Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie
București

Relația dintre Eu și Supraeu

Referat

Profesori Coordonatori: Studenti:

Univ Dr Vasile Dem Zamfirescu Mihaela Matei (Rădoi) G4

Prof Univ Simona Reghintovschi An 2, semestrul 2

Mai 2020
Descoperirea inconștientului de către Freud pe baza unei experiențe psihoterapeutice a schimbat viziunea
existentă despre psihic, care din acel moment înainte nu va mai putea fi identificat cu conștiința.

Într-o istorie a decentrării concepției despre om, descoperirea inconștientului poate fi situată alături de teoria
coperniciană și de teoria evoluției din biologie.Așa cum, prin teoria coperniciană, pământul și implicit omul
pierde privilegiul de a se afla în centrul lumii planetelor, pământul devenind o planetă printre ele (...) tot
astfel în virtutea descoperirilor psihanalizei, Eul pierde privilegiul de a fi stăpân în propria casă (lumea
interioară), dovedindu-se că este adesea supus forței inconștientului, omniprezent în gândurile, acțiunile și
operele culturale.

Inițial, au existat două teorii despre psihic și structura sa.În prima teorie, menținută până în anul 1920,
psihicul era împărțit în trei instanțe: preconștient, inconștient și conștient.În cele trei sisteme există cenzuri
care controlează trecerea dintr-unul in altul.Spre deosebire de a doua teorie despre psihic, mult mai
alaborată, prima teorie, relativ mai simplă, pare să aibă ca obiectiv principal găsirea unui loc inconștientului,
care apare ca substantiv (instanță), în structura psihicului.În al doilea rând, separarea în instanțe din prima
teorie face inteligibil conflictul psihic , care se desfășoară între instanțe.1

Așadar, în cea de a doua parte a operei sale, de după 1920, Freud iși modifică viziunea asupra
inconştientului, acceptând alături de „inconştientul de jos“, produs de refulări, şi un „inconştient de sus“, un
inconştient alcătuit din norme culturale interiorizate afectiv în prima copilărie. Această instanţă superioară
este numită de Freud, supraeu. În ultima concepţie despre psihic a lui Freud, chiar eul avea o dimensiune
inconştientă.

Prin conştientizarea conţinuturilor psihice inconştiente, eul dobândeşte autonomia necesară îndeplinirii
rolului de instanţă de comandă şi control a personalităţii, reuşind să medieze între cerinţele realităţii externe
şi cerinţele realităţii interne (instincte, supraeu).

În 1923, Freud a scris cartea, The Ego and Id, descriind o nouă teorie cuprinzătoare asupra organizării
personalității. Însă el a formulat această teorie după o practică de 40 de ani, așa că aceasta a fost o
dezvoltare relativ târzie pentru Freud.

Ideile despre sine, eu şi supraeu au constituit o încercare de a descrie diviziuni importante ale psihicului.
Psihicul era conceput ca universul global al minții, în timp ce sinele, eul şi supraeul erau (pentru Freud)
diviziuni sau funcții ale psihicului.Freud a avertizat cititorii să-și amintească că sinele, eul şi supraeul nu
erau "persoane de sine stătătoare". Totuși, el a ținut să le reifice, să le trateze ca lucruri obiective și surse
de putere.Orice ar fi, sinele, eul şi supraeul sunt etichete. Freud le-a aplicat tiparelor comportamentale
umane iar multe dintre aceste tipare de comportament ne sunt familiare, indiferent de raportarea noastră
la teoria freudiană.

1
Vasile Dem Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană, Editura Trei, 2003
Freud a sugerat că aceste diviziuni ale psihicului au relații diferite cu conștiința și că ar putea fi forțe opuse.
O mare parte din scrierile lui Freud implică conflicte între sine, eu și societate, așa cum sunt reprezentate
în supraeu. O componentă a psihicului lui Freud este eul care e aproape echivalent cu simțul nostru de
identitate: cine credem că suntem.Eul nu era echivalent cu conștiința în schema lui Freud. El a
numit eul, agent de adaptare.Unele dintre aceste adaptări erau inconștiente (de exemplu, mecanismele de
apărare).Freud credea că o mare parte din activitatea eului are loc în afara conștiinței, în procesul de
selectare a gândurilor sau a impulsurilor care sunt acceptabile.

Freud a descris eul ca pe o componentă ce își extrage puterea din sine, în timp ce încearcă să-l controleze,
asemenea unui călăreț pe un cal. În această metaforă, calul reprezintă sinele: o sursă primordială de
energie, asemănătoare cu cea a animalului. Călărețul reprezintă eul. El poate fi slab sau puternic, stângaci
sau priceput.Dacă călărețul este necoordonat sau lipsit de pricepere, calul merge în orice direcție vrea el
și călărețul trebuie să țină de viața lui. Această imagine seamănă cu o persoană ale cărei impulsuri sunt în
afara controlului, slab coordonate de eu.Pe de altă parte, dacă călărețul este un expert, calul devine ca o
prelungire a voinței călărețului, făcându-l pe călăreț mai rapid și mai puternic decât un om care merge pe
jos. În mod similar, în opinia lui Freud, sinele furnizează energie brută, iar eul (dacă este priceput sau bine
controlat) folosește această energie în realizări remarcabile și pozitive.

Pentru Freud, un eu puternic pozitiv nu era același lucru cu faptul de a fi egoist, excesiv de mândru de sine,
infatuat. El însemna să poți rămâne în control în situații stresante sau să perseverezi în direcționarea
energiei către obiective pe termen lung, în ciuda problemelor pe termen scurt.

În schema lui Freud, eul nu este în întregime conștient. Mecanismele de apărare sunt considerate funcții
inconștiente ale eului, care funcționează pentru a apăra psihicul (sistemul mental general) împotriva
gândurilor și emoțiilor dureroase.Freud a spus că eul se dezvoltă în copilăria timpurie. Copiii mici descoperă
că impulsurile sinelui nu pot fi satisfăcute imediat. Principiul plăcerii produce frustrare.Pentru a obține ceea
ce doresc, copiii trebuie să învețe strategii raționale sau realiste și, uneori, trebuie să tolereze o întârziere
a satisfacției. O dată cu lucrarea Annei Freud din 1936, Eul şi mecanismele de apărare, teoria transferului
se îmbogăţeşte cu un nou element: nu numai impulsurile nesatisfăcute ale sinelui, cerinţele supraeului,
sunt transferate, ci şi mecanismele de apărare ale eului. În analiză, ele se manifestă ca rezistenţe şi de
aceea trebuie să fie analizate în primul rând.

Sexualitatea infantilă, se structurează într-una din instanţele majore ale psihicului uman, supraeul care
încorporează normele morale esenţiale pentru existenţa în cultură, după cum am sugerat anterior.

Educaţia sfincteriană, care reprezintă o a doua mare restrângere a surselor de plăcere infantile, nu trebuie
să înceapă prea devreme, aşa încât copilul să poată resimţi puterea pe care o are asupra celorlalţi (ceea
ce-i permite să recunoască existenţa acestora); de asemenea, ea nu trebuie să fie prea rigidă pentru a
preîntâmpina formarea unui supraeu tiranic.
În urma declinului complexului Oedip, se cristalizează supraeul, instanţă psihică prin care sunt interiorizate
interdicţiile fundamentale pentru existenţa în cultură: interdicţia incestului şi a agresivităţii îndreptate spre
părinţi. Parcurgerea etapei oedipiene marchează o nouă îngrădire a dorinţei umane. Paradisul pierdut al
primilor ani de viaţă rămâne definitiv în urmă: la traumatismul naşterii şi la frustrarea adusă de înţărcare şi
educaţia sfincteriană se adaugă acum interdicţia ca părinţii să fie obiect sexual pentru copil.

Odată cu dezvoltarea eului apare gândirea conștientă, rațională. Freud a numit-o procesul secundar de
gândire pentru că ea apare mai târziu în dezvoltare și asigură modificarea procesului primar de gândire,
care este similar celui al animalelor.

Freud a sugerat că procesul primar de gândire este dominat de principiul plăcerii, în timp ce procesul
secundar de gândire, controlat de eu și care se bazează pe realitate. Principiul realității este
abilitatea eului de a face planuri care să țină cont de realitate,prin negociere, chiar dacă aceasta ar însemna
amânarea sau negarea plăcerii.Supraeul a fost a treia funcție propusă de Freud. Cuvântul supra înseamnă
mai sus de, iar supraeul este ca un supraveghetor al psihicului, ce monitorizează activitatea și face judecăți
de valoare care ne determină să ne simțim buni sau răi în legătură cu comportamentul nostru.Freud
considera că învățăm principiile morale și valorile de la oamenii care au grijă de noi în copilărie, părinți sau
persoane de suport. Aceste valori sunt internalizate, iar rezultatul este supraeul care este responsabil atât
pentru mândrie, cât și pentru vinovăție. Din cauza acestei calități cu două direcții, psihanalistul Schecter s-
a referit la supraeul iubitor și persecutant.

Potrivit concepției lui Freud, supraeul este parțial inconștient. Am putea fi conștienți de părți din el, dar am
putea fi, de asemenea, surprinși de vinovăție sau de mândrie.

Psihanalistul Sigmund Freud, într-o metaforă faimoasă, a comparat psihicul cu un aisberg.Următoarea

diagramă se bazează pe metafora celebră a lui Freud.

Asemenea unui aisberg (a spus Freud), nouă zecimi din psihic sunt invizibile, scufundate în inconștient.
Sinele este complet inconștient, supraeul este în mare parte inconștient, iar eul este predominant
conștient, dar nu în întregime.

In cazul viselor, este exprimata existența a două categorii de vise. Mai întâi este vorba de ceea ce Freud
numeşte „visele de pedepsire“, însoţite de o neplăcere mai mică sau mai mare, în timp ce visele în care
dorinţele sunt realizate halucinatoriu sunt însoţite de plăcere sau sunt neutre emoţional. De fapt, susţine
Freud, şi aceste vise reprezintă realizarea unei dorinţe inconştiente, dar ea nu ţine de sine, de instanţa
instinctelor, ci de supraeu, de instanţa interdicţiilor culturale, care impune o pedeapsă pentru anumite
dorinţe neacceptate cultural.

Imediat după 1923, când apare studiul lui Freud Eul şi Se-ul, îşi croieşte drum ideea că sunt transferate şi
cerinţe ale Supraeului. Analizandul consideră că psihanalistul îl observă şi judecă din perspectiva unor
criterii morale severe.
Ca sentiment de vinovăţie inconştient, culpabilitatea se opune fericirii. Virulenţa sa derivă din faptul că nu
doar comportamentul condamnat cultural trezeşte vinovăţia, ci şi simpla intenţie.

Mai mult, cu cât o persoană este mai conformă la nivelul comportamentului cu normele morale, cu atât
sentimentul său de culpabilitate, provocat de intenţiile nerealizate, va fi mai puternic şi, consecutiv,
tensiunea internă, generatoare de nefericire, mai mare. După Freud, această paradoxală funcţionare a
psihicului se explică prin rolul jucat de agresivitate în formarea supraeului din timpul primei copilării. În
„Disconfort şi cultură“ citim: „…la început conştiinţa morală a luat naştere prin reprimarea unei agresiuni şi
se întăreşte apoi prin alte reprimări“. Cu alte cuvinte, frustrările pulsionale impuse de autoritate copilului
generează în acesta o agresivitate pe măsura frustrării, agresivitate care nu poate fi manifestată. În această
situaţie, copilul se va identifica cu agresorul, va prelua în sine autoritatea, care devine autoritate internă
(supraeu). Supraeul devine posesorul agresivităţii, care ar fi trebuit descărcată în exterior şi care, acum, va
fi orientată spre eu. Ulterior cristalizării supraeului, procesul se va repeta: cantitatea de agresivitate pe care
eul ar dori s-o îndrepte spre obiecte externe, dar se loveşte de bariere interne sau externe insurmontabile,
este preluată de supraeu şi reorientată spre eu.

Depresie și supraeu razbunator

„Un supraeu agresiv torturează si devalorizează purtatorul său.”

Depresia este urmarea unui conflict de agresiuni intrasistemice între o anumită reprezentanță a sinelui, și
anume supraeul și restul eului: „...Eul se predă, deoarece este urât și persecutat de supraeu în loc să se
simtă iubit.”2

Melancolia este o reacție la pierderea unui obiect al iubirii, și fată de care subiectul avea o atitudine
ambivalentă, iubindu-l și urându-l în acelasi timp.Melancolicul renunță la relația de obiect, dar se identifică
el insuși cu obiectul pierdut.

Manifestările cuprind suspendarea interesului față de lumea externă, a capacității de a iubi și a stimei de
sine, mergându-se pana la așteptarea delirantă a pedepsei.

S. Freud în « Doliu si melancolie » (1915) spune că « umbra obiectului cade astfel pe Eu, care poate fi în
acest caz judecat de o instanță specială ca un obiect abandonat. În felul acesta, pierderea obiectului se
transformă într-o pierdere a Eului, iar conflictul dintre Eu și persoana iubita se transformă într-o sciziune
între critica eului și eul modificat prin identificare » .

Pacientul depresiv, trebuie să înfrunte o pierdere imaginară și își îndreaptă întreaga agresivitate și
reproșurile pe care în mod firesc ar fi trebuit să le adresese obiectului pierdut, lui însuși.

2
Dietmar Stiemerling, 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei, Editura Trei 2006
Severitatea supraeului nu corespunde severității aflată de la tata sau mama, ci oglindește agresiunea pe
care el însuși a avut-o către tatăl sau mama și pe care a trebuit să o reprime.

Cu cât mai frecvent și mai intensiv este constrâns copilul în timpul fazelor foarte timpurii ale vieții sale,
datorită unor condiții nefavorabile în familie, cu atât va fi mai vizibil un comportament de reacții aversive,
cu potențial de agresivitate.

Supraeul sever și geneza lui

Dacă ordinele și interdicțiile adulților, regulile sociale și principiile morale sunt impuse prea devreme și prea
brutal, înainte să existe un “Eu suficient de matur”prin întrebuințarea forței, izolarea sau retragerea iubirii
(Cremerius 1977), Eul-ui nu-i mai rămâne decât să se supună.Agresivitatea educatorului este internalizată
de copil care va dezvolta un supraeu sever, ca într-o relație de sado-masochism (Supra Eul sadic, Eul
masochist) și trăirea unei “fericiri perverse”.

Eul devine slab, cu înaltă ambivalența, nehotărâre, fără creativitate, obediență, niveluri înalte ale anxietății,
își impune interdicția de a gândi, evitarea conflictelor, reprimarea criticii și a părerilor proprii, autolimitare,
refuzul de a-și cumpără lucruri necesare, mănâncă și bea cu economie, are o viață bogată în renunțări, își
reneagă dorința de admirație, afirmare, autoritate.Gândurile sale sunt: Fii sârguincios până la epuizare!, Fii
vârful în absolut tot ce faci!, Fă numai bine! Etc.

Soluții terapeutice posibile

În timpul transferului apar “ura și simpatia” în relația cu analistul care vor fi explicate de acesta din urmă
clientului.Se ajunge la copilăria analizandului, la dificultățile relației cu mama/tată și la furia reprimată de
cele mai multe ori când se simțea neînțeles, era abordat fără iubire, pedepsit pe nederept etc.

Pacientul învață să vorbească despre mania să, despre furia acumulată în diverse ocazii când a fost vitregit
de afecțiune și respect.Descoperă imaginea idealizată pe care a construit-o pentru părinți și față de care
simțea furie.Metafora analistului că “purtăm în noi mai multe suflete”, acceptarea părții din client până acum
respinsă, vizualizarea unui moment în care se comportă identic cu comportamentul mamei/tatălui sau,
acestea pot fi etape ale unei terapii psihanalitice care însoțește vindecarea.
Bibliografie
ZAMFIRESCU, D. V, (2015). Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana, Editia a patra revizuita
si completata, Editura Trei, Bucuresti

SIGMUND FREUD, 2017.Psihologia colectivă și analiza Eului – studiu introductiv de Lucian Pricop

SCHULTZ, D., (1986). Theories of Personality. Third edition, Wadsworth Inc. Belmont, California

STERN, D.N., SANDER, L.W., NAHUM, J.P., HARRISON, A.M., LYONS-RUTH, K., MORGAN, A.C.,
BRUSCHWILER-STERN, N. & TRONICK, E. (The Process of Change Study Group), (1998). „Non-
interpretive mechanisms in psychoanalytic therapy: the «something more» than interpretation”,
International Journal of Psychoanalysis, 79: 903-921.

STIEMERLING, D. (2006). 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei. Modele explicative ale psihologiei
abisale şi concepte terapeutice asupra depresiei nevrotice. Editura Trei, București.

ZLATE, M., (2000). Fundamentele psihologiei. Editura Pro Humanitate, Bucureşti.

REVISTA DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA Vol.4. No.1. Aprilie 2015.