ei de către Cyrus,
regele perşilor, l-a atacat şi l-a învins în luptă. Apoi a pus capul lui Cyrus
într-un burduf plin cu sânge.
 Chiar fără-a gândi la foloase
Şi fără să ştie că lupta
E-ades hotărâtă-nainte
De astrele ce li-s stăpâne?
Şi sufletul meu, aşadar,
Lua partea aceluia care
Mai chipeş şi nobil păru.
Cellalt se nălţă să-l lovească
Şi-alesul meu iute-l împunse
Cu vârful de spadă, culcându-l
O clipă, atât, la pământ
Căci iar s-a-nălţat să se lupte.
Târziu am aflat că purta
Un dublu pieptar de Milano43,
Din plumb făurit, drept armură.
Când vru să-l lovească, deodată
Alţi trei din tufiş tăbărâră
Asupra alesului meu.
Un lucru nedemn pentru nişte
Bărbaţi spanioli. Între prieteni
Se spune, când lupţi cu vrăjmaşul,
Că-i josnic doar cel care fuge,
Iar cel care-ajută-i viteaz.
Atunci am sărit din trăsură
Şi, fără-a gândi, am luat spada
Birjarului care privea
La dânşii, de lângă-armăsari,
Tot numai tutun şi mustăţi,
De parcă-am fi fost: el – nebunul
Din piaţă, privind din balcon,
Eu – contele de Castillana,
În luptă cu leii. Luând parte
Direct cavalerului meu,
Ca un Rodamonte44 m-aşez
Armurile milaneze erau dintre cele mai vestite ale epocii.
43

44
Rodamonte: în realitate Rodomonte, luptător cam fanfaron, erou al
poemului Orlando furioso al lui Ariosto (1474–1533), celebru poet al
Renaşterii italiene.
 Alături. Părea cam ciudat!
Văzând dar că sunt de la Curte,
Îşi luară umili tălpăşiţa
Acei ce sălbatici sosiră.
Şi când, mulţumit, cavalerul,
De-aceste isprăvi negândite,
A vrut să-mi vorbească,-auzirăm
Noi glasuri vestind de departe
Că oamenii legii se-apropie;
Ca focul preasfântului Elm45
Ce mistuie vasu-n furtună
Bastoanele legii veneau.
I-am spus: „Vă urcaţi în trăsură
La mine, căci dacă fug caii,
(Ai mei nu-şi trag sufletul nici
Când au vreo povară de dus)
Salvaţi noi vom fi în curând”.
Suí cavalerul; la prova
Şezu, eu – la pupa;-amândoi
Stam faţă în faţă. Văzând
Că nimeni din urmă nu vine,
Mână mai domol vizitiul,
Şi când la Fântână ajunse
Opri pentru-o scurtă odihnă.
La Prado când merg iau ulciorul
Cu mine. S-a dus vizitiul
Să-l umple cu apă, i-am dat
Să bea cavalerului, cu
Pezmet îndulcit. Mulţumindu-mi
Fierbinte a fost răsplătit
De-a mea mângâiere-ndelungă.
Şi astfel convinsu-l-am ca,
Lăsând politeţea deoparte,
Să-mi spună motivu-ntâmplării
Aceleia; eu bănuiam
45
Focul sfântului Elm: fenomen atmosferic ce se manifestă în timpul
furtunilor pe mare şi se datorează descărcărilor electrice. La extremităţile
metalice ale vergilor ce susţin pânzele pe catarge se ivesc limbi de flăcări.
 Şi unele intrigi de-amor.
Profetică-a fost bănuiala
Inimii, căci înainte
De-a spune chiar el, gelozia
Îmi smulse întâiele temeri:
Bâtlanul când vrei să-l dobori
L-alegi din o mie de şoimi,
Dar, iată,-n sfârşit, ce mi-a spus...
(Ascultă cu luare aminte
Că-ntocmai cum el povesti
Şi eu îţi voi spune amarul.)
„Eu sunt don Juan de Cardona46;
Don Jorge Cardona mi-e tatăl,
Señor de-Aragon, iară mamă
Mi-e doña Juana de-Aponte.
Al doilea sunt între fraţi
Şi-astfél tatăl meu mă trimise
În Flandra; de-atunci am slujit
Când încă eram copilandru
Şi până la vârsta de-acum.
Curând, despre faptele mele
Vestiră scrisorile-acelui
Drag înger, Infanta de-Austria,
– Cerul să-i dea strălucire! –
Mătuşă a regelui (Domnul
În pază să-l aibă!). Cerui
Şi eu loc la Curte, precum
Şi alţii-nainte-au cerut.
Aici, printre-atâtea podoabe
Lucind pe veşmintele scumpe,
Mi-a fost dat să văd într-o seară,
Alăturea, un serafim
De fildeş, cu suflet de bronz.
Rămas-am de-atunci fără suflet
Căci eu am urmat-o,-am slujit-o,
Şi ea-mi răsplăti stăruinţa

46
Cardona: sat şi fief în provincia Cataluña.
Lăsând să-ntrevăd că iubeşte.
Risipa m-a sărăcit
Iar tata-mi tăie ajutorul.
Lucinda (aşa se numeşte)
Îmi dispreţuia sărăcia
Stârnindu-mi mai rău gelozia.
Zadarnică-mi fu suferinţa,
S-o-nduplece n-a fost în stare:
„Nu-ntorci o iubire cu lacrimi!”
Când spuse aceste-aş fi vrut
Să-i smulg ochii lui trădători
Ce-au plâns pentru alta. Vezi câtă
Invidie jalnică-n mine!
Urmă, arătându-mi că cearta
Cu-acel cavaler s-a iscat
Din teama că dacă o-nduplecă
Lucinda a lui va rămâne.
Sfârşí spovedania-apoi
Astfél văicărindu-se-ncât
În clipa aceea am vrut
Să-l zvârl din trăsură afară.
Eu fără de suflet, iar el
Plângând, abia am ajuns
La mine acasă, spre prânz.
Poftindu-l să intre-a răspuns
Jurându-mi supunere – că
Pe viaţă mi-e sclav, şi apói
Şi-a luat rămas-bun şi-a plecat
Să-şi vadă iubita.-Am rămas
Aşa de năucă încât
Eu nu ştiu de ce şi pe cine
Iubesc şi urăsc; gelozia
Mă tem că mă face nebună.
Pe mine astfél se răzbună
Azi Venus şi Amor, tiranii
De care am râs acuzându-i
Până mai ieri de-amăgire.
Schimbai deci veşmintele-n doliu,
Curajul cu nevolnicia,
Mândriei cerui umilinţă
Şi-n lanţuri mi-am pus libertatea.
La râu nu mai merg, nici la Prado,
Mă supără toate şi sunt
O viperă faţă de muzică
Iar faţă de flori şi fântâni
Sunt numai venin; sunt şi nu-s;
Trăiesc sau mă-nşel? Nu mai ştiu,
Năucă cum sunt, dacă suflet
Mai am, dacă el mai există.

CELIA

Putea să se-ntâmple-altcuiva
Această ciudată-ntâmplare?
Răscumperi cu inima ta
Durerea şi răul pe care
Atâtora tu l-ai făcut.
E-o nesăbuinţă să ţii
La acela pe care îl ştii
De-o altă femeie urât;
Dar vai, nebunia cea mare
A inimii tale a fost,
Belisa,-acest gând fără rost
Ce n-ai vrut să-l laşi în uitare.
Nu mergi, cum ţi-era-n obicei,
La Crâng, ori la Prado?

BELISA

Nu ies
Fiindcă mi-s dragi mai ales
Tristeţea, tăcerile ei;
Doar singurătatea mi-aduce
O clipă de tihnă plăcută.

CELIA
Într-una din zile, ascultă,
La Crâng amândouă ne-om duce.

BELISA

De vrei adevărul să-l spun

(Ce rost ar avea să-ţi înşel
Încrederea ta în vreun fel,
Ori eu să mă mint – la ce bun?)
În luna aceasta în care
Señorele ies la plimbare,
La câmp am să merg să-l privesc
Pe cel ce-mi aduce pieirea.
Dar vai, nici în Crâng, nici aiurea
De-l caut eu nu-l întâlnesc;
Nu vine nici el să mă vadă.

CELIA

Cum doarme în braţe străine

N-aude-ale tale suspine.
Dar mâine ieşim la plimbare
Şi cred că o soartă mai bună
Ne-o sta-ntr-ajutor să-l găsim
Pe-acest cavaler ce dispare.
Cred însă că n-o să rămână,
Din nou dacă-l vezi şi priveşti
Mai bine la el, nicio urmă
Din dragostea ta; pân’ la urmă,
Tu singură-l dispreţuieşti,
Căci multele lucruri plăcute
La prima vedere se-arată,
Dar dacă te uiţi încă-o dată
La ele, îţi par mai urâte.

BELISA
 Ah, Celia, mă străduiesc
S-ascult vorba ta cumpătată:
La Crâng deci voi merge mascată.

CELIA

Iar eu, draga mea, te-nsoţesc.

BELISA

Nainte ca zorii s-apară

Să vii.

CELIA

Am să vin negreşit.

BELISA

Cuvintele tale-au stârnit

Speranţelor, áripi, să zboare;
Aşa este: dacă priveşti
Cu luare aminte la lună,
Oricare-ar putea, cred, să spună
Că pete şi-n lună găseşti.

SCENA A III-A
O stradă în faţa casei Lucindei.
Intră don Juan de Cardona şi Tello, slujitorul său.

DON JUAN

Nu-i place iubirii tutela poveţii

Când vine de jos mai cu seamă.
 TELLO

N-am spus
Că orice iubire-i ţicnită
Când uită de sfaturi, oglinzile vieţii?

DON JUAN

Te miri că iubirile oarbe n-au pus

Vreun preţ pe vieaţă, măcar o clipită?
Un altul îl poartă pe cel ce nu vede;
De-s orbi amândoi vor cădea în genune.
Când da semn Lucinda că-n dragoste crede
Putea simţămintele tale să-mbune;
Acum dacă ochii lui Octavio-i plac
Nedemnă-i iubirea de nu-i cauţi leac
Jignirii aduse.

DON JUAN

Ce leac i-aş afla?

TELLO

Te dăruie altor iubiri; doar aşa

Se vindecă toţi câţi pe lume-au iubit:
Uitarea în alte iubiri şi-au găsit.

DON JUAN

N-am bani, prostănace,-s sărac.

TELLO

Nu orice iubire-o măsori c-un pitac.

Ai merite,-ncearcă, iubeşte!
O doamnă mai liberă tot se găseşte
Să vrea să iubească doar din pasiune.
 DON JUAN

La Curte, iubirea săracă apune,

Când toate sunt scumpe, acum mai ales.

TELLO

Dar n-ai altă cale de-ales;

Şi nici nu e-n lume un medic să ieie
Pulsul vreunui înfrânt în amor
Să nu îi prescrie o altă femeie.

DON JUAN

Dar dacă-n uitare când vreau să cobor

Frumuseţea Lucindei deodată-mi apare
În cale, putea-voi eu, oare,
Pe-o alta s-ador?

TELLO

Ei, asta-i acum!

Doar ştii, purgativul e bun,
Şi chiar de-i otravă, bolnavul îl ia.

DON JUAN

Mai e vreo femeie frumoasă ca ea?

De mult, Machedon împăratul spunea
Că numai o lume, cât e pe pământ,
Chiar dacă aceasta se-ntinde
Pe mări şi uscat, peste poli străbătând,
Tot mică îi pare.
Tu zici că-i prea mare,
Iubeşti în Madrid o femeie anume
Când treizeci de lumi de femei sunt pe lume
Zgârcite la vorbă ori caţe tăioase;
Cuminţi, grosolane şi descreierate,
În minciuni şi-adevăruri scăldându-se toate.
Sunt cât sărăcia de lungi, ori mai scunde,
Cu tălpi de apostol, dorind să le iei
Atât: un papuc, care urma le-ascunde
Iar altele-n schimb, ce-ar putea, drept cercei
Botine să-şi puie.
Ca Lazăr, au unele-obraz de gutuie,
Din racle de paturi în zori când apar,
Iar altele fir de garoafă îţi par;
Stăpâne-s pe Roma, pe papă stăpâne,
Cu panglici pot unele-uşor să se-mbune,
Sunt lacome altele şi ar păpa,
Găteli ca să-şi ia, o întreagă avere.
Uşi de biserici, ori tălpi ale iadului.
Sunt când jucăuşe, când reci şi severe;
Sunt vesele-ades, schimbătoare din fire,
Ori ca nemţoaicele, grave-n iubire.
Dar toate femeile, oricum să arate,
Oacheşe, albe, sunt straşnice toate.

DON JUAN

Prostească e această zugrăveală!

TELLO

Eu n-am mai pus, señor, la socoteală

Nici pe Lucreţia, cea şi-n cămaşă castă,
Pe Portia – un struţ robit în fiare –
Şi nici pe Artemiza – aceea care
Fu cioclu de bărbaţi, şi nu nevastă.

DON JUAN

Tu, poartă, şi voi, gratii dulci, daţi ştire

Lucindei, despre trista-mi tânguire.
 TELLO

Hai, strig-o dacă totuşi ai venit!

DON JUAN

Mă tem că orişicare-ndrăgostit.

La fereastră apare Fabia, slujitoarea Lucindei.

SCENA A IV-A
Aceiaşi, Fabia.

FABIA

Ce strigă? Şi cine e, oare?

DON JUAN

Hai, Fabia,-anunţă-ţi stăpâna

Că eu sunt aici.

FABIA

Nu-i acuma,
Cred, timpul să strigi aşa tare.

DON JUAN

De ce nu?

FABIA

Fiindcă stăpâna
Mea se dezbracă.
 DON JUAN

Aşa iute?

FABIA

Din parte-mi nu-i prea cinstit

Ca poarta chiar eu s-o deschid
Te rog, don Juan, acum du-te,
Căci mâine la Crâng vom ieşi.

DON JUAN

O, ce-am auzit! Ce cruzime!

TELLO

De-ajuns! Eşti în stradă. Aici

Te poate-auzi oarecine.

DON JUAN

Hei, Fabia, stai!

FABIA

Vă ascult!
Ce vreţi de la mine?

DON JUAN

Aş vrea
Să-i spui că mi-e dragă doar ea!
Atât; nicio vorbă mai mult.

FABIA
De-ncepi cu o ástfel de larmă,
C-un straşnic scandal vei sfârşi,
Iar soarele-n zori va veni
Să-ţi spună s-o laşi să adoarmă.

DON JUAN

Deschide!

FABIA

O, ce nebunie!

Apare la fereastră Lucinda.

SCENA A V-A
Aceiaşi, Lucinda

LUCINDA

Cu cine vorbeşti?

FABIA

Cu Juan;
E-aici.

LUCINDA

Câte vorbe va scoate

Despre-această necuviinţă
Bârfitoarea vecinătate
Mai rea ca oricare-n Madrid?

DON JUAN
Mi-arăţi o prea mare cruzime.
Pe care n-o merit de fel
– Frumoasă Lucinda – astfél
Purtându-te faţă de mine.

LUCINDA

Vă rog, ceea ce aţi aflat

Drept scuză acum socotiţi:
Îndată ce zorii-s sosiţi
Eu trebui’ să plec; nu-i păcat
Să nu-mi daţi pace să dorm?
Un farmec firesc îl aduce
Odihna-ndelungată şi dulce;
Femeia trezită din somn
Nu poate s-arate frumoasă.
V-asigur că eu vă respect
Şi chiar vă iubesc; înţelept
Ar fi să vă-ntoarceţi acasă.

DON JUAN

Señora, promit ascultare,

Dar ştiţi, fâstâceala ciudată
A slugii,-a stârnit dintr-o dată
Acea gelozie-orbitoare
Ce încă să bănui mă face
Că sunteţi acum ocupată.
De-alung bănuiala, îndată
Ce mă-ncredinţez, vă dau pace.

LUCINDA

Nu-i timp potrivit să deschid;

M-ar prinde bârfeala în plasă.
Vecina e-aşa curioasă:
Lipeşte urechea de zid
S-asculte, şi uşa de-aude
Se şi proţăpeşte la geam.
Vă rog să plecaţi, don Juan.

DON JUAN

Să văd ce-mi ascunzi, mai-nainte.

LUCINDA

Ce om îndărătnic, vai, mie!

DON JUAN

Lucinda, iubirea-mi fierbinte

Vrea-n camera voastră să intre
Să-nlăture-acea gelozie.

LUCINDA

Stăruinţa voastră n-arată

Nici stimă şi nici curtenie.
Plecaţi mai curând, cine ştie,
De staţi, ce necazuri v-aşteaptă?

DON JUAN

Atunci, pe toţi sfinţii,-am să sui

Să văd ce se-ascunde la tine.

LUCINDA

Să baţi noaptea-n poartă la mine?

DON JUAN

O sparg sau o smulg din ţâţâni.

 Apar Octavio şi Julio, slujitorul său, cu scutieri şi spade.

SCENA A VI-A
Don Juan, Tello, Octavio, Julio, scutieri; Lucinda şi Fabia la
fereastră.

OCTAVIO

O ástfel de neobrăzare
Şi neauzită-ndrăzneală
Va fi chiar acum pedepsită
De-a casei onoare jignită.

DON JUAN

N-am fost eu gelos din senin.

Să-mi spună domniile-voastre:
Sunt fraţi, rubedenii, sau simpli
Iubiţi ai acestei señore?

OCTAVIO

Şi dacă nu vreţi să intraţi

S-aflaţi cine suntem, atunci
Venim să v-o spunem în stradă.

DON JUAN

Ieşiţi, ca şi voi să aflaţi

– La fel de geloşi ca şi mine –
Că sunt don Juan de Cardona.

TELLO

Eu – Tello,-al său scutier.

 LUCINDA

Vai, Fabia, ce fac?

FABIA

Te culcă
Şi lasă-i.

LUCINDA

De spaimă-am să mor!

DON JUAN

Sări, Tello!

TELLO

Alţii, la rând,
A morţi miros ăştia, de-acum!

Ies toţi.

SCENA A VII-A
La Crâng.
Intră contele Enrique şi Fernando, slujitorul său.

CONTELE

Ce Mai fără seamăn!

FERNANDO
 Nu lasă
O palmă de loc fără flori.

CONTELE

Cu-a’ stelelor comori

Se-ntrece grădina-i frumoasă.

FERNANDO

Vin apele râului mari!

CONTELE

La fel parvenitul arată:

Se umflă ca râu, deodată.
Sfidându-i pe proprii’ lui lari.
Obârşia lui mincinoasă
Ca râul acesta păţeşte:
Când apa spre vară descreşte,
Vezi albia lui nisipoasă.
Ferice-nţeleptul e-n viaţă!
Căci dânsul nicicând nu se minte:
Rămâne modest ca-nainte
Norocul oricât îl răsfaţă:
Nu, meritul nu şi-l ascunde
Acela ce-şi merită locul,
Dar dispreţuieşte norocul
Ce-mpinge prostia în frunte.
Pe-aici cunosc mulţi din acei
Pe-aici de-nţelepţi în gândire,
Încât îşi păstrară-a lor fire
Cu toate virtuţile ei.
Dar las toate astea deoparte;
Revin la cruzimea cu care
Dispreţul divin mi se pare
Că vrea să mă-mpingă la moarte.
De ce n-apăru ca să-i fie
Acestei câmpii aurora
Când soarele-arată că-i ora
Din umbrele nopţii să vie?

FERNANDO

Îşi pune, probabil, veşminte

De preţ, şi curaj. Când ţi-apare
În zilele de sărbătoare,
Precum aurora,-nainte,
În teatrul acesta-nverzit
Ea-n mamă-a lui Amor se schimbă

CONTELE

Eu, care dispreţu-i ador

Şi-asprimea, încerc să-i implor
Frumseţea să vină mai iute.

FERNANDO

Iar eu trag nădejde s-asculte

Zglobiul ei spirit uşor
Pe-o ástfel de cale chemat.

CONTELE

Să-ţi pui pălăria, Belisa,

Cu pana şi negre dantele,
Deşi n-ai nevoie de pene
Când áripi tu ai la picioare.
Aşază-te-n faţa oglinzii,
Sporeşte-ţi în ea frumuseţea
Păzindu-te astfel ca nimeni
Cu tine la chip să nu semene.
Doar tu, trăsăturile tale
Le poţi copia aşa fel
Ca tu şi cleştarul să fiţi
Minciuni tot aşa de frumoase.
Iată,-acum Crângul te-aşteaptă
Şi-n verdea-i foşnire de plopi
Nu-ncepe-a cânta păsăretul
Cât timp tu aici n-o să vii.
Iar părul ţi-l împleteşti lins:
Să nu-l împleteşti în cosiţe
Căci plasa de fir de-o s-o vadă
Şi pasărea-atunci se va teme.
Vezi, nici trandafirii, nici crinii
Nu-şi rup a lor verde-nchisoare
Să poată ieşi din pădure
Când n-au de la tine-nvoire.
Un şir de mărgele de sticlă
La gâtul tău, salbă să-ţi fie,
Atunci când o lepezi, în perle
Să se preschimbe şiragul.
Şi pune-ţi şi crinii de aur,
Şi clopotul fustelor verzi,
Ca-n Franţa, pe unde se spune
Că ele sunt oşti de-apărare.
Costişele când le cobori
Ia seama cum pui pantofiorii,
Că-n timp ce cobori pe pripoare
Privirile-s iscoditoare.
Presară-ţi în păr trandafiri.
Pantofilor funde le pune,
S-arăţi tot aşa de gătită
La cap cum arăţi la picioare,
Deşi, draga mea, sunt gelos
Mai mult pe picioarele tale
Căci nu eşti modestă pe cât
Te-arăţi de-nflorită în lume.
Deci vino în zori să ucizi,
Căci Ámor se plânge, sărmanul,
Că încă mai doarme-aurora
În timp ce eşti trează, Belisa.
Zadarnică-i şoapta de-amor
Căci cei ce se vor oratori
Susţin că nu vii să priveşti,
Ci doar ca să fii admirată.
Şi ástfel, cuminte Belisa,
Din Crâng să te-ntorci singurică,
Să nu îţi momească privirea
Frizurile-atât de bogate.
Tu, mántia seviliană
Aşaz-o şi lasă vederii
O stea doar; nici Ámor nu-i drept
Săgeţile să-şi risipească.
Eşti mai graţioasă-ntre văluri
Şi eşti mai puţin bănuită,
Decât săgetând cu privirea
În trecere, toţi să te ştie.
Ε vremea să ieşi mai curând;
Al privighetorilor cânt
Ε zorilor clopot, chemând
Zorile tale să vină.

FERNANDO

Ajunge! Opreşte-te-acuma!

CONTELE

De ce?

FERNANDO

Ia te uită cum vine.

CONTELE

Descânt de iubire, divină

Puterea ţi-a fost totdeauna.
Intră Belisa, îmbrăcată în cea mai strălucitoare risipă de culori, cu
mantie şi pălărie de pene, împreună cu Finea îmbrăcată şi ea cu
eleganţă.

SCENA A VIII-A
Aceiaşi, Belisa, Finea.

BELISA

Dar Celia unde-a rămas?

FINEA

E-n urmă cu nişte prietene

La marginea apei, aproape.

BELISA

Nu simte durerile mele

Şi i s-a urât să mă vadă
Cum caut izvorul ascuns.
Ciudat e că-n zilele-acestea
La Crâng n-a venit don Juan.

FINEA

Îl ţine Lucinda în mreajă.

BELISA

Când el mi s-a plâns de dispreţul

Şi de amăgirile ei?

FINEA

Ce bine-i alini gelozia!

 BELISA

Finea, vai, contele!

FINEA

Vrea
Iubirea, ca azi să culegi
În crângul Madridului florile
De portocal din Valencia.

CONTELE

Ingrată Belisa,-i târziu

Ca ochilor mei să te-ascunzi;
În sufletul meu ţi-am văzut,
Ca într-o oglindă, făptura.
Deşi pe câmpia-argintată
Se-arată-aurora de aur,
Natura nu-i mai aşteaptă
Lumina ei dulce acum
Când ca un soare, Belisa
Pe câmpuri, frumoasă, răsare.
Şi dacă-i de-ajuns doar o stea
Să poţi lumina, e drept, oare,
Ca mántia ta trădătoare
Acum să te-nvăluie-n ea?
Frumoasă Belisa, ţi-arată
Deci ochii ascunşi de mantie,
Căci ei ucigaşi vreau să-mi fie.
Li-e sigură astăzi victoria
Şi vreau să-şi împartă ei gloria
De-a fi ţinta lor săgetată.
Pudoarea cea mai slăvită,
Ea, care-i oglinda cetăţii,
Din liniştea singurătăţii
Se-arată-n câmpia-nverzită.
Sus vălul! Priveşte! Ucide!
Căci este o crudă purtare
Tu, graţie-atât de firească
Încât chiar şi Ámor uimit e,
Vitează-n oraş, să te-arăţi
În crâng, cu dispreţul pe buze.

BELISA

Eu n-am vrut de voi să m-ascund

Mă bucură-această-ntâlnire.

CONTELE

Iubirii i-aduc mulţumire

Că eşti, în sfârşit, omenoasă!
Ai vrea să m-asculţi?

BELISA

Cum să nu;
Un nobil ca voi niciodată
Nu spune nimic jignitor.

CONTELE

Ascultă.

Intră don Juan şi Tello.

SCENA A IX-A
Aceiaşi, don Juan, Tello.

DON JUAN
 N-o văd pe Lucinda,
În crâng, nicăierea, deşi,
Acasă la ea ni s-a spus
Că-n crâng a plecat de cu zori.

TELLO

Mă tem c-au minţit, pentru că

Această trimitere-ncoace
Nu prea îmi miroase a bine.

DON JUAN

Eu nădăjduiesc să nu fie
Cu-Octavio-al ei împreună.

TELLO

I-ai tras o bătaie pe cinste!

DON JUAN

Ţintii mai spre cap când simţii

Că are cămaşa de zale

TELLO

De n-o să am martori, mă-ntorc

La Iuliu-napoi să mă bat;
I-am dat una bună şi-apoi
De scut despărţindu-l, prin aer
De mijloc atât l-am săltat
Că stelele-n urmă-au rămas
Şi-un deget lipsi, însăşi lunii
Să nu îi retez căpăţâna.

DON JUAN
 Cu sânge-mi plătii gelozia.
Dar, uită-te, poate se-arată
Lucinda.

TELLO

Să-ntreb unde-o fi.

DON JUAN

Pe cine-ai putea întreba?

TELLO

Oştire de iepuri e Crângul;

Ia spune, señor Manzanares47,
– Tu, vechi nălbior scoate-pete,
Tu, faţă de care rămân
Datornici acei ce se scaldă,
Tu, care speli vara întreagă
Păcatele iernii trecute,
Tu, râu cu-nspumări de săpun
Şi maluri de pânză albită –
Ia, spune-mi, te rog, n-ai văzut
O mândră femeie la mers,
Vrăjmaşă de moarte-a iubirii,
Şi banilor prietenă-aprinsă,
Pe care Juan a pierdut-o
De când scăpătă mai ales?
Văzut-o-ai cu-o slujitoare
– Scânteie a focului ăsta –
Ea, care scrisorile-i fură
Cum versuri îşi fură poeţii?
Iar râul răspunde: „Femeia
Pe care te plângi c-ai pierdut-o,
Cu-Octavio,-acasă la ea

47
Manzanares: vezi comedia Mofturile Belisei, p. 247 n. 1.
Jumări cu slănină mănâncă
Şi şuncă”. (Aş cam merita,
Zău, nişte dueluri funebre.)
– Cinstitul meu râu, de-unde ştii?
– „În camera ei eu mă aflu,
În amfora care-oglindeşte
În apele sale odaia.”
Auzi ce răspuns mi-a dat râul?

DON JUAN

Că tu faci pe prostul, aud.

FINEA
(aparte, către Belisa)
Señora, señora, ascultă!

BELISA

Ce vrei?

FINEA

Don Juan şi cu Tello!

Îi văd lângă ulmii de colo.

BELISA

Señor conte,-aş vrea să vă rog,

Ştiindu-vă mărinimia,
Să mă aşteptaţi doar o clipă
Pe lângă trăsură, cât timp
Cu-acel cavaler am să schimb
Vreo câteva vorbe grăbite.

CONTELE

Chiar dacă-s gelos, de mai pot

Să fiu cavaler, mă voi duce,
Silindu-mi răbdarea s-asculte;
Dar pot eu să-ndur ca iubitul
Să ţi se destăinuie ţie?
Aceasta-ar părea josnicie,
Nu numai iubire jignită.

BELISA

El nu-i curtezan, deşi este;

Deci nu-i jignitor pentru voi
De vreme ce titlul de soţ
A fost respectat totdeauna.
Din vechiu-Aragón a venit
Aici să se-nsoare cu mine;
Deci nu-i slăbiciune din partea
Acelui ce e-ndrăgostit
Când soţului locul i-l lasă...

CONTELE

Sunteţi măritată?

BELISA

Nu ştiu;
De rude-a fost totu-nvoit.

CONTELE

Sunt sigur că el ţi-e iubit!

BELISA

Vă pare cumva că mă port

Necuviincios?

CONTELE
 Gelozia
Va da un răspuns potrivit.

Contele iese împreună cu Fernando.

SCENA A X-A
Belisa, Finea, don Juan, Tello.

BELISA

Señor don Juan, cavalerii

Şi-ostaşii, atât de degrabă
Îşi uită-obligaţia lor?

DON JUAN

Señora, nu cred că uitarea

Mea v-a jignit într-atât.
Dar prea sunt lipsit de-ndrăzneală
De-o mie de ori eu am vrut,
De recunoştinţă-obligat,
Să viu să sărut mâna-aceasta,
Dar încă n-am luat hotărârea.
O soartă ferice-a făcut
Să-mi poarte, acum, cu-aurora,
Paşii spre locul în care
Vă văd, prea-frumoasă señora!
Ce mândră-arătaţi! Ce vitează!
Şi, totuşi, o, cât de suavă!
Când dus e ploiosul aprilie
În lume mai e vreo grădină
Cu-atâţi trandafiri daţi în floare
Ce bine vă stă pălăria!...
(Acest colonel al privirii
 Şi clopot al pletelor voastre)
Cu ea pari un Marte-al câmpiei,
O, tu, prea-războinică Venus,
Tu, care ucizi şi dai viaţă
Acelor de tine răpuşi!

BELISA

Uitarea, şi-apoi linguşire?

Jignire, şi-apoi vorbe dulci?
Păstraţi-le pentru Lucinda.
Ingrat, după-aceea cuminte?
Voi sunteţi Juan de Cardona,
Vestit cavaler de-Aragón?
Nu ai altă scuză mai bună
Decât că „iubesc şi mă tem
Că pot să o pierd pe Lucinda?”
Cum merge cu ea? Gelozii?
Dispreţ? Curtezanii-o lăsară?
Probabil că toate-au trecut...
Răspundeţi! De ce aţi tăcut?

DON JUAN

Nu pot să vă spun despre mine

Şi despre necazuri mai mult
Decât că, nebun, mă prind zorii
La dânsa pe stradă; acolo
Mă lasă şi soarele, care,
Din marea-nserării îi pune
Podoabe de aur în plete
Ca iarăşi s-o pieptene-n zori
Cu piepten de raze, din rugul
Aprins peste cerul înalt,
De unde-aureşte verdeaţa.
Ca şi tăuraşul gelos,
Gonit de un altu-n pădure,
Acolo să-şi stingă mânia
Cu cornul în trunchiuri izbind,
Să scuture ramuri, stârnind
Ecouri de vânt repetate;
Ca taurul ce până la noi
Pământul uscat îl ridică,
M-afund pe-a ei stradă, năuc,
Şi ca într-un codru aprins
Eu rup cu suspinele mele
Vergelele groaselor gratii.

BELISA

Frumoasă imagine. Chiar

Exemplul e-ales de minune!
Şi-apoi, tăuraşul ce bine
Mi l-aţi zugrăvit! Ce imagini!
Nu sunteţi poet?

DON JUAN

Orice-ndrăgostit,
Señora,-a-ncercat să compună
Cândva versuri bune sau rele;
Iubirea-a născut poezia.

BELISA

Iar voi cultivaţi gingăşia.

N-aţi vrea un sonet să compuneţi
Sărmanei femei osândite
De soartă, de timp şi iubire?
De soartă prin oarba mândrie,
De dragoste, prin răzbunare
Şi-n fine, de timp osândită
Prin visele ei ne’mplinite.
Naiva şi-acum mai iubeşte,
Deşi nu-i iubită, pe-acela
Îndrăgostit de o alta.
 DON JUAN

Señora, vi-l fac. Dar vă spun,

Eu n-am cultivat acest gen;
Priceperea mea prea puţină
Ε greu să se facă-nţeleasă.

TELLO

Tu, nimfă cu fesu-ntr-un peş,

Nu vrei douăşdouă de vorbe?

FINEA

Să nu sări niciuna! Hai, spune!

TELLO

Tu nu eşti din spiţă prea proastă!

Iar eu, băiat oacheş, mă trag
De prin Calahorra48. Am spus
Vreo cinşpe cuvinte. De-mi ceri
Mai mult, am să calc învoiala.

FINEA

Vorbeşte-mi de-aproape, stăpânii

Să nu-i stânjenim...

TELLO

Îţi vorbesc...

Intră Lucinda cu pălărie de pene, şi Fabia.

48
Calahorra: orăşel spaniol din provincia Logroño, renumit între altele
prin vinurile şi condimentele sale.
 SCENA A XI-A
Aceiaşi, Lucinda, Fabia.

LUCINDA

Ţi-am mărturisit tot ce simt.

FABIA

Tu, dacă-l iubeşti pe Juan

De ce-l necăjeşti fără rost
Mereu cu Octavio, când
Te-adoră atât?

LUCINDA

Pentru că
Eu sper gelozia să-l facă
Supus ca un miel, ca să schimbe
Speranţele în certitudini,
Iubirea în căsătorie.

FABIA

Prin rău deci încerci să-l câştigi?

LUCINDA

De-l prind la strâmtoare, atunci

Se-nsoară cu mine.

FABIA

Mai bine
Cu binele tu să îl iei.
 LUCINDA

Vai, Fabia,-l văd pe Juan.

FABIA

Şi nu-şi pierde timpu-n zadar.

LUCINDA

Frumoasă femeie-a ales!

Chiar Tello, acest pehlivan,
Şi-a luat bucăţica de doamnă!

DON JUAN

De vreţi s-o cunoaşteţi, cum spuneţi,

Pe doña Lucinda, acum
Puteţi să îmi spuneţi de am
Gust bun.

BELISA

Este ea?

DON JUAN

Nu se vede
La mine-n privire-o schimbare?
Dă sufletu-afară năvală
Prin ochi, ca s-o văd când apare!

BELISA

Această vorbire plăcută

Ε doar obicei... V-am lăsat.
 DON JUAN

Vă rog nu plecaţi: vreau acum

Măcar să-i stârnesc gelozia.

BELISA

Iar eu să-ţi slujesc pentru asta?

DON JUAN

Acum, când eşti sprijinul meu,

Te rog! Nu vei pierde nimic;
De vrei s-o ucidem, rămâi.

BELISA

Atunci, de-i aşa, s-o ucidem.

(Aparte.)
O, ceruri, ce-s gata să fac?
Nebună-s ori nu mai sunt eu?
Ce demon mă-mpinge la rău?

LUCINDA

Pe voi, doamna mea, vă implor,

Regină ce-aveţi pălărie
De nea, pentru una la fel
Cedaţi-mi pe-acest cavaler,
Să schimb două vorbe cu el.
Şi dacă vă e necesar
Acest curtezan, vă promit
Că-l voi libera într-o clipă,
Absenţa să nu i-o simţiţi.

BELISA

Tu, nimfă cu neagră tichie

Şi negre mănuşi de cârmâz,
Greşeşti dacă-ncerci să ataci
Cu stângul, vrând spada s-o tragi;
Prea mare-i trufia cu care
Îmi ceri curtezanu-mprumut.
Îţi pun în vedere, să ştii,
Eu sunt ca un prieten zgârcit:
N-am oaspeţi, nu dau împrumut.
(Aparte, către don Juan.)
Merg bine?

DON JUAN

Grozav! Dar mai zi-i.

BELISA

Cu ce uşurinţă-ţi permiţi
Să vii să-mi soliciţi iubitul,
El, sufletul pieptului ăsta!
(aparte)
Mai vreţi?

DON JUAN

Ucideţi-o! Să moară!

LUCINDA
(aparte)
Ah, Fabia, simt c-am să mor!

BELISA

Mi-l cereţi, cu care temei?

Vreţi, poate, vreun târg să-ncheiem
Cum fac cămătarii vicleni,
Cu termen, zălog şi podoabe?
Nu sunt diamante în China,
 Nici aur în Tibar, în Cerro49 –
Argint, chihlimbar – în Florida50
Cât trebuie pentru...

LUCINDA

Ajunge!
Nu trece de „pentru”.

BELISA

De ce?

LUCINDA

De-ţi este iubirea vicleană,

Eu alte zăloguri nu am
Decât jurămintele sale,
Scrisori, semnături şi capcane...

BELISA

Cu astea nu facem nimic.

V-aţi cam înşelat, doamna mea:
Îl iau pe bărbatul acesta
Aşa, ca pe soţul meu bun.

LUCINDA

Ca soţ?

BELISA

Chiar aşa cum îţi spun.

49
Cerro: Cerro de Potosi, localitate boliviană, centru al unei celebre
exploatări miniere; vezi şi p. 437, n. 1.
50
Florida: capitala departamentului uruguayan cu acelaşi nume;
zăcăminte de chihlimbar.
 LUCINDA

Isuse!

BELISA

De vrei să leşini,
Stârnită de-această-ntâmplare,
Te du mai aproape de râu,
Señora, să-i luneci în ape,
Dă-mi mâna, tu, dragostea mea.

DON JUAN

Şi sufletul, tot e puţin.

LUCINDA

Nu vreau să-i privesc cum se duc.

Să mergem! Iubirea-i un foc!

Lucinda iese împreună cu Fabia.

SCENA A XII-A
Don Juan, Belisa, Tello, Finea.

DON JUAN

Ce straşnică-a fost răzbunarea!

BELISA
(aparte)
Eu m-am răzbunat împotrivă-mi.
 DON JUAN
(aparte)
Lucinda! De dragul ei mor?

BELISA
(aparte)
Mă mistuie rău gelozia!

Don Juan şi Belisa ies.

SCENA A XIII-A
Tello, Finea.

TELLO

Dă-mi mâna şi tu!

FINEA

Ţi-ai spălat-o?

TELLO

Chiar ieri, mi se pare,-mplini

Vreo trei săptămâni încheiate.
Cum zici că te cheamă?

FINEA

Finea.

TELLO

Fineţea atunci am să-ţi spun.

 FINEA

Tu?

TELLO

Tello.

FINEA

Ah, dacă-i vorba

De cel din Meneses51 atunci
Omletă cu carul mănânci.

TELLO

Mai bine mânuţele tale

Le-nfulec, de-o fi, la frigare.

FINEA

Ce Tello!

TELLO

Ah, ce Finea!
Ce dulce copilă cerească!

FINEA

Ah, ce pehlivan!

TELLO

Dar de care?
51
Aluzie la o comedie istorică a lui Lope de Vega, Los Tellos de Meneses în
care printre personaje apare şi un ţăran energic şi plin de nobleţe care
poartă acest nume.
 FINEA

De care? Din tagma drăcească...

TELLO

Îmi faci un hatâr?

FINEA

Sunt a ta.

TELLO

Ce scumpă bărbiţă!

FINEA

Ce oacheş sadea!

Sfârşitul actului întâi.

 ACTUL AL DOILEA

Încăpere în casa Belisei.

SCENA I
Intră Belisa cu alte veşminte decât cele purtate la plimbare.

BELISA

O, tu, îndrăzneţule gând,

Tu, care-n dispreţ pentru lume
În preajma lunii, nebune,
Alesu-ţi-ai cuibul, zburând
Acolo, pe aripi de vânt,
Ce greu nenoroc te-a adus
În starea aceasta de plâns,
Că-ţi este penetul frumos
Pierdut peste albul spumos
Al mării iubirii,-n apus?
Porneşte-ades nava gătită
Cu steaguri, spre larguri de zare,
Cu pânzele-atât de uşoare,
Că vântului pasăre-i pare,
Dar blânda-adiere se-agită,
Şi când prin gând nici nu-ţi trece
Se schimbă-n furtună s-o-nece,
Speranţa nicicând să nu scape
Din marea-nvrăjbire de ape,
Din crudul destin ce-o petrece.
Un pom timpuriu înfloreşte
Când privighetoarea suspină
Prier cu mâna lui plină
De flori, ca pe-un sol îl primeşte.
Dar gerul barbar se iveşte,
Cu-aceeaşi cruzime ne’nfrântă,
În jale şi-n doliu-nveşmântă
Culorile, mugurii verzi;
Şi până ce rodul să-l vezi
Se scutură floarea înfrântă.
Deşi în cuib îşi aşază
Pasărea,-ascunşi, puişorii,
Ca în cetăţi iluzorii
Cu ziduri şi turnuri de pază,
Ciobanul, de jos îi vânează
Cu praştia lui blestemată.
Când zvârle nemernicu-o piatră
În pui, nu rămâne o pană;
Orice-mpotrivire e vană
Când soarta vrea să te bată.
O navă în larg arăta
A mea libertate-n iubire;
Un pom înflorit în restrişte
A mea nebunie părea
Iar cuibul de păsări era
Uitarea-mi neclătinată;
Dar dragostea învolburată
Sosi cu Cardona, şi-a pus
La picioarele sale, supus,
Şi nava şi pomul şi cuibul,
Învinsă, acum mă omoară
Chiar fără să fiu vinovată;
Nu ştie de ce-s supărată
Deşí ochii mei i-arătară
Dojana iubirii, amară.
Un fluture sunt, ce apare
Spre flăcări şi iarăşi dispare;
Şi-atât mă dogoare iubirea,
Că tot mai aproape-i rotirea
De foc, şi nu ard niciodată.

Intră Finea.

SCENA A II-A
Belisa, Finea.

FINEA

Fără-a-mi mai scoate mantía

Intrai să-ţi dau ştirea mai iute.

BELISA

„Mai iute” nenoroc însemnează

Doar el se grăbeşte să vină.

FINEA

Aflat-am deci casa ce-a fost

O nouă minune-n Madrid:
Nu poţi dintr-o cameră-n alta
Să treci, nici să ştii cine este,
Scrisoarea-i dădui, mă luă-n braţe
Şi-această podoabă mi-a dat...

BELISA

De aur?
 FINEA

Cum nu?

BELISA

Sunt mirată
Că încă n-o dete Lucindei.
Să văd.

FINEA

Poftim.

BELISA

Îl păstrez.
Acesta e primul zălog
Pe care îl am de la el!

FINEA

E-o patimă care ţi-o iert;

Zălogul ce nu ţi l-a dat
Chiar el, nu e demn de cinstire.

BELISA

Îţi dărui în schimb, pentru el,

Mantia mea nouă de lână.

FINEA

Mai bine pe cea de mătase.

BELISA

Să fie şi-aşa. Acum spune

Ce-a zis?

FINEA

Citi pe şoptite
Şi spuse: „Frumoasă scrisoare!”

BELISA

Nimic despre mine?

FINEA

Zău, nu!

BELISA

Dar dacă-ar fi fost de la ea...

FINEA

Strigă la valet; puşlamaua

În patio sporovăia
Şi-abia-ntr-un târziu a răspuns.
Cerându-i mantia şi spada
Îmi spuse: „Mă duc chiar acum
Să aflu ce-mi cere-acel înger!”

BELISA

Chiar înger a spus? Nu mă minţi?

FINEA

A spus-o, ce-i drept, mi se pare,

La mine gândindu-se. Nu ştii
Că doar linguşirea e fructul
Servit cel mai des în palat?
 Când sunt destui îngeri nu-nseamnă
Că-i doar linguşire ce-a spus?

BELISA

Era fără haină pe el?

FINEA

Avea un dolman fumuriu

Cu fire de aur ţesut.

BELISA

Dolman spui? Atunci sunt convinsă

C-avea chiar şi bigotieră52.

FINEA

Să nu-mi pomeneşti, că mă sperii

Oricând văd bărbaţii cu ea;
Şi mulţi sunt atât de-ncrezuţi
Încât la fereastră se-aşază
De parcă sunt ţapi cu căpăstru.
Când bigotiera îşi pune
Bărbatul în beci să se-ascundă!

BELISA

Ba dacă-i din chihlimbar

Cu fire de aur, îmi place;
Dar când o dau jos, n-are farmec.

FINEA

52
Bigotieră: fâşie îngustă de piele de antilopă sau de pânză, cu care
bărbaţii îşi acoperă, în timpul somnului, mustaţa, ca să nu li se
zbârlească.
Mereu mă gândesc când se-arată
Cu gura-n căpăstru de piele
C-o biată maimuţă pocită
M-alintă.

BELISA

Perucă avea?

FINEA

Acum, celor tineri le este

Mai drag ca perucile părul.

BELISA

Şi, totuşi, aşa le stă bine.

Hai, spune-mi şi despre-ncăpere:
Arată săracă?

FINEA

Ce poate
Avea un soldat? Pe pereţi
Erau numai patru portrete:
Al regelui – Domnul păzească-l!
Iar altu-al Lucindei, alături.

BELISA

Şi n-a fost gelos?

FINEA

Cin’ să fie?

BELISA
Nătângo, nu vezi, se-nfierbântă
Închipuirea?! Gelosul
Ε doar un bărbat plăsmuit...
Şi cine era-n celelalte?

FINEA

În unul era don Gonzago

De Córdoba, rudă de-a lui,
Cel care în Ţările Flandrei
Se duse cu el. De la Tello
Ştiu asta.

BELISA

Acum povesteşte-mi
Ceva despre restu-ncăperii.

FINEA

Pe pat un polog de mătase

De China avea – n-aş putea
Să spun cât părea de curat –
Deasupra întinsă-o tafta;
Doar mobilă-n rest; nişte lăzi
Pe lângă-o mulţime de lucruri:
O cască, ghitară şi cărţi,
Un scut într-un colţ, şi-un elan.

BELISA

Vorbeşte încet; vine sigur.

FINEA

De unde-ai aflat?

BELISA
 Mă vesteşte
Chiar sufletul meu, tremurând.

Intră don Juan şi Tello.

SCENA A III-A
Aceleaşi, don Juan, Tello.

DON JUAN

Putere eu n-am să-i pătrund

În gând; stăruinţa-i prostească.

TELLO

Probabil că n-ai să apari

Cu-o mutră călugărească
Şi ochii plecaţi în pământ.

DON JUAN

Binevoitoare îmi pare

Şi mie, Belisa, da-ţi spun
Eu, totuşi, mă tem, căci oricum,
Nu-s sigur că ea m-a plăcut;
Nu-i dragoste cinstea ce ea mi-a făcut
Mulţumindu-mi; şi chiar dacă pare
Ea nu este mijlocitoare
Iubirii Lucindei.

TELLO

Gândeşte-te numa’
C-ades adevărul îmbracă minciuna
În mantia lui; un bărbat nu pretinde
Nicicând unei doamne s-o ia înainte,
Iubirea-ntâi ea să-i declare.
Mergea un cucernic călugăr călare
Şi-atunci când catârca la drum o-mboldea
C-un pinten, spunea:
„Pe sfânta milostenie, dii, surioară!”

DON JUAN

Ne-ascultă Belisa, opreşte-te, moară!

BELISA

Cât timp, don Juan, a trecut

Şi nu m-aţi văzut? M-aţi uitat;
De mult nu ne-am spus ce-am făcut.

DON JUAN

De graţia voastră-s nespus de-ncântat,

Dar e necesar, spre-a nu v-osteni,
De îndatoriri să vă scap dacă pot.

BELISA

Când un cavaler, don Juan, într-o zi

Señorei un papagal îi aduse,
Că ştie orice, el îi spuse;
Doar graiu-i lipseşte! La fel vă socot:
Şi chipeş păreţi, reţinut şi-nţelept,
Viteaz, dar nobil şi drept,
Modest şi atent şi cu gust îmbrăcat;
Lipseşte doar graiul acestui ingrat.
(Către Tello.)
Şi tu eşti la fel?

FINEA
 Ca stăpânu-i şi el.

TELLO

Vă jur, vinovat nu-s de fel;

Am fost, ce e drept, uneori
Purcelul acestui risipitor;
Ecoul lui. Dar ducă-se-acum,
Cardona, să vezi ce măciucă rămân.

DON JUAN

Şi eu?

TELLO

Tu, maimuţă!

DON JUAN

Frumos mă bârfeşti!

BELISA

De Tello meriţi să fii ofensat.

DON JUAN

O spuneţi chiar voi?

TELLO

Sunt un necugetat.

BELISA

Nu-i leu, cât de vajnic, ce nu-ngenunchează

 Când ochii Lucindei, divini, îl fixează.
O, bunul Cardona, ce blând o fi plâns
Şi câte de mine ei nu i-o fi spus.
M-o fi-ncondeiat ca pe-o hâdă; c-ar fi
Zadarnică truda-mi, oricât l-aş iubi,
C-am fost de folos doar s-aţâţ gelozia
În scena din Crâng.

DON JUAN

Eşti aspră acum.

Eu – totul, aşa cum a fost – am să spun,
Şi drept mărturie că spun adevărul
Vă dau şi cuvântul. De mint – la ce bun? –
Eu, tatei în faţă să nu-i mai apar!

BELISA

Hai, spune „şi mamei”, măcar.

DON JUAN

Frumoasă Belisa, după ce aţi stârnit

Gelozia Lucindei, când c-un farmec nespus
În Crâng v-aţi ivit ca un soare
Mai viu decât cel de la Delos53 mi-a scris
Apoi, tulburată, o scrisoare;
Tristeţea, o, ceruri! şi-n slove-a pătruns,
Muindu-le-n lacrimi şi-n pete, c-abia
Putui să-nţeleg ce scria.
M-am dus să o văd, după cum mă ruga.
Cu capul în mâini am găsit-o-aşteptând,
Cu trupu-ostenit prăbuşit pe sofa.
Intrai, luai un scaun, abia salutând.
Lucinda, cea care la uşi mă ţinea
– O, plată-a iubirii! – locul ei mi l-a dat,

53
La Delos, se afla un oracol vestit închinat lui Apollo, zeul soarelui.
Căci Ámor atâta de jos decăzând
Se pierde cu firea şi cade-n păcat.
Ea mâinile-mi prinse şi-amarnic plângând
Îmi spuse, scăldându-le-n lacrimi, că ea
Duios m-a iubit chiar în clipele când
A fost nevoită dispreţ să-mi arate.
Şi-abia am văzut-o fierbinte plângând
Pe-aceea ce veşnic de piatră părea
C-am stat ca Atlas lângă ea înlemnit
Când ochii Meduzei, adânc i-a privit.
Şi gânduri ascunse mi-a spus, mi se pare,
Cu grosolănie atunci născocite
De ea, să mă-ndemne la-nsurătoare;
Urechile, însă, mi-erau împietrite.
Ieşii din această-ntâmplare
De dragoste-atât de sătul, c-aş putea
Pe cel mai statornic să-l fac să tresară.
Ce bine-i să fii în câştig! Căci aşa
Cum doarme plugarul trudit în câmpie
În nopţi fără lună, sub cerul deschis,
Ca-n zori să-l sărute, curată şi vie,
Lumina, pe geana trezită din vis,
Şi eu părăsii rătăcirea-mi târzie
Ieşind dintr-o dată spre portul deschis;
Văzându-i iubirea uşor schimbătoare
Un râs păru plânsu-i, iubirea – uitare.
Şi n-o mai văzui, n-am s-o văd niciodată.
Mănânc, dorm, mă plimb şi am timp
Şi pentru iubirea pierdută alt’dată
Ce vreau – fiind liber – să o reaprind.
Sfârşii cu durerea iubirii, trădată!
O dragoste nouă în suflet mi-aprind;
Acel ce învie din morţi nu-i cuminte
Chiar dacă e morţii sortit, ca-nainte.

BELISA

Ciudată poveste!
 DON JUAN

Întocmai vă spun;
Cinstit.

BELISA

Sunteţi sigur?

DON JUAN

O, da;
Ce-am pedepsit în Lucinda
În mine-a fost vis, dar acum
Ea nu mai există; s-a dus.
În faţa voastră o jur.
Mi-a smuls-o din piept ca un fur
Un magic descântec.

BELISA

A spus
Drept, Tello, oare?

TELLO

Eu ştiu
Că s-a întâmplat chiar aşa;
De credeţi în spusele mele
Pot martor oricând să îi fiu.
Visarea lui sfântă-a-ncetat;
La masă mănâncă lupeşte
Şi doarme, când somnu-l răpeşte,
Ne-ntors şi nelegănat.
Azi vechea iubire străină
Şi-aprinsa-i mânie-au sfârşit.
 BELISA

O, Doamne!

TELLO

Dar azi l-aţi robit

Chiar voi, vrăjitoare divină!
Cu mâna pe-acest curtezan,
Îmblânziţi-l.

BELISA

L-aş îmblânzi
O doamnă-anumită de-ar şti
Cam cât o iubeşte Juan.

TELLO

Ε una ca voi?

BELISA

Eu, Tello?

TELLO

Da,
Cu farmec şi toată-nflorată,
Şi veşnic cu gust îmbrăcată.

BELISA

Drăguţă şi proastă, aşa?

TELLO

Prefer gelozia nefastă,

Cu înşelăciuni şi asprime
De la-nţelepte divine
Decât să m-alinte o proastă.

DON JUAN

Rămână la bunul ei plac

Femeia ce vrea să mi-o dea.

BELISA

Dar ca să fiu sigură,-aş vrea

S-admiteţi tot ce-am să fac;
Căci unii iubiţi plictisiţi
Slujesc pe o alta, o lună,
Ca iarăşi, la vechea stăpână
Să vină apoi, pocăiţi.
Ei află astfél împăcare
În propria melancolie
Căci prostu-obicei vrea să fie
Decât judecata mai tare.

DON JUAN

Din nou dacă am s-o iubesc

Pe Lucinda, Domnul să dea...

BELISA

De ce să juraţi?

DON JUAN

De mi-aţi da
O doamnă să pot s-o-ndrăgesc
Şi chiar s-o stimez, aţi vedea
În mrejele ei cum m-ar ţine.
 BELISA

Cunosc o prietenă-a mea

Ce-ades vă vorbeşte de bine...
Dar nu, fiindcă-s convinsă
Că iar vă întoarceţi la ea.

TELLO

Pun capul – prea mult o scumpeşte –

Că-ndată te blagosloveşte
C-o doña Teribila.

BELISA

Dacă
În râs vrei s-o iei, mi se pare
Zadarnică orice-ncercare
De-ntoarcere la Zaragoza.

DON JUAN

La mijloc fiind dumneavoastră,

Chiar dacă pe plac n-o să-mi fie,
Eu tot aş iubi-o cu-o mie
De inimi.

BELISA

Salvarea voastră
Mă strădui curând s-o vedeţi;
Dar mai înainte aş vrea
Ca tot ce vă dete Lucinda
– Portretu-i atât de frumos
Şi alte-amintiri de aveţi –
De astăzi să mi le daţi mie.

DON JUAN
Tello, le-aduci mărturie
Că nu îi mai sunt credincios.

BELISA

Pot crede?

DON JUAN

Cum nu?

BELISA

Şi veţi face
Aşa cum vă cer? Pe cuvânt?

DON JUAN

Dar cine e doamna?

BELISA

Eu sunt!

Belisa iese.

SCENA A IV-A
Don Juan, Tello, Finea.

TELLO

Tu, oare, nu vrei să îmi dai

O nimfă, să am ce iubi?
 FINEA

Dar tu, de la Fabia n-ai

Să-mi dai careva garanţii?
De-un an eşti în mrejele ei!

TELLO

La scumpele tale picioare

Atât pot să pun: spălătoare
De vase.

FINEA

Vreo poză?

TELLO

De vrei
Un biet Sfânt Anton; l-am cerut
Să-l am în odaie la mine.

FINEA

Şi n-ai s-o mai vezi?

TELLO

Eu? Dar cine

Ε nimfa aceea?

FINEA

Eu sunt...

Fabia iese.
 SCENA A V-A
Don Juan, Tello.

TELLO

De asta ce zici?

DON JUAN

Sunt uimit.

TELLO

Iubeşte şi stăruie-aci!

DON JUAN

Pe-o astfel de graţie-ar fi

Puţine o mie de inimi
De-ai da. Ce-ncântată-a spus: „Eu”!

TELLO

Dar şi ştrengăriţa: „Eu sunt”!

Eşti îndrăgostit?

DON JUAN

Cum să nu!

TELLO

N-o vrei pe Lucinda?

DON JUAN
 Eu? Nu!

Don Juan şi Tello ies.

Intră contele Enrique, Fernando şi muzicanţii.

SCENA A VI-A
Contele Enrique, Fernando, muzicanţii.

CONTELE

Fernando, nimic nu m-alină.

FERNANDO

Uitarea cum vrei s-o găseşti

Când tu-nchipuirii-i slujeşti
Şi-i dai libertate deplină?

CONTELE

Nu uită-nţelepţii curând,
Căci fantezia e mama
Gândirii, gelozia, sărmana,
Ε tot frământare de gând.
De-aceea poeţii sunt cei
Mai îndrăgostiţi visători;
Deşí înşelaţi deseori,
Tot caste-şi văd doamnele, ei.

FERNANDO

Cu-atâtea aiurări niciodată

Adevărul nu-l vei afla.

CONTELE
 Fernando, nu sunt altceva
Decât reverie curată.
Belisa s-o fi măritat?

FERNANDO

Cardona acela îmi pare

Că-i nobil.

CONTELE

De când am aflat
Pe el sunt gelos şi mai tare.

FERNANDO

În casă la ea, neoprit

El intră, ca soţ, de pe-acum.

CONTELE

Oprelişti destule-avu-n drum.

Ea-i sigură că l-a înrobit;
De nu i-ar fi soţ, cred că ea
Nicicând n-ar primi curtezan
Pe-acest deocheat don Juan.
Vai, mor! Mai cântaţi-mi ceva!

Contele se aşază pe scaun; muzicanţii cântă.

MUZICANŢII

„N-a mijit de ziuă

Dar Belisa-apare:
Când în Crâng ajunge,
Soarele răsare.”
 CONTELE

Cântaţi-mi refrenul compus

De mine, iar eu voi crea
Un bocet cum nu s-a mai spus.
O, ea ce viteaza-mi părea!

MUZICANŢII

„În zori de mai

Doamnele-apar;
Ca de lănci străpunse
Inimile par!

N-a mijit de ziuă

Dar Belisa-apare:
Când în Crâng ajunge
Soarele răsare.”

Intră Lucinda şi Fabia.

SCENA A VII-A
Aceiaşi, Lucinda, Fabia.

FABIA

Stârni gelozie mai mare

Doar gândul, şi nu vreo jignire.

LUCINDA

Otavio-i rănit; nu te mire

Că pune noi curse la cale.

FABIA
 Dar iată-l pe conte.

LUCINDA

O, zee,
Ce trist le ascultă cântarea!
Ε voie să intre-o femeie?

FERNANDO

O, cine-ar închide intrarea

Señorei atât de divine?
Stăpâne, visezi?

CONTELE

Ce mai vrei?

FERNANDO

Te caută două femei.

CONTELE

Belisa să fie, sau cine?

LUCINDA

Nu ea, ci vrăjmaşa cumplită

A doamnei de voi amintită;
Lucinda-i.

CONTELE

Am auzit
Ce merite-aveţi.
 LUCINDA

Am venit
– Crezând în a voastră virtute –
Aici să vă cer ajutor...

CONTELE

Vă rog să luaţi loc.

LUCINDA

Deseori
Eu fără de voie-auzii
Discuţii purtate de voi
Încât vreau a restabili
Adevărul.

CONTELE

Ne-om strădui
S-o facem, acum, amândoi.

Se aşază amândoi.

LUCINDA

Această iubire firească,

Prea-bunule conte Enrique,
Ea, care în inima noastră
Se-ascunde, am socotit-o
Că este-mpotriva mâniei,
Deşí amândouă pot spune
Că-s una şi-aceeaşi, adesea
De e-ntr-adevăr gelozia
O umbră-a iubirii, şi-ţi cere
Oricând răzbunare jignirii,
Nu-i drept gelozia s-apară
Oriunde iubirea-i permite?
Exemple destule ne-arată
Că soţi şi amanţi îndârjiţi
Ades au ucis ce iubeau
De gelozie-nsfârşit; deci, iată,
Mânia şi dragostea n-au,
În fond, alte ţeluri, cum par,
Deşí sunt aşa diferite.
Prologu-acesta-mi slujeşte
Să spun că mă-ndeamnă iubirea
Şi ura să vin ca să rog
Nobleţea voastră să-mi fie
Salvarea pe care o sper,
El însuşi să simtă insulta,
El care atât m-a jignit.
Veni don Juan de Cardona
– Îl ştiţi, l-aţi zărit într-o zi –
Din Zaragoza la Curte;
Ε nobil din casa vestită
Ce pune pe armele sale
Chiar cozi de păun drept blazon.
Când regele nostru,-ntr-o zi,
În lănci se-ntrecea, nou Ahile
Sosit-am eu, simplu-mbrăcată
Cu gând să mă ţin mai departe.
Priveam, deci, la înflăcărarea
Ce-neacă în sânge zăbala,
La goana-armăsarului care
Fugea decât vântul mai tare,
La cel ce sub sceptru adună
Două lumi să le fie stăpânul,
Şi când, către ţinta rotundă,
El, plin de mândrie, întinse
Braţul şi lancea, îl văd
Pe-acest don Juan că fixează
În ţintele ochilor mei
Linxul pupilelor sale.
Serbarea sfârşi, iar iubirea
Abia începu; să-l ascult
Găsi-mprejurare prielnică,
Urmându-mă plin de iubire.
De-atuncea şi până acum,
Juan m-a curtat ne-ncetat,
Dar eu, vrând să-l port către-un ţel
Mai bun, răsplătii curtenirea
Doar cu gelozii şi dispreţ;
Şi ástfel, vai mie-l făcui
Să-şi uite iubirea, şi-acum
Spre-o altă señora aleargă.
Señora, ce iarăşi o ştiţi,
În van aş cerca s-o descriu,
Căci după isprăvile sale
Vestite o ştiţi mai demult.
Părinţii, murind, îi lăsară
O mare avere, iar ea
De-atâta plictis cască-ntr-una,
În timp ce roiesc scutierii
În juru-i. Nici ea, care-a fost
A lui don Juan vrăjitoare
Circe, cea care i-a şters
Acelui Ulise-amintirea,
Nu numai c-ajunse să-l facă,
Urându-mă-acum, să mă uite,
Ci mai mult, ea soţ l-a numit
Acolo, în Crângu-nverzit
Încins ca un brâu de cleştar
De Manzanares, în Crângul
Ce-mbracă strai verde de plopi.
Vai, ceruri, mă-ntreb şi acuma
Cum oare-am putut să trăiesc?
De-atunci mă ucid: gelozia
Şi negrele gânduri, într-una.
Mai ieri, când i-am spus că-l iubesc,
Abia dac-a vrut să m-asculte,
Căci se-nfumurează bărbaţii
Când văd umilindu-se-o doamnă.
Ilustre Enrique, pe noi
Aceeaşi jignire ne doare.
Deci drept e ca şi-n răzbunare
Alături să fim amândoi.
În ce mă priveşte voi face
Mai mult decât poate-o femeie,
Căci şi cele blânde-s tigroaice
De-ncerci să le-aţâţi gelozia;
La fel să te-arăţi. Şi vom fi
Doi tigri-ai mâniei stârniţi
De propria lor gelozie!
Lupta-vom! Să geamă! Să moară!
Nicicând, ei soţi n-or să fie!
E-acum rândul nostru: izbi-vom
Deci fără cruţare! Iubirea
Ε tare, dar nu de ne-nvins.

CONTELE

O parte din întâmplarea

De voi povestită-o ştiam;
Destule prilejuri aveam
Belisei să-i aflu trădarea.
Ştiam că-ntr-o zi îngâmfarea
Ingratei se stinse subit
Când titlul de soţ i-a zâmbit –
Atunci însă dragostea mea
Se-aprinse mai viu pentru ea
Căci nu pot să uit ce-am iubit.
Acum, pentru noi se cuvine
Ce-mi stă în putere să fac
În limita-n care împac
Şi legea onoarei mai bine.
Îi vor pedepsi: gelozia
În numele vostru, din greu;
Durerea, în numele meu,
Va da răzbunării tăria;
Eu nu-s ca-nşelaţii ce-nclină
S-aştepte pedeapsa divină.
Ba cred că-i posibil, odată,
– Iertaţi-mă, nu-i o jignire –
S-ajungă această unire
A noastră iubire curată;
Căci nu s-a-ntâmplat doar o dată
Cu dragostea-având de a face,
Doi inşi, dup-un timp, să se-mpace,
Şi fără măcar să se-aştepte
Să se transforme-n iubire
O glumă nevinovată.
În faţa acestui frumos
Aragonez mă închin
Dar nu cât timp, cu venin,
Belisa-mi jigneşte onoarea.
Acum le-aruncăm provocarea:
Noi contra doi ne vom bate;
Va fi-nvingător cel mai tare
Şi cel mai viteaz. Ajutor
Să ne dea Cupidón, protector
Aceluia-n drept să doboare.

LUCINDA

Vom izbândi de-o să fiţi

Voi înşivă-alături de mine.

CONTELE

Gândiţi-vă cum vă urziţi

Victoria!

LUCINDA

Nu este bine,
Señorei, să întrezăriţi
Chiar ultima luptă-n iubire.
Mi-aleg la-nceput, ca femeie,
O armă de mult preferată:
A mea e capcana iubirii;
Deci pana vă e rezervată.

CONTELE

Alegerea s-o consfinţească

Amór.

FABIA

Ce-ai făcut?

LUCINDA

Se răzbună
Onoarea acum.

FABIA

Eşti nebună!

LUCINDA

Prea multă iubire se-adună

În mine; mânia-i firească!

Lucinda şi Fabia ies.

SCENA A VIII-A
Contele Enrique, Fernando.

CONTELE

Adio!
 FERNANDO

Şi ce-aţi complotat?

CONTELE

Nimic.

FERNANDO

Pe Juan l-a trădat?

CONTELE

Fernando, dolmanul mi-l ia;

Dă-mi spada şi mantia mea.

Contele Enrique şi Fernando ies. Intră Belisa şi Tello.

SCENA A IX-A
Belisa şi Tello.

BELISA

Un dar pentru mine?

TELLO

Cum nu,
Când sunteţi a Troiei regină?

BELISA

Atenţii atât de gingaşe,

 Juan când e-aşa de sărac?
A mea e această minune?

TELLO

L-a înnebunit poezia

Şi proza ce voi i-aţi trimis.

BELISA

Ce mult darul său m-ar mâhni

De-a pus pentru el amanet!

TELLO

O, nu amanetul, señora,
Ci chiar părinteştii arginţi
Din Zaragoza-l salvară.
Sonetul de cum l-a văzut
Îmi spuse cu glas pătimaş,
Rupând jumătate de masă
C-o grea lovitură de pumn;
„Văzut-ai atare minune?!
O doamnă să poată compune
Asemenea versuri! Vai celor
Ce în Helicon54 vor să afle
Orz tânăr şi apă! Vai lor!”
Şi-ndată din cufăr scoţând
Punguţa zaragozană,
A spus: „Vei avea cel mai bun
Stăpân de pe lume, acum.”
Dar punga sunând i-a răspuns
Cu glasu-i metalic de scuzi:
„De oală-s mai bună.” Ne-am dus
Apoi la faimoasa Puerte

54
Helicon: munte din Beoţia, consacrat, în mitologia greacă, muzelor.
 De Guadalajara55, numită
– Mormânt de mătase şi aur,
Al multelor lăzi căpcăun –
Şi dragii Belise i-a luat
Acest diamant – cel mai bun –
Ca tu pe Sân-Marcu, zi care
Ε „Petec” de vulpi botezată,
Ieşind să ucizi orice plete
Şi oricare guler pizmaş.
Dar spune-mi, de e cu putinţă
Acuma să ţi-l aminteşti,
Sonetul pe care l-ai scris.

BELISA

Nebună de dragoste, cum

Eu n-am îndrăznit să-i destăinui
Iubirea, i-am scris...

TELLO

Ascultaţi:

BELISA

Pe creanga-nverzită frumos viersuieşte,

Cu dulcele-i glas, filomela, în zori,
Şi privighetoru-mbătat de amor,
Alăturea, cuibul cu sârg îşi clădeşte.

Ades, turturica-n păduri rătăceşte

Iubitul chemându-şi-l gânguritor,
Şi chiar de iubitul e nepăsător
Nu-l poate uita când iubeşte orbeşte.

55
Puerta Guadalajara: intrare în Madrid, situată în partea de nord-est a
oraşului, pe drumul ce lega Madridul de oraşul Guadalajara.
 La fel pe stăpânul durerii amare
Prin codrul lui Ámor trecând l-am strigat
Şi-abia auzind tânguirea, din zare,

Cu áripi întinse veni tulburat,

Fiindcă-i şi cântec de pasăre care
Pătrunde în inima celui chemat.

TELLO

Vă jur că sonetul e demn

În opera ei să-l aşeze
Marchiza Pescara56, pe care
Italia-ntreagă-o cinsteşte,
Cum merită-asemeni să-l pună
În răsunătorul ei cântec
Chiar şi Isabela, actriţa
Atât de vestită,-ale cărei
Vechi stihuri sunt mult preţuite
La Napoli, Roma, Paris.
Ce muzică! Ce orbitoare!
Şi: „gânguritor” – ce divin e!...
Vai lor, vor turba preţioşii!
Şi ce limpezime savantă!
Şi câtă cultură! I-ar face
– Deşi sunt vestiţi – să-l râvnească
Chiar prinţu-Esquilache57 sau Rectorul
De Villahermosa, desigur!

BELISA

56
Pescara: Marchiza de Pescara este Vittoria Colonna (1490–1547), soţia
marchizului Francisco Fernando de Avalos, marchiz de Pescara, general
spaniol, învingător al lui Francisc I. După moartea soţului ei, Vittoria
Colonna, delicată poetă, a închinat memoriei defunctului un mare număr
de versuri care i-au conferit prestigiu în tot secolul al XVI-lea.
57
Prinţul Esquilache: Francisco de Borja, prinţ de Esquilache (1581–1658),
vicerege în Peru. A scris un mare număr de poezii de calitate, apreciate în
epocă.
 Poet eşti şi tu? O, ce bine!

TELLO

Pot spune: mai mult din păcate.

BELISA

Chiar felul cum spui mă îndeamnă,

O, Tello, să presupun
Că şi tu faci versuri.

TELLO

Drăguţ!
Ascultă o silvă -a maimuţei
58

Curtată o noapte întreagă

De-un prea serios cavaler:
Într-un balcon unde ades venea,
Din miezul nopţii până-n zori, să stea
De vorbă un ibovnic cu-o nevastă,
Când slujnica închise o fereastră,
Rămase o maimuţă prizărită,
Ea, care-atât de bine ne imită.
Când o pătrunse frigul, s-a-nvelit
Cu o broboadă-ntinsă-acolo sus,
Cu care-ades stăpâna se gătea.
Sosi iubitul; fermecat nespus,
De frumuseţea ei, zvârli-n balcon
Cu pietricele; s-a trezit din somn
Maimuţa, şi de sus i-a dat
Cu tifla-acelui fante-ntârziat.
Crezând că-i face semn că-i soţu-acasă
El se-agăţă de gratii, pe frumoasă
Vrând s-o sărute; ea l-a apucat

58
Silva: specie de poezie cu metrică şi formă libere.
De nas – şi-atât de tare l-a sucit,
Încât bietul ibovnic, speriat
Şi-abia scâncind, rămase pironit
Până ce zorii albelor luciri
S-au arătat cu tălpi de trandafiri
Şi-au răsărit râzând când l-au zărit:
Şi-nspăimântaţi de crudul „nasocid”
Pe bietul iubăreţ, aceiaşi zori,
Mărinimoşi, l-au presărat cu flori.

Intră Finea.

SCENA A X-A
Aceiaşi, Finea.

FINEA

Vin: doña Lucinda de-Armenda

Cu Fabia,-a ei cameristă;
Ar vrea să-ţi vorbească.

BELISA

Să intre.

TELLO

Cum, tu le primeşti?

BELISA

De ce nu?

TELLO
 O şterg, deci, pe uşa cealaltă.

Tello iese.

FINEA

Señora, vă rog să intraţi.

Intră Lucinda şi Fabia.

SCENA A XI-A
Belisa, Finea, Lucinda, Fabia.

LUCINDA

Mai sper să v-aduceţi aminte

Când pe-nfloritorul covor
Din Crâng, întrecându-se-odată
Cu-argintu-aurorii, o perlă
Sau un trandafir răsări,
De soare scăldat în lumină;
Boboc îmi părea pălăria,
Iar voi trandafiru-nflorit.
Eu, doamnă,-s femeia aceea
Ce-atunci, de-a ei umbră-nşelată,
Iubitu-mprumut v-am cerut
În schimb oferind linguşeli.
Cum mâna i-aţi luat-o grăbit
Suindu-vă-apoi în caleaşcă...

BELISA

Pardon, nu-n caleaşcă,-n trăsură!

Sau poate,-onorându-vă, vreţi
Să spuneţi că-i licenţiat
Acel ce-i la prima tonsură
Şi poartă sutană popească?!

FABIA

De ce vă prefaceţi naivă?!

BELISA

Nu sunt?

FABIA

Cam aşa s-ar părea.

BELISA

În fond care-i prícina-acestei

Atât de geloase-arătări?

LUCINDA

Solícit să-i daţi adăpost

Sărmanului soţ, peste noapte,
Căci nu-i drept să umble cu voi
Prin Crâng şi poiene-n caleaşcă,
Trăsură sau poştalion,
Şi când întunericul vine
Să-mi spargă fereastra cu pietre,
Şi poarta cu-al spadei mâner.
Cu forţa pătrunse la mine;
Lănţugul acesta-aruncându-mi
Atât m-a rugat să-l ascult,
Încât l-ascultai speriată;
A plâns, în sfârşit...

BELISA
 Şi mustaţă?
(Putere cerească, ocroteşte-l!)

LUCINDA

La mine pe pat l-am lăsat

Să stea, doborât de leşin;
I-am dat, să-l trezesc, oranjada
Şi-un pumn de pesmeţi îndulciţi.

BELISA

Noroc că aveaţi oranjadă!

Señora, de n-aţi fi avut,
Sărmanul, în beznă pierea.
(Putere cerească-ocroteşte-l!)

LUCINDA

Mi-a spus despre voi mii de rele:

Că zilnic la uşa lui bat
Femei – mesagerele voastre –
C-aţi fost, atunci seara la el
Şi că-l urmăriţi pretutindeni.

BELISA

Sunt umbră pe urmele lui!

Că l-aş urmări vi s-a plâns?
(Putere cerească,-ocroteşte-l!)
De este aşa, pentru veste,
Vă dărui acest briliant
Trimis adineauri prin Tello,
– Vestitul lui paznic de haine –
Să-l prind în lănţug şi s-apar
De ziua preasfântului Marcu.
Uitaţi-vă bine, vă rog,
Cam ce v-ar mai fi de folos
Din casa ce-ntreagă rămâne
La dispoziţia voastră.

LUCINDA

Fiindcă acestei puternice

Mâini îi cunosc vitejia,
Eu daru-l primesc, sărutând
Prea darnica mână.

FINEA
(aparte către Belisa)
Mă iartă
Dar n-am mai văzut o prostie
Mai mare ca asta.

BELISA

Ce-mi pasă

FABIA

Señora Finea, vă rog

Lui Tello-i spuneţi să-şi ia
O altă iubită; de când
Stăpânei cu sârg îi slujeşte
Chiar contele-Enrique, la fel
De-aprins după mine se-arată
Fernando, al său secretar
Pe care-l iubesc.

FINEA

Veţi găsi
Partidă mai bună ca el.

LUCINDA
 Juan şi cu Tello-al lui
Să nu îmi mai tulbure casa
Căci dac-o mai tulbura-o dată
Vor fi pedepsiţi de mânia
Señorului care m-adoră,
Şi-n uliţă jos, lângă poartă,
M-aşteaptă-n trăsură acum
Să mergem la Prado-n plimbare.

Lucinda şi Fabia ies.

SCENA A XII-A
Belisa, Finea.

FINEA

Ciudată poveste.

BELISA

Mă costă
Vieaţa povestea aceasta.
Te du la fereastră şi vezi
De-i contele-Enrique afară.

FINEA

Auzi-l mai bine: o strigă

De jos, de pe scara trăsurii.

BELISA

O, Doamne, să nu-nnebunesc!

Se aud glasuri de-afară. Printre ele glasul contelui.

 CONTELE
(de afară)
Întoarce!

BELISA

Ε parcă regina
Caleştilor de pe pământ.

FINEA

Ce glas de femeie geloasă!

BELISA

Zdrobită de nenorocire
Eu ce-aş putea face? Nimic?!
În veci blestemată să fie
Femeia ce crede-n iubire!
C-avea don Juan, slab din fire,
Din nou să se-ntoarcă-ntr-o zi
La ea, o puteam bănui:
Dar nu că iubindu-l chiar lui
Iubire-am s-ajung să i-o spui
Când pe-alta plângea el aci.
O pasăre cuşca-şi găseşte
Deschisă şi zboară; şi când
Se bucură liberă-n vânt
Că iar printre păsări trăieşte,
De hrană atunci şi-aminteşte
Şi vine să vadă e, oare,
Deschisă străvechea-nchisoare?
Dar şi-ndrăgostiţi-s aşa:
Deşí ştiu că temniţă-i ea,
Vin iar când iubirea-i dogoare.
S-a-ntors către vechi cărărui
Al meu cavaler; bucurie
Nu află decât în robie,
În graba iubirii, crezui
Prea lesne-n minciunile lui...
Vai mie, ce rău am greşit!
Mândria prosteşte-mi pierdui;
În inima-mi castiliană
Prea lesne ecou a găsit
Aragoneza iubire vicleană.
Nu fiindcă m-a-nvins don Juan,
Din pricina mea, ci mă doare
C-amanta-i necruţătoare,
Atât de cumplit m-a lovit.
Nu tristul iubirii sfârşit
Mânia acum mi-o stârneşte,
Pe órice femeie-o-nvrăjbeşte
Mai mult decât faptul în sine
Că fostul iubit nu mai vine –
Batjocura lui – când iubeşte.
Lucinda, o-astfél de-ncercare
Mă face la tine să ţin:
Bărbaţii cinstiţi tot revin
Chiar dacă-asuprirea îi doare.
O, dragoste, ce-asemănare
Ε între cei răi şi cei buni!
De daruri ei fug ca de foc;
Doar cu gelozia-i îmbuni;
Bărbaţii sunt câini ce se-ntorc,
Bătuţi chiar, la vechii stăpâni.
Ce rău a ales, dragii mei,
Încrederea-mi neştiutoare:
Râvneam să iubesc cu ardoare
Bărbatu-unei alte femei!
Zadarnic e-al scuzei temei,
Nu-i demn de-o femeie cinstită:
Iubirea de n-ar fi sortită
Geloziei înflăcărate,
Bărbaţii nu s-ar sminti,
Femeile n-ar fi netoate.
Intră don Juan şi Tello. Belisa şi Finea nu-i observă.

SCENA A XIII-A
Aceleaşi, don Juan, Tello.

DON JUAN

Vreo treizeci de mii de ducaţi

Fac zestrea Belisei, plus casa
Ce-o vezi.

TELLO

Unde pui garderoba,

Podoabele şi-aurăria?
Doar n-o fi noroi? Eşti salvat
Gândeşte-te, dacă te-nsori,
Să-mi dai pe Finea nevastă.

DON JUAN

Desigur.

TELLO
(observându-le)
Aicea erau?

DON JUAN

Stăpâna şi dragostea mea,

Ştiţi, sufletul meu se plângea
Că prea-l ocoliţi şi nu poate
Trăi prea departe de voi.
 BELISA
(sieşi)
În cumpănă sunt! Ε mai bine
Ca spatele-acum să-i întorc.

Belisa iese.

SCENA A XIV-A
Finea, don Juan, Tello.

DON JUAN

Se duse?

TELLO

Nu vezi?

DON JUAN

Nu! Finea
Ascultă!

TELLO

Nu vrea să vorbească.

DON JUAN

Mă duc după ea.

TELLO

La ce bun?
 Finea iese.

SCENA A XV-A
Don Juan, Tello.

DON JUAN

Acum a-nchis uşa la sală

Dar ce supărare-o mai fi
Şi asta, şi cine-o stârni?

TELLO

Ori poate e darul de vină.

DON JUAN

La uşă aici a strigat.

TELLO

Nu ştiu un iubit mai sărac!

Mereu eşti sortit să colinzi
Din uşă în uşă.

DON JUAN

Finea
Priveşte de-alături, pe geam?

TELLO

Chiar ea.

DON JUAN
 Ce e asta, Finea?
Dorinţa şi-aprinsa-mi nădejde
O altă purtare-aşteptau
Din partea señorei Belisa.

FINEA
(la geam)
Stăpâna mea spune că...

DON JUAN

Ce?

FINEA
(la geam)
Mai iute de-aici să plecaţi!

DON JUAN

Sfârşi dar!

TELLO

Acum pică bine:

„Aduc pentru voi o scrisoare...”

DON JUAN

Ce-avem de făcut?

TELLO

Crezi că ştiu?

DON JUAN

Eu ştiu: hai cu mine.

 TELLO

Deci ăsta-i
Curajul Belisei? Să-nchidă
Şi uşi şi ferestre când are
În mână un Fenix cadou?

DON JUAN

Hai, vino, că-mi pierd răsuflarea!

TELLO

Da, Fenixul ia-nfăţişare

De lebădă-n clipa când moare...

Sfârşitul actului al doilea.

 ACTUL AL TREILEA

O stradă în faţa casei Lucindei.

Intră contele Enrique şi Fernando, înfăşuraţi în mantale.

SCENA I
Contele Enrique, Fernando.

FERNANDO

Atenţia şi stăruinţa
Pot orice dispreţ să alunge.

CONTELE

Prea mult susţinui, îmi ajunge,

Lucindei, nechibzuinţa.

FERNANDO

Dacă cu spiritul ei
Ascuţit, Belisa-nţelese
Că-n farsa Lucindei îşi ţese
Iubirea, mrejele ei,
Nu-i bine-a-i stârni gelozia
Ci cred că e mult mai cuminte,
Punând interesu-nainte,
Să-i recucereşti simpatia.
Lucindei când dai ajutor
– Ei, care-acum se răzbună
Pe don Juan prin minciună –
Te miri că speranţele-ţi mor?

CONTELE

Aşa-i. Gelozia mi-ajungă!

Mai bine-o slujesc cum mi-e-n fire
Cu neţărmurită iubire,
Şi bani, cu toţi banii din pungă!
S-aţâţi gelozia e bine
(Dar numai când tu eşti iubit).
Îl zgudui pe cel adormit
Dar nu îl apropii de tine.
Nu-s arme să poată supune
Femeia ce dispreţuieşte,
Mai bine decât reuşeşte
O altă femeie anume,
Căci au o nespusă putere
Femeile; ele ştiut e
Că pot să se-nduplece iute.
Iar cum de o seamă sunt ele,
Şi-aleg când vor să lovească,
Supleţea floretei, îndată.
Văzut-ai pe Eva pictată?
Nu-ncearcă s-o ispitească
Un şarpe cu chip de femeie,
Acolo, sub mărul oprit?
Exemplul le-a fost ticluit
Femeilor ca să se-nşele
Mai bine ele-ntre ele.

FERNANDO

Belisa şi Celia sunt

 Prietene; stau împreună.
Pe Celia, deci, o momeşte
Cu aur – acest vânzător
De inimi – şi ea o să-ţi spună
Belisa pe cine iubeşte.

CONTELE

O, Celia ştie-al meu dor

Şi ea mi-a promis că va face
Ce-i stă în puteri, pentru mine.

FERNANDO

Se văd doi bărbaţi; vin încoace.

CONTELE

Iubiţi de-ai Lucindei, vezi-bine

Că sunt; dau târcoale la poartă.
Dar vai, au venit prea târziu;
Şi eu o strigai în pustiu;
Şi nu mi-a răspuns. Crudă soartă!

Intră Belisa şi Finea – costumate bărbăteşte. Poartă pălării cu pene.

mantii scurte, ţesute cu fir de aur şi două pistoale.

SCENA A II-A
Aceiaşi, Belisa, Finea.

FINEA

Tu, minţile cred, ţi-ai pierdut

Şi nu mă înşel în credinţă.
 BELISA

Nu crede că-i nesăbuinţă

Ce-n dauna morţii-am făcut.
Cu-atâta cruzime iubirea
Pe mine m-a tot surghiunit
Că sufletul meu istovit
Nu-şi poate ascunde sleirea.

FINEA

La poarta Lucindei să vii

Mascată atât de prosteşte?
Ia seama ce faci, să nu fii
Iubirii robită orbeşte;
Astfél de ne vede, oricine,
Noi suntem pierdute de tot.

BELISA

Văzând că-s femeie, nu pot

Gândi ceva rău despre mine.
O mie de morţi ar fi-n van;
Nimic nu mă poate opri.
Să văd vreau, acum şi aci,
Tot, tot ce-mi ascunde Juan.
N-au dreptul să vadă anume
Ce-şi tem şi doresc ochii mei?
Nici sufletul nu va mai spune
Că eu l-amăgesc, când văd ei.

FINEA

Isprăvile de vitejie
Ce tu le-ai făcut – te-or cinsti –
Dar ce faci acum nu va fi
În paguba cinstei?
 BELISA

Vai mie!

FERNANDO

Stăpâne, cred de pe-acum

Că mergem pe drumul cel bun.

CONTELE

Durerii i-aduc lecuirea:

Celia, banii, iubirea.

FERNANDO

Permite-le-acestor străini
Spre poartă să se strecoare.

CONTELE

Atenţia iscoditoare
Cu care privesc la zăbrele
Zău, merită-a mea îndurare.

FERNANDO

Hai, cruţă-le viaţa! Ce-ţi pasă?

Vitejii nu laudă, oare
Femeia, când ea e frumoasă?

Contele Enrique şi Fernando pleacă.

SCENA A III-A
Belisa, Finea.
 FINEA

Să fie cu ea don Juan?

Ţi-a scris în acel bileţel
Că ea se mărită cu el,
Sau doar întâmplarea-i adună?
Înseamnă să stăm împreună
De strajă, aici, până-n zori?

BELISA

Biletul a fost o-ncercare;

Veninul din el l-am sorbit!
O, nu e otravă mai tare
Ca litera unei scrisori,
De vreme ce ea mi-a stârnit
Vieaţa şi-ai morţii fiori,
Îmi scrie că-ntrucât se mărită
Chiar mâine, mă roagă pe mine
– Căci ei n-are timp să-i termine,
Fiind şi prea scump preţuită,
O rochie de gală, ce-o are –
Cu-o rochie eu s-o-mprumut.
Dar neobrăzarea-a făcut
Revolta mâniei mai mare.
E, oare, ceva mai cumplit?
În hainele mele să vrea
Să fie mireasă...

FINEA

A şoptit
Careva. Aşteaptă!

BELISA

Moartea! Ce altceva?
 Intră don Juan şi Tello.

SCENA A IV-A
Aceleaşi, don Juan, Tello.

TELLO

Încercând să-i vorbeşti nu te-alegi cu nimic.

DON JUAN

Ce pot face-altceva, acum, Tello, dacă

Gelozia, sunt sigur, c-a-mpins-o să facă
Nebunii şi mai mari, deşi tace chitic
Azi, Belisa, ea care-mi tăie primul vis?
Cu-o prea crudă-asprime în faţă
mi-a-nchis
Şi ferestre şi uşi, pe când ea s-a retras
Înăuntru, tăcută, şi nu i-a rămas
Acum dragostei mele ca să-şi vadă uitarea,
Decât să-şi preschimbe în vânt întruparea.

TELLO

S-ar putea să se supere contele, care

Vrea să-i intre în voie; cel prevăzător
Pe cei tari în deşert niciodată nu-i ia
Ca să nu-l poată prinde-ntr-o zi la
strâmtoare.
„Eşti slab? Să te-ntinzi după plapuma ta!”
Spune-o veche zicală folositoare.

DON JUAN
O, ce Cato nerod! Ce-nţelept bădăran!
Tot nu vrei să pricepi? Eu pe conte nu am
De gând nici o clipă să-l nemulţumesc;
Vreau numai Lucindei acum să-i vorbesc.

TELLO

Dac-o vrea să se-arate jignită un pic

Îţi va spune: „Ce-a fost a trecut;
nu-i nimic”.

BELISA

Finea, răspunde-mi, îi ştii

Pe-aceşti curtezani?

FINEA

Nu vorbi.

BELISA

Nu mă-nşelam! Leşin, bag de seamă.

FINEA

Nu-n chip de soţ s-ar părea că o cheamă;

Dacă soţ îi era
Poarta de mult o spărgea.

BELISA

Nu-i e poate stăpân până-acum,

Şi doar ca iubit încă vine.

FINEA

Señora, nu-i bine

 Să te vadă aşa.

BELISA

Tac, Finea, dar cât voi putea?...

Intră Octavio şi Julio, slujitorul său, împreună cu alţi doi oameni.

SCENA A V-A
Aceiaşi, Octavio, Julio, doi slujitori.

OCTAVIO

Julio, rana până-acum m-a durut.

Am lecuit-o, dar jignirea rămâne.

JULIO

Înţeleptul aşteaptă-un prilej s-o răzbune.

OCTAVIO

Ăsta-i don Juan. Stă la poarta închisă-a

Lucindei. N-o s-o mai vadă deschisă,
Căci nu caut harţă, ci vreau să ucid!

TELLO

Contele-i ăsta. Şi cred c-a venit

Să te omoare; a adus şi argaţi.

DON JUAN

Tello, n-avem de-ales: vom muri ca soldaţi.

 TELLO

Sunt patru; doi lasă-i pe mine

Şi nu-ţi fie teamă, voi fi lângă tine.

DON JUAN

Ei, Tello,-acum o să văd cât de mare

Îţi e vitejia.

BELISA
(aparte, către Finea)
Au venit să-l omoare
Pe don Juan. Lui m-alătur.

FINEA

Iar eu te urmez.

BELISA

E-o nobilă faptă, te-ncredinţez,

Finea, duşmanul să-l scapi din belea.

OCTAVIO

Hei, caballeros, poanta e-a mea!

DON JUAN

Treci, de-ţi dă mâna!

JULIO

Octavio, stai!
Sunt patru, iar doi au şi arme de foc.

OCTAVIO
 Nenorocirile de mine-şi bat joc.

JULIO

Întoarce-te şi nu ataca.

OCTAVIO

Armean Madrid? Zău aşa,

Sunt lucruri îngrozitoare!

JULIO

Totu-i posibil când vor să omoare.

Octavio, Julio şi cei doi oameni ies.

SCENA A VI-A
Belisa, Finea, don Juan, Tello.

TELLO

Spaima de plumbi i-a făcut să dispară.

DON JUAN

Mă salvară aceşti cavaleri.

TELLO

Şi-au luat tălpăşiţa cei doi scutieri.

Nu cred c-a fost contele; prea se cărară.

DON JUAN
 Să ştiu, de e cu putinţă, aş vrea,
Señorilor, cui datorez viaţa mea
Hărţuită de-atâţia vrăjmaşi, ca o fiară.

Belisa şi Finea pleacă.

SCENA A VII-A
Don Juan, Tello

TELLO

Întoarseră spatele fără să-ţi spună

Şi făr’ să-şi descopere faţa.

DON JUAN

Au venit
De unde? Din cer ori din lună,
Aici, pentru mine?

TELLO

Mai curând s-au ivit

De pe casă, căci dacă-ar fi fost
Nişte îngeri, nu avea rost
Să vină-narmaţi: în cer, arme nu-s.

DON JUAN

De ce-ncerci prosteşte să te-mpotriveşti:

Tunetele nu-s artilerii cereşti?

TELLO
O, Doamne,-adevăru-i aşa cum l-ai spus:
A vrut să se-arate îngerul care
Cu spada de foc stă de veghe în rai.

DON JUAN

Ce orb şi nătâng m-arătai!

Belisa,-ntr-atâta mă leagă!

TELLO

Plecară într-o ástfel de grabă,

Încât aveai dreptul, pot spune,
Să juri că a fost o minune;
Dar n-au fost nici duhuri poznaşe,
Căci n-aveau pe áripi penaje,
Ci la pălărie.

DON JUAN

Ba sunt
Îngeri aceşti cavaleri, pe cuvânt!
Azi, poarta Lucindei mi-a arătat
Primejdia de care-s pândit.
La poarta Belisei mai bine-am să bat:
Aşa-mi petrec nopţile, necontenit.

TELLO

De ţi-ar deschide ce bine ar fi!

DON JUAN

Mi-ar deschide-o de-ar auzi.

TELLO

Grădina-are-un gard foarte scund

 Şi cred că-i uşor de sărit.

DON JUAN

Pe-acolo-aş putea să pătrund?

TELLO

Da.

DON JUAN

Vino, că zorii-s pe-aproape

Şi ceru-i bujor înroşit.

TELLO

Cina în somn de-ai schimba

De belea ar putea să ne scape.

Don Juan şi Tello ies.

SCENA A VIII-A
Un salon în casa Belisei. Intră Belisa, Celia şi Finea.

BELISA

Puştile unde le-ai pus?

CELIA

Sunt bine ascunse, Belisa!

BELISA
 Vai, îmi dau duhul!

CELIA

Ei şi?
Nici până-acum n-ai avut
Şi-ai vieţuit fără el.
Atâta sminteală-ar putea
Să vestească şi altceva
Mai bun pentru tine? Juan
La poarta señorei-aştepta,
Acum însă cred c-a intrat
Căci mâine cu ea se cunună.

BELISA

Abia se oprise la poarta

Preafericitei señore
– Căci „fericită” se-arată
Când are tot ce-şi doreşte –
Atunci către el a venit,
Cu-o seamă de-argaţi înarmaţi
Un dúşman pe care-l jignise.
Şi l-ar fi ucis dacă noi
Atunci nu îi dam ajutor;
Temându-se însă de arme
Duşmánii şi-au luat tălpăşiţa
În grabă, lăsând lupta baltă.

CELIA

A fost vitejească isprava

Şi fericită; pot spune
C-a fost nebunească-ndrăzneala.

BELISA

Măgulitoare mustrare
Să-mi spui că am fost curajoasă!

CELIA

Hai, culcă-te-acuma; zâmbind

Se-arată şi-aici dimineaţa.
Albaştrii ei nori sunt străpunşi
De albele raze de-argint.

BELISA

Dar nu-i prea târziu cum te mint

Ostenitele gene.

CELIA

Sunt trează.

BELISA

O, mult mai trează sunt eu:

Mă chinuie rău gelozia!
Lucindei aş vrea să-i răspund.
Lucindei ce mâine-i mireasă,
Şi-atât de cuminte, frumoasă,
Suavă, cu gust pieptănată,
Ei, care-mi ceru împrumut
O rochie, fără ruşine,
Ei, cea săracă-n podoabe,
Ei, care visează să aibă
Drept salbă podoabele mele.
Asemeni batjocură este
Posibilă chiar pentru mine,
Căci eu îi îndur răzbunarea
Lui Ámor, pe bună dreptate.

CELIA
 Dar mâine, Belisa, n-ai vreme?

BELISA

Nu ştii că atunci când sunt doi

Care-şi urzesc răzbunarea,
Acel ce-i jignit nu îi lasă
Vrăjmaşului timp să lovească?
Dă-mi voie, atunci, să iau spada
S-o-mplânt în femeia aceasta.

CELIA

Ascultă ce cântă Finea.

BELISA

Prostia doñei Lucrecia

O cântă şi nu fecioria.

FINEA

Şi vrei chiar acuma să scrii?

BELISA

Aşază în camera-aceea,
Finea, o lumânare,
Hârtie, cerneală şi-o pană.

FINEA

Pierdută e mintea stăpânei!

BELISA

Termină! Şi trage perdeaua!

 Finea trage o perdea şi se arată o cameră bogat împodobită cu
covoare, o măsuţă de scris, din argint, şi un pupitru cu cele necesare
scrisului şi o lumânare. Într-un ungher, contele.

SCENA A IX-A
Aceleaşi, contele Enrique.

BELISA

Isuse! Ce văd?

FINEA

Un bărbat
Ascuns în perdea!

CONTELE

Stai, nu face
Vreo poznă, Belisa, sunt eu.

BELISA

La ora aceasta, la mine

În cameră? – Ah, Celia, Celia!
Ce grijă, ce pază atentă!
Pe conte aici, să-l aduci
În camera mea, lângă pat?
E, oare, trădare mai mare?

CELIA

Ieşit-am să văd cine strigă

Şi când am deschis a dat buzna
Ameninţându-mi vieaţa;
Puteam, oare, eu să-l alung?

BELISA

De când am intrat să-mi fi spus

Şi iarăşi pe străzi m-aş fi dus
Să caut un loc peste noapte
În casa vreunei prietene.

CONTELE

Señora, mâhnirea-alungaţi-o!
Iubirea, ce-aici m-a adus,
Văzându-vă nefericirea,
O să-mi arate şi uşa
Pe unde îndată-o să plec.
De unde puteam bănui
Că soarele va zăbovi
Atât, să se-arate la faţă?
Vorbind amândoi despre voi
Neliniştea mi-am potolit
Şi timpul plăcut a trecut
Prea repede, fără să-l simtă
Acel ce iubeşte atât;
Şi-n clipa când m-am hotărât
Să plec, aţi strigat şi speram
Să ies de aici nezărit.

BELISA

Cuvintele politicoase
Mi-au potolit supărarea.

Intră don Juan şi Tello.

SCENA A X-A
 Aceiaşi, don Juan, Tello.

DON JUAN

Tello-ncet, se aud
Voci în odaia Belisei.

TELLO

Vă jur că prea scund nu era

Pârleazul din fundul grădinii.

DON JUAN

Ce greu îl săream de nu-mi da

Chiar Ámor, piciorul, ori dacă
Pe áripi el nu mă urca.

TELLO

Cum nu m-ajută şi pe mine,

Mi-am betegit locul unde
Se spune că nu mai e burtă!

DON JUAN

Ascultă! Vorbeşte-un bărbat!

TELLO

La ora aceasta, aici?

DON JUAN

Vai, Tello, n-aş fi crezut!

TELLO
Stăpâne! Sunt multe femei
Dintr-astea ce toarnă gogoşi;
Au blânzi ochişori de pisică
Şi suflet de mâţă-nrăită!
Chiar cele bogate în cinste!
În cele din urmă se poartă
Asemeni hârtiei ce-ntinde
Pe fiece literă-o pată!

DON JUAN

Îmi ies din sărite! Ascultă,

Căci uşa aceasta ne-ascunde!

TELLO

Să nu creadă nimeni în uşă,

Când bârfa e-n spatele ei!

BELISA

Vă cred, Înălţime, dar nu ştiu

De ce vă întoarceţi la mine,
Cât încă Lucinda vă place?!

CONTELE

Ingrato,-am venit să v-ascult!

BELISA

De ce după-atâtea plimbări
La Prado şi-n Crâng, la fântână,
Veniţi să-mi stârniţi supărarea?
Ε pricina-ntoarcerii alta:
Lucinda v-a cam părăsit
Iubirea şi rangul; vă-nşeală.
 TELLO

Pe-amvonul lui Dumnezeu

Că-i contele! Belisa se-aprinde,-i
Geloasă!

DON JUAN

O, ceruri!
Nu e-ntâmplător că Belisa
S-a-ntors de la mine! E-a lui!
Speranţa acum mi-a murit.

TELLO

Stăpâne, să mergem de-aici!

Când ástfel o treabă se-arată
Mă tem de duel dacă află
Că suntem în casă ascunşi.

DON JUAN

Mai mult de-un omor, ce pot face?

TELLO

Ia seama la ce va urma!
Pleca-vei, apoi, pe-un căluţ,
Pe-ascuns, spre Italia, sau
Urca-vei pe scena cu facle,
Iar eu în hamacul vestit
Numit şi finibus terrae59
Cântând, jumătate-n coşciug,
Un bocet în re-mi-fa-sol,

59
Finibus terrae: „sfârşitul pământului”; în limba latină, în original.
Metaforă glumeaţă pentru „spânzurătoare”.
Cu gâtul întins de doi coţi.

CONTELE

Belisa, eu nu am ţinut
La dânsa; vicleana-mi lovi
Credinţa, geloasa îmi risipi
Uitarea, aşa cum a vrut.
Iubirea la mine nu şterge
Nobleţea – de-aceea, acum
Las baltă iubirea în drum
Nicicând nemaivrând s-o ascult,
Căci nu-i drept să poată mai mult
Iubirea ca însăşi nobleţea.
Şi, chiar de durerea mi-i mare,
De ţineţi aşa cum aţi spus,
La nuntă,-mpotrivă eu nu-s
Deşi nici nu ştiţi cât mă doare.
Din inimă-oi smulge acea floare-a
Speranţei, lăsând-o zdrobită,
O, numai să fiţi fericită,
Căci nu-i drept şi nici nu iubeşti
Când altuia vrei să-i jertfeşti
Onoarea spre-a ta mulţumire.
De azi prăbuşit la pământ
Mi-e turnul iubirii nebune
Şi-n ciuda asprimii, pot spune
M-ajută doar ceea ce sunt;
Căci Ámor se crede-oropsit
De mine şi ne-ndreptăţit,
Señora, văzând că am fost
Pe lângă-ndărătnic şi prost,
Prea fără noroc în iubire,
Şi, poate bătrân pentru mire.
Dar jur să vă fiu de-ajutor
La fel şi de-aici înainte;
Cu-aceeaşi credinţă fierbinte
Mereu voi rămâne dator.
 Dar vă-ndatorez cu plecarea,
Căci cel alungat când iubeşte,
De stăruie,-atunci plictiseşte;
Obligă, în schimb, cu uitarea.

BELISA

Petrece-l pe conte, Finea.

CELIA

O, ceruri, ce-adâncă nobleţe!

CONTELE

Dar cine-i aici? Fă lumină!

BELISA

Cum? Oameni în casă la mine?

DON JUAN

Nu trageţi spada, señore!

Contele trage spada şi-şi înfăşoară mantia pe braţul stâng, în chip

de scut.

CONTELE

Cum pot să n-o trag, când m-aşteaptă

În spatele uşii doi oameni?
Belisa, răspunzi cu-o trădare
La tot ce-am făcut pentru tine?

BELISA

Vai, vai, ce cumplită-ntâmplare!

Ce-i asta, Celia? Spune!

CELIA

Ε-adevărat că pe conte
Aici l-am ascuns; nimic altceva.

DON JUAN

O, conte, să nu vă-nspăimânte
Această-ndrăzneală-a iubirii!

CONTELE

Nu poate să mă-nspăimânte
Iubirea, căci judecă rău
Acel vinovat de-ntâmplare.
Mă miră Belisa, şi-aceste
Ciudate purtări care-o fac
Să-şi tăinuie-aici, după uşă,
În casă la dânsa, bărbaţi,
La vreme de noapte, târziu.
Eu nu vreau de loc să m-amestec
Mai mult decât mi se cade;
N-am dreptul să te ucid
Doar pentru vină de soţ...
Dar nu te împingă ispita
Să nu te însori, căci îţi jur,
Întregul pământ n-o să poată
Atunci să îţi apere viaţa.

DON JUAN

Señor, dar de ce nu m-asculţi?

CONTELE

Ε pentru răbdare devreme

Şi-i mult prea târziu pentru scuze.

Contele pleacă. Celia îl urmează.

SCENA A XI-A
Belisa, Finea, don Juan, Tello.

DON JUAN

Aceasta-i, ingrată Belisa,

Pricína uciderii mele?
Pe drept cuvânt amuţeai
Când eu încercam să-ţi vorbesc;
Pe drept cuvânt închideai
Intrarea, dar fără de chei
Ştiú să pătrundă iubirea
Să vadă minciunile tale.
Pătrunde prin zid gelozia
Când stavilă-n cale-i stă zidul,
Căci linx i s-a spus geloziei
Şi-oriunde pătrunde, ca linxul.
Dreptate îi face iubirii
Oricare grădină-nverzită.
Grădinii-s dator ce-am avut:
O dezamăgire i-e preţul!
La orele patru din noapte
– De poţi încă noapte să-i spui
Acum când se-arată-aurora
La porţile din răsărit –
Un nobil în care se-adună
Atâtea-nsuşiri fără preţ,
La tine-n odaie? Acum
Îţi iese din casă-un străin?
Şi dacă-i pe stradă-un vecin
Vreunul ce-abia s-a trezit
Şi-l vede ieşind de la tine
Crezi, oare, că tace din gură?
O, strada nu are secrete,
Iar cinstea fiind dezgolită
Astfél, tu să nu îţi închipui
Că taina rămâne ascunsă.
Iar dacă-l iubeai pe Enrique,
Răspunde-mi, de ce m-ai minţit?
Căci n-a fost nicicând o bravură
Necinstea femeii-n iubire.
Măcar de-mi lăsai pe Lucinda:
Ε rea, dar atât de târziu,
Nu pot să mă plâng c-am găsit
În casă la dânsa bărbaţi.
Mă duc de la tine acum
În vechiu-Aragón, să te uit,
Să scap de Castilia-n veci!
A fost de ajuns să cunosc
A dragostei tale osândă
Să ies lecuit din visare.
O, ceruri, de-oi vrea să mă-ntorc
De-o spadă mârşavă să mor,
Ori cel mai bun prieten mă vândă,
Şi cel mai dator să-mi plătească
Prin rău toate faptele bune,
Pe dúşmanii mei ajutându-i.
Iar regele-mi ierte plecarea
Căci după atâtea necazuri
Santiago mi-a dat gelozia
Şi-n Flandra-i mai bine să mor.

BELISA

Domnia-voastră sfârşeşte
Cu-o jalnică predică-acum?
Discursul acesta prea lung
A fost prevăzut c-un sfârşit?
Sau are şi-un „nu ai văzut”
 Cu care romanţele-ncheie
Vulgarele versuri finale
Menite pe proşti să-i distreze:
„Pe cât de domol şi sever e,
Duios e şi ne-ndurător,
Supus şi tiran deopotrivă,
Umil e, dar şi sfidător!”
Vă rog, aşadar, continuaţi.

DON JUAN

Atâtea jigniri să ascult

Şi copilării, şi insulte
Şi graţii, pe lângă turbare?

BELISA

Aragonez gentilom,
Stăpân legii bunului-plac,
Juan, prin graţia Domnului
Cardona60 prin ghimpii ce-i are;
De vrei adevărul să-l spunem,
Şi inima să ne deschidem
Şi sufletul să-l spovedim,
Răspunde, ştiai c-a venit
Aici, nimfa ta prea-iubită?
Cea care doar aripi nu are
Ca înger să poată să fie,
Acea preţioasă ce scrie
În limba grecească pe care
Nicicând n-a ştiut-o Castilia,
Şi nici de acasă n-o ştie?
Cea care îi ademeneşte
Pe-atâţi curtezani cu privirea,
Deşi ea e bufnita Curţii

60
Cardona: în limba spaniolă cardona (ca nume comun) înseamnă
mărăcine.
– Dea Domnul ca ea să rămână! –
Ei, bine, chiar ea mi s-a plâns
Că porţile-i zgâlţâi cu-atâtea
Jelanii şi rugi prea-umile
Încât îţi deschide de milă;
Că léşini la ea pe divan
(Nici nu-i de mirare leşinul
Când plângi cu bigotiere,
Şi smiorcăi copilăreşte).
Mai vrea încă bunu-mi Cardona
(Când nimfa-ndrăzneşte-n scrisoare
De nunta cu el să-mi vorbească)
Ca eu să-i îndur măritişul?
– Mâine-o s-o văd şi pe asta! –
Şi cum să îndur când îmi cere
Acum şi veşmântul de nuntă,
Fiindcă al ei nu e gata?
Duceţi-vă-acum la culcare
Acasă, e ziua pe-aproape,
Să nu faceţi cearcăn sub pleoape;
Iar mâine în zori, ginerelul
Bărbuţa să-şi pieptene bine,
Aşa după cum e-obiceiul
Logodnicul tânăr s-arate;
Señora-apoi părul să-şi facă.
Iar eu, află-acum că am fost
O pildă-a femeii cinstite:
Ca stânca de val neclintită,
Şi sunt ca-n furtuni palmierul!
Pe conte nu eu l-am adus:
La mine-a intrat când lipseam.
A Celiei dacă e vina
De-aceasta doar ei au ştiut.
Dovadă că n-am stat acasă
Ε faptul c-am fost să te caut
Şi că-mi datoraţi două vieţi:
Eu, să te scap de la moarte,
Vieaţa mi-am pus în pericol
Şi spade străine-nfruntai
Cu arme de foc, alungând
Pe-aceia ce-au vrut să te-omoare.
Şi asta înseamnă – cum bănui –
Că-n stradă iubitul mi-arunc?
Trădare, din parte-mi să-nsemne,
Sau poate credinţă uitată?
Şi tot eu sunt, oare, de vină
Că umbli hai-hui să te-nsori?
Din prícina mea te întorci
În Flandra şi în Aragón?
Lucindei i-am dat acel fenix
Al diamantelor; moare
La mine-acel fenix, pe când
La dânsa acuma se naşte.
De ce nu răspunzi?

DON JUAN

Nu-s în stare.

TELLO

Nici tu nu mai vrei să te aperi?

Răspunde!

FINEA

Tu, Tello ai
O blană de vulpe în spate.
Tot tu, prefăcutule,-acuma
Cu râvnă de om plictisit
Îmi ceri să mă apăr, tu, care
Şi Fabiei-ai fost pretendentul
Şi-ai fost linge-blidele ei?

TELLO
 Al Fabiei, eu?

FINEA

Acum vrei
S-ascunzi adevărul?

TELLO

Cine, eu?

FINEA

Chiar tu!

TELLO

Să-mi frâng, să dea Dumnezeu,

Piciorul; sau, uite, mă jur
De bani să n-am parte; să fiu
În veci puşculiţă-ndoielnică
De vreme ce-s lăzi să-i ascundă,
Sau hainele când le voi scoate
Să-mi ia croitorul mai mult
Pe furnituri şi mătase;
Să trec în decembrie fără
De pinteni, călare, pe-o gloabă
Pe drumul ce duce-n Getáfe61
Greoi şi mahmur să întârzii
La fiece casă în cale,
Să am o prícină-n care
Răbdarea şi banii să-mi pierd,
Căci este-un blestém care-adună
În el toate relele lumii!

61
Getáfe: localitate la câţiva kilometri sud de Madrid. Lope a scris în 1613
o comedie intitulată La Villana de Getáfe (Ţăranca din Getáfe).
 DON JUAN

Señora Belisa, ce nu este, oare,

Supus geloziei? Sunt dezamăgit.
Când ei te-nrobeşti, va fi şi mai mare
Pizmaşa iubire şi chinu-i cumplit.
Rămâne vieaţa-mi salvată, datoare;
Stăpână-mi vei fi cât mai am de trăit.
Acum hotărăşte cum poate anume,
Jignirea,-acest braţ s-o răzbune?
Tot ástfel cum limpede ziua apare
Din soare, şi umbra nopţii, treptat,
Întinsă şi rece, o sfâşie-n zare
Dând flori la iveală, sclipind în cristale,
La fel adevărul meu, ne’ntârziat,
Minciuna Lucindei va dezvălui,
Şi-atunci bucuria, iubirea vor fi
Înmiresmate de flori şi cristale.
Mai mult ce pot face decât ar putea
Dorinţa ta face din mine?

BELISA

Rămân
Convinsă că mâna Lucindei urzea.
Zadarnic e totul de nu mă răzbun,
În starea în care mă aflu acum
Şi, ca bănuiala s-o pot alunga,
Te-aleg al speranţelor mele stăpân
Şi-al răzbunării. Îndată-am să-ţi spun
Ce bună capcană acum i-am urzit
Să ştie că tot eu rămân cea mai tare.

DON JUAN

Sunt hotărât: te urmez neclintit

În dragoste,-n glorie şi-n întristare.
 BELISA

Ai grijă de mine şi-ntoarce-te-aci.

DON JUAN

Pustiu mi-ar fi gândul din el de-ai lipsi!

BELISA

Adio.

DON JUAN

Doar moartea mă poate reţine.

TELLO

Te las, nesătulo!

FINEA

Tutunul meu, bine!

Don Juan şi Tello ies.

SCENA A XII-A
O sală în casa Lucindei.
Intră contele Enrique şi Lucinda

LUCINDA

Grozavă hotărâre-a luat!

CONTELE
 O, numai dacă-ar sfârşi
Cu bine, căci pare a fi
Dispreţu-i de ne’nduplecat.

LUCINDA

Dar aurul a câştigat

Mereu, de la-ntâia mişcare.

CONTELE

Da, Celia,-nţelegătoare,
Mi-a dat în casă-adăpost,
Dar, vai, curajul mi-a fost
Decât fericirea mai tare.
Dar cine putea bănui
Atunci că Belisa-i plecată
De-acasă, şi nu se arată
Decât când se crapă de zi?
Deci nu a avut ce păzi
De nesăbuinţele mele;
De mic ursitoarele-mi rele
Umblară în bande rebele
Pe unde Orlanzii62-s nebuni
Şi Tarquinii63 sunt paşnici şi buni.
Întocmai cum cel atacat
Şi-aşteaptă duşmanul pândind
Şi e-ncrezător şi-ngâmfat
Doar până ce-l vede venind
Atunci fără veste păleşte
Şi-ndată se pierde cu firea,
Aşa mi-a fost şi iubirea
Cât timp n-o zării pe Belisa;
62
Orlanzii-s nebuni: aluzie la poemul lui Ariosto, Orlando Furioso, vezi şi n.
1, p. 512.
63
Tarquinii: aluzie la Tarquinius Superbus (530–510 î.e.n.), al şaptelea şi
ultimul rege al Romei, vestit prin violenţa şi arbitrariul guvernării sale.
Văzând-o, simţit-am că mi s-a
Topit pe loc răzvrătirea.
Din prícina ne’ncrederii-n mine
Tot eu umilit am ieşit;
Când vede că-i dispreţuit
Au cine-i stăpân peste sine?
În taină,-ascultând l-am găsit
Pe-acel don Juan, la plecare.
Deşi ne-am scuzat fiecare
Pot scuzele, oare, ceva
Când doamna îşi ţine la ea
Iubitul, ascuns în budoare?
Am fost la-nceput supărat;
Apói dându-mi seama ce rău
Şi cinstea şi numele său
Puteau fi de toţi înjosite,
Rămaseră nepedepsite
Jignirile; nu l-am lăsat
Să spună, cum a-ncercat,
Nimic, nici pe el, nici pe ea,
Căci ce-ai mai putea asculta
Când nu ai nimic de sperat?

LUCINDA

Mă zbat fără rost; o iubeşte!

La ce bun să stărui visând?

CONTELE

Vai ţie, sărmanul meu gând,

Jignirea ce greu te loveşte!

Intră Fabia.

SCENA A XIII-A
 Aceiaşi, Fabia.

FABIA

De nu cumva m-amăgeşte
Vreo umbră de chip, jucăuşă,
Al tău don Juan e la uşă.

LUCINDA

Juan?

FABIA

De Cardona.

LUCINDA

Chiar el?

FABIA

În persoană!

LUCINDA

De-o mie de ori, pentru el

Să fie deschisă-orice uşă!

Intră don Juan şi Tello.

SCENA A XIV-A
Aceiaşi, don Juan, Tello.
 DON JUAN

Mă bucur, señor, că aici

Vă văd nu pentru c-aş vrea
Din nou să-mi cer scuze, cumva
De-aţi fost de mine jignit, ci
Ca soţ al Belisei trimis
Am fost, cu o veste, la voi.

LUCINDA

Bun crainic trimise la noi!

CONTELE

Şi ce-mi porunceşte?

LUCINDA

Ce-a zis?

DON JUAN

Mi-a spus că-ntr-o scurtă scrisoare

Lucinda de ştire i-a dat
Că azi se mărită: de-ndat’
Ea-mi spuse deci vestea cea mare,
Şi-atât de prielnic socot
Norocu-mi, că însumi venii,
Frumoasă Lucinda, aci,
Să-ţi pot mulţumi pentru tot.
Cât despre veşmânt ea părea
Cinstită şi-adânc măgulită
Că rochia-i nefolosită
Azi poate-mprumut să v-o dea.
De-asemeni vă roagă-a primi
Să vă pieptene dânsa, smerită,
Frumos, ca să fiţi pizmuită,
Să n-aveţi de ce pizmui.
Şi încă ceva v-ar ruga:
– Cât ţine datoare să-i fiţi!
În casă la ea să nuntiţi,
Iar naşă să fie chiar ea.

LUCINDA

Vă spun adevărul curat:

S-o supăr, atât am dorit!
Acuma, când văd, în sfârşit,
Că totul e-n bine schimbat,
Eu cred în această schimbare
Şi chiar dac-a fost la-nceput
Batjocură, ce s-a făcut
Socot doar o simplă-ntâmplare.

CONTELE

Nu pentru Juan, deci, nutrea

Belisa iubirea cea mare –
Ci totul a fost o urmare
A vitejiilor ei; o silea
Doar firea ambiţioasă
Să-şi facă duşmanca geloasă.

DON JUAN

Era chiar şi cerul dator

Să-i fie ocrotitor
Adevărului meu ne’ntinat!

LUCINDA

Mai strâns să vă-nlănţuie încă

Iubirea-mi, am simulat
Uitarea – şi v-am arătat
O dispreţuire adâncă.
O, câte câştigi în iubire
Când stărui cu gândul cinstit:
Speranţei fără ieşire
Îi poţi face-un drum fericit!
La ea eu mă duc negreşit
Acum când această favoare-o
Vesteşte un demn de crezare
Trimis ce-i atât de slăvit.
O, conte, nu ştii pentru mine
Ce-nseamnă încrederea ta.

CONTELE

V-asigur señora de ea!

Urările mele de bine!

Contele Enrique iese.

LUCINDA

Să mergem acum împreună.

Dă-mi mâna, Juan, şi condu-mă.

Lucinda şi don Juan ies.

SCENA A XV-A
Fabia, Tello.

FABIA

O ciudă pe ei mă frământă;
Ah, Tello, sufletul meu!
 TELLO

Dă-mi mâna şi tu! Dumnezeu

Iubirea ne-o binecuvântă!

Fabia şi Tello ies.

SCENA A XVI-A
Un salon în casa Belisei.
Belisa şi Celia. Intră Belisa falnică, şi Celia.

CELIA

O, nu te mira că te-ntreb:
De ce te-ai gătit, draga mea,
La vreme atât de târzie?

BELISA

O, Celia, trăznelile mele

Pe cale-s acum să sfârşească
Cu-această speranţă prostească.
Cu-o fire atât de-ndărătnică
Iubirii, pe lume-am venit
Încât eu n-am bănuit
Că-i va fi dat să iubească
Atenţia şi cumpănirea.
Dar nicio trufie-omenească
Nu scapă pedepsei divine.
Nebuna-ndrăzneală-a crezut
Că nu va-ntâlni vreo femeie
Pe care să n-o pot înfrânge
Cu libera mea judecată.
Dar iată-mă dezamăgită:
Mi-a fost libertatea ştirbită
De-a dragostei teamă geloasă
Şi tot ea a-mpins ignoranţa
Să ia în derâdere-ades
Prea mândra încredere-n mine.
De-aceea azi nu mă răneşte
Atât că mă plec lui Juan,
Cât searbăda deşertăciune
A-nţelepciunii înfrânte.
Şi-acum, dacă nu voi da greş,
Vor fi în sfârşit răzbunate
Jignirile ce-am suferit.

CELIA

Şi crezi c-o să poţi?

BELISA

O, desigur!

CELIA

Ţi-am spus, mi se pare, din ziua

Când noi ne-ndreptam către Crâng
Că dragostea-ţi va pedepsi
Dispreţul şi nepăsarea.

BELISA

Se-opreşte-o trăsură la poartă,

De vine mireasa, cum sper,
Norocul m-ajută să scot din
Batjocuri, batjocură şi
Răzbunare din răzbunare.

Intră Finea.
 SCENA A XVII-A
Aceleaşi, Finea.

FINEA

Galera pe roţi, ghintuită

Cu aur în loc de-armătură,
Drept vele înalte, perdele
Frumos încrustate-n sidef,
Drept vâsle care s-o mişte
Doar lebede albe de Rin,
Adus-au pe doña Lucinda
La scară acum să debarce.

BELISA

Frumoasă-i?

FINEA

O, da, şi-i voioasă.

BELISA

Ce bine ai spus: căci femeia

De-i veselă nu e urâtă,
Şi tristă de e, nu-i frumoasă.

FINEA

Dar iată-i că vin chiar acum.

Intră Lucinda, Fabia, contele Enrique, don Juan, Tello şi slujitorii

care-i însoţesc.
 SCENA A XVIII-A
Aceleaşi, Lucinda, Fabia, contele Enrique, don Juan, Tello, slujitori.

BELISA

Cinstiţi-mi o, scumpă señora,

Această umilă-ncăpere
Ca oaspete-n ceasul cel bun.

LUCINDA

Domniei-voastre, la fel,
Mă rog spre-ocrotirea-umilinţei.

BELISA

Atât de frumos îmbrăcată

Şi-astfél pieptănată? Înseamnă
Că nu mi-aţi primit ajutorul.

LUCINDA

Nu pentru că n-aş fi crezut

În bunăvoinţa ce-aveţi;
Am vrut să vă cruţ osteneala.

CONTELE

Desăvârşirea-oboseşte.
Rămâneţi, señora Belisa!
Ne însoţesc slujitorii
Veniţi cu noi ca să vadă,
Ca martori, căsătoria
Lui don Juan cu Lucinda.

BELISA
 A cui?

CONTELE

Don Juan şi Lucinda.

BELISA

Şi cine-a dat vestea ciudată?

LUCINDA

Cum cine? Mai adineauri

Veni don Juan să ne-o spună.

BELISA

Sau mintea-ţi pierduşi don Juan,

Sau n-ai înţeles ce ţi-am spus;
Eu însă ţi-am spus s-o anunţi
Să vină ca naşă aceea
Ce vine acum ca mireasă.

LUCINDA

Ca naşă?-A cui naşă?

BELISA

A mea!
La fel îl rugam şi pe conte
Să-mi facă onoare să vină
Cum el mi-a promis mai demult.
Ţi-am spus toate astea?

DON JUAN
 Mi-aţi spus;
Dar mare mi-a fost tulburarea
Şi vestea-am greşit-o; am însă
O scuză, de-mi da-i ascultare:
Acum mă-ncurcai prima dată.

LUCINDA

Vai, ce răzbunare prostească!

Şi eu, de-i aşa, mă răzbun
Acum, pe-amândoi. Dar mi-e teamă
Pe conte să nu îl mâhnesc.

CONTELE

Cuvântul mi-am dat de curând.

Opreşte-ţi, Lucinda, mânia;
Şi eu sunt la fel de jignit,
Împacă-te-acuma cu mine
Şi dă-le urarea de bine
Pe care-amândoi o aşteaptă.

LUCINDA
(aparte)
Mai bine te-ntorci păcălită
Decât înjosită!
(Tare.)
V-o dau.

BELISA

Şi eu tot din suflet v-o dau.

Prietene deci să rămânem,
Iar tu, don Juan, care taci,
Eşti bun să-mi dai mâna, de vreme
Ce, plin de duh, ai greşit
Solia.
 DON JUAN

Am îndeplinit.
Porunca stăpânului meu.

TELLO

Stăpânul Fineei sunt eu.

Señora Fabia, iartă-mă:
Pezmetul acesta e-al meu.
(Către Finea.)
Cu braţul acesta te cheamă
Iubirea. Ce-aştepţi?

FINEA

Vai, Tello!
Acesta e braţ sau cartof?!

BELISA

Ilustră-adunare, poetul
Acum se desparte de muze
Şi, vrând să vă fie pe plac,
Le-a invocat încă-o dată
Să nu-l daţi uitării prea iute.
Şi-aici comedia sfârşeşte.

Sfârşitul comediei Vitejiile Belisei.

PENTRU ALŢII PROASTĂ, PENTRU EA
DEŞTEAPTĂ

(LÀ BOBÀ PÀRÀ LOS OTROS Y DÍSCRETA PÀRÀ SÍ)

COMEDIE IN TREI ACTE

Traducere de
MIHU DRAGOMIR
 Scriind-o în ultimii ani ai vieţii, Lope n-a mai apucat să-şi
publice piesa în seria de volume scoase de el, deoarece în
anul 1625 i s-a interzis să-şi continue tipărirea operelor.
Cărţile pe care le tipărea şi care erau sursa unui modest
beneficiu menit să-l întreţină pe autor s-au bucurat de mare
faimă printre contemporani. Odată publicate, se scoteau
mereu noi ediţii la Madrid şi Barcelona pentru a satisface
cererile publicului. Interdicţia de a-şi continua tipărirea
propriilor opere, oprite la volumul al XX-lea, a durat până în
1635, anul morţii sale. Pentru alţii proastă, pentru ea
deşteaptă s-a publicat în volumul al XXI-lea apărut la Madrid
în 1635. În Biblioteca Naţională se păstrează o copie
manuscrisă de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Piesa s-a
jucat la Madrid la 25 ianuarie 1635.
Începutul actului al II-lea precum şi alte locuri din piesă
conţin aluzii împotriva culteranismului64 pe atunci la modă,
şi împotriva căruia autorul a protestat în diverse rânduri,
mai cu seamă în ultimele lui opere.
Episodul expediţiei lui Alfonso al VIII-lea, cruciat în
Palestina, a mai fost folosit de Lope de Vega atât în comedia
Las paces de los reyes (Păcile regilor), cât şi în poemul La
Jerusalém conquistada (Ierusalimul cucerit).

64
Culteranism: vezi comedia „Fata cu ulciorul”, 376, nr. 1.
 PERSOANELE

ALEXANDRU, fratele ducelui de Florenţa 65 în trecere prin

Urlino.
JULIO, tânăr.
CAMILO, tânăr.
FABIO, bufon.
LISENO, slujitorul lui Camilo.
MARCELO, secretarul Dianei.
DIANA, ţărancă.
TEODORA, doamnă.
LAURA, slujitoare.
FENISA, slujitoare.
ALBANO, slujitorul lui Alexandru.
RISELO, ţăran.
Servitori.

65
Este vorba de Alexandru dei Medici fiul lui Laurenţiu al II-lea vezi p.
682, nr. 1.
 ACTUL ÎNTÂI

O pajişte.
Intră Diana, îmbrăcată ţărăneşte.

SCENA I

DIANA

Zău? Vrei dragoste cu mine,

Tu, ţărane necioplit?
Vrei să-mi spui că nici ruşine,
Şi nimic nelegiuit
Nu-i în dragoste, şi-i bine?

Nu-s nici eu prea necioplită,

Chiar atuncea când vorbesc
Vorbă rea şi-afurisită,
Ştiu că-i lucru omenesc
Dragostea, aşa-i ursită.

Doar născute-s din iubire

Toate câte-au fost şi sunt;
Ştiu că nimeni pe pământ,
Când iubeşte, n-are-n fire
Josnicie, necioplire.
Azi, de dragoste n-am vreme.
Iederei în pomi suind
Cu-ncâlcitele ei gheme
Braţul vreau să-i tai la vreme,
Şi pământul să-l desprind.

Vreau să rup, în pumnu-mi tare,

Lanţul ce l-a încleştat,
Lanţul verde de frunzare
Care strâns a-mbrăţişat
Ulmii, via-mbătătoare.

Când în slavă zori se-avântă,

Şi de jind, urât sau dor,
Pasărea în zbor îşi cântă,
Eu aş vrea să fiu o flintă,
Sau, privind-o, s-o omor.

Şi, ţărane ne’nvăţat,

De iubire şi de stele
Vii să-mi spui, cu un oftat?
Mie, care-am sfărâmat
Cuibu-atâtor filomele?

Fie-oricine, şi de-oriunde,
Despre-amor nu vreau s-ascult!
Chiar de-n vale v-aţi ascunde,
Doar ecoul de-ar răspunde,
Tot n-aş vrea, nu, să v-ascult.

Sau şi voi mai credeţi poate

Că-s născută-aici în sat?
Inima ce-n piept îmi bate,
Gândurile mele toate
Spun că nu-i adevărat.

Simt putere-atâta-n mine

Că, dacă-ar putea, uşor
Să se urce-n înălţime
Gândurile mele-n zbor
Ar întrece orice nor.

Sunt născută-aici, în munte

Dintr-un tată mut şi prost?
Gândul ce se zbate-n frunte
În zadar în mine-a fost
Răsădit de cer şi munte?

Clocoteşte-n mine-o mare,

Singură vorbesc şi-ascult,
Şi în orice-mprejurare
Simt că nu-s ca fiecare,
Şi râvnesc la mult mai mult.

Ieri (deşi mă poate pierde

Îndrăzneala asta-a mea)
Că venea – visam – un vultur
Şi cu laurul cel verde
Tâmplele mi-ncununa.

Şi mă simt aşa pustie

În săracul meu veşmânt,
Că gândesc că-i nebunie,
Viaţa s-a-nşelat cu mine,
Sau sunt alta decât sunt.

Vânturi, alergaţi mai tare,

Nu-ngânaţi, cu un suspin,
Iarba moale din ponoare;
Staţi şi voi din râs puţin,
Nu mai murmuraţi, izvoare!

Dacă gândul meu fierbinte,

Se ogoaie-n reci sudori,
Fiţi atunci cu luare-aminte;
 Căci în lumea noastră-s flori
Cei ce par scrântiţi la minte.

Şi de-n voia-atotputinţii
Ar veni, aşa un gând
Chip de om să-i deie minţii,
În oglindă-atunci privind
Zău, nebuni ar fi cuminţii!

Intră Fabio.

SCENA A II-A
Diana, Fabio.

FABIO
(aparte)
După chip şi-nfăţişare,
Cum mi-a spus un om din sat
Ea e, după cât se pare,
Nu cred să mă fi-nşelat.

DIANA

Dumneata ce cauţi, oare?

FABIO

Caut fata ce se cheamă

Ca Diana66 cea vestită,
Fiindcă inimi, fără teamă,
De când noaptea se destramă
Ea vânează iscusită.
Dumneata eşti?

66
Diana: în mitologia romană, zeiţa vânătorii.
 DIANA

Da, eu chiar.

FABIO

Sigur?

DIANA

Sigur.

FABIO

Vino-aproape,
Mâna dă-mi-o.

DIANA

Braţul doar.

FABIO

În statură, vorbă, pleoape,

Pe stăpânu-mi îl văd iar...

DIANA

Linişteşte-te.

FABIO

Mi-e gândul
Răvăşit, când te privesc.

DIANA
 Şi ce vrei?

FABIO

S-asculţi cuvântul
Care vreau să ţi-l rostesc.
Totul am să-ţi spun, de-a rândul.
Prea-mărită fii, Diana,
Pân-acuma doar pădurea
Te-a slăvit, erai ascunsă
Cum e auru-n străfunduri,
Ştii că ducele de-Urbino67,
Ce-i stăpân pe-aceste-ntinderi;
Neavând urmaşi la scaun,
De la fratele-i iubit,
Cezar, şi-a adus nepoata,
Pe Teodora ce-nţeleaptă
Ε pe cât e de frumoasă.
(Fii, te rog, cu luare-aminte,
Căci nepricepând acum
Nu pricepi nici ce urmează!)
În Urbino, toată lumea
A crezut că Teodora
Ducelui va fi urmaşă;
Áltfel, n-o ţinea aproape
Şi-ástfel stăpânea Teodora
Peste tot ţinutu-acesta;
Ducelui i-era oglindă:
El privea la ea într-una.
Lângă ea, toţi peţitorii,
Principi de Milan68, de Parma69
67
Urbino: vechi ducat italian.
68
Milan; e vorba de ducatul Milanului, vechi stat italian, care a fost pe
rând republică şi ducat. În 1535, anexat de Carol-Quintul, a intrat în
stăpânire spaniolă, rămânând dependent de Spania până la 1713.
69
Parma: ducatul de Parma şi Plasencia, vechi stat al Italiei de Nord, a
cărui capitală era la Parma. Nu trebuie confundat cu orăşelul spaniol
Plasencia.
Şi Plasencia, Ferrara,
Mantaua, şi printre dânşii
Cu puteri mai mici şi, totuşi,
Cu nădejdi mai mari (într-una
Îi aflai în preajma ei)
Cei doi cavaleri de-Urbino,
Julio şi cu Camilo,
Parcă-ncurajaţi de dânsa:
Julio – mai mult o leacă,
Fie că-i vorbea mai dulce,
Sau se potriveau mai bine.
Între-acestea toate, iată,
Ducelui, când împlinise
Ani cincizeci, ursita-i rupe
Firul prea subţire-al vieţii.
Vălul ce-l destramă moartea,
Tot ce schimbă sau răstoarnă
Într-un stat, sau într-o casă,
Numai faptele ne-arată:
Ástfel se-ntâmplă şi-acuma;
Testamentul ce-l găsiră
Scris de ducele Octavio
Spune că în satu-acesta
Are-o fiică naturală
Ce-i va fi moştenitoare.
Când citit-a testamentul,
A rămas Teodora stană;
Julio-şi pierdu şi graiul,
Iar Camilo-a prins nădejde
Nefiindu-i drag Teodorei,
Că va fi stăpân pe-Urbino
Dacă vine-o altă fată.
Căci – cu toate că dovada
Nu era prea grăitoare –
Se părea că ea pe Julio
Îl iubeşte mai degrabă.
Astfel, splendidă Diana,
Toată Curtea se frământă
Împărţită-n două taberi:
Cearta este-atât de-aprinsă
Că părea că numai arma,
Forţa, va numi dreptatea.
Dar, venind în miezul certei
Tâmpla albă-a nobilimii,
S-a mai potolit Teodora,
Fúria i-au mai înfrânt-o.
Şi au hotărât de-ndată
Să îşi caute stăpâna,
Dându-i grijă lui Camilo
Care se şi vede duce,
În Urbino, lângă tine.
Şi sperând că mâine, poate
Alte-ncurcături s-or naşte,
Julio ar vrea s-o ştie
Pe Teodora şi mai mândră,
Deşí tu vei fi la Curte.
Eu, crescut pe lângă duce,
Fără nume sau avere,
Doar cu soarta mea sărmană
M-am slujit cât m-a dus mintea,
De-a stăpânilor plăcere;
Deşí nu-s lipsit, Diana,
De virtuţi şi-nvăţătură.
Şi, cinstind domnescu-ţi sânge
Moştenit de la Octavio,
Am venit nu pentru-a-ţi cere
Vreo favoare, pentru vestea
Că domni-vei în Urbino,
Veste ce ţi-am dat-o-ntâiul
Când erai încă ecoul
Ăstor munţi bătrâni, şi codri,
Ci aş vrea să-ţi dai doar seama
Ce primejdii te aşteaptă
Fără nicio apărare
Între-atâţi duşmani la Curte.
Spun că n-are drept Camilo
 Să râvnească înspre tine,
Când atâţia prinţi de seamă
Azi se uită spre Urbino.
Cine se-ndoieşte, oare,
Că Teodora, ca şi Julio,
Nu vor încerca, din ură,
Să te-nlăture prin moarte?
Tu priveşte-n faţă totul
Şi, dacă va fi nevoie,
Hotărăşte cum te aperi.
Rog iertare-acum, Diana,
Că ţi-am spus acestea toate,
Însă cred că firea-ţi bună
Va înfrânge-mpotrivirea.
Iată, se aude-un tropot,
Glasuri sună,-mi dau de veste,
Vin trimişii de la Curte.
Nu mai pot să stau cu tine,
Vreau să nu mă vadă nimeni,
Pentru ca să-ţi stau alături,
Mâine, fără să mă ştie.
Ceru-l rog să te ajute,
Să lovească trădătorii,
Să-ţi ajute în dreptate,
Să-ţi aducă fericirea,
Şi să-ţi apere-inocenţa.

Fabio iese. Intră Camilo cu o suită, ţăranul Riselo şi Liseno, slujitor.

SCENA A III-A
Diana, Camilo, Riselo, Liseno, suita.

RISELO

Iat-o pe fata cea mult-căutată,

 Satul întreg o cunoaşte.
Fetei, ţăranul Alcino i-e tată,
Iat-o-n pădure cum vitele-şi paşte.

DIANA
(aparte)
Minte, acuma te rog mă ajută!
Proastă să par, şi-n creştet bătută;
Asta mi-e calea spre ţinta măreaţă...

LISENO

Dragi cavaleri, privind-o la faţă

Poţi să nu-ţi spui
Cât noroc se ascunde-ntr-o moarte?

RISELO

Nici nu visează, desigur, ce parte

Viaţa i-aşterne de-acum înainte!

DIANA
(aparte)
Âsta-i Camilo. Cu luare aminte
Vorba şi-adună, priveşte spre mine,
Parcă ar merge, dar spada îl ţine.

CAMILO

Azi spre tăcere nimic nu mă-ndeamnă

Grăbit să vă aflu, şi-aflându-vă, doamnă,
Plecat vă aduc, deci, salutul, ducesă!
O, nu vă speriaţi de noutate.

DIANA

Ei na, ce se-ntâmplă, jucaţi ca-ntr-o piesă,

De mine vreţi joc a vă bate?
„Ducesă” mi-ai spus şi nu căpăţână?
Un chef de vânat cumva de vă mână,
Mai ştii, nu mă credeţi o sălbătăciune?

CAMILO
(aparte)
Credeam că doar figura îi e necioplită
Dar poate-a moştenit virtuţi străbune
Şi-o inimă, măcar, deosebită.

LISENO

Dar dacă-s pe-aicea şi alte Diane?

CAMILO

Ea e Diana, ciobane?

RISELO

Alta, Diana la fel să îi spuie,

În satul nostru nici n-a fost, nici nu e
Şi-i singura fată ce-o are Alcino.

CAMILO

Şi-asta să fie ducesă-n Urbino?

RISELO

Dar ce-i, cavaleri, nu vă place?

CAMILO

Să-mi placă? Ei, drace!

RISELO
 Doamne, dar ce nu vă place la ea?

CAMILO

Gura rânjită, şi mâna ei grea,

Şi-apoi mişcările ei cam năuce,
Nu-s moştenite de fel de la duce.

RISELO

La vorbă, e mult mai isteaţă,

Decât o socoţi,
Că-ntrece avocaţii-n Bologna, pe toţi.

CAMILO

Ducele nostru-a murit, doamna mea!

DIANA

Ei, şi ce-mi pasă? Dar dacă-i aşa

Faceţi-i slujba.
Eu nu ştiu nimic din popie.

CAMILO

Ducele însă vi-i tată...

DIANA

Auzi ce prostie!
Mie Alcino mi-e tată!

CAMILO
(aparte)
Acuma
Văd că-n prostie se-ntrece cu gluma,
N-am bănuit-o degeaba!
 LISENO

Şi ce-i,
Nu-i de mirare, cu creşterea ei...

CAMILO

Sigur, mai mare minune-ar fi fost

Stând în pădure, să nu crească prost,
Doar printre fiare-a ştiut să se plimbe,
Însă-n curând va porni să se schimbe,
Viaţa la Curte-i va da frumuseţe şi graţii.
Mâna cu toţii, prieteni, deci daţi-i!
Doamnă, uitată să fie pădurea.
Mergem acum la Urbino.

DIANA

Aiurea!

CAMILO

Doamnă, ducatul l-aveţi moştenire.

Soarta v-a dat din belşug fericire,
Tronul în cale acuma vă iese.

DIANA

Oare-s născută din neam de ducese?

CAMILO

Sigur! A vrut-o norocul...

DIANA

Bine! O clipă! Cămaşa să-mi iau,

 şi cojocul,
Unul pe cinste, cu-albastru-nflorat...

CAMILO
(aparte)
Of, ce trăsnită!

LISENO

Trăsnită, curat!

CAMILO

Doamnă, la Curte găsi-veţi oricând

Rochii şi haine, şi nu doar un rând.
Doamnă, trăsura v-aşteaptă, uşoară!
Vrem în Urbino s-ajungem deseară,
Nu vrem să pierdem o clipă măcar.

DIANA

Nu, cavalere! Eu am un măgar...

RISELO

Bine, dar eşti o ducesă de-Urbino...

DIANA

Dacă îţi place, în locul meu vino...

CAMILO

Mergem, ducesă.
(Aparte.)
Ce dezamăgire!

LISENO
 Halal ducesă!...

DIANA

Spune-i, Riselo,
Dacă îl vezi în pădure pe-Alcino,
Cum că eu astăzi mă duc la Urbino
O zi ducesă vreau să m-arăt,
Însă pe mâine sosesc îndărăt.

Diana, Camilo, Liseno, Riselo, suita ies.

SCENA A IV-A
O sală la palat.
Intră Teodora şi Julio.

TEODORA

Se zbătea Camilo bine

Fata s-o apuce-n mână.

JULIO

O, Teodora! Ştie-oricine:
Şiretenia îl mână.

TEODORA

Ducele-a lăsat, se ştie,

Testament, cu grijă mare,
Ca ţăranca să îi fie
Singura moştenitoare,
Dar mă-ntreb: de ce ascultă
Nobilimea din Senat
Marea, groaznica insultă
Ce se-aruncă pe ducat?
Legea n-o cunosc în toate,
Însă cred că mă-nţelegi:
Cred că-i áltfel de dreptate
Pentru prinţi şi pentru regi.
Deşí legea este dată
Tuturor la fel, egală,
Este drept să se abată
Când familia-i regală.
Ducele privea cu ură
– Faptul nu îl ştim doar noi –
Dragostea fără măsură
Ce ne leagă pe-amândoi.
Fiindcă ducele de Parma
Nu putea a-i fi urmaş,
Testamentu-i fuse arma
Răzbunării lui de laş.

JULIO

Ne-a lovit ca să ne doară

Şi-n pornirea-i nebunească
Nici n-a fost nebun, ci doară
S-a gândit să ne-njosească.
Şi, lăsând deoparte gluma,
Oare, n-am avut dreptate?
Nu vedem la faţă-acum
Ce stăpână-i în cetate?
Dar, deşí e ocrotită
De Camilo şi Senat,
Vorba ei de necioplită
N-o să-i cruţe neapărat
Viaţa – de! – ca mâine moare...
Moartea n-o poţi alunga...
Şi din astă întâmplare
(Care stă-n puterea ta)
Dacă iar vin prinţii noştri.
Parma, Mantua, Milan –
Nu vor mai putea să ţeasă
Împotriva ta vreun plan.
Vreau ducatu-al tău să fie,
Sau, îţi jur, mai bine mor.

TEODORA

Da, eu vreau să-ţi fiu soţie,

Împotriva tuturor.

Intră Fabio.

SCENA A V-A
Aceiaşi, Fabio.

FABIO

Doamnă, iată-acuma vine

Şi ducesa, doamna mea.

TEODORA

Cine e? Ţăranca?

FABIO

Da.
Nu vă supăraţi pe mine.

TEODORA

Ce fel e?

FABIO
 Ε o femeie
Ce-a crescut printre copaci.

JULIO

Pentru Dumnezeu, dar ce e?

Griji de ce mereu îţi faci?
Tronul n-o să-l moştenească
Din senin aşa un soi...

FABIO

Până să se lămurească,
Sceptrul îl deţineţi voi.
Dar măcar pentru prostime,
Şi Camilo, doamna mea,
Zău, acum primeşte-o bine.
Sceptrul nu ţi-l vor lua.

Teodora, Julio şi Fabio ies. Intră Camilo, Liseno, suită, împreună cu

Diana, în haine de doamnă.

SCENA A VI-A
Camilo, Liseno, Diana, suita.

CAMILO

V-a plăcut, alteţă, oare,

Prin oraş?

DIANA

Da, m-a-ncântat!
Doar atât că la intrare
Din senin parcă-a tunat.

CAMILO

Tunurile-au prins să bată,

V-aduceau al lor salut...

DIANA

Dar cu fulgerele-odată
Zău că stele am văzut!
Când acasă-n sat la noi
Trage clopotaru-n dungă,
Norii de pe cer i-alungă,
Cântă broaştele-n zăvoi...

CAMILO

Sigur.
(Aparte.)
Câtă ignoranţă!
N-am crezut aşa ceva!

DIANA

Casa aia de faianţă,

Ce ascunde oare-n ea?

CAMILO

Ε palatul vostru,-alteţă!

DIANA

Ε al meu? Ce mai căsoi!

Ar putea în el să-ncapă
Turme de măgari şi oi.
 CAMILO

Veţi vedea-ncăperi frumoase

Cu tablouri şi perdele,
Cu tapete de mătase,
Şi cu stofe de-aur, grele.

DIANA

Şi-ăsta?

CAMILO

Ceas. Arată ora.

Tocmai a bătut de două!

DIANA

Pentru mine şi Teodora!

Bate pentru amândouă.

CAMILO

Bun răspuns!

LISENO

Şi nimerit!

DIANA

Cine-i colo, lângă vază,

Stând în colţ, aşa, smerit?

CAMILO

Ăsta-i îngerul de pază.

 DIANA

Cred c-avem de el nevoie

Dar nu-i o prostie, oare?
Dacă-l ţii în frig şi ploaie
Cum să-ţi deie apărare?

CAMILO

N-o-nţeleg.

LISENO

Nici eu.

Apare Fabio.

SCENA A VII-A
Aceiaşi, Fabio.

FABIO

Ducesă,
Doamna Teodora vine
Şi-n întâmpinare-ţi iese.

CAMILO
(aparte)
Când o văd, turbez de-a bine...

LISENO

Fiindcă-o ştie necioplită,

Teodora se răzbună.
 Intră Teodora şi Julio.

SCENA A VIII-A
Aceiaşi, Teodora, Julio.

TEODORA

Doamnă, fiţi binevenită

În cetatea-vă străbună.

DIANA

Doamnă, tocmai le spuneam

Că pe-asinul meu călare,
Mult mai bine eu veneam,
Şi-ajungeam la prânzul mare.
Dar pe căi de care pline,
Colbuite şi umblate,
M-au târât ca vai de mine
Într-o casă-n patru roate.
Daţi-mi mâna cea subţire
S-o sărut întâia oară.

TEODORA

Asta ce-i?

CAMILO

Este vorbire
Înflorită, de la ţară.
Nimeni cred că nu se naşte
Învăţat pe-acest pământ.

TEODORA
 (către Julio)
Tu ce spui?

JULIO

Că se cunoaşte:
Suflet, trup, tot una sunt.
Nu-ţi mai face griji o sută,
Totu-i simplu, n-ai văzut?
Şi în lupta începută
Ea prin sine a pierdut.
Tot ce-i drept, o să rămână!
Fiindcă nu e drept să fie
În Urbino o stăpână
Neînstare de domnie.

TEODORA

Deznădejdii i-am pus capăt.

DIANA

Mândră sunteţi, doamna mea!

Dar spunéţi-mi, am să capăt
Şi eu rochii tot aşa?

TEODORA

Doamnele vă vor răspunde

Aducându-vă de-ndată
Rochii îşi găteli.

DIANA

De unde?

TEODORA
(aparte)
Ce prostie gogonată!
(Tare.)
Vreţi să vă vedeţi palatul,
Colindând prin săli cu mine?
(Aparte.)
Într-un han murdar, sau altul,
S-ar simţi cu mult mai bine!

JULIO
(aparte)
Sau un grajd!

CAMILO
(aparte)
Am fost tâmpit!

FABIO
(aparte)
Eu am fost nebun şi piază!
(Tare.)
Iată, fetele-au venit!

Intră Laura şi Fenisa, slujitoare.

SCENA A IX-A
Aceiaşi, Laura, Fenisa.

TEODORA

Laura, tu ondulează
Buclele alteţei-sale
Iar, Fenisa, tu, apói
De la creştet până-n poale
Rochia-n aur s-o înmoi.
 LAURA

Doamnă, treaba ni-i frumoasă,

Ştim ce-avem noi de făcut.

DIANA

Când am să mai ies, acasă,

Cu gânsacii la păscut,
Ce-am să mă încurc în moaţe!

TEODORA
(aparte)
Ce ducesă ne-ai adus!

CAMILO
(aparte)
Dracu de-ar mai lua-o-n braţe!
Altceva nici n-am de spus!

TEODORA

Voi rămâneţi.
(Aparte.)
Vino-ncoace,
Julio, nu fi ursuz!
Râsu-a prins în ochi să-mi
joace,
Nici nu ştii cât mă amuz!

Teodora şi Julio ies.

SCENA A X-A
Diana, Camilo, Liseno, Fabio, Laura, Fenisa, suita.
 CAMILO

Doamnă, astăzi în palat

Timp aveţi pentru odihnă.
Despre trebile de stat
Vom vorbi apoi în tihnă
Cât voieşte-alteţa-ta.

DIANA

Nu mă-ntorc în sat la mine?

CAMILO

Nu, până nu vom vedea

Totul hotărât cu bine.

Camilo, Liseno şi suita ies.

SCENA A XI-A
Diana, Fabio, Laura, Fenisa.

DIANA

Domnule, o clipă!

FABIO

Eu?

DIANA

Vreau să mai schimbăm o vorbă.

Doamne slujnice, vă rog
Pregătiţi acum odaia.
Asta e porunca mea.

LAURA

Νοua voastră-nfăţişare,
Căpătată la palat,
Noi minuni va face-alteţă!

Slujitoarele ies.

SCENA A XII-A
Diana, Fabio.

DIANA

Cine eşti tu, om-cometă

Care-n scurte fulgerări,
Ai tăiat căi de lumină
Răsărit legând de-apus?
Tu, în cartea vieţii mele
Ai stârnit, ca în icoane,
O imagine ce-n faţă
Mi-a crescut ca-n zeci de ani.
Cine eşti tu ce trezit-ai
Către năzuinţi înalte
Gândurile-mi adormite
Printre codrii cei stâncoşi?
Cine te-a-ndemnat la sfatul
Ce mi-a folosit acum
Ca să-i pot juca Teodorei
Jocul care-o va-nşela?
Mintea mea, fără de tine,
Cât de limpede-ar fi fost,
Ar fi aţâţat vrăjmaşii,
Ura lor ar fi crescut-o.
 De vorbeam cu mintea-ntreagă,
Viaţa mea, şi ţara-aceasta,
Ar fi fost o jucărie
În puterea lor unită.
Prefăcuta neştiinţă
Trebuie s-o joc întreagă
Viaţa să-mi feresc, şi ţara;
Mai târziu vorbi-voi áltfel,
Limpede, ca ei să vadă
Cum dintr-un ogor cu pietre
Răsărit-a-nţelepciunea.
Dar nu-i minte omenească
Singură să facă totul.
Tu, cu paşii tăi cei sprinteni,
Sol cinstit al vieţii mele,
Şi imbold al Celui Mare
Pentru mine, în primejdii,
Sfetnic îmi vei fi de-acuma.
Eu n-am altă-ajutorare,
Şi mă-ncred de-acum în tine
Căci prea-bine am văzut
Cât de-aproape-mi stai de veghe.
Cine eşti, nu-ntreb acum
Căci mi-ai spus povestea vieţii,
Fabio, mai înainte.
Şi gândind că duioşia
Şi-a găsit în piept la tine
Adăpost atât de nobil,
Tu vei fi busola care
Nava mea o va conduce.

FABIO

Doamnă, marea furtunoasă

Unde, cu o luntre-ngustă
Ai intrat să-ţi cerci norocul,
Marea asta furioasă
Bântuită-adânc de patimi,
Bolta cerului atinge.
De-un cârmaci aveţi nevoie
(Eu vorbesc cinstit, pe faţă,)
Un viteaz, trecut prin multe,
Ca să nu se-nece luntrea.
Dacă vă-ncredeţi în mine
Veţi scăpa, de nu, zadarnic
Veţi cerca prin fapte bune
Să răpuneţi toţi vrăjmaşii.

DIANA

Fabio, te vreau alături,

Şi când spun aceste vorbe,
Fii încredinţat că-într-una
Te voi asculta. Şi-acuma
Să vedem. Ce trebi ne-aşteaptă.

FABIO

Doamnă, au mai fost femei

Ce-au condus chiar şi imperii,
Dar cu zbateri uriaşe,
Sau sfârşind prea rău, sau poate
Cu mijloace sângeroase
Ce nu pot fi nouă pildă.
Dacă nu găsim de-ndată
Un bărbat isteţ, şi care
Într-ascuns să vă ajute,
Nu veţi fi Semiramida,
Nici slăvita Cleopatra.

DIANA

Cred că nu e bun Camilo.

FABIO
 Nu-i Camilo cavalerul
Pentru gândurile mele.

DIANA

Care gânduri?

FABIO

Vreau bărbatul
Căreia să-i fiţi soţie,
Întrecând chiar pe-Alexandru70.

DIANA

Bine, hai să ne-nţelegem:

Fabio, tu cauţi omul,
Şi pe-ascuns l-aduci la Curte;
Dacă-mi place-nfăţişarea,
Cât îţi place vitejia,
Vom porni tustrei la treabă
Să-i învingem pe vrăjmaşi.
Dar, ia seama, că rămânem
Înţeleşi în felu-acesta:
Soţ de-l iau pe toată viaţa,
Între noi va fi-mpărţit:
Tu să ai din el viteazul,
Iară eu să am bărbatul.

FABIO

Ai şi gust, şi-nţelepciune:
Nu ca unele femei
Care, când vesteşte tatăl
Că le-ar fi găsit un soţ,
Cu nespusă uşurinţă,

70
Alexandru, vezi comedia Fata cu ulciorul, p. 492, nr. 1.
 Ρarc-ar fi doar pentru-o zi,
Nu pentru o viaţă-ntreagă,
Se mărită, făr’ să vadă
Dacă-albastru e, sau roşu:
Şi de-aici vine-obiceiul
C-ale soţului mari sarcini,
Grija, greul, le duc alţii.

DIANA

Du-te, căci ne văd curtenii.

Cerul să-ţi îndrepte paşii.

FABIO

În curând îţi voi aduce

Un bărbat.

DIANA

Nu-mi spui pe cine?

Diana şi Fabio vorbesc din pragul uşilor, pregătindu-se plece.

FABIO

Nu ştiu încă. Stai şi-aşteaptă,

Chiar acum mă duc să-l fabric.

DIANA

Dar viteaz!

FABIO

Ca un Orlando71.

71
Orlando: vezi comedia Vitejiile Belisei, p. 512, nr. 1.
 DIANA

Nobil vreau.

FABIO

Va fi un rege.

DIANA

Generos.

FABIO

Un Alexandru.

DIANA

Şi vestit.

FABIO

Achile, Cezar...

DIANA

Înţelept.

FABIO

Dar şi puternic.

DIANA

Tânăr?

FABIO
 Asta mai ales.

DIANA

Te aştept.

FABIO

Mă duc îndată
Şi-am să-ţi caut bine soţul,
Ca şi când din lut l-aş face.

Diana şi Fabio ies.

SCENA A XIII-A
O câmpie.
Intră Alexandru, Albano şi slujitori.

ALEXANDRU

Minunată-i vânătoarea!

ALBANO

Bine-ai spus.
Din Florenţa la Urbino, prin păduri,
Făr-oprire vânătoarea ne-a adus.

ALEXANDRU

Spune-i dulce zvon, de vrei, din mii de guri,

Din izvorul ce din peştera de sus
Drumu-adânc îşi taie-n vale, cu securi,
Stânjenelul şi-albul crin ce se îndoaie
Parcă-arată a Dianei baie.
O, câmpii, de cer trimise nouă-,n dar,
Necrezută, unică răsplată;
Omului nu hrană îi aduceţi doar
I-alinaţi şi greutatea vieţii, toată;
Omul trist şi-alungă gându-amar
În priveliştea aceasta minunată,
În palatele clădite de diluviu,
Mai măreţe decât gândul lui Vitruviu.
Ici şi-nalţă-o stâncă aspra-i frunte,
Parcă bolta-ntreagă o sfidează,
Colo piere, retezat, măreţul munte
Şi-n abisuri temeliile-şi aşază.
Unde-i poarta mândră să înfrunte
Armonia dorică, ce iluminează,
Aste stânci regeşti ce-şi pun cununi
Din ghirlănzi de tamarisc şi de aluni?
Ceru-nsingurat şi-a pus veşmântul,
Lan suav de flori; aromitor,
Şi-n lumină îmbătat, pământul
Lan de stele-i pur şi lucitor.
Râul îşi prelinge-n vale cântul
Ca arcuş unei privighetori,
Trilul ei în plânset se adapă,
Se-oglindeşte în nisip şi-n apă.

ALBANO

Cred că Înălţimea-voastră-ar vrea

Pustnic să rămână-aici.

ALEXANDRU

Se poate
C-amintindu-mi de Florenţa mea
Să îmi placă în singurătate.

ALBANO
 Ştiu...

ALEXANDRU

Şi dacă Neapole-ar putea

S-aibă-asemănare între toate,
Doar Florenţa dac-ar fi în stare.
Dar, iubind, mai stai şi-n depărtare...

Intră Fabio.

SCENA A XIV-A
Aceiaşi, Fabio.

FABIO
(aparte)
Oare chiar m-am rătăcit pe drum?
Nu către Florenţa merg, o văd prea-bine.

ALBANO

Dinspre-Urbino vine-un om acum.

FABIO

Din păduri spre câmp coboară-oricine.

ALBANO

Hei, ce cauţi, omule?

FABIO

Păi, nu ştiu cum

Cred c-am nimerit pe căi străine.

ALEXANDRU

Fabio!

FABIO

Stăpâne, slavă ţie!

ALEXANDRU

Mă încred în vechea prietenie.

FABIO

Bine că greşeala mea e-nspre noroc!

ALEXANDRU

Când Florenţa mea ai părăsit

M-ai uitat, ingratule!

FABIO

De loc.
Soarta tristă m-a cam urgisit.
Iar se-aprinse al nădejdii foc
Când, stăpâne, m-ai adăpostit.
Fără tine, n-a putut nimic
Mâna grea a fratelui tău mic.
În Urbino, încă temător,
L-am slujit pe duce, răposatul;
Şi-am crezut că eşti răzbunător,
Cum prea-bine îmi ştiam păcatul.
Un duşmán viteaz şi-ncrezător
Spada-şi spală-n sânge.
 ALEXANDRU

Vorbă rea cu mine n-ai niciuna.

Înţeleptul iartă-ntotdeauna.
Şi-ncotro te duci?

FABIO

În căutare.
Vreau un soţ, şi pentru-o doamnă-anume,
Dar aci-n pădure, pe cărare;
Văd că vremea doar mi-o pierd, cu
glume...

ALEXANDRU

Cunoscută-i?

FABIO

Doamna poartă-un nume

Princiar.

ALEXANDRU

Şi cum o cheamă, oare?

FABIO

Ε o taină.

ALEXANDRU

Taină?

FABIO

Da, nu poţi s-o ştii.

 ALEXANDRU

Caută, atunci, şi nu vorbi.

FABIO

Cred că doamna poate fi soţie

Şi-unui frate-al unui mare duce.

ALEXANDRU

Eu-s acela! Du-mă...

FABIO

Nu se ştie
Ce noroc de mână-o să te-apuce!
Poate n-am vorbit aşa-n prostie...
Să ieşim mai bine la răscruce,
Şi să-ţi spun.

ALEXANDRU

Hai, spune vreo minciună.

FABIO

Nu!

ALEXANDRU

Hai, zi-i!

FABIO

Şi iată-ţi soarta bună...

Alexandru, Albano, Fabio şi slujitorii ies.

SCENA A XV-A
Teodora, Julio.

TEODORA

Nici puteam ca să-mi doresc

Altă vrere de ursită!

JULIO

Inima mi-e fericită,

Cântă, ţi-o mărturisesc.

TEODORA

Iar Camilo-a amuţit,

Cât e de neliniştit.
Dar desigur că îşi spune
Că, o dată cununat,
Nu Diana va conduce,
El va fi stăpân în stat.
Şi mă tem că ea e gata
Ca să ia orice bărbat.

JULIO

Cam la fel şi mie-mi pare,

Şi, dacă s-ar întâmpla,
Cum e ea, neştiutoare,
Pe-amândoi ne va costa.
Deci, atenţie! Şi mare!

TEODORA
Nu-i nimic prea încurcat:
Dacă inima-i pricínă,
Tot de-acolo o să vină
Şi răspunsul aşteptat.
Multe prost s-au măritat;
Cum o fi cel ce-o s-o ia?

JULIO

Eu cred că la fel cu ea.

Dar mai am un gând, Teodora.

TEODORA

Da?

JULIO

Să-i spui – găseşti tu ora –

Lucruri înspăimântătoare
Despre toţi bărbaţii.

TEODORA

Oare?

JULIO

Când Camilo o să-i spuie

Tot amoru-nflăcărat,
Mintea ei – oricâtă nu e –
Să-l respingă, ca bărbat,
Şi-n măreaţa ei prostie
Să nu vrea căsătorie.

TEODORA
Da, ideea-i înţeleaptă,
Dar, de ce nu te gândeşti,
Firea are-o cale dreaptă,
Slăbiciuni sunt, omeneşti;
Dacă se va-ndrăgosti,
Ce rost are-a-i mai vorbi?

JULIO

Ce pierzi, oare, încercând?

TEODORA

Nu, nimica. O voi face

Deşí dragostea oricând
Se arată unde-i place.

JULIO

Şi de ce altfél să fie?

TEODORA

Dragostea e-o nebunie,

Te sileşte să iubeşti
Tocmai inima pustie.
Fiara nu ştie poveşti,
Dar iubeşte cât o mie.

Intră Diana, Laura şi Fenisa.

SCENA A XVI-A
Aceiaşi, Diana, Laura, Fenisa.

DIANA
 Bine-mi şade?

TEODORA

Minunat!

DIANA

Vezi ce-mi străluceşte-n păr?

Laura l-a-nvălurat,
Depănându-l, des, cu fierul.
Dar când am aflat că fierul
Era-ncins, roşit în flăcări,
Am dat buzna din odaie
Şi-am fugit prin săli, ţipând.
Ia priviţi câte nimicuri
Peste piept mi-au presărat!

JULIO

Doamne, ce frumoasă sunteţi,

Ca un înger.

DIANA

Păi, te cred.
Hai, mai spune-mi-o o dată,
Dar, aşa, ca pe la noi.

JULIO

Sunteţi splendidă, alteţă!

DIANA

Vrei să ne căsătorim?
 TEODORA

Doamnă, să nu spuneţi asta!

Să vă temeţi de bărbaţi!

DIANA

Şi de ce, mă rog?

TEODORA

Sunt răi!

DIANA

Eu ziceam că-s buni. Dar tata,

Ducele, n-a fost bărbat?

TEODORA

Sigur, doamnă.

DIANA

Păi atuncea,
Dacă l-a iubit şi mama,
N-a fost rău de loc, ci bun.
Sunt femei care-şi fac pruncii
Fără de bărbat?

TEODORA

Niciuna!

DIANA

Păi atuncea tot sunt buni

La ceva şi ei pe lume!
 TEODORA

Dar femeile de vază

Trebuie să-i ocolească.

DIANA

Şi, de fug, ce mai scofală?

Nu le-ajung din urmă ei?

JULIO
(aparte)
(Ce vicleană răutate!)

LAURA

Da, pe culmile prostiei!

DIANA

Hei, Fenisa!

FENISA

Da, stăpână!

DIANA

Când vă tot priviţi oglinda,

Când vă înfoiaţi în rochii,
Când vă inelaţi tot părul,
Când cu mâna faceţi semne,
Când vă dezbrăcaţi mantia,
Când vă arătaţi pantofii,
Că nu le-ar lipsi desigur
Decât sfori cu clopoţei,
Astea toate sunt făcute
Să v-ascundeţi de bărbaţi?

LAURA

Nu, stăpână, noi nu spunem

Că-i dispreţuim! Atâta
Vrem: să ne căsătorim.

DIANA

Când de Sfânt Ion, în noapte,

Aşteptaţi, fără un murmur,
Vorbă s-auziţi pe uliţi,
Ε pentru bărbaţi, sau sfânt?

FENISA

Doar pentru bărbaţi, stăpână.

DIANA

Când ieşiţi la preumblare

Fudulindu-vă în fuste,
Şi chemând să vă-nsoţească
Câte-un tânăr arătos,
Ε pentru femei, sau numai
Ca să placeţi la bărbaţi?

LAURA

Ca sosită de la ţară
Cred că ştiţi cam multe...

DIANA

Eu
Sunt pentru bărbaţi, desigur.
 TEODORA
(aparte, către Julio)
I-a făcut Camilo curte.

JULIO
(la fel, către Teodora)
Doamnă, cred şi eu la fel.

TEODORA

Vine.

JULIO

Vrea să-şi bată joc;

Printre-atâţia cavaleri,
Vine numai ca s-o vadă...

Intră Camilo, Liseno, Alexandru, Albano şi Fabio.

SCENA A XVII-A
Aceiaşi, Camilo, Liseno, Alexandru, Albano, Fabio

ALEXANDRU

Fabio, ne-or recunoaşte?

Stând atât amar de vreme
Lângă frate, Cardinalul,
În cetatea sfântă-a Romei,
Cred că nu mai ştiu de mine.

FABIO

Trage gluga peste-obraz,

Ca să fim, mai bine, siguri
Că nu te cunoaşte nimeni;
Ea, Diana, e-o femeie
Simplă, şi cum toţi în preajmă
Sunt atenţi la tot ce face,
Spun ca ea, numai din buze,
Nu respectul cuvenit.

ALEXANDRU

Nu mi-ai arătat-o, încă,

Dar o recunosc, din toate,
După gest şi după umblet.

FABIO

Da, nu-i greu s-o recunoşti.

Cum îţi pare?

ALEXANDRU

Te împinge
Către dragoste şi milă.

FABIO

Eu mă duc, dacă-mi dai voie.

Şi-am să-i spun că te-am adus.

ALEXANDRU

Fii atent.

FABIO

O, sunt.

ALEXANDRU
 Să nu-i
Spui nimica despre mine;
Când va trebui, i-om spune.

FABIO

Cum îţi pare, nu-i frumoasă?

ALEXANDRU

Despre genii şi prieteni,

Şi pictură, şi femei,
Să nu-ţi spui părerea-n pripă.
Un prieten, te înşală.
Geniul e prea nou în toate.
La pictură, ţi se cere
O pricepere anume.
Iar femei, sunt multe care...

FABIO

Înţeleg ce vrei să-mi spui.

ALEXANDRU

...Sunt frumoase dar n-au suflet.

FABIO

Însă în fiinţa-aceasta
Ε-armonie. Eu mă duc.

ALEXANDRU

Eu te-aştept, şi-s mulţumit

De-nţelegerea ta, Fabio.

FABIO
Hai, zâmbeşte; plec acuma:
Fii, te rog, cu luare-aminte...

CAMILO

Eu sunt uluit, Liseno,

Cum se poate frumuseţea
S-aibă-n ea numai prostie...

LISENO

Sunt şi arbori fără fructe

Care cresc înalţi şi zdraveni.

DIANA

Sfetnicu-a venit acuma.

(Aparte.)
Vreau să-i pot vorbi în taină,
Căci îmi spune-acum prin semne
Ce-nţeleg şi fără ele.
Dacă mai rămân aicea
Printre-atâţia domni de Curte,
N-am să pot să le vorbesc
Ca şi când nu i-aş cunoaşte.
Trebui’ să-i învăţ pe nume:
Julio, Camil, Liseno,
Laura şi Teodora...
Dumneavoastră? Eu nu cred
Să vă fi văzut vreodată!

FABIO

Doamnă, sunt un scutier

Al alteţei...

DIANA
 Cum te cheamă?

FABIO

Am un nume care-ncepe
Ca un cânt de orgă: Fabio.

DIANA

Eşti bărbat?

FABIO

Da, pot să fiu

Dacă vrea alteţa-voastră;
Căci, la fel cu Cel-de-sus,
Prinţii pot bărbaţi să facă.

DIANA

De bărbaţi, mi-a spus Teodora

Să mă tem, sunt trădători.

FABIO

Eu sunt credincios, alteţă.

DIANA
(aparte, către Fabio)
Ce-i cu omul?

FABIO

L-am adus.

DIANA
 Care-i dintre ei?

FABIO

E-acela
Ce, ferindu-se de tine,
Îşi acoperă cu gluga
Ochii, fruntea şi obrazul.
L-ai văzut?

DIANA

Îl văd acuma.

FABIO

Cum îţi place?

DIANA

După ce
Voi vorbi cu el, voi spune
Dacă mi-a plăcut, şi cât.

FABIO

El mi-a spus la fel de tine.

DIANA

Cred, atunci, că-i înţelept.

FABIO

Când am început să-l caut

Parcă asta ne-a fost vorba:
Tu s-alegi înfăţişarea,
Iar eu, doamnă,-nţelepciunea.
Cum îl vezi?

DIANA

Aşa şi-aşa...
Spune-mi, dar înfăţişarea
Mea i-a fost, oare, pe plac?

FABIO

Păi... aşa şi-aşa...

DIANA

Prea-bine.
Te răzbuni? Şi cum îl cheamă?

FABIO

Nu mi-a spus.

DIANA

Cum? Te-ai prostit?

Vrei ca unul fără nume
Soţ să-mi fie pentru-o viaţă?

FABIO

Numele-l va spune singur.

Sunt cinstit cu amândoi.

DIANA

Vreau să-l văd mai de aproape.

FABIO
 Este-un tânăr foarte chipeş.

DIANA

Teodora!

TEODORA

Scumpă doamnă!

DIANA

Mă cam plictiseşte Curtea!

Când eram la mine-acasă.
. . . . . .72
Eu mâncam când mi-era foame;
Trec pe la bucătărie
Să mănânc, ca-n sat la mine.

TEODORA

Doamnă, nu vă obosiţi!
Staţi puţin, alteţa-voastră!

DIANA

Mă opresc puţin, Teodora,

Să privesc la domnii ăştia,
Vreau să-i văd îndeaproape.
Ce primejdii au, ce farmec,
Că le ştiu mereu de frică?

Diana pleacă uitându-se la Alexandru. Toţi o însoţesc.

Rămân numai Alexandru şi Fabio.

72
Text lacunar.
 SCENA A XVIII-A
Alexandru, Fabio.

FABIO

Singuri am rămas, stăpâne,

Spune-mi tot ce crezi, acuma,
Fiindcă la-nceput mai lesne
Orice rău se lecuieşte.
Zău, nu te sileşte nimeni.
I-am ascuns, cum ne-a fost vorba,
Numele şi rangul tău,
Şi puteam uşor s-o-nduplec
Doar spunându-i: e-Alexandru,
Ε din neamul Medici73,
Frate-al Ducelui cel Mare,
Din Florenţa, şi-nrudit
Chiar cu Franţa, om ce-n lupte...

ALEXANDRU

Fabio, de-ajuns. Mai bine

Să vedem cum să m-apropii
De Diana pe ascuns,
Duce să ajung de-Urbino.
Ştii că tronul e râvnit
De atâţia prinţi din preajmă.

73
Medici: veche familie guelfă din Florenţa; a jucat un rol preponderent în
istoria Toscanei din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea. Ducele
cel Mare pomenit aici este Laurenţiu al II-lea de Medici (1492–1519), care
a primit în 1516 învestitura ducatului de Urbino. Fiul său natural,
Alexandru, a fost primul duce al Florenţei, şi fiica lui, Caterina, a devenit
soţia lui Henric al II-lea, regele Franţei. Alexandru, eroul piesei lui Lope
de Vega, este, aşadar, fratele acestui Alexandru dei Medici, ducele
Florenţei.
 FABIO

Cel care şi-a pus fiinţa,

Pentru tine-n jocu-acesta,
Îţi va arăta şi calea
Ce va duce la izbândă.
Iară tu, îndrăgostitul,
Eu, jucând un rol plăcut...

ALEXANDRU

Care?

FABIO

De mijlocitor;
Pe palatul din Urbino
Noi vom pune în curând
Şi blazonul dei Medicis.

ALEXANDRU

Îţi voi da...

FABIO

Nu-ţi cer nimica

Slujitorul celor drepţi
Are-n slujba lui răsplata.

Sfârşitul actului întâi.

 ACTUL AL DOILEA

În parcul palatului ducal.

Intră Diana cu pălărie şi înfăşurată într-o mantie. Alexandru,
Fabio şi Laura. Ε noapte.

SCENA I
Diana, Alexandru, Fabio, Laura.

DIANA

Ε ceasul de plecare?

ALEXANDRU

Ne spune Fabio că zorii s-au ivit.

FABIO

Grăbeşte-te,
Căci aurora creşte-n zare,
Şi-al soarelui mormânt a şi pălit.

LAURA

Ce tot îndrugi? Vorbeşte pe-nţeles.

 FABIO

Am spus că zorii nici nu ştii când ies.

DIANA

Ο, Alexandre, este-a treia noapte

De când în parc, aici, ne întâlnim,
Doar Fabio şi Laura
Această taină-a noastră o cunosc,
Până-n minutul fericitului sfârşit.

LAURA

Tu, Fabio,-nţelegi pe unde pier

În carul lor luceferii din cer?

FABIO

Ar trebui să sune-n boltă ora

Când fiica zilei, Aurora,
Va trage iar cortinele de ceaţă –
Împrăştiind lumină-n dimineaţă.

LAURA

Vorbeşte pe-nţeles, nu bâiguieli,

FABIO

Nu-i vorba clară?

LAURA

Nu.

FABIO
 Dar?

LAURA

Aiureli!

ALEXANDRU

Eu am ştiut, Diană minunată,

Că-ngrijorarea ta adevărată
Era nu cum arăt, ci-ascunsa-mi
minte.
Acuma crezi că spun şi în cuvinte
Ce simt, şi simt ce spun?
Ca un prieten, sau ca soţ sunt bun?
Eu orice soartă aş avea, cu tine,
Îmi dau oricând vieaţa, şi mi-e bine.
Şi dacă-atent m-ai cântărit
Dă-mi numele de soţ,
Sau de iubit.

DIANA

Temându-mă la fel, îţi cer la fel.

Tu, prima oară m-ai văzut niţel
(Şi asta-nseamnă mult pentru iubire)
Că sunt stângace şi puţină-n fire,
Şi amintirea ar putea să ţie
Această neplăcută stângăcie.

ALEXANDRU

Şi crezi, Diana, că-n aceste nopţi

De când, vorbind, ne-apucă dimineaţa
Înţelepciunea-n care gându-ţi porţi
Nu-mi luminează altfel gândul, viaţa,
Şi n-am văzut că trupul tău gingaş
Ascunde-o piatră rară a gândirii?
Că sufletul şi chipul tău iubit
Sunt ca-ntr-un vas de aur un vin
nepreţuit
Şi nu-nţeleg cum într-un sat
Atâta-nţelepciune-ai adunat.

DIANA

O, mândre Medici, dacă îmi placi

Tu mintea cu fiinţa ţi-o împaci,
Ca un inel de aur care-nchide
Un diamant cu adâncimi limpide.

LAURA

Acum, de sunteţi înţeleşi,

Priviţi cum arborii cei deşi
Aruncă umbre, luminaţi de zori,
Se vede-ntreg covorul larg, de flori,
În care ca-ntr-o apă neclintită
Lumina se răsfrânge înmiită.

FABIO

Nenumărate-a’ păsărilor neamuri,

Ascunse printre-nmugurite ramuri,
În triluri mii salută zorii.
Au nu vi-i teamă că acum
Pot să vă vadă iarăşi peţitorii?

ALEXANDRU

Tu nu cunoşti, prietene, iubirea!

Căci până inima dorită nu o ai
N-auzi, nu vezi nimica, nicăirea!

DIANA
 Nici să vorbim cu-nţelepciune
N-o să putem mereu, oricât doreşti.
Unde-i iubire, şi invidii sunt,
Că se ridică până-n slăvi cereşti
Şi intră până-n funduri de pământ.

ALEXANDRU

Îndemânarea singură-ar putea

Vreun mijloc să găsească, să ne scape
De pizma-nveninată, rea,
S-o-nşele, să ne-aducă de ţelul nostru-
aproape.
O, spune-mi, ce-aş putea să fac anume?

LAURA

Fugi, repede, că vine lume!

ALEXANDRU

Atâta de devreme?

FABIO

O, ispită!

LAURA

Ce oarbă e iubirea-mpărtăşită!

DIANA

De fericire, n-am zărit

Că soarele ne-a şi privit.

ALEXANDRU
 Eu, nevăzând pe boltă stele,
Credeam că-n ochii tăi lucesc şi ele.
Adio, doamna mea!

Alexandru şi Fabio fug. Intră Teodora şi Fenisa şi, la început,

discută amândouă.

SCENA A II-A
Diana, Laura, Teodora, Fenisa.

TEODORA
(către Fenisa)
Erau bărbaţi?

FENISA
(către Teodora)
Păi nu vedeţi grăbindu-se-n neştire
De noi, din dulcea şoaptă, speriaţi?

TEODORA

Aud o cheie-n poarta de ieşire.

FENISA

Ce goană! Ne-a lăsat doar în priviri

Mantia-i aurită, izgonitul,
Ca mărturie că din zeci de inşi
Ε unul care e iubitul.

TEODORA

Şi dacă, totuşi, nu-i străin de casă,

Iubitul tainic ce-l văzuşi şi tu?
Eu bănuiesc, şi-ţi spun, că sunt geloasă,
Pe Julio că-i face curte.

FENISA

Nu!
Ea are doar obraz frumos, şi-atât!
Dar mintea ei se-nţepeneşte,
Şi-amorul ei ar fi schilod şi-urât.

TEODORA

O, asta nu mă linişteşte!
Dacă natura nu ţi-a dăruit
Nici frumuseţe, nici înţelepciune,
Fiind bogat, pe loc le-ai dobândit.
Pe Julio al meu, orice mi-ai spune,
Îl văd cum gândul de mărire-l duce.
Nădejdea iar în calea lui se-aţine,
Din nou se vede în Urbino duce.

FENISA

Cât n-am văzut nimic, tăcem, mai bine.

TEODORA

Frumoasa mea Diana, în grădină

E-o dimineaţă de iubire plină.
Mantia, vălul ce-l ridici,
Îmi spun c-ai stat întreaga noapte-aici.
Şi am văzut pierind în dimineaţă
O mántă aurie prin verdeaţă.
Ai stat de vorbă, oare, c-un bărbat?
Cum? Sfatul meu cel bun l-ai şi uitat?

DIANA
 O, doamnă, sunt o proastă din popor,
Şi înţeleg cam greu, şi uit uşor.

TEODORA

Nu vezi că-n felu-acesta – cum să-ţi

spun –
Jigneşti nobleţea sângelui străbun?

DIANA

Mi-ai spus să am de toţi bărbaţii frică.

Dar decalogul îl cunosc de mică
Şi-l cred mai bun ca orice sfaturi bune.
„Tu să-ţi iubeşti aproapele – ne spune –
Întocmai ca pe tine însuţi.” Nu?
Deci sfatul ce-l dăduseşi tu
Era greşit, nechibzuit prea-bine.

TEODORA

De vrei aşa, iubeşte-mă pe mine.

DIANA

Nu ştii prea-bine legea sfântă ce e:

„Aproapele”-i bărbat, şi nu femeie.
Eu, Teodora, chiar acum te rog
Să nu mai calci pe sfântul decalog.

TEODORA

Eu nu doresc, ca sfaturile mele,

Decât ca vreun bărbat să nu ne-nşele.

DIANA

Să nu te temi.
 TEODORA

Ei ştiu, şireţi, s-aştepte

Şi-nşală chiar femeile-nţelepte:
Dar dumneata...

DIANA

De mult ce-s înşelate

Femeile din lumea asta toate,
Tot ei, deştepţii de bărbaţi,
Până la urmă-s înşelaţi.

FENISA

Cuvântul ăsta nu prea-i nerozie!

DIANA

Dar, Doamne sfinte, spuneţi-mi şi mie:

De ce îi tot bârfiţi atât de greu?
Nu-s ei cei ce ne apără mereu?
De când deschidem ochii-n lumea asta,
Nu taţii duc povara şi năpasta,
Şi greul muncii nu îl duce tata?

FENISA

Alteţă, Curtea este-aproape gata...

DIANA

Podoabe, rochii, jocuri, voaluri fine,

Pentru femei le-alegem, pentru cine?
Şi-apoi, deşí din nou vă supăraţi,
Nu pentru noi în luptă-atâţi bărbaţi
Cu zâmbetul pe buze au murit?
Cel ce iubeşte-i drept a fi iubit!
Cel ce cu spada şi-ocroteşte soarta,
Şi pentru noi îşi pune-oricând şi viaţa,
Ca să ne dea-ngrijirea, casa, hrana...

TEODORA

Să ştii că sunt atâţi bărbaţi, Diana,

Ce ne iubesc atâta cât durează
A frumuseţii noastre rază,
Şi ne ucid cu gelozia lor!
Ei cred că viaţa este-un drept al lor
Iar noi în casă stăm, ca-n închisoare.

DIANA

Tot ce condamni îţi place foarte tare.

Hai, Laura, veşmântul de mi-l schimbă.

LAURA
(către Diana)
Ai spus cam mult...

DIANA
(către Laura)
Mă cam mânca pe limbă.
N-am mai putut să-mi ţin în taină gândul.
Ε slobod, i-a venit o clipă rândul.

Diana şi Laura pleacă.

SCENA A III-A
Teodora, Fenisa.

TEODORA
 (către Fenisa)
În numai patru zile, cum se poate
Diana să gândească-aceste toate?

FENISA
(către Teodora)
Obârşia-i înaltă, am credinţa
Că-i va învinge şi nesăbuinţa.

Teodora şi Fenisa ies. Intră Julio.

SCENA A IV-A
O sală în palat.
Intră Julio.

JULIO
(sieşi)
O, gândurilor, faceţi loc
Acestui gând ce astăzi vine.
Şi cumpăniţi, o dat’ cu mine,
Ca într-o cumpănă de foc,
Ce este rău şi ce e bine.
Şi dacă v-am întors acum
Din vechiul şi ştiutul drum,
Vă cer, îndatorat, iertare,
Căci mintea cea neiertătoare
Alege rău de bine-acum.
Eu ochii pus-am pe Diana
De când la Curte a venit.
O, nu-s de fel îndrăgostit
Deşí-i frumoasă chiar, sărmana,
Dar dreptul ei e consfinţit,
Şi eu voi câştiga prin ea
Tot ce-am pierdut aici, cândva.
Nădejde nouă-n pieptu-mi, vino
Căci toată străduinţa mea
E-atâta: duce de Urbino!

Intră Teodora.

SCENA A V-A
Julio, Teodora.

TEODORA

Tu, Julio?

JULIO

O, nu-n zadar
În preajma ta cresc numai flori
Îmbătătoare în culori
Şi-n cale ţi s-aştern în dar.
În triluri de privighetori
Se-nfăşură întreaga vară.
Acum eşti tu, din ram în ram,
Privighetoarea noastră rară,
Şi câmpul şi văzduhul, iară,
Şi dragostea ne cântă-n geam.
Şi fericit de ce n-aş fi
În ziua asta fericită?

TEODORA

La fel în juru-mi aş privi,

O, dacă-aş fi şi eu iubită!
Venisem să mă plimb pe-aici
Şi-am întâlnit-o pe Diana,
Râzând, şi foarte vorbăreaţă.
 JULIO

Cuvântu-i laţu-n care proştii

Arama şi-o cam dau pe faţă.

TEODORA

Să ştii că s-a trezit la viaţă.

JULIO

Ε ca o marmură în care
Natura-a-nţepenit tipare
Cu-atât de strâmbă-arhitectură,
Că şi Camilo azi înjură
Şi c-a adus-o rău îi pare;
Şi-ntreg Senatu-i ruşinat
Şi nu-i prea vine la-ndemână
De-a pune-o ástfel de stăpână
În fruntea unui mândru stat.

TEODORA

Eu trebuie să plec; e ora

Când trebuie să fiu cu ea.
Te las.

Teodora iese.

SCENA A VI-A
Julio singur.

JULIO

Şi eu te las, Teodora,
Şi am să ţi-o şi spun cândva.
Dar nu acum; când mintea mea
Vrea pe Diana s-o atragă
Ca planul meu să iasă bine.
Dar când mă va iubi pe mine
Înţelepciunea lumii-ntreagă
Va străluci în ea, ştiu bine.

Intră Camilo.

SCENA A VII-A
Julio, Camilo.

CAMILO

Să ştii, mă bucur că eşti singur,

Vreau să vorbim noi înde noi.

JULIO

Prietenia ta, Camilo,

Ştii cât de mult o preţuiesc.

CAMILO

Şi dacă între noi Teodora,

Cât am dorit-o amândoi,
Lăsat-a umbră de discordii,
Să nu lăsăm ca-n noi trecutul
Să-nvie iar nechibzuinţa,
Doar suntem neamuri, şi prieteni;
Şi dragostea pentru Teodora
Ε azi pierdută în uitare.
Vorbit-am, tocmai, cu Diana
Şi-mi pare c-am văzut la dânsa
O judecată, nu-nţeleaptă,
Dar judecată sănătoasă.
Era cu sfetnicul alături
Şi întocmea răspuns acelor
Care-au peţit-o pe Teodora
Dând scris că ei se pun chezaşi
Că statul nostru va-nflori...
Şi-acuma, Julio, te rog
Să mă asculţi cu luare-aminte.

JULIO

Cu luare-aminte?

CAMILO

Vreau să-ţi spun

Că-n statu-acesta nu se cade
Să vie un stăpân de-afară,
Străinul, doar, întotdeauna
Aduce după el primejdii.
Mai bine eu să fiu stăpânul.
Da, pentru a domni-n Urbino
Nu iau în seamă mintea proastă
A ţărăncuţei ce-i ducesă.
Eu n-o doresc nici ca să-mi scrie,
Nici sfaturi nu aştept să-mi dea,
De la femei nici nu iau sfaturi.
Dar tu, iubind-o pe Teodora,
– Şi-ndrăgostitu-ntotdeauna
Să-şi împlinească vrea iubirea –
Dă-mi ajutor în aste planuri.
Tu dragostea i-o ceri Teodorei,
Căci o iubeşti adânc, din suflet,
Iar gândul meu e unul singur:
Să fiu stăpânul în Urbino.
De-mi dai acuma ajutorul
Şi iau în mâna mea puterea,
Tot ce va fi al meu, averea,
Va fi şi-al tău, prieteneşte.

JULIO

Îmi pare foarte rău, Camilo!

În multa-ţi generozitate
Tu crezi că ar putea iubirea
(Cu-atât mai mult că-i prefăcută)
Să-nfrângă-acea dorinţă-aprinsă
De-a fi stăpânul în Urbino.
Când o iubeam, pe Teodora
Eram mişcat numai de gândul
Că ea va moşteni ducatul.
Dar când aflai că e Diana,
O, spune-mi, cine-ar fi nebun
Să-şi mute gându-n altă parte,
Să zvârle-n pulbere nădejdea
Pe care o nutresc mereu
Şi-o urmăresc cu neclintire?
Şi cine s-ar lăsa vrăjit
De cea mai mare frumuseţe
Ce-ar fi creat-o-aici natura,
De cea mai rară-nţelepciune,
De trupul cel mai orbitor
(Aceste însuşiri vânate
De cei cu mintea rătăcită!)
Încât să piardă un ducat,
În schimbul unor biruinţe
Ce-au fost, de când le ştiu, fantasme,
Sau chiar păcate neiertate.
Sunt toate stele căzătoare,
Plăceri prea scurte, care-aduc
Căinţa binemeritată.
Şi socoteala ne-ndurată.
Da, pentru a-ţi ajunge ţelul
Prietenii poţi a ţi-i pierde,
Şi-ar fi curată nebunie
Prietenia cu de-a sila.
Iubirea mea pentru Teodora
A fost o rece socoteală:
Când şi-a schimbat norocul faţa,
Iubirea s-a schimbat şi ea.
Îmi place mult mai mult Diana,
Deşí e proastă, necioplită,
Decât Teodora cea-nţeleaptă.
Un filozof a spus odată
Despre femeia măritată
Că-i pacoste nelecuită
Când, prea fudulă de-a ei minte,
Îşi joacă soţul ca pe sfoară.
Atât îi trebuie femeii:
Să nască prunci şi să-i hrănească.
Diana e-ndestul frumoasă,
Va şti să crească pruncii mei.

CAMILO

De la prieteni, n-am visat

S-aud aşa neobrăzare.
Răspunsul însă ţi-a trădat
Prietenia-nşelătoare.
Dar ce-ar putea să aibă sfânt
Un om cu gânduri tăinuite
Şi care calcă-un jurământ
Făcut unei femei iubite?
Dar planul tău e-un zbor de fum!
Teodora-ndată o să-l ştie,
Căci îi voi spune chiar acum
(Tu meriţi orice josnicie,
Jignirea ta prea m-a durut!)
Şi pe-amândouă-ai să le pierzi
Cum şi pe mine m-ai pierdut.

JULIO
 Despre răbdarea mea ce crezi?
Eu trebui’ să te-ascult cuminte?

CAMILO

Cu sabia vreau să-ţi vorbesc,

. . . . . .74
Nu mai avem şi-alte cuvinte.

Camilo trage spada.

JULIO
(scoţând sabia)
Atunci, mi-e de ajuns răbdarea,
Mai am doar viaţa să-ţi ridic.

CAMILO

Cel care-şi apără onoarea

Nu ţine seama de nimic.

Intră Diana, Teodora, Fabio, şi Marcelo, secretarul Dianei.

SCENA A VIII-A
Aceiaşi, Diana, Teodora, Fabio, Marcelo.

TEODORA
(vorbind cu Diana)
Acum se vede că poţi bine
Ca să conduci întregul stat.

DIANA

Hei! Ce-i cu voi? Ce naiba faceţi?

74
Text lacunar.
 MARCELO

Alteţă, nu-i vedeţi? Se bat!

DIANA

Marcelo, asta nu se cade?

MARCELO

Când domnii au ceva-ntre ei,

Pe câmp se-ncrucişează spade,
Şi nu aici în parc, pe-alei.

DIANA

Şi ce să fac, Teodora, spune?

TEODORA

Să-i arestaţi.

DIANA

Dar or să vrea?

TEODORA

La ordin vi se vor supune.

DIANA

Să le ordon, adică?

TEODORA

Da.
 DIANA

De săbii, spade, eu mă sperii.

Marcelo, fă-le o scrisoare
Şi să m-asculte cavalerii,
Şi să se ducă la-nchisoare.

FABIO

Ideea-i bună!

MARCELO

Care e
Pricína pentru bătălie?

CAMILO

Ducesa noastră.

MARCELO

Şi de ce?

CAMILO

Noi amândoi o vrem soţie.

Cuvinte ne-am zvârlit, semeţe,
Şi cearta s-a iscat deodată
Pe mâna nobilei alteţe...

DIANA

O, nu, căci eu sunt măritată!

TEODORA
 Cu cine?

DIANA

Păi, cu dumneata!
Cum nu pot să iubesc bărbaţii,
Vei fi de-acum soţia mea.

TEODORA

Mai bine, haide, împăcaţi-i!

Să fie-amici, ca până-acuma.

DIANA

Şi te măriţi cu ei, apói?

TEODORA

S-au întrecut prea mult cu gluma,

Să uite totul, amândoi.

DIANA

Ei doi să se căsătorească,
Cum suntem eu şi Teodora.
Vreau actele să se-ntocmească
Şi voi să spuneţi tuturora
Că eu cu ea m-am măritat!
(Aparte, către Laura.)
Problema mi se pare clară:
Vor toţi s-ajungă, ne-apărat,
Stăpâni pe-această biată ţară.

Intră Alexandru părând că vine din călătorie.

SCENA A IX-A
 Aceiaşi, Alexandru.

ALEXANDRU

Dac-am intrat, din întâmplare,

La dumneavoastră, nepoftit,
Eu respectuos vă cer iertare,
Dar soarta rea m-a prigonit.

DIANA

Ce-i asta, Fabio?

FABIO

Eu, doamnă,
Să mor dacă-nţeleg ceva!

DIANA
(către Alexandru)
Şi toate astea ce înseamnă?

ALEXANDRU

Pot şti cine-i alteţa-sa?

DIANA

Sunt eu, dar cine eşti, şi spune,

Fără prea mult ocol ce vrei,
De vii aşa, pe nepoftite,
Aici, printre curtenii mei?
De ce-ai venit cu pinteni, oare?
Sau, spune-mi, poate eşti francez?
Doar ei au pinteni la picioare
Pe câmp, şi-n casă, când îi vezi.
Sunt cavaleri de viţă-aleasă,
Cei mai vestiţi dintre bărbaţi,
De parcă sunt cocoşi de rasă,
Cocoşi fuduli şi-mpintenaţi.

ALEXANDRU

Primejdia a fost prea mare,

La poartă-afară mi-am lăsat
Chiar calul mort.

DIANA

Ce rău îmi pare!

Să-l fi adus lângă palat,
Aici ar fi murit mai bine,
Nu zău, de ce nu l-ai adus?

JULIO
(către Alexandru)
Ascultă-mă, te rog, pe mine:
De ce-ai venit? Şi ce-ai de spus?
Slăvita doamnă azi glumeşte.
De-o boală cruntă-a suferit,
Şi râde-acum, copilăreşte.

DIANA

O, nu-i aşa! El a venit

Să-mi deie numai ziuă-bună!
Şi-mi place asta, negreşit.
Iar boala este o minciună.
(Către Fabio.)
Să vie-aici! Ce îndrăzneală!
Se cam încurcă toată treaba.

FABIO
 De n-o ieşi la socoteală,
Zău, vremea mi-am pierdut
degeaba!

ALEXANDRU

O, splendidă Diana,
Întruchipare-a celei
Ce-n trei slăvite chipuri
De toţi e adorată:
În ceru-albastru luna75,
Jos, pe pământ, Diana,
Şi-a beznelor regină,
Mărita Proserpină;
Tu eşti, slăvită doamnă,
A codrilor Diană,
Şi lună eşti în ţara
Ce-o stăpâneşti, ducesă,
Şi chiar înveşmântată
În văluri de mătasă,
Tu eşti şi Proserpina
Străluminând în beznă.
Se pleacă-n faţa ta
Octavio Farnesio76
Ce-i frate bun cu prinţul
De Parma şi Plasencia.
Iubirea, ce domneşte
Tirană peste inimi,
75
Luna: în mitologia greacă, Artemis (identificată mai târziu cu Diana
romană) era pe rând o zeitate lunară şi zeiţă a pădurilor, a vânătorii. Mai
târziu, acestor atribute li s-au adăugat altele împrumutate de la zeităţi
orientale adoptate: printre altele, prin contrast, şi ipostaza de zeiţă a
beznei, a infernului – Proserpina.
76
Octavio Farnesio: numele hispanizat al lui Octavio Farnese (1520–1586),
duce de Parma, dintr-o celebră familie princiară italiană care a dat, între
1945 şi 1731, suverani ducatului de Parma. În 1547, în urma asasinării
tatălui său, Pietro, Octavio Farnese a ocupat tronul Parmei, dar Plasencia
nu şi-a putut-o recâştiga decât mai târziu. Aici, Alexandru îşi atribuie,
pentru nevoile cauzei, numele acesta celebru.
Şi, mai ales, în Maiul
Cu lunca înverzită,
Când zburdă tinereţea
Uitând orice povară,
În mângâieri de soare –
Iubirea, spun, ce-şi scaldă
Săgeata-n ochii negri
Ai unei preafrumoase,
Pe-ai mei i-a-nlăcrimat;
Căci, despărţit de dânsa,
Eu port mereu în suflet
A dorului povară.
Nu fac asemănare
Cu ochii voştri, doamnă;
Dar când iubirea-ar pierde
Săgeţile vrăjite,
Ca ochii ei cei negri
N-ar fi săgeţi mai bune.
Doi ani plătit-am birul
Iubirii fără seamăn;
Dar nefiind asemenea
În nume şi-obârşie,
Nădejdea mea cea mare
De-a fi a mea soţie
S-a spulberat, cu visul
Cel mare-al fericirii.
Şi-aveam numai, arare,
Prin gratii furişată,
Vreo vorbă mângâioasă,
Sau câte-o dezmierdare.
Ca fluturele care
Arípile nu-şi arde,
Dădeam numai târcoale
Luminii orbitoare.
Părinţii socotit-au
Ca s-o mărite silnic,
Şi-a trebuit, o, ceruri,
Să fie-ascultătoare.
Eu, ce-o iubeam nebun
Şi îmi pierdeam iubirea –
Nu viaţa mi-am pierdut-o,
Ci mi-am pierdut răbdarea;
Văzându-mă iubita
Atât de hotărât
Să-i nimicesc bărbatul,
Mi-a stâmpărat avântul
Spunându-mi multe vorbe
Ce, vai, se-adeveriră,
Mi-a potolit oftatul
Şi plânsul mi-a oprit.
Abia trecuse, însă,
Cea mai amară nuntă,
Şi dup-o săptămână
Ea vruse să mă vadă,
Era o noapte-adâncă,
Cu ploaie ca de zgură,
Încât părea făcută
Anume pentru taine.
Mi-am agăţat în parcu-i
O scară de frânghie,
Şi-nnebunit de doruri
M-am căţărat la geam.
Dormea buştean bărbatul,
Iar ea veghea, iubita.
A coborât, tiptil,
Lăsându-l sforăind.
Când i-am văzut fiinţa
Pe alba cărăruie
Ce-şi şerpuia-n grădină
Panglíca de nisip,
Picioarele-ocrotite
De mici pantofi de pluş,
Cu paşi uşori ca vântul,
Păreau tăiate-n perle.
Şi oricine iubeşte
Prea-bine va-nţelege
Tot dorul meu de-atuncea,
Când ea mi-era aproape.
Cămaşa ei subţire
Cu broderii flamande
Punea două mari pete
De-albeaţă pe icoană,
Din largile ei mâneci
Lăsându-mă să văd
Cerate braţe albe –
Şi după portul nostru,
Se desfăcea la piept
Lăsând să iasă-afară
Doi sâni mai albi ca crinul.
Atunci, pe soţ din somnu-i
Onoarea îl trezeşte:
Oricine vrea s-o aibă
Nu trebuie să doarmă!
A pipăit alături
De el, în aşternuturi;
Răceala l-înfierbântă,
Căldura îl îngheaţă;
Cel ce-şi iubeşte ţara
Să ştie că şi-acolo
Nevasta nu-i ferită.
El sare-atunci din patu-i,
Şi-şi ia, în apărarea
Onoarei, vieţii sale,
Şi pavăza şi spada.
Ghiceşte-nşelăciunea
Şi către noi aleargă,
Căci ştiţi că-ntotdeauna
Aleargă nenorocul.
Se ia cu mine-n spadă,
Dar furia cea oarbă
N-a îndrumat nicicând
La bine-ndemânarea.
Şi cum nicicând insulta
Nu ştie să se lupte,
El tot dădea cu spada
În gol şi-n întuneric.
Şi-nfuriat la culme,
Mi s-a zvârlit în spadă
Stropind cu sânge proaspăt
Aleea din grădină.
Mi-am dus iubita-n braţe,
Pe jumătate moartă,
Şi într-o mănăstire
În grabă am ascuns-o.
Dar când şi-nalţă zorii
Încinsa frunte-n ceruri,
Să plângă nenorocul
Tronând peste pământ,
Vreo zece-ostaşi degrabă
Mi-au şi venit acasă;
Şi frate-meu, el însuşi,
M-a condamnat prea aspru,
Ca propriul său sânge
Să dea o pildă vie,
Dreptatea să-ntărească
În măreţia-i aspră.
Se-apropia osânda,
Când vine-o fetişcană,
Chiar fată de primar,
Şi-mi dă fără vreo vorbă
A închisorii cheie,
Şi cea de la cătuşe.
Şi-apoi fugii, călare,
O, calul meu, sărmanul,
De rămânea în viaţă
Era un Ducipal!
Şi azi, în faţa voastră,
M-aduse soarta-mi crudă;
Fiţi îngerul meu, doamnă,
Mă dezlegaţi de soartă.
V-am spus povestea toată,
O, daţi-mi ocrotire!
Va fi mândria voastră
De-a-mi alina durerea!

DIANA

Te crezi deştept, şi-ţi şade bine,

Deşí nu prea te-ai dovedit!
Înşelător făr’ de ruşine!
Deci şi iubita ţi-ai minţit?
Curvar şi lacom de femeie.
Şi cât de bine zugrăvea
Cămaşa victimei, pe-aleie!
Cămaşă, de-áltfel, nici n-avea...
Halal privelişte, băiete!
Deci ai văzut cămaşa, hai?
Acelei prea-frumoase fete?
Ce semn mai bun că nu minţeai?
Zi, de-ăştia-mi eşti? Să piei
de-aicea!
Ε mult mai bine c-am aflat!
Ai vrea cu ducele de Parma
Să ne certăm pentr-un stricat?
Umblai după femei frumoase
La miezul nopţii-n parc, hai-hui?

TEODORA

Diana, cred că eşti nedreaptă,

Gândeşte la durerea lui.

FABIO

El, doamnă, cere apărare...

DIANA

Îl iei şi tu sub scutul tău?

N-ai auzit de ce-i în stare?
Şi dacă a făcut mai rău?

FABIO
(lui Alexandru)
Ai încurcat-o, pare-mi-se...

ALEXANDRU

Am vrut s-o văd!

DIANA

Ce puşlama!
Să piei de-aici, viclean Ulise!
Nu-mi pasă de povestea ta!

FABIO
(către Diana)
Alteţă, crede-mă ce spun,
Povestea e-o minciună-n lege!

DIANA

Mă rog, te cred! Dar am să pun

Să-i tragă-o mie de ciomege.
Camilo, haide-acum cu mine,
Şi Julio...

JULIO

V-aţi mâniat!

DIANA

Ce-ai vrea? Să-mi pară, oare, bine

Când văd asemenea stricat?
 Diana, Camilo, Julio, Marcelo ies.

SCENA A X-A
Alexandru, Fabio, Teodora.

FABIO

Voiam să-ţi spun vreo trei cuvinte,

Dar Teodora ne-asculta.
Ei, ce-ţi mai vine-acum în minte
Să scapi de-o ástfel de belea?

ALEXANDRU

Purtarea ei e-o nebunie,

Şi dragostea n-are temei.
Şi dac-aşa va fi să fie,
Nici tron, nici frumuseţea ei
N-au să mă-ndemne la iubire,
Tu spune-i, Fabio, şi-apoi
Atins prea tare de jignire,
Plec la Florenţa înapoi.
Eu n-am să mă închin la chipu-i,
La nazurile ei mereu.

FABIO

Şi cu ce daruri îţi închipui

C-ai s-o îndupleci, domnul meu?
Dar să mă duc să văd, mai bine,
De-i supărată, şi s-o-mbun.

Fabio iese.
 SCENA A XI-A
Alexandru. Teodora

TEODORA

Acum, că-s singură cu tine,

Vreau cine sunt şi eu să-ţi spun.

ALEXANDRU

O, doamnă, ştiu de mai-nainte

Şi cer iertare, prea-smerit,
Că de la-ntâile cuvinte
Cu dumneavoastră n-am vorbit.

TEODORA

Te rog de mine să fii sigur,

De tot ce-ai spus, mâhnită sunt,
Şi-ţi stau alături, te asigur,
Ca să te apăr. Pe cuvânt!
Reapare Diana, ascultând ce-şi spun cei doi, şi Fabio.
Şi iartă tinerei ducese
Ne-ndemânarea şi prostia.
Mai mult nu ştie.

SCENA A XII-A
Aceiaşi, Diana şi Fabio nevăzuţi de cei doi.

ALEXANDRU

Ce să-mi pese
Dacă-i lipseşte curtenia,
 Sau dacă mintea ei gândeşte
Ca Solomon cel înţelept77?
Dar m-am destăinuit prosteşte,
Şi-asta mă doare, vă spun drept,
Şi n-am să pot uita acestea...

TEODORA

Da, ai dreptate-n tot ce zici.

Pe mine m-a mişcat povestea
Cea tristă ce ne-ai spus-aici.
În mâna ta eu astăzi pui
Averea, casa mea întreagă.

DIANA
(aparte, către Fabio)
Ei, Fabio, acum ce spui?

FABIO

Doar dracu’ să mai înţeleagă!

ALEXANDRU

Bunăvoinţa e prea mare,

Cu ce-aş putea să vă răspund?

TEODORA

Diana ca moştenitoare
Nu-i sigură, n-am să-ţi ascund.
Şi dacă eu-s biruitoare,
Şi n-ar fi mult până atunci,
De-mi dai şi tu ajutorare,
Şi-n lupta asta te arunci,
Te-oi răsplăti după dreptate:
77
Solomon cel înţelept: rege iudeu (1032–975 î.e.n.), celebru în tot
Orientul, datorita înţelepciunii sale.
Avere vei avea, cinstire,
Vor fi ca şi-ale tale toate.

DIANA
(aparte, către Fabio)
Ε teamă asta, sau iubire?

FABIO

Ε teamă doar, că n-o să-i iasă

Tot ce-a visat şi-a plănuit.

DIANA

Fiind femeie, sunt geloasă.

Amorul mi-e primejduit.

ALEXANDRU

Vă rog răgaz o clipă-a-mi da,

Ca gându-n tihnă să se toarcă.

FABIO
(aparte, Dianei)
Acuma, din pricina ta,
Vrea la Florenţa să se-ntoarcă.

DIANA

Care Florenţa, eşti neghiob?

Cu ducele de Parma-i frate!

FABIO

Au fost scorniri, din bob în bob,

Minciuni au fost acelea, toate.

TEODORA
Octavio, te du cu bine!
Ca semn că mă vei răzbuna,
Şi apărându-mă pe mine,
Vei apăra dreptatea mea,
Inelu-acesta ia-l în dar,
Şi-ntr-una să gândeşti că-nseamnă
Că eşti apărătorul meu!

ALEXANDRU

Îmi daţi prea multă cinste, doamnă!

Îl voi lua, ca legământ
Că voi lupta, şi fără preget,
Ca-n vremuri vechi, cu jurământ
Eu veşnic l-oi purta pe deget.

DIANA

O vorbă doar de-a mai rosti

(Prea mult mă doare fapta asta)
Eu din sărite mi-am ieşit
Şi nu mai pot s-o fac pe proasta.

FABIO

Mă duc la dânsul.

ALEXANDRU

Fabio, tu?
Diana unde-i?

FABIO
(aparte)
Taci, şi lasă…

ALEXANDRU
 Să-i spun mai bine totul?

FABIO

Nu.
Ca o tigroaică-i furioasă.
Mai bine, zău, pe-aicea du-te
Şi-n calea ei nu te-arăta.

Alexandru şi Fabio ies.

SCENA A XIII-A
Teodora, Diana.

TEODORA

Diana, eşti cam abătută...

DIANA

Da, sunt, şi din pricína ta.

Mi-ai dat un sfat cândva, Teodora,
Atunci când am venit aici,
Şi văd că nu-l respecţi de fel.

TEODORA

Eu? Cum?

DIANA

Mi-ai spus să-i ocolesc

Pe toţi bărbaţii, căci sunt răi.
Şi tu eşti cu bărbaţi într-una.
Şi astăzi chiar, de dimineaţă,
Cu mii de pilde-ai căutat
Să mă convingi de faptu-acesta;
Eu gândul nu ţi-l înţeleg,
Dar cred că vrei să mă înşeli.
Pot să iubesc bărbaţii, spune-mi?
De când de sfatul tău ascult,
Sunt zile-ntregi de când nu fac
Nici după cum mă taie capul,
Şi nici cum inima mă-ndeamnă.
Ce-i dragostea, la urma urmei?

TEODORA

Iubirea nu-i decât dorinţă.

DIANA

Atâta doar?

TEODORA

Da, ca să aibă
Nădejdea noastră împlinire.
Iubirea este preschimbarea
A două inimi.

DIANA

Cum?

TEODORA

E-un schimb,
Şi inima, lăsându-şi trupul,
În trupul altuia se mută.

DIANA
 O, Doamne sfinte!

TEODORA

Ce te miră?

DIANA

Cum să se mute-n trup străin?

Ε cea mai mare născocire
A minţii noastre omeneşti.
Dar, spune-mi, doi îndrăgostiţi
De ce-ar putea să se despartă?

TEODORA

Din gelozie.

DIANA

Asta ce-i?

TEODORA

O bănuială, că iubitul
Iubeşte pe altcineva.

DIANA

Şi dacă-aşa-i?

TEODORA

Ε o jignire.
Dar gelozia, doar, ea însăşi,
Ε ca o umbră-n plină noapte
Pe care-un om şi-o face singur,
Cu fiecare-a lui mişcare.
Ε-o zugrăveală depărtată
Făcându-te să crezi că-s munţi
Nişte zgârieturi mărunte.
Tu n-ai trecut vreodată, iute,
Pe lângă vreo oglindă-n care
Ţi s-a părut că vezi pe altul?
Asemeni este gelozia.

DIANA

Şi astea toate-s gelozie?

TEODORA

Nu ţi-o doresc, ferească Domnul!

Teodora iese.

SCENA A XIV-A
Diana, singură.

DIANA

O, doruri scumpe de iubire,

Au cine v-au trimis la mine
Ca să doresc necunoscutul?
Lui Fabio i-am spus, în taină,
Un braţ puternic să-mi găsească,
Şi, când credeam că l-am găsit,
Văd că minciună este totul,
Trădare şi obrăznicie.
Mă hotărâsem să iubesc
Un cavaler atât de mândru
Ca Alexandru, şi acuma
Ce rău îmi pare, înşelată.
Şi cine poate să găsească,
Vrând fericirea, nenorocul?
Şi cine ar putea să fie
Şi fericit şi plin de jale?
O, satul meu iubit!
O, dulcea mea câmpie!
De gelozie-aş vrea să piară cel ce
la Curte m-a adus!
O, lina mea însingurare,
În care ascultam doar zvonul
Pădurilor cu flori şi păsări,
Cu râuri repezi şi cu gheţuri!
Minciuni şi linguşeli, acolo
Nu întâlneam, nici trădători,
Şi nici dispreţul de aicea
Când viaţa mi-e mereu pândită
De spadă, sau de vreo otravă.
Eu nu ştiam, în sat, acasă,
Ce poate să însemne teama.
Acum, de umbra mea mă tem
Oriunde m-ar conduce paşii.
Acolo, toţi erau cinstiţi.
Aici, deştepţi nevoie-mare,
Şi prin minciună vor s-ajungă
Mai sus decât s-au ridicat.
O, satul meu iubit!
O, dulcea mea câmpie!
De gelozie-aş vrea să piară cel ce
la Curte m-a adus.

Intră Alexandru şi Fabio.

SCENA A XV-A
Diana, Alexandru, Fabio.
 FABIO

Întotdeauna cu codeală
Îndrăgostiţii se împacă.

ALEXANDRU

Jignire, ţâfnă, bănuială,

Plăcere cui poate să-i facă?
Chiar Fabio îmi spune, doamnă,
Acum când eu neîncrezător,
(Văzând cât de puţin înseamnă
Faţă de tine-al meu amor,
Am vrut să fac o cale-ntoarsă,
Să nu ne mai vedem de fel)
Mi-a spus să nu mă-ntorc acasă.

DIANA

Da, Fabio e plin de zel.

De l-aş vedea în ştreang îndată
Aici, de zidul părintesc,
Mi-ar fi onoarea răzbunată,
Şi-ntreg amorul meu prostesc.

FABIO

Aşa-i, e soarta cea mai bună.

Acesta-i preţul cuvenit
Pentru acel ce din furtună
Ţi-a scos în cale-un port ferit.
Dar dacă gândurile tale
Sunt numai ţâfne femeieşti,
Când mintea o cam ia la vale
La orice bănuieli prosteşti,
O, spune dacă aducându-l
Pe Alexandru, te-am minţit.
Aş vrea să-ţi ştiu acuma gândul.

ALEXANDRU

Diana. crede-mă,-n sfârşit!

Sunt Medici, e-o născocire
C-aş fi Farnesio, şi nu-s
Nici vinovat de vreo iubire,
Nici urmărit, precum am spus.
Nici n-am ucis, şi nici nu este
Altă femeie-n viaţa mea.
Am spus şi eu doar o poveste.
Erau prea mulţi în preajma ta.

DIANA

De-ai vrut, cu minte înţeleaptă,

Ca să rămâi necunoscut,
De ce n-ai strecurat o şoaptă.
Ca planul tău să-l fi ştiut?
Cum, n-ai atâta agerime?

ALEXANDRU

Dar nu puteam să îţi vorbesc.

DIANA

Şi văd că în amănunţime
Cunoşti veşmântul femeiesc.
Poveste-i doamna în cămaşă?

ALEXANDRU

Voi spune tot, din fir-a-păr.

Chiar Laura a fost făptaşă.
Era spre zori, într-adevăr,
Când m-a lăsat lângă fereastră
 Şi, din grădină, te-am privit.
Era după-ntâlnirea noastră.
Pe tine, doar, te-am zugrăvit.

DIANA

Cu greu te cred. M-ai tulburat

Si inima-a-nceput să geamă,
Eu tot ce-ai spus am ascultat
Şi, totuşi, totuşi, mi-este teamă.
Căci cel ce spune surâzând,
De bunăvoie, o minciună,
Nu poţi ca să-l mai crezi nicicând,
Chiar adevărul de-o să-l spună.

ALEXANDRU

Mai ştii atunci când am sosit

Ce planuri ne făcurăm, oare?
De tot ce-atunci am plănuit
Eu fratelui i-am scris scrisoare,
Şi l-am rugat să-mi dea de zor
Ostaşi de-ncredere, armată,
Ca, stându-mi el în ajutor,
Să fii mai bine apărată.
La toate am primit răspuns.

DIANA

Arată-mi.

ALEXANDRU

Ai să vezi de-ndat’
Că el ne-ajută-ndeajuns
Şi tot ce-am spus e-adevărat.
Diana citeşte în timp ce Alexandru şi Fabio vorbesc.
O, Fabio, vreau să mă crează,
 În deznădejdea ei de-acum
Ea are inimă vitează;
Dar are doar duşmáni, duium.

FABIO

Da, are dúşmani cu grămada,

La Curte nu are temei.

ALEXANDRU

Iubirea, Fabio, şi spada

Le pun în apărarea ei.

Intră Julio, Camilo şi Teodora, rămânând la început nevăzuţi de

ceilalţi.

SCENA A XVI-A
Aceiaşi, Julio, Camilo, Teodora.

JULIO
(aparte)
Tustrei aicea?

CAMILO
(aparte)
Asta-i bună!
Şi ea citeşte o hârtie.

[TEODORA
(aparte)
Iar eu, văzându-i împreună
Mai c-aş muri de gelozie.]78
78
Pasajul între croşete, lipseşte. Versurile au fost restabilite conjectural
de Hertenbusch unul dintre bunii editori critici ai teatrului lui Lope.
 JULIO
(în şoaptă către Teodora)
Mai liniştită-acum îmi pare.

TEODORA
(în şoaptă către Julio)
De-am auzi ce naiba-şi spun!

DIANA

Sunt lămurită, din scrisoare,

Şi mi-a venit şi gândul bun.
Cred şi ce-mi spui, şi ce-mi vei spune,
Ştiu, Alexandre, cine eşti.

ALEXANDRU

Dacă în gândurile-ţi bune

Tu vitejia-mi socoteşti
Că s-ar putea să se măsoare
Cu tot ce-n sânge-am moştenit,
Îi voi zdrobi pe-aceia care
Atâta timp te-au duşmănit.
De dúşmani nici o teamă nu mi-i!

DIANA

Vei fi în veac de veac slăvit,

Ca un cuceritor al lumii,
Când lupta vei fi izbândit,
Şi dacă fratele, cum scrie,
Va da un ajutor.

ALEXANDRU

El vrea
Prieten credincios să-ţi fie,
Şi grija ta o va purta.

FABIO

Eu cred că de-am putea aduce,

Dar netrezind vreo bănuială,
De la Florenţa, câţiva oameni,
Chiar ce ne trebuie ar fi.

DIANA

Voi face cum va fi mai bine,

Ca oamenii să-mi stea de pază,
Şi nimenea să nu priceapă.

ALEXANDRU

Cum crezi că poţi să faci aceasta?

FABIO

Tăceţi! În dosul unei uşi

Vrând să ne-audă orice vorbă
Duşmani de moarte ne pândesc.

JULIO

Ne-a şi văzut vicleanul Fabio.

CAMILO

Acum, că ne-au văzut, să mergem.

TEODORA

O, doamna mea!

DIANA
 Tu eşti, Teodora!

TEODORA

Ai o scrisoare? Ţii un sfat?

DIANA

Mă simt chemată-atât de aprig

Către războaie şi armate
De când citit-am într-o carte
Ce spun bătrânele istorii
Despre femeile viteze,
Încât, pentru-a le semăna,
Am scris turcimii o scrisoare:
Ca-ndată ce o va primi
Să-mi dea-napoi Mormântul Sfânt.
Ce vezi aici este răspunsul,
Şi-mi spune că nu vrea de loc.
Deci, m-am gândit să strâng o oaste
Şi peste mări şi ţări să plec
Până departe, la Cairo.
Acum, mă sfătuiam cu-Octavio
Ce-mi da un sfat cam prostănac,
Precum să nu mă bat cu Turcul.

JULIO

Tot ce aud acum întrece

Toată prostia ei ştiută.

DIANA

Hai! Scoateţi iute zece steaguri,

Şi trei sau şase mii de oameni!

ALEXANDRU
Alteţă, deşí fapta asta
E-o faptă sfântă, şi-au făcut-o
Şi regii Angliei, şi-ai Franţei,
N-aveţi puterea lor, alteţă.

DIANA

Ce gingaşă împotrivire!
Hai, Fabio!

FABIO

Şi unde mergem?

DIANA

Păi, la Cairo.

FABIO

Nu-i mai bine

Să mergem să mâncăm? Ε timpul.

DIANA

Să merg la masă? Lăncii, puşti,

Alarmă vreau! Sunaţi alarma!

JULIO

Teodora, haide după ea,

Şi, vezi, nu face vreo prostie.

FABIO

Ce spui?
 ALEXANDRU

Eu zic că e isteaţă
Această născocire.

FABIO

Numai
Un pas e pân’ la nebunie.

CAMILO

Să-i facem deci pe plac!

JULIO

La arme!
Cu toţi, la arme!

TOŢI

Vrem război!

Sfârşitul actului al doilea.

 ACTUL AL TREILEA

O sală în palat.
Intră Alexandru, cu baston de general, şi Marcelo.

SCENA I
Alexandru, Marcelo.

ALEXANDRU

Venit-au toţi de-acasă?

MARCELO

Da, oamenii se-adună

Şi-şi aranjează-acum culcuşul.

ALEXANDRU

Vom aduna curând o oaste bună,

Cu oameni care mai de care.
Echipamentu-i gata?

MARCELO
 Ε încărcat în care.

ALEXANDRU

Ce veşti sunt din cetate?

MARCELO

Se spune că-i dovadă de prostie

S-aduni mulţimea asta de armate
Visând să duci cu turcii bătălie.

ALEXANDRU

Şi cred că sunt turbaţi.

MARCELO

Spun că plătesc degeaba-atâţi soldaţi

Pe care-i strânge-alteţa-sa grămadă
Mormântul Sfânt mai repede să-l vadă.

ALEXANDRU

Cât timp o apăr, şi mi-a dat poruncă

Sunt gata de-orice muncă,
Deşí şi mie o prostie-mi pare
Asemeni negândită încercare.
Pe vremuri, când războiul îşi înclina
balanţa,
S-au ridicat la luptă şi Anglia,
şi Franţa,
Şi Spania răzbunătoare,
Chemând la luptă multele popoare.

MARCELO

Se spune că mereu pe drumuri vin

Soldaţii din Florenţa grăbind
către Urbino,
Şi oştile-s atât de-apropiate
Că se zăresc de-acolo, din cetate.

ALEXANDRU

Ducesei am să-i spun, să ştie bine.

Dar cine vine-ncoa’?

MARCELO

Teodora vine

TEODORA

Te văd, Octavio, în fine!

Viteaz şi mândru căpitan!
Curtean, erai atât de bine!
Dar eşti mai chipeş ca oştean.
Şi eşti atât de mândru-aşa
Când ştiu că îmi aduci solie,
Încât o viaţă-ntreagă-aş vrea
Să-ţi ţin mereu tovărăşie.
Marcelo, nu fi supărat,
O clipă singuri doar ne lasă.

MARCELO

Credinţa mi-aţi cam ofensat,

Dar n-am să spun nimica, lasă.
Porunca de-a vă părăsi
Am s-o ascult ca pe-o povaţă,
Dar mai bănuitor voi fi
Decât de-aş fi rămas de faţă.

Marcelo iese.
 SCENA A II-A
Alexandru, Teodora.

TEODORA

Farnesio, la mine vino!

Şi dac-armatei ce-ai chemat
Pentru-o prostie, la Urbino
I-ai da un ţel adevărat,
Eu ştiu şi cine te aşteaptă
În mână ţara să ţi-o dea.

ALEXANDRU

Teodora, dacă ar fi dreaptă

Eu vorba ta aş asculta.
Dar oştile-adunând aici
Dup-a ducesei fantezie,
(Deşí aşa e, precum zici,
Un timp pierdut şi nebunie)
Şi cum – şi faptul îl cunoşti –
Îi sunt dator cu ascultare,
Fiind mai mare peste oşti,
Ce-mi spui să fac ar fi trădare.
E-o nerozie să pornim
Acuma spre Ierusalim,
Însă Diana, ştii ce-a fost,
Mi-a dat aicea adăpost.

TEODORA

Şi dacă eu câştig domnia?

ALEXANDRU
 Atunci, desigur, doamna mea,
De partea ta va fi armía.
Dar numai de va fi aşa.

Intră Diana.

SCENA A III-A
Aceiaşi, Diana.

DIANA

Când vrei de-Octavio să dai

Să-ntrebi Teodora unde umblă,
Iar tu, dacă te plimbi ori stai,
Octavio ţi-e ca o umbră.
Dar cred că el nu e bărbat
Şi-aş spune asta tuturora,
De-ar fi bărbat cu-adevărat,
Tu te-ai feri de el, Teodora,
Înţelepciunea ta-i degeaba,
Doar sfaturi ştii să dai, de-ajuns.
Fugi cam încet, se vede treaba
Că mult prea des te-a şi ajuns.

TEODORA

Când sfaturi îţi dădeam, Diana,

Vedeam că nu ştii ce-i iubirea;
. . . . . .79
Voiam să-ţi cruţ dezamăgirea.
Acum eşti áltfel, mai isteaţă,
Şi nu-ţi mai dau îndemn şi sfat,
Femeia cum să facă faţă

79
Text lacunar.
Când stă de vorbă c-un bărbat.
Cum ştii ce-s bune şi ce-s rele,
Tu poţi să le vorbeşti de vrei,
Ca să-i iubeşti, sau să te-nşele,
Nu ţine, doar, numai de ei.

DIANA

Îmi dai acuma voie-n pripă

Ca să-ţi ascunzi greşeala ta.

TEODORA

Cu-Octavio vorbind o clipă,

Nu te-nţeleg, greşesc ceva?
Eşti tot mereu răutăcioasă
De când venit-ai la palat.

DIANA

Acuma ştiu şi eu mai multe

Şi inima ţi-am cercetat.
(Către Alexandru.)
Te rog să-mi ierţi ieşirea asta,
Şi fii aici binevenit.

ALEXANDRU

Cel ce doreşte să-ţi slujească

În viaţă nu-şi va fi dorit
O altă zi de fericire.
Am fost la dumneavoastră-n sat.

DIANA

Şi l-ai văzut?

ALEXANDRU
 Făcui oprire
Cu gândul de-a fi întrebat
Cum aţi trăit în sat odată,
Şi din pădure a venit
Alcino, bunul vostru tată.
Scrisoarea voastră i-am citit,
Şi 6000 ducaţi dădui:
A plâns bătrânul fericit
Şi-apoi după al vostru sfat
A strâns cinci sute de soldaţi
Din satele învecinate
Şi numele vi l-a vestit
Prin casele de-acolo toate.

TEODORA

Octavio, bine-ai venit!

Aş vrea să fiu mai drăgălaşă
Decât Diana mi-a vorbit.

DIANA

Am spus doar ce mi-ai spus şi mie.

TEODORA

Octavio, noi mai vorbim.

Teodora iese.

SCENA A IV-A
Alexandru, Diana.

ALEXANDRU
Alteţă, sunteţi fără milă.
Tot ce vă vine-n gând vorbiţi.

DIANA

Aşa-i, e tare sau fragilă

Voinţa noastră femeiască,
Iar eu nu sunt decât femeie,
Deşí femeie încă nu-s.

ALEXANDRU

Dacă Teodora mi-a vorbit,

Când eu mă îndreptam spre tine,
Ce pot să fac?

DIANA

Să nu-i vorbeşti,
Eu n-am făcut acelaşi lucru
Cu Julio, şi cu Camilo?
Şi las fără răspuns scrisori
Trimise de atâţia prinţi;
Dar hotărâtă sunt: de-acum
Nevoie nu mai am de tine,
Şi singură-am să-mi văd de treburi.

ALEXANDRU

Ascultă!

DIANA

Eu? De ce s-ascult?

ALEXANDRU
Dar trebui’ să m-asculţi.

DIANA

Nu vreau.

ALEXANDRU

Ea mi-a vorbit.

DIANA

De ce-ai răspuns?!

ALEXANDRU

De ce să tac?

DIANA

Fiindcă mă supăr.

ALEXANDRU

Şi dacă m-a oprit?

DIANA

Să fugi.

ALEXANDRU

Să fug?

DIANA

Da, ar fi fost mai bine.

 ALEXANDRU

Dar cum să fug?

DIANA

Cum? Pe picioare!

ALEXANDRU

Tu eşti nebună!

DIANA

Şi tu prost!

ALEXANDRU

Eşti aspră, rea!

DIANA

Fiindcă iubesc.

ALEXANDRU

Eu, şi mai mult iubesc.

DIANA

Nu cred.

ALEXANDRU

De ce te superi?

DIANA
 Treaba mea!

ALEXANDRU

Curaj e ăsta?

DIANA

Gelozie.

ALEXANDRU

Mă laşi să pier?

DIANA

Ce glumă bună!

ALEXANDRU

Mă supăr!

DIANA

Iar eu, mă răzbun.

ALEXANDRU

Voi spune cine sunt.

DIANA

Ai spus-o.

ALEXANDRU

Eu? Cui?
 DIANA

Ai spus duşmancei mele.

ALEXANDRU

Câtă asprime!

DIANA

Asta sunt!

Intră Fabio.

SCENA A V-A
Aceiaşi, Fabio.

FABIO

Vitejilor, vin între voi

Să vă despart.

DIANA

Nu e de glumă.
Acum, să ştii, am terminat-o.

FABIO

A fost, oare, pe-aici Teodora?

DIANA

Eu sufăr din pricina ei.

 FABIO

Na! Văd că pleacă-acum iubirea

Pe unde intră gelozia.
Ce vă priviţi atât de crâncen?
De ce, când dragostea vă-mpinge
Să vă îmbrăţişaţi pe dată
Voi staţi cu braţele cruciş?
Aşa-i, e foarte nimerit
Să pierdeţi vremea chiar acum
Cu gelozii şi nerozie,
Când tot Urbino clocoteşte.

ALEXANDRU

Da, Fabio are dreptate.

Dăm înapoi, sau înainte
În hotărârea voastră, doamnă?
Poporul e neliniştit
Şi-ntârziere nu încape.

DIANA

Când e-nţeleaptă gelozia?

Mergi, Fabio, unde ţi-am spus
Şi vino înapoi la vreme,
Ca toţi duşmanii mei să creadă
Că pot să fie liniştiţi
Ştiind că oastea din cetate
Nu are niciun rost, afară
De nerozia mea adâncă.

FABIO

M-am dus, dar mai întâi aş vrea

Să vă-mpăcaţi.

DIANA
 Eu l-am iertat
Dar să se ducă de îndată
Să ţină pregătiţi ostaşii.

ALEXANDRU

Prea-bine ştie cerul, doamnă,

Ce credincios îţi sunt pe veci.

FABIO

Şi în curând vei fi deplin

Pe Teodora răzbunată,
Şi gându-ţi vei îndeplini.

Alexandru şi Fabio pleacă. Apare Julio.

SCENA A VI-A
Julio, Diana.

JULIO

Cât nu văzusem în cetate

Atâtea flamuri de la noi,
Mi-am zis că nu-s adevărate
Acele zvonuri de război.
Urbino-ntreg neliniştit e
Şi oamenii miraţi se-ntreabă
De ce aşa, pe negândite,
Ai adunat în mare grabă
Această falnică armată,
Şi-ai dat prilejul să se spună,
– Cum lumea e înspăimântată –
Că toate astea nu-s a bună.
Aud că oştile viteze
Cu turcii-aşteaptă să se bată
Ce-au îndrăznit să defăimeze
Senatul, ţara noastră toată.
Eu pun întreaga mea fiinţă
În slujba voastră, mă socot
Al vostru veşnic în credinţă,
Puteţi să-mi spuneţi mie tot,
Ca unui rob ce vă adoră.

DIANA

Curând Urbino va vedea

Ce-a spus iubita mea Teodoră
Mereu despre prostia mea.
Acuma turcii vin pe mare,
Şi-s cu armata lor întreagă,
Şi dacă strâng armată, oare,
Senatul crede că-i o şagă?
Doar eu-s de vină-n toată ţara,
Căci de m-aş fi căsătorit
În Parma, Milan, sau Ferrara,
Era mai simplu, negreşit,
Ca între soţ şi-armata turcă
Să căutaţi cu toţi dreptate,
Şi n-aş mai fi avut de furcă
Purtând armata prin cetate.

JULIO

O, doamnă, vreau să vă spun drept,

Adeseori, atât de clar
Vorbiţi, adânc şi înţelept
Încât din ce în ce mai rar
Mai credem că din neştiinţă.
Aceste vorbe prea-gândite,
Prostie lângă chibzuinţă,
Curaj şi ţeluri împâclite
Alături nu se prea îndeasă.

DIANA

Da, eu le-am cam avut de-a gata:

Pe unele le am de-acasă,
Pe celelalte, de la tata.

Intră Teodora şi Camilo.

SCENA A VII-A
Aceiaşi, Teodora, Camilo

TEODORA
(către Camilo)
Dar cui nu i s-ar face frică
Văzând în fiecare zi
Atâta oaste în cetate;
Atâtea arme, tunuri, flamuri,
Atâtea tobe şi trompete,
Şi tunurile pregătite
Pe ziduri, sus, şi la intrări?

CAMILO
(către Teodora)
Teodora, cine tot mai crede
Că este proastă rău Diana
Îşi râde-ascuns de toate astea.
Dar cine, altceva ştiind,
Şi-nchipuie că poate este
Şi sfatul unei minţi isteţe,
Ce pregăteşte în ascuns
Să pună mâna pe Urbino
Acela crede că-i minciună.
 TEODORA

Vin Julio şi cu Diana.

CAMILO

Halal prieteni!

TEODORA

E-o minciună.

JULIO

Ţi-am spus ce cred, atâta, doamnă.

DIANA

Şi ce văd rău în toate astea,

Că strânge-armatele Octavio?

JULIO

Pe toţi îi miră numai faptul

Că vrei cu turcii să te baţi.

DIANA

Şi vrei să-ţi spun tot adevărul?

JULIO

Atâta vreau.

DIANA

Dar vei păstra,

O, Julio, această taină?
 JULIO

Te voi sluji cum vrei.

DIANA

Mă tem
Că Teodora te iubeşte.
Ea e duşmana mea.

JULIO

O, nu,
Se uită-acum spre ea Octavio.

DIANA

El către ea, sau ea la el?

JULIO

Desigur, totu-i interesul

Să-l aibă ea de partea ei.

DIANA

Aş vrea să mă mărit, amice,

I-am spus şi lui Octavio gândul,
Iar el, iubind-o pe Teodora,
Mi-a dat un sfat: să-mi fii tu soţ.

JULIO

Numai Octavio, desigur,

Doar el, nobleţea-ntruchipată,
Putea să-mi apere nădejdea!
Ce gest, şi ce mărinimie!
Pe veci îi sunt îndatorat.

DIANA

Acuma, Julio, mă lasă,

Căci vrea Camilo să-mi vorbească.

Julio se depărtează de Diana.

CAMILO

Mărită doamnă şi stăpână,

Tocmai vorbeam cu Teodora
Că-mprejurarea nedorită
Ce te-a silit să strângi oştirea
Îşi are-ascunse alte rosturi,
Încrederea dacă ţi-o merit,
Ştiind că soarta a voit
Ca eu să te aduc la curte,
De ce nu-mi spui ce gânduri ai
Cu oastea asta fără număr
Ce-n fiecare zi mai mult
Pe noi, pe toţi, ne înspăimântă.

DIANA

Azi văd că sunt mai înţeleasă,

Dar nu-ndestul să mă-nţelegi.

CAMILO

Mi-e teamă că enigma ta

E-asemeni sfinxului din Teba.

DIANA

Nu-s meşteră-n filozofie.

Sunt singură; şi sunt femeie,
Şireată nu-s, nici Artemiza,
Şi n-am să pot conduce-o ţară.
Octavio mi-a spus că-i bine
Pe tine să te-aleg ca soţ.

CAMILO

Ε bine c-a-nţeles şi el
Voinţa mea nezdruncinată.
Cu ce putere strălucită
Intra-n cetate azi cu oastea!
Nici în război, şi nici în pace,
N-am mai avut un om ca el.
Dar ce-ai răspuns, frumoasă doamnă,
Acestui sfat prea-înţelept?

DIANA

I-am spus că vreau ca în Urbino

Poporu-ntreg să te primească,
Şi voi vorbi chiar în Senat
De dragostea ce ne uneşte.

CAMILO

De n-ar fi ăştia să ne vadă

Eu, în genunchi...

DIANA

Stai! Şi tăcere,
De ţii într-adevăr la mine.

CAMILO

Îi voi minţi pe amândoi;

Iar tu atâta să trăieşti,
Încât să vezi din fiii noştri
 O mare, nobilă putere.

JULIO

Camilo, ce ţi-a spus ducesa?

CAMILO

Puzderie de nerozii
Despre război, călătorie...
Nu-i altceva decât o proastă,
Şi n-avem ce să bănuim.

Intră Laura.

SCENA A VIII-A
Aceiaşi, Laura.

TEODORA

Femeie, proastă, nesimţită!

LAURA

Un sol al turcilor soseşte.

Cu strai persan, din brâu în sus,
Iar de la brâu în jos, un fel
De-mbrăcăminte arăbească,
Şi pentru-a fi un sol de preţ,
Pe la genunchi i-atârnă greu
Un iatagan lăţit şi scurt,
Cu ciucuri aurii de fir.
Vrea să vă vadă.

DIANA
 Să poftească
Dă-mi, Laura, şi mie,-un scaun.

Laura vrea să iasă.

TEODORA

Stai, Laura.

LAURA

Da, doamnă.

TEODORA

Ce-i
Cu solul ăsta turc aicea?

LAURA

Atâta ştiu, că-i sol.

TEODORA

Ce spui?

LAURA

Mă duc să văd ce e cu el.

Laura iese.

SCENA A IX-A
Diana, Teodora, Julio, Camilo.
 JULIO

Diana vrea s-adeverească

Prostia ce i-a năzărit
Cu oastea asta strânsă-n grabă,
Şi-atunci s-a hotărât să-şi facă
Ea singură un sol turcesc.

CAMILO

Soseşte.

DIANA

Sunt cam tulburată.

Suită şi în urma ei Fabio, îmbrăcat într-un veşmânt caraghios

turcesc. Se întoarce şi Laura.

SCENA A X-A
Aceiaşi, Laura, Fabio, suita.

FABIO

Alah să vă păzească veşnic!

DIANA

Bine-aţi venit, turcia-voastră.

FABIO

Dă-mi tălpile să le sărut.

 DIANA

Dar sunt lipite de picioare.

FABIO

Dă-mi mâinile.

DIANA

Dacă le dau
Cu ce mă-mbrac de azi-nainte?

LAURA

Alteţă, daţi-i şi un scaun.

DIANA

De ce nu s-a gândit să-l ia

Cu el de-acasă?

LAURA

Nu se cade!
Vă rog să staţi, domnia-voastră!

JULIO

Nu-i turcul, Fabio, Teodora?

TEODORA

Da, a venit, la voia ei,

Cu haine-atâta de ciudate,
Încât abia de-l recunosc.
 JULIO

Prostia ei e-acum vădită.

Atâta, şi ar fi de-ajuns
S-arate marea-i nerozie,
Cum cred că nici nu are seamăn.

FABIO
(aparte, Dianei)
Pe Alexandru-acum, stăpână,
Eu l-am lăsat cu pedestraşii,
Şi înarmând lângă palat
Ostaşi cu flinte şi cu suliţi,
Iar el în fruntea lor se-nalţă
Pe-un armăsar, ce scoate flăcări
Pe nări, cutremurând pământul
Şi sare atât de sus în aer,
Încât abia încape-n chingi.

DIANA
(cu glas tare)
Vorbeşte, solule, vorbeşte...

FABIO

Voi spune,-alteţă, mai departe:

Sultanul Mahomed cel mare
Ce-mpărăţeşte peste China,
Peste Dalmaţia, Tartaria,
Arabia şi Fontarabia80,
Stăpân pe-ntregul Orient
Din Persia până-n Galicia81,
Prin Mustafa – acela-s eu –
Ducesă, astăzi te salută.

80
În original Fuenterrabía, oraş spaniol al cărui nume apare aici evocat de
Arabia.
81
Galicia: e vorba de vechiul ţinut spaniol.
 DIANA

La drept vorbind, sunt cam mirată

Că pe un drum aşa de lung
Nu ţi-ai pierdut atât salut,
Şi mai ales venind în grabă.

FABIO
(aparte, Dianei)
Zău, ăştia toţi au ameţit
Stând să m-asculte.

DIANA
(aparte, lui Fabio)
Nu vorbi
Vreo vorbă care să trădeze.

FABIO
(aparte Dianei)
O, de l-ai fi văzut, stăpână,
Pe Alexandru-n fruntea oştii,
Ca soarele strălucitor!

DIANA
(cu glas tare)
Vorbeşte, solule, vorbeşte!

FABIO
(cu glas tare)
Trecând pe la bucătărie
Simţii un míros de slănină
Că îmi lăsase gura apă.

DIANA

Arabii-nfulecă slănină?

FABIO
Da, şi mai trag şi câte-o duşcă.
Când nu-i observă Mahomed.

DIANA

Slănină beau?

FABIO

Nu, beau rachiu.

DIANA

Vorbeşte, solule, vorbeşte!

FABIO

Ieşea sultanul din moschee

Când a primit scrisoarea ta,
Era de faţă şi Jarifa,
Scriai acolo c-ai de gând
Să iei prin luptă Palestina,
Sfinţita ţară-a legii tale,
Şi îi spuneai că strângi armată
Şi-ai scris pe flamurile tale
Un C şi-un T, care înseamnă
Că vrei război contra Turciei.
Scriai că vei sfărma şi Meca,
Unde atârnă afumată
O pulpă-a marelui profet.
Scriai să-ţi dea tribut pe an
O sută de femei maúre:
Cincizeci să fie-nveşmântate
Cu-atlaz şi stofe persiene,
Cincizeci purtând numai cămaşă.
Şi şase elefanţi albaştri,
Şi zece mânji mai gălbiori:
 Întâii încărcaţi cu ambră,
Cu pânză céilalţi, şi postavuri.
I-ai scris că altfel, de-azi încolo
Rupi orice pace, şi-i declari
Război, şi-ai dat ca mărturie
Mănuşa ta din fir de fier.
(Aparte.)
Ştii, la plecare, Alexandru
Mi-a spus atâta: c-ar dori,
Când toată oastea va fi strânsă,
Să vină-aici.

DIANA
(aparte, lui Fabio)
Ε viaţa mea.
(Tare.)
Vorbeşte, solule, vorbeşte!

FABIO

Sultanul, ascultând scrisoarea,

L-a supărat obrăznicia,
S-a tras puternic de mustăţi,
Şi-atât de rău s-a mâniat
Încât, umflându-se prea tare,
Şireturile i-au plesnit
De la pantofii lui de pânză.
Şi-apoi mi-a poruncit acestea:
Să plec fără întârziere,
Şi unde nu sunt cai de poştă
Să-nchiriez câte-un catâr,
Ca ajungând aici, la tine,
Alteţă, să nu-ţi spun nimic.
Porunca eu am ascultat-o
Şi-acum mă-ntorc în Anatolia82,
82
Fabio amestecă la-ntâmplare nume de localităţi, ţinuturi, munţi din
Asia şi Europa, prezente în versuri, numai datorită sonorităţii lor
„exotice”.
 În Caramania şi Bruxelles,
Sicilia, Sierra Morena,
Acolo, supărat, sultanul
Vrea să-i aduc un butoiaş,
Plin cu măsline de Sevilla.
Şi, cum la noi nu se găseşte –
Şi şase coţi cârnaţi de porc.
Am spus, şi cerul te-aibe-n pază,
Te-nduplece ca să-mi dai voie
Să fac şi eu negoţ pe-aici,
Cu potârnichi şi nişte iepuri,
Cârnaţi de porc şi vin gustos,
Să mă întorc bogat acasă;
Iar ţie, dacă vrei, ţi-oi vinde
Numai cu jumătate preţ.

Fabio iese cu suita. O dată cu ei şi Laura. Intră Marcelo.

SCENA A XI-A
Diana, Teodora, Julio, Camilo, Marcelo

DIANA

Marcelo!

MARCELO

Doamnă!

DIANA

Spune-mi: oare
Ar fi cam necuviincios
Să pun s-omoare solul ăsta?
Ai auzit, doar, ce mi-a spus.
 Sau să îi dau câteva daruri
Să aibă pentru drum?

MARCELO

Eu cred
Că-i drept să umble-oriunde liber.

DIANA

Purta arabul ăsta doliu?

TEODORA
(aparte, lui Julio)
De-acum n-am nicio bănuială,
Ştiu bine că voi izbândi.

JULIO

Iar eu, Teodora, pot cu greu

Să-mi stâmpăr râsul ce mă-neacă.

CAMILO

Bat tobele. Nu-ţi fie teamă:

Aceea care vrea să creadă
Că servitorul ei e turc
De niciun rău nu este-n stare.
Să mergem să vedem cum vine
Octavio cu pedestraşii.

JULIO

El, cel puţin, cunoaşte straşnic

Întreaga artă ostăşească.

Julio, Camilo şi Marcelo pleacă.

 SCENA A XII-A
Diana, Teodora.

DIANA

Teodora!

TEODORA

Doamnă!

DIANA

Vreau un sfat:
Ce-ar fi poruncă dac-aş da,
Cum goarnele tot au sunat?

TEODORA

Şi ce poruncă?

DIANA

Uite-aşa:
Femeile din ţară, toate,
Doar pantalonii scurţi să-i poarte,
De-s fete, sau sunt măritate.

TEODORA

Ε o idee bună foarte!

DIANA

Am face şi economie
La rochii şi mantii, ce zici?
Şi-apoi, aşa îmi pare mie,
Dorinţele vor fi mai mici!
Căci tot ce vezi mereu-nainte
E-un lucru mai puţin râvnit.

TEODORA

O, ce pătrunzătoare minte!

Teodora iese.

SCENA A XIII-A
Diana, singură.

DIANA

Acum, Teodora a ieşit;

Hai, Alexandre, grabnic vino
Cu oastea fluturând drapele,
Biruitor intră-n Urbino
Dând capăt aşteptării mele!
Azi, firea-mi poate să renască,
Nestingherită, ca-n trecut.
Hai, vino, mintea mea firească,
La liniştea ce-ai cunoscut!
Apari, firească-nţelepciune,
Din temniţele unde-ai stat,
Şi capăt silniciei pune,
Şi gândului încătuşat.
Căci la femei, cu prisosinţă
Ε darul – proaste de-a părea,
Încât, dintr-o obişnuinţă,
Ajunge adevăr sadea...
Şi dacă-i trist din cale-afară
Un ceas măcar să pari un prost,
Cel care-i prost o viaţă-ntreagă
Mai are-n lumea asta rost?
Căci dacă de-un prieten, unii,
Când ştiu că-i prost, îşi cam bat joc,
Au nu se plictisesc nebunii
Când sunt cu proştii la un loc?

SCENA A XIV-A
O câmpie. Tabără militară.
Intră Alexandru şi Fabio.

ALEXANDRU

Abia de pot să înţeleg

Tot ce mi-ai spus! Auzi idee!

FABIO

Acesta-i adevăru-ntreg!
Ciudată minte de femeie!

ALEXANDRU

Şi ce va spune Curtea toată

Când adevăru-l va vedea?

FABIO

E-o faptă-atâta de ciudată

Că mulţi nu s-or încrede-n ea.
S-ar mai putea vreun om găsi
Să joace-atât de mult pe prostul?

ALEXANDRU
Tu fapte-asemenea nu ştii,
Dar ele-şi au în lume rostul;
Eu, altcândva, de vrei, îţi spun
Poveşti cu zeci de-ncurcături;
Dar ce exemplu vrei mai bun
Decât în Sfintele scripturi,
Povestea regelui pe care
Într-una Saul l-urmărea,
Şi-ntotdeauna, la strâmtoarea,
Scăpa de sub pedeapsa sa...

FABIO

Ea proastă-a fost cu-nţelepciune,

Până să-i vină ajutor.

ALEXANDRU

Pe tine o să se răzbune,
Sau poate c-a uitat uşor...

FABIO

Venise-o dată o femeie

La preot, pentru spovedit,
Spunându-i că era cinstită.
El a întrebat-o, mai întâi,
De este fată, sau femeie.
Ea, cu privirile sfioase,
I-a spus, roşind, că este fată.
Şi-apoi, spunând ce-avea pe suflet,
Mărturisi şi nişte fapte
Cam pe alăturea cu drumul.
Şi-i spuse preotul: „Păi, bine,
Ţin minte că la început
Mi-ai spus că eşti şi-acuma fată...”
Ea a răspuns: „Părinte,-s fată,
Sunt fată-n casă la o doamnă...”

ALEXANDRU

Iar eu pricep din cele spuse

Că, aşteptând să izbândească,
Diana a făcut pe proasta,
Şi-ntreaga Curte a crezut-o.

FABIO

Mai bine zi că povestirea

Am scos-o eu, din capul meu,
Dar, iată, vine.

Intră Diana.

SCENA A XV-A
Aceiaşi, Diana.

DIANA

Mulţumesc
Celui-de-sus că am ajuns
Până la tine, Alexandre.

ALEXANDRU

Diana, poţi să te încrezi

În singurul tău scut: în mine;
Mi-aş da de mii de ori vieaţa
Decât să-ncapă-n mâini străine
Această ţară; şi de-o pierzi
Toţi laurii din lumea asta
Tot sunt ai tăi, căci eşti vitează.
 DIANA

Deşí venit-am într-ascuns

Spre cortul tău, văzui în cale
Nu arme pentr-un pâlc de oameni,
Cum am crezut că adunat-ai,
Ci armele erau pădure.

ALEXANDRU

Da, doamnă, ai văzut aici

Muniţii, arme şi drapele,
Şi rânduiala unei taberi
Ce doar porunca ta aşteaptă.
Şi-n timp ce tot se-orânduieşte,
Din inimă te rog, Diana,
Ca în dreptatea luptei tale
Eu şi mai mult să mă încred,
Şi cum şi alţii, deopotrivă
Cu mine, au doar o dorinţă,
Te rog să-mi povesteşti de unde
Se trage-nalta-ţi obârşie.

DIANA

Bătrânul duce-Octavio, o, Medici, vestite,

Când fratele în lupta cea cruntă i se stinse,
– Ce-o duse-al Franţei rege cu oştile călite
Conduse de viteazul britan, însă învinse –
Aduse-acasă-un înger cu pletele-aurite,
Cu ochi cum doar în ceruri sunt stelele
aprinse,
Hortensia, nepoată, frumoasă-ntre frumoase,
Cum ne-ncetat Delfina, soţia sa-l rugase.
Şi tânăra contesă creştea aci-n palat,
Râvnită de-o mulţime de principi mari
în nume.
Ea însă la niciunul cândva nu s-a uitat,
Şi pentru duce, alta nu mai era în lume.
Iar, dup-un timp, ducesa muri, deşí i-au stat
La căpătâi şi vraci şi doctori cu renume.
Şi ducele îşi spuse iubirea cea ascunsă
(Căci dragostea îşi are o cale nepătrunsă).

Mergând bătrânul duce cu ea la vânătoare,

– Cam înciudat că fata îl respingea
într-una.
Şi nu voia nici soaţă să fie, iubitoare,
Şi nici să îi aline în pieptul lui furtuna –
Ajunse-ntr-o pădure cu beznă şi răcoare
Şi ceru-n nouri negri învăluise luna,
Cum Eros pe Didona odată-a-nvăluit,
De-a ei privire aspră pe drept cuvânt jignit.

Şi ástfel se pornise furtuna-nfricoşată

Ce-apasă-n orice suflet un cui de îngrozire,
Când roţi fără de număr colindă bolta toată
Şi se cutremur stâlpii ce ţin întreaga fire.
Fugiseră jivine în bezna mâniată,
Şi păsările-n stoluri, cătând o mântuire,
Ţipându-se pe nume, în multele lor neamuri,
Se-adăposteau, fricoase, ciorchini şezând
pe ramuri.

Urlau în ceruri tunuri de fier şi de aramă,

Din piept de nouri negri ţâşneau necontenit
Lungi fulgere-nroşite şi tunete de teamă,
Şi despicau tăria de-aici în răsărit,
Iar flăcări uriaşe învăluiau de-o seamă
Şi rămuriş de arbori, şi ziduri de granit,
Şi turle de biserici cu zid împrejmuite,
Dar de văpaia-ncinsă în ceruri neferite.

O peşteră pe-acolo, sălbatică, pustie,

Era în bezna deasă scobită într-o stâncă,
Din toată-mprejurimea ferită de urgie,
Cu mărăcini la gură, dormea în pace-adâncă,
Se povârnea tavanul, sărată gheţărie,
Sub stâncile ce parcă creşteau şi-acuma încă...
Prin crăpături, băltoace se prelingeau,
murdare
Şi broaşte ghiftuite urlau, respingătoare.

Aici mi-a dat vieaţă, m-a zămislit, natura.

Cu sila; prea-frumoasa Hortensia fu mamă,
Iar ducele, ştiindu-şi purtării lui măsura,
Şi vrând vinovăţia s-acopere, de teamă,
Cu jurământ contesei pecetluindu-i gura,
A hotărât ca pruncul să n-afle cum îl
cheamă.
El – spada, ca Enea – Didonei, n-a lăsat,
Dar a rămas dispreţul pe-un nume de
bărbat.

Când m-a născut, sărmana mea mamă

a murit,
Lăsându-mi nenorocul ca darul cel mai sfânt,
Înmormântată-n codri de-atuncea am trăit,
Având, din prima clipă, şi leagăn,
şi mormânt.
Şi am crescut ţărancă, nicicând nu am ghicit
Că am şi-o altă soartă să-ntâmpin pe
pământ,
Din obârşía-mi naltă n-avui niciun câştig,
Şi n-am avut speranţe, ca-n vânturi să
le strig.

Şi, totuşi, gânduri nalte în mine-au scăpărat,

Mi-au arătat cărarea prin zilele ceţoase,
Şi, când veni Camilo, ce lesne am schimbat
Pădurea în palate, postavul în mătase!
Tu, care-mi aperi viaţa, cu braţul de bărbat,
Liman al deznădejdii şi vieţii-mi furtunoase,
Deşi vei fi în slavă acelaşi din trecut,
Ajută-mă, şi ia-mă-n puternicul tău scut.

ALEXANDRU

Durere fără seamăn ascuns-ai în cuvinte,

Povestea ta ciudată şi-atât de furtunoasă
Vedeam cum îţi răneşte aducerea aminte;
Dar azi, din suferinţă, dreptatea o să iasă,
Şi gloria cu tine va fi de azi-nainte,
Şi va pieri din cale-ţi pricina duşmănoasă:
Vei stăpâni în pace, cu sufletul curat.

DIANA

Iar tu vei fi al celei ce inima ţi-a dat.

Hai, Medici, viteze! Ridică-ţi mândra spadă,
Azi împotriva celor ce ţara mi-o sfâşie,
Şi-a celor ce dreptăţii şi-acum i-aduc tăgadă
În îndoieli ţesute cu fir de viclenie;
Vreau să m-ajuţi în lupta cea grea, cu
vitejie,
Ca ochii mei izbânda mai repede s-o vadă.
Un Medici alături de ai, şi-i ceri un sfat,
Înseamnă că în ceruri un medic ţi-ai aflat.

ALEXANDRU

Ce pot să-ţi dau acuma? Şi câte bucurii

Pot să-ţi aduc, alteţă?

DIANA

Aş vrea să las deoparte

Prostia prefăcută.

ALEXANDRU
 De ce mai întârzii?
Ostaşii din Florenţa acum nu-s prea
departe!
Vestită-n toată ţara şi-ntre femei vei fi!

DIANA

Iar tu vei fi şi Cezar, şi florentinul Marte.

FABIO
(aparte)
Eu nu voi fi nimica?

DIANA

Nu îţi făgăduiesc,
Pân’ nu sfârşim cu bine şi n-ajung ce râvnesc.
Vreau să m-arăt, iubite, eu însămi înarmată,
Ostaşii vreau să-mi simtă în rândul lor
prezenţa,
Pân-ce ajung să-mi fie coroana mea redată,
Şi-ajung la noi ostaşii plecaţi de la Florenţa.

ALEXANDRU

Italică Belonă83! Mulţimii te arată

Cu spada în Urbino, dar nu-ţi uita prudenţa
Văzându-te-narmată, vitează, înţeleaptă,
Să tremure-aceia ce altceva aşteaptă.

DIANA

Hei, Fabio, aduceţi arme!

O spadă, şi-un pieptar de fier!

83
Belona: în mitologia romană, zeiţă a războiului.
 Intră Marcelo şi slujitori înarmaţi. Scoţându-şi pieptarul şi fusta,
Diana rămâne îmbrăcată într-o bluză bogată cu fireturi şi un jupon
cu falduri.

SCENA A XVI-A
Aceiaşi, Marcelo, slujitori.

MARCELO

Aici sunt armele, stăpână.

DIANA

Dă-mi grumăjerul, mai întâi.

MARCELO

Mai bine ţi-ar fi stat acuma

Asemenea zeiţei Venus.
Nu ştiu de ce te înarmezi.

FABIO

Dac-ai ieşi în pielea goală,

Pe ochii mei că omenirea
Ar leşina de şapte ori.

DIANA

Hai, strânge grumăjerul bine!

ALEXANDRU

Te văd, şi ochilor nu-mi cred.

De unde-ai învăţat, alteţă,
Printre castani şi jnepi mărunţi,
Printre-ale munţilor asprimi
Cu fagi şi cetini îmbrăcate,
De unde-ai învăţat să-mbraci
Armura, şi-ţi închei pieptarul
Cu catarame şi curele
Bătute-n semne de victorii?

DIANA

Nu-i greu, când ţi-au lăsat părinţii

Deprinderile să le ai;
Ε prea de-ajuns să vezi o dată,
Când eşti viteaz şi înţelept.
Când domnul ţării porunceşte
Vre unui cavaler, la Curte
Crescut, printre podoabe, arme,
Şi haine numa-n fir ţesute;
– „Te du la luptă”, şi se duce,
Şi ajungând la bătălie
Se-nfruntă crâncen cu duşmanul,
Că pare-un Hector, în urgie,
De unde-a învăţat să lupte?
Ε limpede că-nvăţătura
Ε moştenită din părinţi:
La cei viteji, a doua viaţă.
Din suflet zboru-şi ia avântul.
Şi împlinirile, din suflet.
Puterea stă în vitejie.
Înţelepciunea, în gândire
Curajul vine din nădejde,
Însufleţirea, din dorinţă.
Bravura s-a născut din inimi.
Şi îndrăzneala, din mânie.
Aleasa vorbă, din prudenţă.
Şi îndrăzneala, din dispreţ.
Din fire e bunăvoinţa.
Plăcerile, din stăpânire.
Curajul, numai din dreptate.
Şi liniştea din gânduri limpezi.
Credinţa-i numai din iubire,
Mânia-i fiica geloziei.

FABIO

Ce spui de asta, Alexandre?

ALEXANDRU

Parc-aş fi pus o clipă mâna

Pe-un fir subţire de izvor
Şi-apoi, luând-o la o parte,
Ţâşneşte furioasă apa
Încât, pentru-a ieşi mai iute,
Pare că apa de sub stâncă
Împinge apa ce ţâşneşte.
La fel frumoasa mea Diana,
Păstrând atâta timp tăcere,
Dezlănţuie şi mai puternic
Zeiasca ei înţelepciune;
Încât, când rânduieşte-n minte
Tot ce voieşte să ne spună,
Se îmbulzesc năvalnic gânduri
Între vorbire şi gândire.

DIANA

Vreau o oglindă.

ALEXANDRU

Bine zici:
Priveşte-te, deşi nu cred
Că vei găsi că eşti mai bine
Decât eşti tu într-adevăr.

FABIO
 Ce bine spada şi-a încins!
Ce-or spune cei care-au văzut-o
Ieri proastă, iară azi vitează?

ALEXANDRU

Vor spune că s-a priceput,

Jucând pe proasta fără minte,
Să-nşele-atâţia înţelepţi.

DIANA

Îmi vine bine?

FABIO

Minunat!

DIANA

Veniţi cu mine. Port în piept

Un Medici, ca toţi duşmanii
Să tremure de glasul meu.

Alexandru, Diana, Fabio, Marcelo şi slujitorii ies,

SCENA XVII-A
O stradă.
Intră Julio şi Camilo.

CAMILO

Eu cred că ziua a venit

Când adevărul se va şti-n cetate.
 JULIO

Urbino-ntreg va fi uimit
Văzând prostia cea mai mare-n toate
Şi ce dureri ducesa-i va aduce.

CAMILO
(aparte)
El se şi vede în Urbino duce!

JULIO
(aparte)
El se şi crede că-i stăpân în stat!

CAMILO
(aparte)
Ce prost! Ce-amar s-a înşelat
Săracul Julio, visând domnia!

JULIO
(aparte)
Camilo-şi dă pe faţă nebunia,
Puţina minte-a lui, sărmana!

CAMILO
(aparte)
Nu bănuieşte ce-a ales Diana!
Octavio făcut-a foarte bine
C-a sfătuit-o ca să-mi dea coroana.

JULIO
(aparte)
Octavio, când s-a gândit la mine,
Şi-a spus Dianei să m-aleagă soţ,
A fost mai nobil decât prinţii toţi.

CAMILO
 (aparte)
Octavio, tu, inimă curată,
Eu cum să-ţi mulţumesc!? Cu ce
răsplată?

JULIO
(aparte)
Octavio, pentru-al domniei nimb,
Pentru Diana, ce să-ţi dau în schimb?

Apar Teodora, Laura şi Fenisa cu bice, spade şi pălării cu pene.

SCENA A XVIII-A
Aceiaşi, Teodora, Laura, Fenisa.

FENISA

De-aici putem vedea cum trece-oştirea.

TEODORA

Mă înfioară-al armei zăngănit.

LAURA

Ε plin de-avânt războiul! Şi simţirea

Se-nalţă într-al tobei răpăit.

TEODORA

Dorinţa până astăzi tăinuită

Pe Octavio îl vrea, şi-acum o spun!

FENISA
 E-o hotărâre bine chibzuită.
(Aparte.)
Ce proastă-i, Doamne! Şi ce gând nebun!

LAURA
(aparte)
Ea crede că Octavio-i va da,
Cu sprijinul oştirilor, domnia.

TEODORA

Diana unde-şi plimbă nerozia

De nu priveşte mândra defilare?
Dar să priceapă nu e ea în stare...

Intră soldaţi cu archebuze, tobe, steaguri. Alexandru, îmbrăcat ca

general, Diana şi Fabio, călări.

SCENA A XIX-A
Aceiaşi, Alexandru, Diana, Fabio.

JULIO

Octavio e generalul,
Dar cine e flăcăul chipeş,
Ce vine lângă el, călare?

CAMILO

Ce mândru trup!

JULIO

Ce subţirel!
Bat tobele, în timp ce Diana se urcă pe o estradă.

TEODORA

Fenisa, nu ştiu ce să cred!

La tânărul acela zvelt
Se uită-acum întreg oraşul,
Uimit, şi parcă-ndrăgostit.

DIANA

Supuşii mei, sunt eu, Diana.

Eu sunt stăpână în Urbino,
Şi-mi iau de astăzi stăpânirea.
Eu sunt ducesa şi, pe drept,
Mi-a fost lăsată moştenire
Coroana care azi mi-o iau:
Nu-s nechemată să domnesc
Şi pot să vă conduc chiar dacă
Cu mult mai mare ne-ar fi ţara.
Aflându-mă între primejdii,
Şi ca să-mpiedic uneltirea
Ce-n juru-mi o ţesea Teodora,
Am îmbrăcat în straie simple
Gândirile-mi pătrunzătoare,
Până în clipa când sosit-au
Aceste oşti ce le vedeţi,
Căci eu n-aveam de fel oştire.
Deci, ascultaţi, supuşii mei:
Oştirea mea este cuvântul
Pentru dreptatea mea cea dreaptă
Aceste tunuri, şanţuri, porţi,
Păzite sunt cu prisosinţă:
Şi-acel ce-ar îndrăzni cumva
Să işte vânt de răzvrătire
Îi vor turna doar plumbi în piept
Camilo, Julio, Teodora
Vor părăsi de-ndată ţara,
Şi asta pentru totdeauna;
Aşa cum sunt, le las vieaţa.
Şi joc cum şi-au bătut de mine
Eu îndoit le voi plăti;
Căci astăzi ţara şi-au pierdut-o,
Învinşi şi înecaţi de ură.
Lui Fabio, ce m-a slujit,
I-o dau pe Laura...

FABIO

O iau!

DIANA

Cu şase mii...

FABIO

De galbeni!

DIANA

Da!

FABIO

Hai, Laura, ce spui?

LAURA

Eu spun
Că sunt a ta.

DIANA

Acest viteaz
E-un Medici. Ε Alexandru,
Şi nu cum aţi crezut, Octavio.
El este soţul meu iubit
Şi mare duce de Urbino.

ALEXANDRU

Doar inima poate răspunde.

DIANA

Eu, din cununa ce mi-o pun,

Împart cu tine jumătate.

ALEXANDRU

Va fi de diamant şi aur!

TEODORA

Ce groaznic ne-am mai înşelat!

JULIO

Da, proasta ne-a prostit pe noi!

FABIO

Astfel, se sfârşeşte:
„Pentru alţii proastă,
Pentru ea deşteaptă!”
Şi, cum sunteţi cu toţi deştepţi,
Iertaţi dac-am greşit cumva!
S-avem şi noi o mângâiere:
Poetul, fiindcă-a scris acestea,
Actorii, fiindcă au jucat-o.
Sfârşitul comediei Pentru alţii proastă, pentru ea deşteaptă.