Lucrare de seminar

Vartolomeu Stănescu, episcopul ortodox al

timpului său

Sustinator:
Pr. Barboselu Mihai-Liviu
Bartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului
 Episcopul Bartolomeu (Vartolomei) Stănescu s-a născut în
august 1875, într-un sat de pe malul Dunării, în Teleorman. Era
primul copil şi singurul băiat al părinţilor săi, care au mai avut trei fete.
La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată. Serios şi muncitor, şi-a croit
drum în viaţă numai prin efort susţinut şi prin puterea minţii. În 1888
intra cu cea mai mare medie la Seminarul Central din Bucureşti, iar
zece ani mai târziu repeta isprava la Facultatea de Teologie,
construindu-şi rapid renumele de student de excepţie.
Cunoştinţele temeinice, uşurinţa şi eleganţa cu care vorbea şi,
deopotrivă şi nu în ultimul rând naţionalismul curat îi impresionează
atât de puternic pe profesorii săi încât în noiembrie 1899, pe când nu
era decât în anul al doilea de studenţie, este invitat de Grigore
Tocilescu să ţină o conferinţă la Ateneu, cu prilejul comemorării lui
Mihai Viteazu.
Cu o putere de efort ieşită din comun, tânărul nu se limitează
doar la studiu, îmbinându-l cu acţiunea publica – este membru al
comitetului (naţional) de conducere studenţesc şi preşedinte al
Societăţii studenţilor teologi.
Îşi ia licenţa în 1905, cu lucrarea "Autenticitatea Cărţilor Sfinte
ale Noului Testament" (publicată în acelaşi an), stârnind regretul
comisiei de examen că Facultatea nu putea acorda titlul de doctor în
teologie, pe care absolventul l-ar fi meritat cu prisosinţă.
În vara aceluiaşi an intră în monahism, fiind hirotonit ierodiacon,
iar câteva luni mai târziu este trimis la Paris spre a sluji în Capela
Românească de acolo. Era un mod elegant de a-i asigura condiţiile
materiale pentru a-şi desăvârşi studiile.
Urmează, la Sorbona, cursuri de sociologie şi drept şi, în
paralel, frecventează Facultatea de teologie catolică şi protestantă. O
combinaţie perfectă de instituţii de învăţământ superior pentru a se
pune la curent cu creştinismul social, doctrină ajunsă pe atunci la
maturitate, născută din reacţia protestanţilor la excesele liberalismului
şi ale industrializării, şi cu doctrina socială catolică, iniţiată de
enciclica Rerum Novarum, din 1891, a papei Leon XIII,
care introduce principiile demnităţii persoanei umane, binelui comun,
subsidiarităţii şi solidarităţii.
În 1909, este chemat în ţară de episcopul Nifon al Dunării de
Jos pentru a ocupa postul de arhimandrit-vicar al Episcopiei. Este
hirotonit ieromonah şi înaintat la rangul de arhimandrit.
 În 1910 revine la Paris pentru a-şi trece licenţa în Drept. La
Sociologie lucrează la teza cu subiectul "La portée sociale du
principe d’autorité".
Spre sfârşitul anului 1911 este din nou chemat în ţară spre a i
se acorda titlul de arhiereu. Se retrage pentru 3 luni la Mănăstirea
Secu, din Neamţ, unde stă în meditaţii şi rugăciune. În aprilie 1912
este sfinţit în Catedrala Mitropolitană din Iaşi cu titlul de Arhiereul
Băcăoanul. O lună mai târziu este numit redactor la revista „Biserica
Ortodoxă Română“, iar în toamna aceluiaşi an devine Inspector
General al Seminariilor din ţară. O vreme, a fost şi egumen al Eforiei
Aşezămintelor Sf. Spiridon din Iaşi, care se ocupau de suferinzi şi
neputincioşi.
În 1913 este numit profesor titular la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, la catedra de Exegeza Noului Testament. Cursurile sale
erau frecventate de fruntea intelectualităţii vremii, Constantin
Rădulescu-Motru venind de câteva ori să-l asculte.
În 1913 îi apare lucrarea Scurte încercări de creştinism social,
ale cărei pagini introductive pot servi drept cheie pentru înţelegerea
duhului în care avea să acţioneze arhiereul Vartolomei în perioada
episcopatului său: „Împărăţia lui Dumnezeu […] destinată atât vieţuirii
cereşti, cât şi vieţuirii omeneşti a oamenilor, trebuie să înceapă a
domni şi pe pământ precum domneşte în Ceruri – zic reprezentanţii
acestei tendinţe –; pentru că, după cum omul ca individ n-a putut să
ajungă la mântuire decât prin întruparea în chipul lui a însuşi Fiului lui
Dumnezeu, tot aşa şi societatea omenească nu va putea să se
tămăduiască de relele de care suferă decât când va ajunge să se
întrupeze în ea Împărăţia lui Dumnezeu, pe care Creştinismul o arată
ca fiind întemeiată pe adevăr, pe dreptate, pe milă şi pe jertfa pentru
aproapele“ (p. V).
În anii ’20, împreună cu alţi câţiva teologi ortodocşi (Şerban
Ionescu, Vasile Gh. Ispir ş.a.) va înfiinţa Centrul de Studii Social-
Creştine, scoţând, între 1920 şi 1926, şi revista „Solidaritatea“.
În timpul războiului pleacă spre Moldova, aproape cu ultimul
tren. Îi cere în scris ministrului de Război, Vintilă Brătianu, să fie
trimis pe front pentru a le predica soldaţilor şi a-i îmbărbăta.
Solicitarea îi este refuzată, aşa că în noiembrie 1917 merge să
predea religia şi limba română la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din
Bogzeşti, o comună din apropiere de Roman – profesorul universitar
cu studii doctorale pariziene preda într-o şcoală primară şi
predica duminica (nu putea sluji, pentru că nu luase cu sine hainele
arhiereşti) într-o biserică de parohie!
În ianuarie 1919 este numit Locotenent de Episcop la Curtea de
Argeş. În această calitate înfiinţează Seminarul din Curtea de Argeş.
Pe 30 martie 1921, Parlamentul şi Sf. Sinod îl aleg episcop al
celei mari eparhii din România Întregită, Episcopia Râmnicului Noul
Severin, care cuprindea toată Oltenia.
Acţiunile şi iniţiativele cu caracter social ale episcopului
Vartolomeu au avut un singur scop, clar reprezentat mintal: întărirea
moralităţii şi culturii poporului prin toate mijloacele, dar mai ales prin
Biserică, ţelul şi totodată mobilul fiind sporirea contribuţiei la
cimentarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Venind în fruntea eparhiei, a găsit un cler dezorganizat, care se
mărginea numai la serviciile de cult. Şi-a spus că era nevoie de o
ofensivă pastorală viguroasă. De altfel, în toată România Întregită
Biserica simţea nevoia unei organizări solide, unitare, sub raport
cultural, misionar, administrativ şi economic.
Episcopul Vartolomei şi-a spus că se impunea crearea unei
organizaţii a preoţimii care să îmbine iniţiativa şi libertatea de acţiune
cu autoritatea, controlul şi stimulul episcopal.
Organizaţia aceasta, care a revoluţionat mijloacele de
pastoraţie de până atunci, avea să se nască în luna mai 1923, sub
numele de Societatea Preoţească Renaşterea.
În vederea regenerării societăţii, nu numai sub aspect religios,
dar şi cultural şi social, centrul de acţiune a fost stabilit, conform
principiului subsidiarităţii, la nivelul parohiei.
„Renaşterea“ cuprindea comitete culturale care organizau
şezători, lecţii de catehizare, înfiinţau biblioteci şi coruri parohiale.
Spre luminarea minţii şi înnobilarea sufletului, scotea şi o „foaie“,
„Creştinul ortodox“.
Acţiunile culturale înnobilează mintea, dar nu pot coborî în
inimă dacă nu sunt însoţite şi de opera de moralizare. S-au creat, de
aceea, în cadrul Societăţii Renaşterea, Sfaturi moralizatoare, formate
din enoriaşi care constituiau un model de conduită şi de frumuseţe
spirituală.
Pentru o ai buna intelegere a obiectivelor Societăţii Renaşterea
prezentăm pe scurt principalele ei obiective:

a) cultivarea pe plan teologic şi social a preoţimii printr-un cât

mai strâns contact cu cartea şi prin folosirea, colectiv, a experienţelor
şi iniţiativelor individuale probate;
b) un plan uniform şi unitar de acţiune socială a clerului;
c) culturalizarea, evanghelizarea şi moralizarea satelor şi
oraşelor prin fapte şi înfăptuiri;
d) cultivarea simţământului de solidaritate între preoţi, pe de o
parte, şi între preoţi şi popor, pe de altă parte;
e) crearea de venituri proprii preotului, individual, şi preoţimii, în
general, pentru sprijinirea celor în suferinţă, încurajarea celor
merituoşi, pentru înlesnirea operei sociale ce avea de înfăptuit şi,
eventual, de a se susţine singură când vremurile i-ar fi potrivnice;
f) apărarea prestigiului Bisericii şi preoţimii, fie colectiv, fie
individual.
Aproape fiecare parohie avea bibliotecă pusă la dispoziţia
credincioşilor, cor bisericesc, cantină pentru săraci, organiza
conferinţe sau şezători. Preoţii se perfecţionau în cadrul cercurilor
parohiale. Fondurile pentru activitatea socială a Bisericii proveneau în
mare parte din resurse proprii.
Iniţiativele spirituale sunt însă imposibile fără o bază materială
pe care să se sprijine.
Preoţimea trebuia, de aceea, organizată şi economic, în baza
principiului solidarităţii.
Concretizarea a luat forma instituţiilor financiare şi căminelor
preoţeşti de la nivelul fiecărui judeţ al Eparhiei.
Dincolo de pastoraţie, preotul este şi el om ca toţi oamenii, cu
trebuinţe zilnice. Atunci când trăieşti strâmtorat financiar, soluţia
pentru a face unele achiziţii de valoare medie sau mare este creditul,
contractat, atunci ca şi acum, de la bănci laice. La dobânzile
exagerate, copleşitoare impuse de bancheri se adăuga ştirbirea
prestigiului preoţesc.
De asemenea, vlădica Vartolomeu a iniţiat întemeierea
băncilor populare ale preoţilor, în cadrul sistemului cooperatist cu
capitalul subscris exclusiv de feţe bisericeşti , prin intermediul cărora
s-au asigurat bani, atât pentru preoţii bătrâni sau aflaţi în nevoie, cât
şi pentru a finanţa cantinele sociale sau alte activităţi. În dezvoltarea
acestui sistem, un rol deosebit l-a avut preotul Ioan Marina, viitorul
patriarh Justinian.
Pentru a ne face o idee despre succesul şi anvergura acestei
iniţiative, să urmărim situaţia pe anul 1935 a celor 5 bănci clericale
ale Eparhiei (pentru a face mai grăitoare cifrele, să menţionăm că
salariul unui învăţător era de circa 4.500 de lei):
 1. Banca clerului vâlcean, „Ajutorul“, prima înfiinţată, avea un
capital social de 2,010.956 lei, împrumuturi în valoare de 3,218,039
lei şi depuneri spre fructificare de 1,149,042 lei.
2. Banca clerului mehedinţean, din Turnu Severin, avea
2,133,000 lei capital subscris (din care 1,464,720 lei vărsat),
2.210.070 lei împrumuturi şi 1,113.548 lei depuneri spre fructificare.
3. Banca clerului doljean, „Sprijinul“, cu un capital subscris şi
vărsat de 502.250 lei, împrumuturi în valoare de 1,013.600 lei şi
depuneri spre fructificare de 480.350.
4. Banca populară „Clerul Gorjan“, cu un capital social de
2.460.000, depuneri spre fructificare de 993,005 şi ajutoare în valoare
de 38,860.
5. Banca clerului Romanaţean, înfiinţată cu numai un an şi ceva
în urmă, avea un capital social de 187.750 lei, împrumuturi în valoare
de 607.320 lei, depuneri spre fructificare de 52,223 lei.
În total, băncile populare preoţeşti aveau un capital social de
7.293.956 lei şi acordaseră numai în anul 1935 împrumuturi în
valoare totală de aproape 7.500.000 lei, adică echivalentul a 1666 de
salarii lunare de învăţător. Nu ştim ce s-a ales de aceste bănci
populare, dar se poate banui. Cert este că marele capital, care a
erupt spre sfârşitul anilor ’30 în România nu putea privi cu ochi buni
un sistem de bănci populare, iar comuniştii cu atât mai puţin.
Marile realizări ale PS Vartolomeu au fost umbrite de
numeroasele conflicte cu oamenii politici locali. Punctul de plecare a
fost gestul episcopului de a retrage banii episcopiei de la băncile
patronate de partidele liberal şi ţărănesc şi de a-i depune la o bancă
a Bisericii. Faptul a nemulţumit profund, mai ales că atunci criza
economică era în plină manifestare, iar aceste bănci aveau nevoie de
banii episcopiei pentru a supravieţui. În consecinţă, a fost atacat atât
în presă, cât şi în parlament, prin interpelări ale deputaţilor din
Oltenia. Principalele acuze erau proasta gestionare a fondurilor
episcopiei şi vânzarea funcţiilor de preot, adică fapte pentru care un
episcop putea fi caterisit. Numeroasele controale financiare efectuate
n-au arătat nici o încălcare a legii, iar acuzaţia de vânzare a posturilor
de preoţi s-a dovedit la fel de lipsită de fundament.
Reacţia episcopului vâlcean în faţa acestor şicane i-a surprins
pe oamenii politici, anume decizia ca preoţimea să iasă din cadrele
partidelor politice. În cadrul conferinţei clerului din Oltenia din 11
noiembrie 1935, primul punct al ordinii de zi a fost: „măsuri de luat,
sub formă de sancţiuni, faţă de toţi preoţii care au rămas de aci
înainte în partidele politice“. Acestea erau:
a) înlăturarea din băncile preoţeşti, cu restituirea sumelor
depuse şi achitarea împrumuturilor;
b) retragerea avantajelor oferite de societatea „Renaşterea“,
căminul cultural, sanatoriul;
c) nealegerea în nici unul din comitetele de reprezentare ale
societăţii sau în alte comisii în viitor;
d) pierderea rangurilor bisericeşti;
e) pedepsirea anuală pentru tot timpul cât vor rămâne în
partidele politice, cu oprirea din serviciu şi reţinerea salariului pe o
lună, la care se adaugă încă o lună de pocăinţă la Schitul Frăsinei -
Vâlcea.
Pe de altă parte, partidele politice trebuiau să recunoască
secţiunilor judeţene preoţeşti dreptul de a-şi avea câte un
reprezentant în Cameră şi Senat, pentru apărarea intereselor acestei
categorii. Mandatul urma să se acorde şi să se retragă de către
aceste secţiuni. Dincolo de insolitul gestului, dincolo de interesele
personale ale episcopului în această acţiune, rămâne actul foarte
curajos de a pune stavilă unor gesturi ale politicului care impietau
autonomia bisericii.
Rolul Bisericii, scria episcopul Vartolomei în Produsuri sufleteşti
şi realităţi verificate (antologie de texte apărută în 1934), este de a
păstra unitatea sufletească a rasei şi de a produce în popor cât mai
multă moralitate. Mai au acest rol şi legea, şcoala, justiţia şi
interesul economic, dar Biserica poartă răspunderea cea mai mare.
Altă iniţiativă cu caracter economico-social venită în sprijinul
preoţilor din eparhia păstorită de episcopul Vartolomei s-a
materializat în crearea căminelor preoţeşti, care ofereau
găzduire în condiţii decente şi la un preţ avantajos feţelor bisericeşti
venite cu treburi în capitalele de judeţ. Adevărate clădiri
multifuncţionale, căminele găzduiau şi Protoieria, banca
preoţească, bibliotecile şi sălile de conferinţe, cu efect benefic asupra
costurilor fiecărei instituţii în parte.
Cu spiritul pătrunzător care îl ajuta să identifice cu precizie
problemele şi cu talentul de a imagina pârghiile cele mai potrivite
pentru soluţionarea lor, calităţi dublate de un admirabil spirit
organizatoric, episcopul Vartolomei a priceput că nimic din ceea ce
trebuia să se facă nu putea fi atins dacă jumătatea din Biserică
reprezentată de urmaşele Evei rămânea exclusă ori indiferentă. Prin
urmare, a avut iniţiativa creării Societăţii Evanghelice a Doamnelor şi
Domnişoarelor din Eparhia Olteniei, în care intrau doamnele
preotese, alături de doamnele institutoare şi învăţătoare. Scopul
Societăţii, aşa cum era definit în statut, viza:
– îngrijirea sănătăţii prin măsuri igienice şi prin folosirea
învăţăturilor şi virtuţilor creştine;
– sprijinirea reciprocă a bărbaţilor şi femeilor Olteniei în toate
muncile economice, culturale şi religioase, educative şi morale;
– asistenţa socială a creştinilor ortodocşi neputincioşi;
– refacerea morală a puşcăriaşilor, cerşetorilor, vagabonzilor şi
prostituatelor;
– lupta împotriva alcoolismului şi jocurilor de noroc;
– sprijinirea tinerilor valoroşi pentru a-şi putea continua studiile.
Una dintre ultimele cărţi publicate de episcopul Vartolomei va fi,
de altfel, intitulată "Femeia ca factor social" (ed II, 1936).
În anul 1938, episcopul Vartolomei cere un concediu de 2 ani, după
care se pensionează şi se retrage la mănăstirea vâlceană Bistriţa, de
unde va trece la Domnul în 1954.
Opera scrisă a episcopului Vartolomei al Râmnicului, om la
înălţimea timpului său, aşteaptă să fie reeditată, iar lucrarea lui
practică să fie cercetată.
Casa şi cavoul Episcopului Vartolomeu Stănescu de la Bistriţa.
Bibliografie:

- Anuar pe anii 1921-1925 al Eparhiei Râmnicului Noul Severin,

Editura Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1924.

- Pr.Prof.Univ.Dr. Mircea Păcurariu - Dicţionarul Teologilor Români,

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

- "Darea de seama asupra activitatii culturale si religioase din Eparhia

Ramnicului Noul-Severin", 1925, pag 54-82.