Principiile didactice

Principiile didactice

Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de

învăţământ, asigurând condiţiile necesare îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor pe care le
urmăreşte în desfăşurarea sa.
În proiectarea, desfăşurarea, evaluarea şi ameliorarea sau reglarea unei lecţii, aceste
principii se întrepătrund, între ele existând o strânsă interdependenţă. Pentru ca învăţământul să
se desfăşoare în condiţii optime, trebuie să se ţină seama de principiile ce se potrivesc cu legile
de dezvoltare a raţiunii, voinţei şi sentimentului elevilor şi cu structura conţinutului învăţării.

A. Principiile didactice generale:

1. Principiul intuiției: indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri,
cunoaşterea concretă, senzorială, fiind baza abstractizării şi generalizării cunoştinţelor.
Psihopedagogic vorbind, intuiția vizează influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare
asupra simțurilor noastre. Mântuitorul a expus învățătura Sa atât prin vorbirea directă, dar și prin
parabole, care reprezentau imagini luate din lume, și fără pildă nu le grăia nimic (Matei 13).
Adevărurile de credință transmise elevilor sunt suprasensibile, iar pentru a fi înțelese trebuie
făcute accesibile cu ajutorul materialului intuitiv (hărți, planșe, fotografii, desene, etc.); de
asemenea, profesorul trebuie să realizeze pe tablă o schiță a lecției, să facă apel la imaginația
elevilor.
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale
ale elevilor / principiul psihologic) cere ca profesorul (care trebuie să fie un bun psiholog) să
adapteze conţinutul învăţării la gradul de dezvoltare psiho-fizică a elevilor, luând în considerare
particularităţile de vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacităţile
intelectuale, mediul familial, etc. Se cere ca predarea cunoștințelor să fie realizată într-o
modalitate accesibilă (gradat, de la cunoscut la necunoscut, de la concret la abstract, de la
particular la general, de la simplu la complex), ținându-se cont de faptul că elevii se raportează în
mod diferit la conținuturile predate de profesor (pentru unii elevi ora de religie este primul loc de
întâlnire cu Dumnezeu; nu toți elevii sunt atrași în aceeași măsură de aspecte identice) și de
faptul că elevii au ritmuri diferite de înțelegere și însușire a cunoștințelor; profesorul nu trebuie
să depășească capacitățile reale de înțelegere ale elevilor (pentru a preveni învățarea mecanică),
dar nici să nu le subestimeze (pentru a preveni dezinteresul și plictiseala acestora).
3. Principiul învățării active și conștiente cere ca transmiterea cunoştinţelor să
trezească activitatea sufletească a elevilor, astfel încât elevii să asimileze cunoștințele participând
cu rațiunea, voința și sentimentul, pentru înţelegerea și învățarea lor conştientă. Învățarea activă
și conștientă trebuie să-i conducă la dorința de a învăța mai mult, de a studia, de a cerceta
singuri, din plăcerea de a ști cât mai multe lucruri necesare pentru mântuire. Învățarea conștientă
trebuie să-i conducă deci la învățarea proprie. Învățarea religiei se realizează conștient și activ
mai ales atunci când profesorul de religie se străduiește ca fiecare întâlnire cu elevii să se
transforme într-o săbătoare, într-o bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu.
4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor trebuie respectat atât la
întocmirea planurilor-cadru, programelor și a manualelor școlare, cât și în activitatea concretă de
transmitere și însușire a cunoștințelor. Pentru a putea fi predate sistematic și continuu,
cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel încât noile cunoștințe să fie învățate prin
raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare ale elevilor. Pentru că materia
de studiu nu poate fi predată și înțeleasă în mod global, apare necesitatea divizării ei într-o
succesiune de secvențe logice și accesibile pe plan informațional, care vor asigura un învățământ
coerent și fără goluri în cadrul materiei studiate. Profesorul va urmări ca învățarea să se facă
ritmic și să fie continuată de evaluare, pentru a se forma la elevi deprinderi de muncă
independentă și pentru a se evita învățarea în salturi, apariția lacunelor în pregătirea lor și a
carențelor în dezvoltarea personalității religios-morale.
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem elevilor
cunoștințe să le legăm de viață și să le transpunem în viață. Creștinismul nu este teorie, ci viață.
Profesorul va evita încărcarea excesivă a memoriei elevilor cu nume, date și cunoștințe pur
teoretice, iar adevărurile religioase vor fi expuse astfel încât elevii să-și dirijeze viața după ele,
având drept exemple pe Domnul Iisus Hristos și pe sfinți.
Profesorul de religie va deveni el însuși exemplu numai dacă îndeplinește ceea ce îi
învață pe elevii săi. Trebuie urmărite 2 aspecte, îndeosebi:
1) Rezolvarea unor probleme pe baza cunoştinţelor teoretice;
2) Desfăşurarea unei activităţi care reclamă cunoştinţele teoretice. În Biserică, aplicarea acestui
principiu se regăseşte cel mai evident în cultul divin: ceea ce se învaţă teoretic, se exprimă prin
rugăciuni, cântări, gesturi liturgice, etc.
6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi
durabilităţii) - îndreaptă preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului
instructiv-educativ. Însuşirea cunoștințelor este temeinică atunci când este făcută profund,
complet şi durabil. Acest principiu se referă în special la finalităţile educației. Dacă învățarea se
face intuitiv, respectându-se particularitățile de vârstă, motivat, activ, conștient, sistematic,
continuu și orientat spre practică, atunci cunoștințele vor fi temeinic însușite.
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) – este
folosit în orice activitate umană atunci când dorim să știm care sunt efectele acţiunii noastre, în
vederea reglării şi autoreglării continue - ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea
inversă (feed-back) sau informația inversă este urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor
predate. Acesta va alege diferite metode de lucru (observația directă, întrebări, teste scurte,
localizări pe hartă, gasirea unor versete, etc.) pentru a realiza evaluarea elevilor, cât și
autoevaluarea propriei sale activități de predare, cu scopul remedierii, îmbunătăţirii rezultatelor.
Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) exprimă cerința
reîntoarcerii și a îmbunătățirii rezultatelor și proceselor în funcție de informația primită despre
rezultatele anterioare (Cerghit). Avantajele acestui principiu: arată gradul de înţelegere a noilor
cunoştinţe; stimulează învăţarea prin faptul că elevii sunt „testați” în mod continuu; oferă
profesorului posibilitatea să analizeze şi să corecteze greşelile făcute de elevi sau sesizate de ei;
ajută la depăşirea dificultăţilor de înţelegere ivite pe parcursul predării; reglează şi ameliorează
rezultatele procesului de predare-învăţare; evită suprasolicitarea elevilor.
8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut): Motivația
învățării reprezintă totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă, susţin energic
şi direcţionează desfăşurarea activităţii de învăţare. Motivația, numită și „motorul învățării”,
pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevilor; ea poate fi exterioară (competiția,
încurajarea, recompensa, sau, dimpotrivă, teama, mustrarea, pedeapsa) și interioară (curiozitatea
de a ști cât mai multe, dorința de a fi cât mai bine pregătit la o anumită disciplină, dorința de a fi
cât mai bun, etc.). Profesorul de religie va cultiva la elevi motivația internă, ca suport trainic al
educației religioase, fără însă a neglija rolul motivației externe. Pentru respectarea acestui
principiu, profesorul va urmări pe de o parte să menţină trează curiozitatea elevilor, iar pe de
alta, să prezinte cunoștințele religioase cât mai interesant, astfel încât să răspundă întrebărilor
existenţiale ale elevilor. Atunci când cunoștințele transmise elevilor le trezesc interesul, ei învață
cu plăcere și sunt atenți, întrucât le asimilează ușor. Atunci când lipsește interesul, elevii se
plictisesc, nu sunt atenți și învață greu. Elevii pot fi motivați prin transmiterea unor cunoștințe
accesibile vârstei și gradului lor de pricepere, dar și prin exemple concrete care le pot arăta
adevărata valoare și importanța pe care o prezintă cunoștințele religioase în desăvârșirea creștină.
9. Principiul autonomiei şi respectării libertăţii individuale: în virtutea libertăţii primite de la
Dumnezeu, care ne respectă libertatea, fiecare om dispune de autonomie, adică de posibilitatea
de a se conduce singur, după legi proprii. Apropierea de sufletele copiilor trebuie făcută cu totală
precauţie şi iubire. Trebuie convingere, nu constrângere, pentru ca, în virtutea deplinei libertăţi,
copiii să adere cu dragoste la mesajul actului catehetic. Dar nu există exercitare a educației fără
influenţare, direcţionare şi intenţionalitate. „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!".
„Libertatea" în afara Evangheliei înseamnă, de fapt, libertinaj. Acest principiu cere o adeziune
benevolă a ucenicilor la valorile religioase, adeziune care se câştigă, nu se impune.

B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul

eclesiologic:
1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în
jurul persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că
toate prin El s-au făcut.
Numim acest principiu şi „teocentric" pentru a nu se crea impresia greşită că celelalte
două persoane ale Prea Sfintei Treimi, Tatăl şi Duhul Sfânt, ar fi ignorate. Cateheza, fidelă
întrutotul Revelaţiei, trebuie să aibă permanent un accentuat caracter trinitar. Învăţământul
creştin nu este unul omenesc, ci dumnezeiesc. De aceea ne avertizează atât de ferm Sf. Apostol
Pavel: Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos! (2 Corinteni 4). Căci Hristos, întrupându-
Se, a împlinit pe pământ voia Tatălui, iar Duhul Sfânt, prin energiile dumnezeieşti, ne întăreşte
continuu pentru receptarea Revelaţiei.
2.Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele
conform învăţăturii Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii.
Cunoștințele vor fi prezentate astfel încât să dezvolte la elevi sentimente de dragoste,
respect şi admiraţie faţă de Biserică, să lege inima lor de această instituție întemeiată de
Mântuitorul Iisus Hristos şi să le insufle convingerea că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea
mântuirii. Acest principiu pretinde ca toate cunoștințele şi conduitele insinuate elevilor să vizeze
cultivarea sentimentelor de iubire şi respect faţă de Biserică, în calitate de „trup al lui Hristos”,
loc al întâlnirii cu Dumnezeu (C. Cucoș). Principiul eclesiocentric cere catehetului să nu prezinte
la ora de religie altă învăţătură decât a Bisericii Ortodoxe. Dacă principiul hristocentric
presupune fidelitate faţă de Hristos şi Evanghelia Sa, principiul eclesiocentric obligă la fidelitate
faţă de păstrătoarea Evangheliei, Biserica - Trupul Său. Căci Dumnezeu-Tatăl, după mărturia
inspirată a Sfântului Apostol Pavel, toate le-a pus sub picioarele Lui (Hristos, n. n.) şi, mai
presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate
întru toţi (Efeseni 1).
Catehizarea se face în Biserică, nu doar în sensul de Lăcaş, ci şi în sensul de comunitate,
care adună la un loc pe cei botezaţi. „Adunarea" nu presupune doar strângerea oamenilor într-un
spaţiu fizic determinat, ci şi comuniune în dobândirea aceleiaşi învăţături mântuitoare. De aceea,
respectarea principiului eclesiocentric ne va feri de ruperea din această comuniune, rupere care ar
însemna, de fapt, pierderea mântuirii. Căci, după cum foarte precis s-a exprimat Sfântul Ciprian,
extra eclesiam nulla salus. În consecinţă, catehizare autentică înseamnă propovăduirea credinţei
autentice, care este a Bisericii celei una. Cine propovăduieşte învăţături străine Bisericii, este el
însuşi un înstrăinat şi va „înstrăina" şi pe cei ce-l ascultă, transformându-i în oi rătăcite de turma
cea cuvântătoare a lui Hristos. Un ultim aspect, foarte important, în cadrul principiului
eclesiocentric, este transmiterea doctrinei Bisericii în limbajul Bisericii. A folosi un alt limbaj
înseamnă a prezenta doctrina şi morala Bisericii într-o imagine deformată, strâmbă, chiar
contrară conţinutului.

Concluzii: Principiile nu se constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate

separat. Ele sunt interdependente şi se condiţionează reciproc, facilitând optimizarea
învăţământului numai dacă sunt corelate, pe întreg traseul curricular al disciplinei.
Cu deosebire Religia solicită, o dată cu observarea principiilor laice, şi utilizarea celor
care ţin de spaţiul eclezial, hristocentric (=teocentric) şi eclesiocentric, principii numite îndeobşte
„speciale", pentru conţinutul lor specific. Fără ele, predarea Religiei riscă să se plaseze doar pe
dimensiunea orizontală a existenţei, nebeneficiind de urcuşul pe verticala comuniunii cu
Dumnezeu.
În fine, nu trebuie uitat că principiile didactice nu ţintesc doar informarea învăţăceilor,
luminarea minţii lor, ci formarea caracterului moral creştin, în aşa fel încât ei să devină, la rândul
lor, slujitori devotaţi ai Domnului şi educatori pentru caracterele semenilor. În acest fel,
catehizarea va parcurge drumul ei firesc, soteriologic, atât pentru cateheţi, cât şi pentru ucenici.