MODALITĂŢI TERAPEUTICE ÎN CAZUL COPIILOR CU TULBURARE

DE SPECTRU AUTIST

Autismul este un sindrom în cadrul schizofreniei manifestat printr-o excesivă

închidere în sine, ducând la o desprindere de realitate şi la o intensificare a vieţii imaginative.
E. Bleurer a fost cel care a introdus acest concept în ştiinţă. Leon Kanner a teoretizat acest
concept în domeniul psihiatriei şi a descris în 1943 autismul infantil precoce ca “incapacitate
a copilului de a realiza raporturi normale cu mediul din care face parte”. Acest sindrom, care
se observă mai adesea la băieţi decât la fete (de două până la patru ori mai mult) poate să
apară extrem de timpuriu.
Se disting două trăsături esenţiale: închiderea în sine şi nevoia imperioasă de a nu
schimba nimic1.
 Închiderea în sine se traduce îndeosebi printr-o totală indiferenţă faţă de lumea exterioară.
Copilul se comportă ca şi cum ar fi în permanenţă singur, se leagănă, se balansează de pe
un picior pe altul, se joacă cu mâinile, sare pe vârfurile picioarelor, se învârteşte de jur
împrejur, etc.
 Rezistenţa la orice schimbare se manifestă mai ales prin activităţi ritualizate (de exemplu,
aşezarea veşmintelor în aceeaşi ordine) sau repetarea perseverentă a aceloraşi jocuri.
Copilul autist, pierdut în activităţile sale stereotipe, evoluează într-un univers privat,
cu repere stricte. Această îndepărtare de lumea noastră, care interzice orice frecventare a
mediilor şcolare normale, ba chiar şi orice achiziţie intelectuală, conduce la o situaţie
deficitară gravă şi ireversibilă.

Recuperarea copiilor autişti se va realiza prin mai multe tipuri de terapii. Influenţa
terapeutică poate fi operantă dacă tratamentele sunt aplicate în fazele mai timpurii. Tipul de
terapie ca şi modul cum se aplică, trebuie să respecte particularităţile copilului autist, dar şi
personalitatea terapeutului. Cu pricepere, tact, înţelegere şi afecţiune, terapeutul, poate folosi
chiar şi manifestările patologice în actul recuperatoriu.

1
Baird, G. , Diagnosticul autismului, B.M.J. Nr.9/2003
 Printre tipurile de terapie, care pot fi folosite la autişti, sunt enumerate2:

A. PSIHOTERAPIA ÎN FAMILIE
Este necesară pentru ca aceasta să ofere condiţii care să favorizeze o evoluţie spre
normal. Terapeutul va explica dificultăţile, comportamentul, caşi atitudinea faţă de copilul
autist.
Familia trebuie ajutată să accepte copilul şi să evite ascundeea acestuia. Părinţii
trebuie să se detaşeze de preocuparea exclusivă asupra invalidităţii copilului pentru
diminuarea sentimentului vinivăţiei şi pentru evitarea căutării vinovatului.
E necesar să se organizeze şedinţe de psihoterapie cu membrii familiei, deoarece e
posibil ca membrii familiei să dezvolte tulburări nevrotice reactive, datorită existenţei
copilului (pentru evitarea dezagregării familiei).
Este important ca psihoterapeutul să proiecteze influenţa sa, în special asupra
membrilor familiei, cu cele mai puternice forţe şi valenţe afective.
Părinţii trebuie ajutaţi să manifeste3:
 toleranţă şi înţelegere faţă de copil;
 fermitate şi încredere în sine, calm şi hotărâre în formarea conduitei copilului;
 atenuarea cenzurii şi evitarea condiţiilor rigidizante;
 să ofere nu numai interdicţii, ci şi situaţii acţionale (ocupaţionale);
 constanţă în atitudinea faţă de copil şi nu exaltare sau desconsiderarea rezultatelor.

B. PSIHOTERAPIA DE GRUP
Grupul oferă condiţii pentru realizarea activităţii, ca şi posibilitatea formării relaţiilor
socio-afective.
Copilul autist, care în faza iniţială a activităţii ignoră prezenţa copiilor, poate lua act de
prezenţa acestora prin sonoritatea numelor acestora sau punându-I pe copii să cânte în faţa
autistului, ceea ce va determina orientarea atenţiei spre ei.
E bine ca psihoterapeutul să antreneze copilul în jocul copiilor sau în activitatea de
dramatizare a poveştilor.

C. TERAPIA OCUPAŢIONALĂ

2
Gherguţ, A. (2009) Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru cursuri şi examene de obţinere a gradelor
didactice, Ed. Polirom, Iaşi
3
www.didactic.ro
 Copilul va fi solicitat, permanent, într-un anumit tip de activitate. Aceasta presupune
ca profesorul terapeut să dovedească supleţe în muncă şi să adapteze, la capacităţile şi
interesele copilului, toate acţiunile organizate.

D. MELOTERAPIA
Terapia prin muzică, de asemenea, dă rezultate foarte bune când este făcută de un
specialist. Copiii care refuză să folosească limbajul, au adesea o voce frumoasă şi un auz
muzical bun. Relaţionarea terapeut-copil se poate realiza folosind o linie melodică. În acest
mod se pot transmite informaţii, se poate dezvolta memoria, ritmul şi chiar orientarea spaţio-
temporală. La bătaia într-un anumit ritm a terapeutului, copilul poate răspunde bătând şi el
în masă etc., realizând astfel un prim pas în comunicare, iar intervalele tonale ajută
orientarea spaţio-temporală

Muzica poate fi folosită pentru4:

 reducerea stării de agitaţie în timpul exerciţiilor logopedice (pe un fond muzical liniştitor);
 reducerea stării de agitaţie în timpul zilei;
 exersarea unor structuri fonetice, a unor cuvinte, propoziţii, poezii;
 exersarea activităţilor de gimnastică.

E. ART-TERAPIA
Această formă de terapie dă copilului şansa de a-şi explora posibilităţile de cunoaştere
şi autoexprimare, care pot depăşi capacitatea de comunicare cu altă persoană. Creând
copilului o stare de confort, stereotipiile verbale sau cele gestuale sunt transpuse în plan
concret. Folosirea culorilor indică starea dispoziţională a copilului, în momentul respectiv al
zilei şi permite o abordare terapeutică adecvată.

F. DRAMATIZAREA SAU TEATRUL DE PĂPUŞI

Pot fi folosite cu succes după ce copilul s-a familiarizat cu personajele, le-a acceptat şi
a început să le manevreze (fie şi în maniera sa stereotipă).

G. LUDOTERAPIA
4
Gherguţ, A. (2009) Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru cursuri şi examene de obţinere a gradelor
didactice, Ed. Polirom, Iaşi
 Terapia prin joc, în funcţie de vârsta copilului, poate fi folosită cu succes, permiţând
exersarea reciprocă, directă dintre copil şi terapeut. Relaţiile de reciprocitate se stabilesc în
ordine crescândă, cu implicare ascendentă, progresivă; de la exerciţii-joc cu părţile corpului
(degete, mâini, picioare), la jocul cu mingea etc. În aceste situaţii simple şi fundamentale,
copilul trebuie să stea în braţele celui cu care face exerciţiile, cu spatele lipit de pieptul
acestuia5.
Faţă de terapeut, exigenţele sunt mari: I se cere să facă dovada unei imaginaţii bogate,
pentru a putea inventa jocuri de două persoane; astfel sunt sporite şansele de reuşită ale
copilului (aşa cum jocul “puzzle” este rezolvat de autist cu multă precizie şi rapiditate, cu şi
fără model).

H. METODE DE STIMULARE SENZORIALĂ

A existat tendinţa de a interpreta autismul ca o tulburare particulară a percepţiei. Cert
este că sensibilitatea tactilă este cu totul modificată la copilul autist. Mulţi autişti sunt
extrasensibili la sunet şi atingere. În anumite circumstanţe, un copil autist poate fi subreactiv
la stimuli sonori sau tactili sau superactiv; mici mâncărimi pot deveni torturi; spălatul
copilului este un chin – ţinutul de mână determină, prin simţul tactil, un adevărat
bombardament asupra sistemului nervos, ceea ce duce, în final, la evitarea contactului.
Activitatea terapeutică are în vedere, în aceste cazuri, aplicarea cu atenţie a stimulilor
tactili şi vestibulari. Un efect al acestei stimulări este desensibilizarea sistemului tactil, care
atrage după el dezvoltarea vorbirii, afectivităţii, descreşterea conduitei stereotipe şi de
autorănire. Se folosesc, fie încurajări susţinute, fie non-intervenţia. Legănatul este folosit în
dezvoltarea vorbirii autistului. Legănatul în balansoar, de exemplu, stimulează sistemul
vestibular şi cerebelul. Răsucirea într-un scaun, de două ori pe săptămână, ajută la reducerea
hiperactivităţii şi vibraţiei nesatisfăcătoare, reducând mişcările stereotipe.
Hipersensibilitatea la atingere poate fi desensibilizată prin mângâierea blândă a capului
copilului cu diferite texturi ale vestimentaţiei.
Stimularea prin presiune profundă este, de asemenea, foarte calmantă şi uneori o oră
de tratament senzorial pe zi dă rezultate deosebite.
Pentru a se angaja în activităţi tactile, copiii sunt încurajaţi cu blândeţe, astfel încât, o
activitate, care iniţial era neplăcută, copleşitoare, poate deveni, gradat, plăcută, pe măsură ce

5
Gherguţ, A. (2009) Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru cursuri şi examene de obţinere a gradelor
didactice, Ed. Polirom, Iaşi
 sistemul nervos este desensibilizat. De exemplu, copiii care nu pot tolera periatul dinţilor pot
fi desensibilizaţi prin frecarea blândă în jurul gurii.
Stimularea tactilă este foarte importantă pentru copilul autist deoarece duce la
dezvoltarea sa şi se poate realiza printr-o terapie de întreţinere. Pentru desensibilizarea
tactilă se impun câteva precauţii din partea terapeutului6:
 să fie sensibil;
 să evite impunerea oricărei stimulări senzoriale;
 să evite ciufulirea părului sau mângâierea capului, fără o cauză anume;
 să evite gâdilarea sau alte atingeri uşoare;
 să evite atingerile întâmplătoare, neaşteptate şi în mod special, cele care vin din
spatele copilului;
 să evite participarea forţată la activităţi neplăcute pentru el (pictatul cu degetul,
spălatul dinţilor);
 să întrerupă orice activitate care determină dureri, grimase, frică, hiperactivitate
sau alte emoţii negative.
În scopul creării unei relaţii benefice, în sensul realizării acelei interacţiuni
indispensabile actului terapeutic, se recomandă următoarele strategii de lucru:
a) apropierea de copil, de preferat din faţă, decât din spate;
b) apropierea de copil, pe cât este posibil la nivelul ochilor;
c) explicarea intenţiei, înainte de a atinge copilul, folosind o metodă apropiată de comunicare
(semne, vorbe, picturi);
d) precedarea activităţii tactile de atingeri apăsate;
e) demonstrarea activităţii de către terapeut mai întâi pe el;
f) angajarea gradată a copilului în activitate, pentru a-I construi încrederea şi toleranţa;
g) dirijarea cantităţii de stimuli tactili, în timpul activităţii;
h) folosirea îmbrăţişărilor, ca întărire, dacă autistul răspunde favorabil la solicitările
terapeutului sau părintelui.
Totodată sugerăm formele de activitate care se pot exersa7:
a) îmbrăţişări ferme şi frecări pe spate;
b) rostogoliri pe iarbă (carpete, pături);
6
Mureşan, C. (2004) Autismul infantil. Structuri psihopatologice şi terapie complexă, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca

7
Gherguţ, A. (2009) Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru cursuri şi examene de obţinere a gradelor
didactice, Ed. Polirom, Iaşi
c) ascunderi şi căutări sub perne, paturi, etc.;
d) jocul “sandwich” – împachetări în perne (pături), cu aplicări de presiuni moderate;
e) târârea pe diferite suprafeţe, pe planuri înclinate sau cilindri (butoiaşe capitonate);
f) ţinerea fermă şi rotirea într-un scaun rotativ;
g) încurajarea mersului desculţ, atât în interior cât şi în afară;
h) încurajarea autocontrolului, în explorarea diferitelor materiale (nisip, orez, cremă de ras,
loţiuni, blănuri, perii);
i) atingerea cu presiune a feţei şi a zonei din jurul gurii;
j) împingerea, tragerea obiectelor “grele” în timpul unor jocuri, de-a excursia;
k) jocul “învârtirea cu aburi” – învârtirea sulurilor sau a mingilor medicinale peste copil, cu
presiune medie;
l) perne (jucării) vibratoare cu evitarea contactului cu zonele osoase;
m) jocul “de-a îmbrăcatul” cu diferite ţesături.