CAPITOLUL VII – CORUPȚIA

ȘI PLAGIATUL

Prof.univ.Dr. Mohammad JARADAT

Conf.univ.Dr. Maria-Daniela PIPAȘ
CORUPȚIA

• După Daniela Sarpe și colab. - Standarde de integritate în

învățământul universitar, 2011, Corupţia reprezintă, în
general, ”orice act de folosire a puterii publice în interes
personal”.
• Ca act antisocial, corupţia este frecvent întâlnită în
societate şi este deosebit de dăunătoare deoarece
favorizează interesele unor particulari, afectând interesele
colective prin comiterea unor fapte, cum ar fi:
✓ însuşirea, deturnarea şi folosirea resurselor publice
în interes personal;
✓ ocuparea unor funcţii publice prin relaţii
preferenţiale;
✓ încheierea unor tranzacţii prin eludarea normelor
morale şi legale ş.a..
CORUPȚIA
• Corupţia vizează un ansamblu de activităţi imorale, ilicite,
ilegale realizate atât de indivizi cu funcţii de conducere sau
care exercită un rol public, cât şi de diverse grupuri şi
organizaţii, publice sau private, în scopul obţinerii unor
avantaje materiale sau morale sau a unui statut social
superior prin utilizarea unor forme de constrângere, şantaj,
înşelăciune, mituire, cumpărare, intimidare.
Printre cauzele care favorizează apariţia corupţiei autorii
enumeră următoarele:
✓ slăbirea autorităţii statului datorită ineficienţei
instituţiilor acestuia;
✓ degradarea nivelului de trai al populaţiei;
✓ lipsa unor valori sociale, însoţită de alterarea
respectării principiilor morale;
✓ lipsa reformelor, la nivel instituţional şi legislativ,
care să fie în concordanţă cu evoluţiile socio-
economice.

În scopul combaterii acestui fenomen a fost elaborate

Strategia naţională privind prevenirea şi combaterea
corupţiei în sectoarele vulnerabile şi administraţia publică
locală (2008-2010) care subsumează o serie de principii, a
căror respectare este esenţială pentru realizarea unui
administraţii publice modern.
În ceea ce privește cadrul juridic de combatere a corupției și de
asigurare a integrităţii în România, acesta se structurează pe două
paliere: administrativ şi penal.

1. Palierul administrativ, cuprinde reglementări care să asigure

un anumit grad de disciplinare a comportamentului personalului
care activează în sectorul public şi nu numai, astfel:
➢ Ordonanța de urgență nr. 57 din 3 iulie 2019 privind
Codul administrativ, Publicat în Monitorul Oficial cu
numărul 555 din data de 5 iulie 2019
➢ Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004 privind protecţia
personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi
din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii
publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1214 din
17/12/2004;
➢ Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile
de interes public - cu completari si modificari ulterioare
➢ Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa
decizională în administraţia publică – Republicată -
Republicată în temeiul art. II din Legea
nr. 281/2013 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în
administraţia publică, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 679 din 5 noiembrie 2013, dându-se
textelor o nouă numerotare.
➢ Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei – cu
modificari ulterioare
2. Palierul penal, cuprinde reglementări care încriminează faptele
de corupţie, precum:
➢ Codul Penal din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009),
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 510 din data
de 24 iulie 2009, sancționează următoarele fapte:
➢ Luarea de mită (Art. 289) - Fapta funcţionarului public
care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se
cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori
întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act
contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică ori de a exercita profesia sau activitatea în
executarea căreia a săvârşit fapta.
➢ Darea de mită (Art. 290) - Promisiunea, oferirea sau darea de
bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se
pedepseşte cu închisoarea.
➢ Traficul de influenţă (Art. 291) - Pretinderea, primirea ori
acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau
indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o
persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are
influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act
contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea.
➢ Cumpărarea de influenţă (Art. 292) - Promisiunea, oferirea
sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul,
direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să
se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public,
pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui
act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
LEGEA nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie - Publicată în Monitorul Oficial
cu numărul 219 din data de 18 mai 2000 – cu modificari ulterioare -
a introdus sancţionarea unor fapte din sfera economică, fapte
anterior neincriminate şi care se constituiau în portiţe de generare a
corupţiei. Sunt astfel sancţionate:
✓ stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de
valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor
economici la care statul sau o autoritate a administraţiei
publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de
privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau
lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori
a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor
publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de
executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere,
de administrare, de gestionare, de executare silită, de
reorganizare ori lichidare judiciară;
✓ acordarea de subvenţii cu încălcarea legii sau neurmărirea,
conform legii, a respectării destinaţiei subvenţiilor;
✓ utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru
care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a
creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să
fie rambursate din fonduri publice.
✓ influenţarea operaţiunilor economice ale unui agent
economic de către cel ce are sarcina de a-l supraveghea, de a-l
controla sau de a-l lichida;
✓ efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ,
incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o
îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii
financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei,
atribuţiei sau însărcinării sale;
✓ folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii
ce nu sunt destinate publicităţii ori permiterea accesului
unor persoane neautorizate la aceste informaţii;
✓ fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere
într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul
unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi
influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori
pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se
pedepseşte cu închisoare
Infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Legea 78/2000 a introdus de asemenea serie de prevederi referitoare la
fondurile Uniunii Europene. Astfel sunt sancţionate special ca fapte de
corupţie, falsul şi uzul de fals prin care se obţin pe nedrept fonduri
europene precum şi fraudarea acestor fonduri chiar în cazul în care ele au
fost obţinute în mod legal.

Dată fiind importanţa acestor fonduri pentru economia naţională şi

necesitatea unei bune şi corecte absorbţii a lor este sancţionată şi
fraudarea din culpă (greşeală, neatenţie) a acestor fonduri.
 PLAGIATUL
Este plagiatul cea mai mare problemă morală a mediului
universitar? Da. Și nu numai a celui românesc, chiar dacă acesta
din urmă a fost subiectul investigațiilor etice ale revistei
Nature, cea mai importantă publicație științifică din lume. Nu în
orice zi un prim-ministru, fost cadru universitar și procuror,
este deconspirat ca plagiator al lucrării sale de doctorat în
drept.

Plagiatul est doar un mod în care poți produce o fraudă

academică, dar este cel mai însemnat. Până acum, sunt mai
dese cazurile de plagiat decât cele de falsificare a datelor.
 PLAGIATUL

Nu întotdeauna plagiatul a fost ceva condamnabil moral,

cu atât mai puțin legal.

El a devenit o problemă de-abia când s-au împlinit două

condiții:
1.s-a constituit instituția autoratului, adică oamenii au fost
recunoscuți în funcția lor de autori;
2.când lumea universităților și cercetării s-a dezvoltat,
devenind una a hiperspecializării și publicării intensive de
articole și cărți, o lume bazată pe aplicații de finanțare.
A încerca să definești plagiatul nu pare foarte greu. Cu toate
acestea, diversitatea practicilor, exprimată chiar prin
sintagma „cultura copy/paste”, ar trebui să ne facă atenți
spre a nu scăpa din vedere „asemănările de familie” (cum
le-ar numi Ludwig Wittgenstein), adică gradele de
apropiere sau depărtare între plagiate.

Definiția apare într-o singură lege românească, 206/2004,

la art. 4, alin. 1, lege care privește buna conduită în
cercetarea științifică: „Plagiatul – expunerea într-o operă
scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date,
ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din
opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor
autori, fără a menționa acest lucru și fără a face
trimitere la sursele originale”.
Așa cum s-a mai observat, legea nu ar putea să-i vizeze și pe
studenții din ciclurile de licență sau master, ci doar pe cei
care lucrează deja ca profesori și cercetători. Nici cei din alte
cicluri educaționale sau școli preuniversitare nu sunt vizați.
Mai poate fi rezolvată problema atunci când practica e deja
curentă, încetățenită printre oameni?

Definiția ne lasă să credem că plagiatul s-ar reduce doar la

preluarea în propria operă (semnată, asumată) a unor
elemente intelectuale (de la text integral la concepții, teorii
sau rezultate etc.), fără a recunoaște sau fără a recunoaște
adecvat, că provin dintr-o lucrare sau operă a unui alt autor.

Acest lucru lasă „portițe deschise” unor forme mai complexe

de plagiat, care se pot realiza cu recunoașterea adecvată a
contribuției altcuiva.
Totodată, din definiție nu putem afla dacă plagiatul presupune o intenție
sau nu. E posibil ca acesta să fie făcut și din ignoranță sau dintr-o eroare de
documentare.

Stabilirea intenției este necesară pentru a face diferența între cazurile în

care responsabilitatea revine integral celui care a înfăptuit plagiatul sau în
care ea poate fi împărtășită. De exemplu, nu e drept să facem responsabili
doar elevii sau studenții pentru referatele lor copiate din surse online dacă
profesorii nu le explică normele de scriere, citare și trimitere la alți autori.
Oamenii au nevoie de recunoaștere și respect pentru a trăi
împreună cu ceilalți. În lumea universitară aceasta se
traduce și prin a da credit muncii intelectuale.

Un plagiat este o ofensă adusă cunoașterii (fiind o

desconsiderare a procesului prin care ajungem să
cunoaștem, să fim „învățați”, profesioniști, și o lipsă de
respect pentru adevăr), dar rămâne riscant moral și dintr-
un alt motiv.

Cu multă atenție, plagiatele pot fi detectate, evaluate și

astfel marcate, apoi îndepărtate, încât să nu
„contamineze” ariile disciplinelor științifice și circuitul
ideilor.

Autoratul necesită respect față de sine și încredere în

capacitățile tale de a crea și a descoperi, pe cont propriu,
lucruri relevante celorlalți. Plagiatul pare a fi tocmai
contrariul.
În concluzie putem aprecia că plagiatul este (susțin Constantin
Vică, Emanuel Socaciu și Toni Gibea în Cursul de Etică și integritate
academica, apărut in anul 2018)

✓o formă de fraudă sau minciună. În acest caz argumentul

care se aduce împotriva sa este atât de natură deontologistă,
făcând apel la imperativul „nu trebuie să-i păcălești pe ceilalți”
(pentru că le-ai încălca demnitatea), cât și de natură
consecinționistă: efectul pervers al plagiatelor este un climat
general de confuzie și neîncredere;

✓ o formă de furt. Aici argumentul trebuie să fie mai subtil:

plagiatorul nu îl deposedează pe cel plagiat de un bun, prin
copiere, dar îl introduce, prin preluare, într-o relație atât de
exploatare, cât și de alienare cu obiectul său intelectual. Munca
altcuiva a fost exploatată și, prin neacordarea creditului moral,
a fost și înstrăinată. Cu alte cuvinte, ce a pierdut autorul plagiat
e o parte din identitatea sa, nu din profiturile sale.
✓ o formă de corupție. Se spune, în glumă, că pentru un plagiat e
nevoie de minim doi. Un editor trebuie să închidă ochii sau să fie
incompetent pentru a lasă un text plagiat să fie publicat. În
universitate, e vorba de coordonator și student, sau de unii
colegi. Plagiatul tolerat de coordonator sau profesor îi corupe
moral pe studenți;

✓ un rezultat al neînțelegerii libertății și autonomiei

academice.