Sunteți pe pagina 1din 35

Cuvânt înainte

Teologia Liturgică este disciplina teologiei practice care se ocupă cu


studiul metodic şi sistematic al cultului divin public al Bisericii Creştin
Ortodoxe. Aşadar, obiectul de studiu al acestei discipline este cultul înţelegând
„totalitatea actelor, a formelor şi a rânduielilor întrebuinţate de Biserică prin care
ea cinsteşte pe Dumnezeu şi pe sfinţi şi prin care, totodată, împărtăşeşte
credincioşilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu”1. Liturgica, este termenul tehnic
care defineşte ştiinţa cultului divin public; acest termen nu derivă din cuvântul
cult, ci de la cel de Liturghie. Astăzi, prin acest termen – Liturghie în chip
curent înţelegem serviciul divin în timpul căruia se face sfinţirea darurilor şi
împărtăşirea credincioşilor cu ele. Cuvântul Liturghie ca obiect al Liturgicii
trebuie luat în vechiul său înţeles larg de cult. Această denumire de Liturgică
dată disciplinei teologice care se ocupă cu studiul cultului se justifică prin faptul
că Sfânta Liturghie este centrul şi inima cultului ortodox. Teologia Liturgică este
o disciplină cu caracter expozitiv sau teoretic, ea studiind tot ceea ce se referă la
cultul Bisericii Ortodoxe – origine, istorie, evoluţie, legi şi principii de
funcţionare, explicarea lui. Ea este o teorie a practicii liturgice; nu trebuie
confundată nici cu Tipicul (care se limitează la expunerea rânduielilor
serviciului divin de azi), nici cu Practica Liturgică, ritualul sau ritualistica (care
urmăreşte să formeze buni liturghisitori care îndeplinesc corect şi exact
ceremonialul sau rânduielile sfinte ale serviciului divin).
Teologia Liturgică ne prezintă o înţelegere teologică a cultului. Ca
disciplină distinctă în cadrul învăţământului teologic, cu expunere metodică şi
sistematică, Liturgica apare pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul
veacului al XIX-lea. Întrucât exercitarea funcţiei sacramentale sau sfinţitoare a
preoţiei constituie cea mai de seamă obligaţie sau datorie a preotului Liturgica
îşi găseşte locul de obicei în secţia practică a teologiei, alături de Catehetică,
Omiletică, Drept Bisericesc şi Pastorală; grupare sau aşezare bazată pe
exercitarea în practică a celorlalte două funcţii ale preoţiei: cea didactică sau
învăţătorească, şi cea păstorească sau de conducere. Dar Liturgica nu are numai
o latură practică, ci şi una istorică, alta exegetică, alta doctrinară. Cele mai
strânse legături le are Liturgica mai întâi cu Dogmatica şi Morala, cultul având
rădăcini adânci în învăţătura de credinţă şi în trăirea religioasă creştină, cultul
fiind expresia învăţăturii de credinţă, prin el făcându-se fixarea şi explicarea
doctrinei Bisericii. De aceea, „sarcina Teologiei Liturgice constă în a oferi o

1
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 11
bază teologică pentru explicarea cultului şi a întregii tradiţii liturgice a
Bisericii”2.
Cele două izvoare ale Revelaţiei Dumnezeieşti, Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie nu pot fi deduse pur şi simplu numai din texte şi dovezi, oricare ar fi
ele, biblice, liturgice, patristice şi dogmatice. „Prin folosirea izvoarelor într-un
mod prea mult simplificat Dogmatica omite în mod frecvent partea esenţială a
cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfintei Tradiţii şi cade în eroarea unilateralităţii.
Pentru a le folosi cum se cuvine Dogmatica trebuie să accepte mărturia
Scripturii şi a Sfintei Tradiţii nu în forma textelor, ci în deplinătatea şi
interrelaţionarea semnificaţiei lor teologice. Astfel între Scriptură ca text şi
folosirea sa în Dogmatic stă Teologia Biblică, iar între cult ca fapt şi folosirea
lui în Dogmatică stă Teologia Liturgică”3.
Locul Teologiei Liturgice în ansamblul teologiei şi mai ales raportul ei cu
Dogmatica şi cu Dreptul Canonic a fost magistral definit de teologul apusean S.
Bäumer: „Hristos este învăţător, Mare Preot (Arhiereu) şi Păstor (Împărat).
Biserica, în virtutea acestui oficiu, are o întreită activitate: ea crede şi învaţă, ea
se roagă şi sfinţeşte (jertfeşte), ea împărăţeşte şi conduce. Ştiinţă sacră
(îndeobşte socotită ca sacra doctrina a teologiilor din vechime despre Ecclesia
docens et credens – şi obiectul respectiv este Dogmatica; ştiinţa despre Ecclesia
orans et sanctificans (Biserica rugătoare şi slujitoare) este Liturgica. Ştiinţa
despre Ecclesia regens et gubernans (Biserica conducătoare) este Dreptul şi
Pastorala”4.
În tradiţia Bisericii avem multe mărturii concludente ce relevă
interdependenţa dintre Dogmatică şi Liturgică. Au fost momente în care cultul
divin a fost singurul izvor al dogmei ca mod de exprimare a ei. Exemplu: până la
Sinodul I Ecumenic în secolul al IV-lea, Biserica prin formulele doxologice
liturgice de la taina Sfântului Botez, a Cununiei şi a celorlalte Sfinte Taine, ea
Biserica folosea şi mărturisea deofiinţimea sau consubstanţialitatea Tatălui cu
Fiul: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Teologia Liturgică aşadar, este alături de celelalte discipline teologice, dar
în acelaşi timp este o disciplină teologică de sine stătătoare cu propriul ei subiect
– tradiţia liturgică a Bisericii. „Fără Teologia Liturgică înţelegerea credinţei şi
doctrinei Bisericii noastre este sortită să rămână incompletă”5.
Părinţii Bisericii au definit unitatea dintre unitatea de credinţă a Bisericii –
Dogmatica şi cultul Bisericii prin expresia teologică „Lex credendi est lex
orandi” şi „Lex orandi lex est credendi”.
Pentru toate acestea ne-am propus să ne aplecăm în lucrarea de faţă
intitulată Elemente de Teologie Liturgică asupra formelor cultului Bisericii
2
Alexander Schmemann, Introducere în teologia Liturgică, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, p.
57
3
Ibidem, p. 59
4
Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 14
5
Alexander Schmemann, op. cit., p. 60

1
noastre ca expresie a învăţăturii de credinţă, regăsit în Sfintele Taine, ierurgiile
Bisericii şi nu în ultimul rând asupra celeia care dă numele obiectului acestei
cercetări, Sfânta Liturghie.

Introducere. Sfintele Taine în general

După învăţătura Bisericii Ortodoxe „mântuirea nu se finalizează în


moartea lui Hristos pe cruce ca echivalent juridic al jignirii ce a adus omenirea
lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos Cel Răstignit şi înviat cu oamenii ce cred
în El, pentru ca şi ei să poată muri păcatului şi învia”6. Îndreptarea, sfinţirea şi
mântuirea omului se înfăptuiesc în Biserică care este Trupul Lui, „plinirea celui
ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni I, 23).
Pe baza acestei învăţături Biserica acordă Sfintelor Taine un loc aparte în
iconomia mântuirii ca mijloace prin care se înfăptuieşte această unire a
oamenilor cu Hristos. „Între Sfintele Taine şi Biserică este o legătură fiinţială
dată de Hristos însuşi care a întemeiat şi instituit prin jertfa şi învierea Sa
Biserica şi tainele ei în care lucrează Duhul Sfânt care face prezent pe Hristos
atât în Biserică, cât şi în Taine şi în cuvântul Scripturii”7.
Concepţia despre Taine a Bisericii Ortodoxe are la bază credinţa în
„puterea lucrării duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui
om, prin mijlocirea trupurilor şi a materiei între ele, în ambianţa Bisericii ca trup
tainic al lui Hristos”8. Nicio Taină nu se săvârşeşte singură cu sau fără materie,
cu sau fără cuvinte rostite sau gesturi săvârşite. „Nu materia şi nici cuvintele
rostite sau gesturile săvârşite luate în sine însele constituie Taina ci ea se
constituie în întâlnirea în credinţă a celor două persoane în ambianţa Bisericii
plină de Duh Sfânt şi în atingerea trupească între cele două persoane, odată cu
mărturisirea prin cuvinte a acestei credinţe a lor; a uneia care săvârşeşte Taina şi
a alteia care o primeşte”9.
Dumnezeu lucrează asupra creaţiei în realitatea ei vizibilă, aceasta fiind
baza generală a Tainelor Bisericii. „Înţelesul general al Tainei este unirea lui
Dumnezeu cu creatura. Cea mai cuprinzătoare Taină în acest înţeles este unirea
lui Dumnezeu cu întreaga creaţiune. Aceasta e o Taină care cuprinde totul. Nu e
nicio parte a realităţii care să nu se cuprindă în această taină”10.
Toată această unire începe cu actul creaţiei şi se desăvârşeşte prin
mişcarea creaţiei spre starea în care Dumnezeu va fi totul în toate. „Iar când

6
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 7
7
Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1986, p. 506
8
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 7
9
Ibidem, p. 8
10
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. XI, col. 1084d apud Pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, op. cit., p. 9

2
toate vor fi supuse Lui atunci şi Fiul se va supune Celui ce I-a supus Lui toate ca
Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Corinteni XV, 28).
În această taină atotcuprinzătoare fiecare component are caracter de Taină
legat cu toate celelalte componente şi toate împreună cu Dumnezeu. „Sfârşitul
mişcării celor ce se mişcă este Cel ce este veşnicul Bine, precum şi originea lor
este Însuşi ce este care e Dumnezeu, care e şi dătătorul existenţei şi dăruitorul
existenţei celei bune ca origine şi ţintă finală”11. În această mare taină omul are o
poziţie deosebită. „El e chipul şi organul principal al tainei celei mari şi
dinamice a unirii Logosului cu întreaga creaţie”12.
Toate părţile şi funcţiile omului sunt taine pentru că participă la taina lui
ca întreg. „Taină e ochiul material care vede. Taină e cuvântul rostit de om ca
îmbinare de sunet şi de sens, ca umplere a sunetului de sens; Taină e faţa
omului, materie luminată de gândire şi de simţire. Omul are în sine elementele
întregii creaţii, dar şi uneşte în sine întreaga creaţie. Omul este inelul creaţiei sau
adevăratul macrocosmos, fiind capul conştient al ţesăturii raţionale şi unitare a
lumii”13. Omul a fost creat să aducă din partea făpturii o contribuţie hotărâtoare
la menţinerea şi desăvârşirea tainei atotcuprinzătoare a unirii lui Dumnezeu cu
creaţiunea, el fiind mijlocul conştient şi voluntar prin care Dumnezeu menţine şi
desăvârşeşte această unire. „de aceea, omul este introdus ultimul între creaturi,
ca un fel de inel – σύνδεσμος –, natural al extremităţilor întregului prin părţile
sale proprii şi ca unul care aduce în sine, la unitate, cele ce sunt despărţite după
fire prin mari distanţe, ca începând întâi de la propria dezbinare, prin unirea care
le adună pe toate în Dumnezeu, ca în cauza lor şi înaintând pe urmă treptat în
urcuşul lui înalt, prin toate să-şi atingă ţinta, unindu-le în Dumnezeu în Care nu
e dezbinare. Precum Dumnezeu făcându-le toate şi aducându-le la existenţă cu
puterea Sa infinită, le ţine, le adună şi le circumscrie pe toate şi le strânge
întreolaltă şi cu Sine prin providenţă … în acelaşi fel Biserica se arată făcând
aceleaşi cu Dumnezeu ca un chip cu arhetipul”14.
Firea omenească a primit capacitatea de a fi mijloc de unificare a tuturor
făpturilor şi între ele şi Dumnezeu. Pentru realizarea acestei uniri mai strânsă El
însuşi S-a făcut om. Astfel se realizează o nouă taină a unirii şi mai strânse între
Creator şi creatură. Apare acum accentuat la modul suprem paradoxul realizat
prin creaţie: unirea necreatului cu creatul. „Creatorul este şi creatură, adâncul de
necuprins şi subiectul atoatefăcător, se face şi raţiune omenească cu conştiinţa
limitării ei şi trup sesizabil, infinitul se face şi finit, umplându-l pe cel din urmă
de cel dintâi. Prin aceasta orizontul infinit al cunoaşterii realităţii supreme se
face deplin străveziu pentru om”15.

11
Ibidem, col. 1073c apud Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 9
12
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 9
13
Ibidem, p. 10
14
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, P.G. XCI, 664-665 apud Pr. prof. dr. Dumitru
Stăniloae, op. cit., p. 9
15
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 12

3
Cuvântul lui Dumnezeu şi-a asumat firea noastră ca fire umană
personalizată în El „ca prin ea să se unească mai strâns cu toate subiectele
umane purtătoare ale aceleiaşi firi şi cu toată creaţiunea cu care aceste subiecte
sunt legate prin firea lor”16. În felul acesta s-a format Biserica ca actualizare a
unităţii într-o anumită măsură a Lui cu subiectele umane. „Biserica este astfel a
treia taină în care Dumnezeu Cuvântul restabileşte şi ridică la o treaptă mai
accentuată unirea Sa cu lumea înfiinţată prin actul creaţiei dar slăbită prin
păcatul omului. Taina Bisericii în sens propriu ca a treia taină presupune deci pe
prima, adică taina întemeiată prin creaţie, dar ea nu a putut lua fiinţă decât prin
taina lui Hristos. Ea este extensiunea tainei lui Hristos. Taina Bisericii nu e
despărţită de taina lui Hristos şi nici taina lui Hristos de taina Bisericii”17.
Biserica intră în istorie la Cincizecime ca şi comuniune şi comunitate a
oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt odată cu venirea ipostatică
sau personală a Duhului Sfânt în lume de la Tatăl, trimis de Fiul: „dar
Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în numele Meu, acela vă
va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate câte V-am spus Eu” (Ioan XIV,
26), cu pogorârea lui în chip distinct peste Apostolii care se aflau toţi împreună
în acelaşi lor (Fapte II, 1-3) la care s-au adăugat cei pătrunşi la inimă de cele
văzute şi auzite (Fapte II, IV, 32) care au primit cuvântul Evangheliei şi s-au
botezat în ziua Cincizecimii ca la trei mii de suflete (Fapte II, 41). De aceea nu
putem vorbi de taine în afara Bisericii, ci numai în Biserică, săvârşite mai întâi
de Sfinţii Apostoli şi apoi chiar din timpul lor de episcopii şi preoţii Bisericii.
Nu putem vorbi nici de Biserică fără taine – încorporarea oamenilor în
Hristos, dobândirea calităţii de creştin şi creşterea lor în Hristos ca mădulare ale
trupului Său – Biserica – nu se realizează decât prin Sfintele Taine prin care
Hristos este prezent şi lucrează în Biserică şi în membrii ei.
Cuvântul taină sau mister este traducerea termenului grecesc μυστήριον
de la μύειν (a fi închis, ascuns) şi etimologic înseamnă orice lucru ascuns, secret
şi ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea. În sens religios dar larg taine sau
mistere sunt lucrurile şi actele sfinte care reprezintă sau simbolizează idei şi
sensuri nepătrunse în esenţa lor de mintea noastră. În acest înţeles sunt taine
Crucea, sarea ce se dădea catehumenilor, toate faptele Revelaţiei Dumnezeieşti
şi dogmele învăţăturii creştine. Astfel se numesc taine planul din veci al lui
Dumnezeu privind mântuirea omului; rânduiala sau iconomia întrupării lui
Dumnezeu Cuvântul (Coloseni I, 26); Persoana Mântuitorului Hristos şi
mântuirea sau răscumpărarea venită prin Hristos pentru toţi oamenii (Efeseni I,
9; I Timotei III, 16); Învierea Mântuitorului Iisus Hristos şi învierea tuturor celor
adormiţi pentru judecata obştească, precum şi Parusia. Toate acestea întrec
puterea noastră de înţelegere, fiind primite şi cunoscute numai prin credinţă şi

16
Ibidem
17
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 14

4
iluminare dumnezeiască: „pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele
Împărăţiei Cerurilor” (Matei XIII, 11; Efeseni III,9).
Tot în sens religios, dar într-unul restrâns „Taine sunt acele lucrări sau
acte sfinte vizibile întemeiate de Hristos, săvârşite de Biserică prin episcopii şi
preoţii săi prin care se comunică celor ce se împărtăşesc de ele harul
dumnezeiesc nevăzut, mântuitor. Semnificaţia cuvântului taină (ascuns, tăinuit,
secret) se păstrează şi în acest înţeles restrâns, căci esenţa tainei care este harul
dumnezeiesc ce se împărtăşeşte rămâne ascunsă, nevăzută şi necuprinsă cu
mintea, dar se comunică prin forme văzute, act şi materie. În Sfânta Taină este o
împărtăşire reală de har dumnezeiesc prin aceasta Sfintele Taine deosebindu-se
de celelalte simboluri sau acte sacre întâlnite în religiile necreştine şi chiar în
Vechiul Testament, acestea din urmă fiind doar icoana celor ce aveau să vină
prin Hristos în Noul Testament. Putem spune că „prin Sfinte Taine înţelegem
cele şapte Sfinte Taine pe care le are Sfânta noastră Biserică Ortodox ca lucrări
sfinte instituite de Hristos însuşi prin care într-o formă văzută se împărtăşeşte
primitorului în Biserică harul dumnezeiesc nevăzut absolut necesar pentru
mântuire. Instituirea Tainelor ţine de Hristos însuşi căci unirea unei realităţi
supranaturale, harul dumnezeiesc, cu o lucrare sensibilă a Bisericii nu poate fi o
lucrare aşezată de oameni”18.
Aşadar există o parte nevăzută a tainelor şi una văzută, externă sau
naturală care cuprinde un ritual, cuvinte, formulă, materie şi actele care
simbolizează şi prin care se împărtăşeşte real harul nevăzut cum atestă şi
Mărturisirea Ortodoxă (I, 100)19”. Harul sfinţitor după natura lui este unul singur
ca energie dumnezeiască necreată împărtăşit de toate tainele, „dar prin lucrarea
pe care o îndeplineşte el se deosebeşte de la taină la taină. Prin unele taine se
împărtăşeşte har celui ce nu a primit până atunci nici un har sau a pierdut harul,
ca la Botez şi la Pocăinţă, iar prin altele se sporeşte sau se întăreşte harul deja
existent în cei ce le primesc ca în celelalte taine”20.
„Din prima categorie fac parte tainele de încorporare a omului în Hristos,
ca mădular al trupului Său, Biserica (Botez, Mirungere, Euharistie) sau Taine de
iniţiere creştină prin care omul devine creştin, unindu-se deplin cu Hristos şi de
creştere tot mai mult în Hristos, de restaurare a relaţiei cu Hristos, cu Biserica şi
cu semenii, relaţie diminuată sau răcită prin păcate de tot felul pentru care se
cere harul iertării şi vindecării (Spovedania şi Maslul) sau Taine pentru rosturi şi
misiuni speciale în societate a semenilor şi în Biserică (Hirotonia şi Nunta)”21.

18
Îndrumări misionare, p. 508
19
Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, 1642, tipărită cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Justin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe române, trad. Alexandru Elian,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981
(Întrebările 100 şi 101)
20
Pr. prof. dr. Dumitru Radu, Sfintele Taine ale Bisericii după tradiţia apostolică din punct
de vedere ortodox în Biserica Ortodoxă Română, XCVIII (1978), Nr. 11-12, p. 1129-1140
21
Ibidem

5
Lucrarea mântuitoare şi săvârşirea Tainelor implică anumite condiţii
subiective şi obiective legate de actul însuşi al Tainelor, de săvârşitorii şi
primitorii lor. Condiţia obiectivă este ca actul extern să se săvârşească conform
celor stabilite de Biserică de către un săvârşitor anume pregătit ce are calitatea şi
încredinţarea pentru săvârşirea Tainei. Condiţia subiectivă implică pregătirea
pentru săvârşirea tainei şi primirea harului mântuitor atât de săvârşitorul cât şi de
primitorul Tainei. Actul extern al tainei este partea văzută a Tainei ce se exprimă
prin materie, cuvinte, acte, gesturi, dar şi această parte externă sau văzută nu
lucrează prin sine în Taină ci prin prezenţa Duhului Sfânt; „modul lucrării
Duhului prin acest act extern rămâne tainic şi mai presus de mintea omului”22.
Principalul şi adevăratul săvârşitor al Sfintelor Taine este Cel ce le-a şi
instituit, adică Hristos. Episcopul sau preotul este organul văzut prin care
Hristos lucrează în chip nevăzut în Taine sau împărtăşeşte harul Său celor cărora
li se administrează acestea în Biserică. Gesturile lor sacramentale (preot şi
episcop) se săvârşesc în numele Bisericii şi cu autoritatea ei, deci cu autoritatea
lui Hristos lucrător în ea. „Preotul înfăţişează în faţa credinciosului
împuternicirea lui Hristos şi a Bisericii în calitatea lui de reprezentant al lor într-
un mod corespunzător raportului între Hristos şi Biserică al lui Hristos care l-a
desemnat ca organ văzut prin ale cărui gesturi şi declaraţii El însuşi săvârşeşte
Taina în chip nevăzut, al Bisericii întrucât el face în numele Bisericii invocarea
Duhului Sfânt în urma căreia Duhul lui Hristos coboară cu lucrarea lui prin
materiile, gesturile, rugăciunile şi declaraţiile preotului în cel ce primeşte
Taina”23.
Şi săvârşitorului şi primitorului Tainei li se cer o anumită pregătire.
Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia săvârşitorului văzut, deşi e de dorit
ca preotul sau episcopul să manifeste şi o vrednicie personală în slujirea lor
preoţească sau arhierească. „Învăţătura Bisericii că validitatea Tainelor săvârşite
de un preot sau episcop nu depind de vrednicia lor se bazează pe faptul că
rugăciunea şi invocarea Duhului făcută de ei este rugăciunea şi invocarea
Bisericii, iar gesturile lor sacramentale şi declaraţiile lor care se coboară sunt
însoţite de credinţa Bisericii că Hristos Însuşi lucrează prin ele în mod nevăzut şi
că Hristos însuşi îşi împlineşte de fiecare dată făgăduinţa dată la instituirea
tainelor, că la săvârşirea lor va coborî în cei ce le primesc”24.
Aşadar Taina lui Hristos şi taina Bisericii sunt nedespărţite în realitate.
„Dumnezeu Omul este marele sacrament… unirea ipostatică este aici misterul
conţinut în sacramentul trupului. Acest trup însuşi, ridicat prin puterea
dumnezeirii la un mod de existenţă spiritual, supranatural, devine la rândul său
misterul conţinut în sacramentul Euharistiei. În conexiune cu Întruparea şi
Euharistia Biserica devine şi ea un mare sacrament, un mister sacramental,
exterior vizibilă apărând sub acest aspect ca o societate de oameni, ea ascunde în
22
Ibidem
23
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 29
24
Ibidem, p. 30

6
interior, misterul unei uniuni minunate cu Hristos Cel Întrupat care locuieşte în
sânul Ei, cu Duhul Sfânt care o hrăneşte şi o conduce”25.
Oricâte grupări ale tainelor ar cunoaşte teologia după funcţiunile lor sau
alte principii, ce trebuie reţinut este faptul că Sfânta Euharistie, spre deosebire
de toate celelalte Taine împărtăşeşte nu numai un har sau un har sfinţitor anume,
ci pe Însuşi Hristos, izvorul harului, prin Trupul şi Sângele Său pline de Duhul
Sfânt spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci cu Hristos (Matei SXVI, 26-28;
Luca XXII, 19-20; Ioan VI, 54-56, 58). „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul
Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el”.
Biserica Ortodoxă, ca şi Biserica Romano-Catolică numără şapte Sfinte
Taine: Bozezul, Mirungerea sau Confirmarea, Cuminecarea sau Împărtăşania
(Euharistia), Spovedania sau Mărturisirea, Preoţia sau Hirotonia, Nunta şi
Maslul. Toate tainele au fost instituite îndată după înviere, afară de Euharistie şi
Nuntă, instituite înainte de Patimi şi de Înviere; prima anticipând Jertfa Crucii,
„iar celelalte, după Înviere, mai exact îndată după Pogorârea Sfântului Duh la
Cincizecime peste Apostoli, odată cu întemeierea Bisericii în calitatea ei de
comunitate concretă, sacramentală,a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în
Duhul Sfânt, actualizând Jertfa de pe Cruce şi fiind o jertfă reală, dar
nesângeroasă, duhovnicească”26.
Având ca mărturie cărţile Noului Testament şi scrierile Sfinţilor Părinţi
constatăm existenţa numărului de şapte Sfinte Taine în lucrarea sfinţitoare a
Bisericii încă de la început, nefiind contestate în nici un fel, prezenţa lor, a celor
şapte, o găsim şi în cultul Bisericilor necalcedoniene sau vechi orientale – coptă,
etiopiană, icaobită, armeană, nestoriană – separate de Biserica cea mare îndată
după Sinodul IV Ecumenic, Calcedon, 451. motivul pentru care Biserica a
păstrat numărul de şapte consacrat Sfintelor Taine a fost argumentat de Sfinţii
Părinţi şi teologii de mai târziu prin faptul că numărul şapte indică desăvârşirea
şi făcând analogie cu cele şapte daruri ale Duhului Sfânt din viziunea profetului
Isaia (XI, 2-3), despre care şi Sf. Ap. Pavel le vorbeşte pe larg corintenilor şi
galatenilor (I Corinteni XII, 8-10; Galateni V, 22-23).
Dar tot atât de bine „şi alte lucrări ale Bisericii Ortodoxe din cadrul
cultului ei cum ar fi: sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, târnosirea bisericii,
tunderea în monahism, sfinţirea apelor ar putea fi numite Sfinte Taine fiind
prezente de Duhul Sfânt sfinţitor”27. Tainele au îndoit caracter: hristologic şi
eclesiologic, adică sunt instituite de Hristos pentru Biserică şi mântuirea

25
M.J. Scheben, Le mystére de l’Eglise et les Sacraments, Introduction, traduction, notes et
appendices par Dom Augustin Kerkvoork, O.S.B., Paris, 1961, p. 103
26
Îndrumări Misionare, p. 511
27
Nenad S. Miloşevici, Dumnezeiasca Liturghie, centrul cultului în Ortodoxie. Legătura
indisolubilă a Sfintelor Taine cu Dumnezeiasca Euharistie, trad. Pr. prof. Ioan Ică sr., Editura
Deisis, 2012, p. 237

7
oamenilor. În ceea ce priveşte locul săvârşirii acesta este în Biserică, excepţie
făcând Sfântul Maslu care se poate face şi la casa celui bolnav, „ele, Sfintele
Taine fac parte din cultul public al Bisericii, se săvârşesc în mijlocul comunităţii
religioase din care facem parte, în văzul, cu ştiinţa şi consimţământul
Bisericii”28.
Fiecare Taină înseamnă o relaţie specială a primitorului cu Hristos Însuşi,
de aceea se acordă unor persoane şi nu comunităţii întregi a Bisericii, primitorul
găsindu-se în comunitatea Bisericii sau intrând în comunitatea Bisericii.
„Tainele rămân aşadar acţiuni sensibile instituite de Hristos prin care se
împărtăşeşte harul Său şi se uneşte Hristos cu persoanele care cred pentru a se
constitui şi menţine Biserica”29.

Taina Sfântului Botez

După învăţătura Bisericii Ortodoxe „Botezul este Taina în care prin


întreita cufundare în apă în numele Sfintei Treimi cel ce se botează se curăţeşte
de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele săvârşite înainte de botez, se naşte la
viaţa cea nouă, spirituală, în Hristos şi devine membru al Bisericii, Trupul tainic
al Domnului”30.
Luând în calcul partea văzută şi cea nevăzută a Tainei, precum şi
amândouă luate împreună, autorii cărţilor Noului Testament şi Sfinţii Părinţi dau
acesteia multe şi felurite numiri. După partea văzută Sfinţii Părinţi numesc
Botezul „baie”, „izvor sfânt”, „apă”, etc.; iar după cea nevăzută îl numesc
„luminare”: „acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi, cărora Domnul ne-a fost pildă.
Când ne botezăm ne luminăm; după ce suntem luminaţi suntem înfiaţi; când
suntem înfiaţi ajungem desăvârşiţi; fiind desăvârşişi suntem nemuritori”31.
Argumentând toate acestea pe baza Sfintei Scripturi – „sunteţi dumnezei şi toţi
fii ai Dumnezeului Celui Preaînalt (Psalmul LXXXI, 6) – Clement Alexandrinul
explică numirile: „lucrarea aceasta se numeşte în multe chipuri; se numeşte
harismă (Romani VI, 23); luminare (II Corinteni IV, 4), desăvârşite (Iacov I,
17), baie (Tit III, 5); se numeşte baie pentru că suntem curăţiţi de păcate; se
numeşte harismă pentru că ni se şterg pedepsele pentru păcate; se numeşte
luminare pentru că primim această sfântă lumină mântuitoare în care vedem cu
pătrundere dumnezeirea; se numeşte desăvârşire pentru că nu-i lipseşte nimic”32.
După partea văzută şi nevăzută în acelaşi timp, Taina Botezului este
numită „baie tainică”, „baie mântuitoare”, „baia pocăinţei şi a cunoştinţei”,

28
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 354
29
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 15
30
Îndrumări misionare, p. 513
31
Clement Alexandrinul, Pedagogul în ……….. p. 181
32
Ibidem, p. 181

8
„baia renaşterii”, „baia vieţii”, „apa vieţii veşnice”, „taina apei”, „taina renaşterii
noastre”.
Instituirea tainei
Ea a fost prefigurată încă din Vechiul Testament prin circumciziunea
fiilor lui Israel ca semn al legământului lor cu Dumnezeu (Deuteronom XXX, 6;
Coloseni II, 11). „Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e iudeu, nici cea
arătată pe afară în trup este tăiere împrejur. Ci este iudeu cel întru ascuns iar
tăierea împrejur este aceea a inimii în duh, nu în literă, a cărui laudă nu vine de
la oameni ci de la Dumnezeu” (Romani II, 28-29). Prefigurarea Botezului
creştin avea să culmineze cu botezul lui Ioan „şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar
Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul
coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt”
(Ioan I, 33). Botezul lui Ioan a preînchipuit Botezul creştin, fiind în acelaşi timp
un ritual pregătitor pentru primirea lui Mesia de către poporul iudeu şi
adeverirea lui în faţa lumii. „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar cel ce
vine după mine este mai puternic decât mine. Lui nu sunt vrednic să-I duc
încălţămintea; Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei III, 11). Deşi
botez lui Ioan era de la Dumnezeu (Ioan I, 33; Luca III, 2-3) – „În zilele
Arhiereului Ana şi Caiafa a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui
Zaharia, în pustie. Şi a venit el în toată împrejurimea Iordanului propovăduind
botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor” –, şi se săvârşea prin cufundare în apă
ca şi cel creştin instituit de Hristos, este totuşi inferior acestuia întrucât nu se
conferea harul dumnezeiesc; el era doar un botez al pocăinţei spre iertarea
păcatelor (Matei III, 11; Luca III, 3).
Negând Botezul creştin majoritatea protestanţilor, în general, spun că
Botezul creştin nu se deosebeşte în mod esenţial de cel al lui Ioan Botezătorul;
Luther spune că „Botezul creştin este o perfecţionare a botezului lui Ioan, prin
concepţia lor greşită opunându-se cuvintelor lui Ioan Botezătorul şi apoi
cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos (Matei II, 11; Luca III, 3, 16; Ioan III, 3,
5-6).
Se mai pune întrebarea de ce nu a botezat Iisus? Răspunsul ni-l spune
însuşi Sfântul Ioan când zice: „Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.
Acesta nefiind dat decât de Hristos Însuşi de sus de la Tatăl (Ioan XIV, 26)
venind în lume la Cincizecime (Fapte II, 1-4): „şi când a sosit ziua Cincizecime
erau toţi împreună la un loc (Sfinţii Apostoli). Şi fără de veste s-a făcut un vuiet
ca de suflare de vânt ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi limbi
ca de foc li s-au arătat împărţite şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi
de Duh Sfânt şi au început să grăiască în alte limbi precum le dădea lor Duhul a
grăi”. Aşadar nu avea cum să boteze Hristos acum când taina nu fusese instituită
şi Sfinţii Apostoli trebuiau să se îmbrace mai întâi ei înşişi cu toată puterea
Duhului cum s-a şi întâmplat la Cincizecime (Fapte II, 1-4; Luca XXIV, 49): „Şi
iată Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu. Voi însă şedeţi în cetate până ce
vă veţi îmbrăca cu putere de sus” ca apoi ei să boteze cu apă şi cu Duh Sfânt.

9
Este adevărat, Mântuitorul S-a botezat cu botezul lui Ioan „dar nu pentru că El
avea nevoie de curăţire de păcate fiind Dumnezeu Omul, ci pentru a ne arăta
importanţa şi lucrarea Botezului pe care îl va institui şi a împlini legea ca să se
descopere lumii Taina lui Dumnezeu Cel în Treime închinat în numele Căruia să
ne botezăm şi noi”33.
Taina Sfântului Botez a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos pentru
toţi oamenii din toate timpurile fiind necesară pentru mântuire îndată după
Învierea Sa din morţi odată cu trimiterea Apostolilor la propovăduirea
Evangheliei către neamuri: „mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în
numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, învăţând-le să păzească toate
câte v-am poruncit vouă. Şi iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor”
(Matei XXVIII, 19-20), „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce
nu va crede se va osândi” (Marcu XVI, 16).
Săvârşitorul Tainei Sfântului Botez
În condiţii de săvârşire normală, dreptul acesta îl au numai episcopii şi
preoţii. Canonul 46 Apostolic spune: „poruncim să se caterisească episcopul sau
prezbiterul care au primit ca valid Botezul sau jertfa (Euharistia) ereticilor. Căci
ce fel de împărtăşire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu
necredinciosul?” (II Corinteni VI, 15)34.
Canonul se referă nu numai la episcopi, ci şi la prezbiteri, întrucât numai
aceştia pot săvârşi Botezul şi celelalte Sfinte Taine, şi deci numai aceştia pot să
şi primească sau să respingă Tainele săvârşite de eretici. Numai în lipsă de preot,
ca să nu rămână cineva nebotezat, poate boteza şi monahul simplu sau diaconul
(cazul diaconului Filip – Fapte VIII, 12, 13, 38). Diaconul poate boteza cu
autorizarea episcopului. În acest sens Canoanele 44 şi 45 ale Sfântului Nichifor
Mărturisitorul stipulează: „la nevoie monahul simplu să boteze. Asemenea şi
diaconul să boteze la nevoie”35. Dacă nu este de faţă preot se cuvine ca pruncii
cei nebotezaţi să-i boteze oricine s-ar găsi acolo. Dacă îi botează chiar şi însuşi
tatăl lor, sau oricare altul, numai să fie creştin, nu e păcat36.
Aşadar, dacă pruncul este în primejdie să moară nebotezat poate să botez
orice creştin ortodox, bărbat sau femeie şi chiar părinţii pruncului prin
împlinirea ritualului sumar care constituie partea esenţială a slujbei botezului
adică afundând pruncul de trei ori în apă curată; în lipsă de apă numai stropindu-
l, şi rostind formula sacramentală „botează-se robul lui Dumnezeu (N) în numele
Tatălui, Amin, şi al Fiului, Amin, şi al Sfântului Duh, Amin”. Astfel, dacă cel
botezat în asemenea împrejurări supravieţuieşte preotul va completa ulterior
restul slujbei Botezului după rânduiala din Moltitfelnic, dar numai de la

33
Îndrumări misionare, p. 514
34
Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române. Note şi comentarii,
1998, p. 31
35
Ibidem, p. 429
36
Ibidem, p. 430

10
afundare înainte. Aşadar, Botezul săvârşit de laici în cazuri de necesitate e valid.
Botezul săvârşit de orice creştin în afară de cazuri de necesitate e ilicit, dar valid.
După o veche credinţă în condiţii normale preotul ar fi de preferat să nu
săvârşească botezul propriului său copil deoarece l-ar naşte de două ori: o dată
pentru viaţa fizică, trupească, şi altă dată pentru cea spirituală. Dar în lipsă de alt
preot acesta poate să-şi boteze propriul copil37.
Subiectul – primitorul Botezului
Orice om, indiferent de vârstă, fie prunc, fie adult, care nu a mai fost
botezat o dată cu Botezul creştin valid poate primi Botezul. Când e vorba de
adulţi, orice necreştin, evreu sau păgân, precum şi membrii confesiunilor şi
sectelor creştine care nu recunosc Botezul (quakerii) sau care nu cred în Sfânta
Treime (în vechime adepţii lui Pavel de Samosata, astăzi socinienii şi
unitarienii), toţi aceştia, înainte de a fi botezaţi trebuie să fie catehizaţi sau
instruiţi în credinţa ortodoxă după rânduiala prescrisă în Molitfelnicul ortodox şi
tipăriturile speciale privind primirea la ortodoxie a celor de alte credinţe38.
Ortodoxia recunoaşte şi botezul confesiunilor neortodoxe dacă el
îndeplineşte condiţia fundamentală: să fie făcut în numele Sfintei Treimi
(Canonul 19, Sinodul I Ecumenic). În virtutea acestui fapt foşti apostaţi de la
Ortodoxie (cei care s-au lepădat de numele lui Hristos), precum şi membrii
sectelor care recunosc Botezul ca Taină şi-l săvârşesc în numele Sfintei treimi,
dacă revin la dreapta credinţă sunt reprimiţi numai prin ungerea cu Sfântul şi
marele Mir. În acelaşi mod sunt primiţi şi protestanţii adică luteranii şi calvinii,
precum şi romano-catolicii şi armenii, în cazul în care nu au primit Mirungerea
în biserica lor. O situaţie aparte o au adulţii lipsiţi de minte, dacă sunt aşa din
naştere: „sunt consideraţi ca nişte prunci în vârstă şi pot fi botezaţi”39, dacă
respectivii au devenit aşa pot fi deasemenea botezaţi, dacă în momentele de
luciditate sau înainte de nebunie şi-au exprimat dorinţa de a primi Botezul.
„Dacă oarecare catehumen, fiind bolnav, îşi iese din minte, şi nu poate însuşi
mărturisi credinţa şi rudele lui se roagă să primească Sfântul Botez până este viu
şi să nu se bântuiască de duh necurat” (Canonul 4 al Sfântului Timotei al
Alexandriei)40.
Pruncii născuţi morţi nu se botează; mamele lor primesc canon de
pocăinţă dacă lucrul acesta s-a întâmplat din vina lor, ele căzând în păcatul
37
Îndreptarea legii, glava 153, Editura R.P.R., Bucureşti 1962, p. 162-163; Pravila
Bisericească a Mitropolitului Nifon, Bucureşti, 1854, p. 9, Pr. Ioan Petreuţă, Săvârşitorul
Botezului în vol. „Omagiu I.P.S.S. dr. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, la 50 de ani de
activitate bisericească”, Sibiu 1956, p. 396-404; Spiridon Cîndea, Botezul din necesitate,
Sibiu 1940.
38
Moltifelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2013; Primirea la ortodoxie a celor de alte credinţe, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2014
39
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 357
40
Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 372

11
uciderii cu voie (Canonul 21 Ancira, Canonul 2 al Sfântului Vasile cel Mare,
Canonul 91 Trulan, Canonul 37 al Sfântului Ioan Postitorul).
„Ceea ce omoară fătul prin meşteşugire se supune pedepsei uciderii şi la
noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat; căci aici se
osândeşte nu numai pentru cel ce se va naşte, ci pentru că şi pe sine s-a
primejduit căci mai de multe ori mor femeile în acest fel de încercări. Dar pe
lângă aceasta se mai adaugă şi uciderea fătului, altă ucidere după intenţia celor
ce îndrăznesc aceasta. Dar nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte ci
să se primească după un termen de 10 ani, dar vindecarea să se hotărască nu
după timp ci după tipul pocăinţei”41.
Copiii care au murit nebotezaţi nu mai pot fi botezaţi morţi. „Aşişderea s-
a hotărât ca hirotonindu-se episcopul sau preotul, cei ce i-au hirotonit să le pună
în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând împotriva hotărârilor
sinodului să se căiască. Tot aşa s-a hotărât să nu se dea Euharistie trupurilor
celor morţi căci s-a scris: «Luaţi mâncaţi», dar trupurile morţilor nu pot lua nici
mânca, şi ca prezbiterii să nu boteze din neştiinţă pe cei ce au murit deja
(Canonul 18 Cartagina)42”.
Unei situaţii aparte a trebuit să răspundă Biserica privind copiii lepădaţi,
abandonaţi, fără să se cunoască nimic despre ei, fără nici un act de identitate şi
fără să se ştie dacă au fost botezaţi. Conform normelor canonice aceştia se
botează negreşit pentru ca nu cumva să rămână necurăţiţi prin Botez (Canonul 7,
Sinodul VI Cartagina – 401, Canonul 72 şi 80 Cartagina, şi Canonul 84 Trulan).
„Aşişderea s-a hotărât în privinţa pruncilor, că de câte ori nu se vor găsi martori
care să afirme fără îndoială că aceia sunt botezaţi, şi nici ei, din cauza vârstei nu
vor putea răspunde în chip potrivit despre Taina cea dată lor, aceştia să se boteze
fără nicio piedică ca nu cumva această îndoială să-i lipsească pe ei vreodată de
curăţenia acestei Taine; şi fraţii noştri delegaţi ai maurilor ne-au recomandat
acesta deoarece ei cumpără mulţi copii din aceştia despre care nu se ştie dacă au
fost botezaţi de la barbari” (Canonul 72 Cartagina)43.
În tare cazuri izvoarele bisericeşti, la săvârşirea Botezului recomandă
formula Botezului condiţionat adică, atunci când pruncul e afundat în apă
preotul să rostească formula: „Botează-se robul lui Dumnezeu (N) dacă nu este
botezat în numele Tatălui, Amin, şi al Fiului, Amin, şi al Sfântului Duh,
Amin”44.
Formula aceasta o găsim recomandată de Petru Movilă în Molitfelnicul –
Trebnicul său, împrumutată din practica Bisericii latine sau imitată după
decretul papei Alexandru al III-lea (1159-1164) care prescrie formula; „Si
baptizatus es non te baptizo, si non dum baptizatus est, ego te baptizo”. Ea a fost
41
Ibidem, p. 320
42
Ibidem, p. 234
43
Ibidem, p. 257
44
Badea Cireşanu, Tezaurul Liturgic în trei tomuri, tomul III, Tipografia Gutenberg,
Bucureşti, 1910, p. 310

12
inclusă şi în răspunsul la întrebarea 27 a lui Timotei al Alexandriei sub forma:
„Dacă nu te-ai botezat, botezu-te întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh”45.
Primitorii Botezului trebuie să îndeplinească anumite condiţii; vârstnicii,
dorinţa de a primi Botezul, credinţă („Cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui” – Marcu XVI, 16; cf. Fapte VIII, 37-38) şi pocăinţa. „Iar Petru a zis
către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos,
spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte II, 38).
Aşadar, cel ce se botează, prunc sau matur, primeşte un nume. Prin primirea
acestei Sfinte Taine „omul răspunde cu adevărat numai atunci când îşi ia numele
în serios. Numai atunci numele este un principiu distinctiv, formator, numai
atunci el este în adâncime o forţă de personalizare. În această relaţie cu
Dumnezeu de chemare şi răspuns intră omul deplin prin Botez. De aceea prin
Botez i se dă omului şi numele, care exprimă relaţia în care el e pus cu
Dumnezeu şi pe care trebuie să şi-o cinstească şi să şi-o împlinească. El e
botezat pe nume, cu ca o fiinţă generală: „Botează-se robul lui Dumnezeu
(N)”46. Între om şi Dumnezeu prin Botez se creează o relaţie personală, omul
fiind scos din masa indistinctă umană, dintr-un anonimat general, ca o persoană
cu răspunderi proprii în faţa lui Dumnezeu, răspunderea fiind eternă. „El e
născut la această viaţă nouă cu voia lui Hristos, dar şi cu voia lui proprie, prin
răspunsul său la chemarea pe nume, cum nu se întâmplă la naşterea lui după
trup. Omul îşi primeşte la Botez numele său care îl face conştient de
responsabilitatea sa personală. Acest nume îi dă lui forma personală adâncă care
e chipul lui Hristos în el. animalul nu e persoană pentru că nu e chipul lui
Dumnezeu. Prin calitatea aceasta de persoană sau de chip al lui Dumnezeu
răspunde el lui Dumnezeu şi se dezvoltă şi se menţine în relaţia responsabilă cu
Dumnezeu. De aceea forma aceasta personală, unică, a fiecărui om se imprimă
tot mai mult în el şi în ea, se imprimă forma lui Hristos”47.
Naşii. Instituţia naşilor
Naşii – οί ἀνάδοχι (primitorul), credincioşi în vârstă care asistă pe cel ce
vine la Botez pentru prunci rostind răspunsurile şi făcând cuvenita mărturisire de
credinţă în locul lor şi numele celui ce se botează. „Ei sunt garanţii sau chezaşii
acestuia, luându-şi prin aceasta angajamentul solemn înaintea lui Dumnezeu şi a
Bisericii că finul, prunc sau matur, va fi crescut ca un adevărat creştin şi că va fi
un bun credincios al Bisericii Lui Hristos”48. Prezenţa naşilor a fost dintotdeauna
şi trebuie să rămână o prezenţă activă reprezentând „instituţia naşilor”. Ei devin
părinţii spirituali ai celui nou botezat, născându-l pentru viaţa cea nouă în
Hristos; ca şi părinţii care l-au născut trupeşte şi ei au obligaţii şi răspunderi în

45
Pravila lui Matei Basarab – Îndreptarea Legii, p. 559
46
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 50
47
Ibidem, p. 51
48
Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 358

13
ceea ce priveşte viaţa religios-spirituală a finului lor, ca şi părinţii pentru viaţa
fizică, materială, a copiilor lor.
Prima amintire documentară despre instituţia naşilor găsim în Tradiţia sau
Predania Apostolică, capitolul XV. Este un document unic în literatura creştină a
primelor secole, parte consacrată iniţierii creştine, fiind singurul text care ne
descrie etapele iniţierii de la prezentarea candidatului şi până la Liturghia
baptismală. Vedem apărând pentru prima dată pe naşi; laici care prezintă
Bisericii pe candidat şi garantează pentru el49. Catehizarea acestuia poate fi
făcută şi de un laic care se roagă şi îşi pune mâinile peste acesta. Catehumenului
i se cere drept dovadă a convertirii renunţarea la meseriile infamante legate de
cultul zeilor păgâni, de spectacole şi divertisment, de armată şi chiar de educaţie,
literatura antică fiind plină de păgânism; odată admis trebuie să urmeze trei ani
de învăţătură a creştinismului unită cu rugăciune şi punerea mâinilor. Înainte de
Botez catehumenul trece prin examene repetate şi exorcisme frecvente care
urmăresc ruperea efectivă a sa de păgânismul vieţii sale. „Cei care sunt admişi
prima dată la ascultarea cuvântului să fie aduşi mai întâi în faţa dascălilor înainte
să intre tot poporul şi să fie întrebaţi despre pricina pentru care vin la credinţă. Şi
să dea mărturie despre ei cei care i-au adus dacă sunt în stare să asculte cuvântul.
Să fie întrebaţi (naşii) despre viaţa lor cum anume este; dacă este femeie sau
dacă este sclavă. Iar dacă stăpânul său nu dă mărturie despre el că este bun,
atunci să fie respins”50.
Nevoia prezenţei naşilor a devenit foarte mare începând din secolul IV din
pricina creşterii rapide a numărului celor ce veneau în Biserică. În marile oraşe,
precum Antiohia, reprezentanţii Bisericii nu mai puteau cunoaşte caracterul şi
intenţiile numeroşilor candidaţi la Botez şi nu puteau să mai asigure fiecăruia în
parte o educaţie creştină completă. Astfel naşul cu responsabilitate aparte devine
garantul candidatului la botez şi îndrumătorul lui spiritual. „Când sunt aduşi cei
care vor primi Botezul să se cercetare viaţa lor dacă au trăit în cuviinţă, cât timp
au fost catehumeni, dacă au cinstit pe văduve, dacă au vizitat pe bolnavi, dacă au
făcut toată fapta bună. Şi cei care i-au adus, naşii, să dea mărturie despre fiecare;
a făcut aşa, a auzit Evanghelia”51. Aşadar, naşul este garantul curăţeniei trupeşti
şi sufleteşti a celui ce se găteşte spre luminare. Cuvântul grecesc pentru naşi este
anadéchoménos (primitorul). Termenul acesta spune Sfântul Ioan Gură de Aur
comportă ideea de garanţie, cauţiune, pentru unul care împrumută şi-şi ia garanţi
pentru a suporta cauţiunea, neîmplinirea la timp a împrumutului. Naşii erau
prezenţi cu catehumenii, viitorii lor fii duhovniceşti, la catehizare: „Vreţi să
vorbim şi naşilor voştri, ca aceia să ştie de ce răsplată se învrednicesc dacă arată
multă preocupare faţă de voi, dar şi ce osândă îşi agonisesc dacă vor fi
delăsători? Ia gândeşte-mi-te iubite, oare garanţii unora în treburile băneşti nu au
49
Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Vol. I, Canonul apostolic al primelor secole,
Editura Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 240
50
Idem, Ipolit Romanul, Tradiţia Apostolică, XV, p. 578
51
Idem, Ipolit Romanul, Tradiţia Apostolică, XX, p. 578

14
mai mult chiar decât datornicul care împrumută bani şi pentru care ei se pun
drept garanţi? Căci dacă cel ce este împrumutat se arată binevoitor, uşurează
povara garantului său; dar dacă este răuvoitor îi provoacă aceluia o belea şi mai
mare. De aceea îndeamnă şi zice acel înţelept: «dacă garantezi pentru cineva,
socoteşte-te ca achitator al sumei» (Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah VIII,
13). Dacă garanţii unora pentru sume de bani se pun pe ei înşişi în situaţia de a
achita tot bănetul, cu mult mai mult garanţii în cele duhovniceşti, deoarece
garantează că îi învaţă pe alţii virtutea; datori sunt să arate multă trezvie,
îndemnând şi sfătuind, îndreptând şi având dragoste părintească. 16. Şi să nu
socotească a fi neimportant ceea ce se petrece aici, ci să ştie foarte clar că dacă
prin propria lor atenţionare îi vor conduce pe drumul virtuţii pe cei încredinţaţi
lor, se vor împărtăşi de un nume bun, iar dacă se moleşesc mută osândă vor
avea. Tocmai de aceea obişnuim să-i numim pe unii ca aceştia părinţi
duhovniceşti ca şi ei să afle din însăşi realitatea faptelor de câtă dragoste
părintească trebuie să dea dovadă în învăţătura duhovnicească ce o dau fiilor
duhovniceşti. Căci dacă este bine să îndrumăm spre râvnirea virtuţii pe cei care
nu ne-au fost încredinţaţi cu atât mai mult datori suntem să ne împlinim sarcina
faţă de cel pe care l-am primit fiu duhovnicesc. Învăţaţi şi voi, naşilor, că dacă
veţi fi delăsători, nu mică va fi primejdia”52.
Naşul trebuie să fie creştin ortodox, bun credincios, în vârstă, nu prunc
sau copil, şi de acelaşi sex cu cel ce se botează, între ei creându-se o rudenie
spirituală sau religioasă – cognatio spiritualis – este raportul de rudenie care se
stabileşte între naşi şi fini, precum şi între cosângeni direcţi ai celor doi în urma
săvârşirii tainei Botezului, precum şi a Cununiei. Călugării nu pot fi naşi pentru
că trăind în mănăstire nu pot să îngrijească de finii lor. „Să nu te faci frate cu
mirenii şi nici să a legături cu ei de cuscrie fiindcă tu ai fugit din lume. Părinţii
n-au făcut asemenea lucruri, iar de se vor găsi la cineva nu este lege”53. De
asemenea, nu pot fi naşi părinţii copilului.
Pentru fiecare candidat la botez se cere un singur naş; dacă sunt doi
gemeni, fiecare are naşul lui. Lipsa naşului este admisă atunci când Botezul se
săvârşeşte în condiţii anormale sau excepţionale54.
Aşadar instituţia naşilor, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ne arată că
lucrurile în Biserică sunt extrem de serioase. „Naşii sunt datori să ţină cont de
această realitate adâncă şi nu convenţie religioasă cum uneori se crede, luând
aminte la cele petrecute în timpul ritualului. Pentru gândirea patristică numirea
calităţilor duhovniceşti nu este ceva convenţional ori simbolic în sensul
denaturat în care îl înţelege societatea modernă ci acest nume de «părinte
duhovnicesc» este cuvânt lucrător ce angajează pe cel căruia i se adresează şi-l
52
Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003, p. 50-51
53
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, date pe graiul îndreptat de Arhim. Atanasie Dincă,
Bucureşti, 1940, p. 395
54
Pravila cea mare sau Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1652, glava 226 în Editura Academiei
R.P.R, Bucureşti, 1962, p. 227

15
face răspunzător de neîmplinirea lui. Numele de părinte duhovnicesc presupune
realităţi cutremurătoare la care vechii creştini se raportau cu maximă gravitate şi
luare aminte”55.
Timpul şi locul săvârşirii Botezului
Din primele veacuri creştine, dar mai ales din perioada de înflorire a
catehumenatului (secolele IV-VI), Botezul se săvârşea de regulă în ajunul
marilor sărbători din cursul anului bisericesc:
a) la Naşterea Domnului (25 decembrie), deoarece Botezul este naştere din
nou – renaştere pentru viaţa în Hristos
b) la Epifanie sau Teofanie, adică Arătarea Domnului sau Bobotează (6
ianuarie) când S-a botezat Mântuitorul Însuşi
Prin Botez omul se naşte la o viaţă nouă: „natura umană a fost eliberată
astfel de lanţurile rigidităţii legilor naturale şi de inexorabilitatea morţii veşnice,
ca şi de robia puterilor demonice care contribuie la această înlănţuire a libertăţii
spiritului uman şi care sfârşeşte în moartea lui şi în moartea trupului”56.
Trecerea la o nouă viaţă prin Botez omul nu o face încetând să mai existe
„ci printr-o altă naştere în care Duhul Sfânt devenind factorul principal al ei să
pnevmatizeze în mod intens şi rezerva lichidă a universului, adică prin Botez”57.
Mântuitorul Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat „acceptă botezul
pentru noi oamenii pentru a fi şi în această privinţă primul om care se botează
din apă şi din Duh”58. Aşa se explică răspunsul Mântuitorului dat lui Ioan la
Iordan înainte de botez: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la
mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să
împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat” (Matei III, 14-15). Cele două acte
petrecute succesiv în timpul botezului, cufundarea întreită în apa sfinţită şi
pogorârea Duhului Sfânt au făcut ca Părinţii bisericeşti să vadă botezul întemeiat
atât în Naşterea Domnului cât şi în Botezul Domnului, cristelniţă fiind la ei atât
chipul sânului Maicii Domnului, cât şi al Iordanului. Duhul Sfânt se uneşte
pentru Hristos din nou la botezul Lui cu apă şi cu toată creaţiunea legată intim
de El. „Păcatul ca reparaţie şi ca eşec a făcut opac Duhului universul şi inima
omului. Apa devine ambivalentă, simbol al unei vieţi amestecată cu moartea.
Capacitatea acestei lumi e subţiată de noutatea de sus; Cuvântul se face trup. În
El apa şi Duhul se unesc din nou. El se scufundă în Iordan şi porumbelul
pogoară peste ape. Învierea Lui va transforma în apă vie apa morţii. Trupul Lui e
un trup străbătut de Duh, soma pnevmatikon, o stare nouă a materiei care se
manifestă astfel în faptul sfinţeniei prin fapte de luminozitate, de transfigurare,
de învingere a gravitaţiei ei. La Cincizecime Duhul pogoară cu putere în
interiorul acestui trup pnevmatizat care devine trupul bisericesc şi Cincizecimea
n-a încetat. Duhul nu încetează în Biserică să se pogoare peste apa lumii pentru
55
Preot Marcel Hancheş, nota 15 în Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 51
56
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 37
57
Ibidem, p. 37
58
Ibidem, p. 37

16
a o transforma în apă a Botezului, de a coborî peste moartea lumii pentru a
manifesta în ea Învierea. Acum focul Duhului ne vine prin toată materialitatea
pământului ca prin trupul lui Iisus”59.
c) La Paşti, pentru că Botezul, fiind icoana morţii şi a Învierii lui Hristos, cei
ce se înmormântează în chip simbolic cu Hristos prin Botez să învieze ca
şi El la Înviere pentru o viaţă nouă: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus
ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu
El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin
slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost
altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii
Lui” (Romani VI, 3-5).
d) La Rusalii (Cincizecime) căci atunci serbăm Pogorârea Sfântului Duh,
Botezul desăvârşit, Botezul cu Duhul Sfânt.
La toate aceste date Botezul se săvârşea înainte de Liturghia din acea zi,
sau mai bine zis în cadrul Liturghiei din acea zi, pentru ca la momentul
împărtăşirii noii botezaţi se împărtăşeau pentru prima dată. Ca mărturie ne stă
faptul că până astăzi, la Sfânta Liturghie din cadrul acestor sărbători în loc de
Sfinte Dumnezeule – trisaghionul liturgic – se cântă „câţi în Hristos v-aţi
botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni III, 27), cântare specifică slujbei
Botezului. Încă din primele timpuri ale creştinismului Taina Botezului se
săvârşea în cursul nopţii pascale ca parte componentă, organică, a marii
sărbători anuale a Sfintelor Paşte, încât şi astăzi, când credem că legătura dintre
ritualul liturgic al Botezului şi sărbătoarea Sfintelor Paşte s-a rupt, constatăm că
există o pecete neştearsă a interdependenţei lor iniţiale. Astfel, la Vecernia din
marea şi Sfânta zi Sâmbătă, Vecernie care era începutul marii privegheri
pascale, citirile din Vechiul Testament au un caracter net baptismal; precum şi
înlocuirea Trisaghionului cu formula „câţi în Hristos v-aţi botezat…” ca de altfel
şi lecturile din Noul Testament sunt de asemenea baptismale (Romani VI; Matei
XXVIII).
Cu privire la relaţia liturgică dintre Botez şi sărbătoarea paştelui, Tertulian
spune: „Cea mai solemnă zi pentru săvârşirea Botezului este cea a Paştelui de
vreme ce atunci a fost împlinită Pătimirea Domnului (pătimire întru care şi
suntem botezaţi). Nu ar fi nepotrivit să interpretăm ca o preînchipuire a
Botezului faptul că pentru a săvârşi ultimul Paşte Domnul, trimiţând ucenicii
pentru a-l pregăti le spune: «Veţi întâlni un om purtând apă». Prin semnul apei
le arată locul unde trebuie să sărbătorească Paştele”60. Tertulian critică amânarea
Botezului, practică destul de întâlnită în antichitatea creştină, motivată de faptul
că Botezul, ştergând toate păcatele personale îi permitea celui nebotezat să ducă
o viaţă destul de libertină până la Botez. Totodată amânarea Botezului era
motivată şi de concepţia combătută vehement de Părinţii Bisericii că păcatele
59
Olivier Clément, Nicodème, în „Contacts”, nr. 87, 1974, p. 204
60
Tertulian, Despre Botez, în col. Credinţa Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2012, p. 120

17
grave nu pot fi iertate decât prin martiriu. Aşadar, dimensiunea pascală a
Botezului, este evidentă pentru Tertulian, Paştele însemnând întreaga perioadă
pascală, de regulă cea dintre Paşti şi Cincizecime. În acest sens el motivează: „În
al doilea rând, vremea cea mai potrivită pentru săvârşirea Botezului este
Cincizecimea când după Înviere Domnul S-a arătat de multe ori ucenicilor, le-a
dăruit harul Duhului Sfânt şi a început să se întrevadă nădejdea celei de-a doua
veniri. Atunci, după întoarcerea Sa în ceruri îngerii au spus Apostolilor că
Domnul va veni în acelaşi fel în care S-a înălţat la ceruri şi aceasta s-a petrecut
la Cincizecime. Dar şi Ieremia când spune «îi voi aduna de la marginile
pământului într-o zi de sărbătoare» (Ieremia XXXI, 8) înţelege ziua Paştelui şi a
Cincizecimii acre este cu adevărat o zi de sărbătoare”61.
Un document preţios despre săvârşirea Tainei Sfântului Botez în noaptea
Paştelui la Ierusalim ni-l oferă peregrina apuseană Egeria în jurnalul său de
călătorie din secolul IV. La capitolul XXXVIII.1 „Sâmbăta. A doua zi, sâmbăta,
se slujeşte după rânduială la ceasul al treilea, apoi la ceasul al şaselea, dar la
ceasul a nouălea nu se face slujbă ci se pregătesc pentru privegherea din noaptea
Paştilor în biserica mare, adică la Martyrion. Privegherea pascală se face ca şi la
noi (această constatare a asemănării a privegherii pascale de la Ierusalim şi cea
din părţile apusului) constituie o preţioasă dovadă în favoarea uniformizării
liturgice existente încă în vremea Egeriei în toată creştinătatea) numai atât se
face în plus că neofiţii, cei proaspăt botezaţi, când au fost botezaţi şi îmbrăcaţi în
alb, după ce au ieşit din baia Botezului, sunt conduşi împreună cu episcopul mai
întâi la Biserica Învierii. 2. Aici episcopul intră în Sfântul Altar, se cântă un imn,
face o rugăciune pentru ei şi vine cu ei la biserica mare Martyrion, unde după
obicei tot poporul priveghează. Se fac aici cele ce se obişnuiesc să se facă şi la
noi şi după ce se săvârşeşte Sfânta Liturghie se face sfârşit”62.
Aşadar, aici la Biserica Sfintei Pătimiri, Martyrion, se oficia acum
Liturghia euharistică în care nou botezaţii, neofiţii, se împărtăşeau pentru prima
dată. „Săvârşirea Botezului în prezenţa întregii comunităţi descoperă
dimensiunea lui comunitară, iar atunci când se săvârşea la sărbătoarea Sfintelor
Paşte se reflecta funcţia lui pascală el constituind pentru primitor o trecere, un
Paşte la o nouă viaţă”63.
Datele enunţate pot fi observate şi astăzi pe cât este cu putinţă când este
vorba de botezul celor vârstnici. Pentru botezul pruncilor nu există ceasuri sau
zile hotărâte pentru a preîntâmpina moartea pruncilor nebotezaţi încât dacă se
constată o anumită debilitate a pruncului poate fi botezat îndată după naştere.
„Dar, de alminteri, orice zi este ziua Domnului, orice ceas, orice vreme este

61
Ibidem, p. 121
62
Pr. dr. Marin M. Branişte, Însemnările de călătorie ale peregrinei Egeria, secolul IV, Teză
de doctorat în Teologie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1982, p. 146
63
Pr. Viorel Sava, Sfintele Taine în tradiţia liturgică romano-catolică. Prezentare şi evaluare
din perspectivă ortodoxă, Editura Performantica, Iaşi, 2007, p. 30

18
cuvenită Botezului. Dacă este vreo deosebire între ceremonii, aceasta nu
schimbă cu nimic în privinţa harului”, spune Tertulian64.
Conform canoanelor Botezul se face între şapte zile şi patruzeci de zile
după naşterea pruncului, în orice zi de sărbătoare şi nu numai, dar mai ales
duminica. „Murind copilul nebotezat din cauza neglijenţei prinţilor săi, părinţii
se exclud pe trei ani de la împărtăşire, mâncând ei în aceşti ani mâncăruri uscate
şi îmblânzind pe Dumnezeu cu plecări de genunchi, cu plângere şi cu putere să
se roage de Dumnezeu cu milostivire. Iar fiind copilul de şapte zile şi moare
nebotezat părinţii se înlătură pe şapte ani din comuniune şi se condamnă ca în
aceşti ani să mănânce mâncăruri uscate şi să facă în fiecare zi patruzeci de
metanii”65.
În răspunsurile sale canonice Petru Hartofilaxul, Patriarhul Ecumenic,
secolul XI, recomandă ca Botezul să se facă la patruzeci de zile după naştere
pentru ca pruncul care suge până atunci la mama sa încă necurăţită să poată fi
curăţit şi el prin Botez odată cu binecuvântarea mamei de către preot la patruzeci
de zile după naştere (Sintagma ateniană v. 369).
Amânarea botezului după patruzeci de zile de la naştere era interzisă de
vechile pravile bisericeşti66. În timpul Postului mare în cazuri normale se
interzicea Botezul ca urmare a ospeţelor şi petrecerilor ce însoţeau de regulă
evenimentul, dar în caz de primejdie de moarte pentru prunc se admite Botezul
chiar în săptămâna Pătimirilor Domnului. Ca regulă generală astăzi Botezul
trebuie să se facă după Sfânta Litughie dacă nu se mai face în cadrul Sfintei
Liturghii aşa cum se făcea în primele veacuri creştine, astăzi devenind aproape o
ceremonie privată. Cea mai veche mărturie despre legătura Botezului şi
Mirungerii cu dumnezeiasca Liturghie ne-o oferă Sfântul Iustin Martirul şi
Filosoful (†165). „Aceată baie se numeşte luminare întrucât celor ce sunt
învăţaţi acestea li se luminează mintea. Cel ce se luminează e spălat şi în numele
lui Iisus Hristos Care a fost răstignit pe vremea lui Ponţiu Pilat şi în numele
Duhului Sfânt Care a vestit dinainte prin profeţi toate cele privitoare la Iisus.
După ce acela care a crezut şi s-a învoit împreună cu noi a fost spălat astfel, îl
ducem la cei ce se numesc fraţi acolo unde sunt adunaţi făcând cu stăruinţă
rugăciuni pentru noi înşine, şi pentru cel luminat ca şi pentru toţi ceilalţi de
pretutindeni ca să ne învrednicim ca după ce am învăţat cele adevărate să ne
aflăm şi prin fapte cetăţeni buni şi păzitori ai celor poruncite ca să ne mântuim
cu mântuire veşnică… Iar după ce întâi-stătătorul, proistosul, a mulţumit şi tot
poporul a aclamat, cei numiţi diaconi dau fiecăruia din cei de faţă să se
împărtăşească din pâinea şi vinul şi apa euharistizate şi le duc celor ce nu sunt
de faţă. Hrana aceasta e numită de noi euharistie şi nimeni altuia nu-i este
îngăduit să se împărtăşească din ea decât celui ce crede că sunt adevărate cele

64
Tertulian, op. cit., p. 121
65
Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 413
66
Mitropolitul Iacob Putneanul, Sinopsis, Iaşi, 1971, f. 6r.

19
învăţate de noi care s-a spălat cu baia pentru iertarea păcatelor şi naşterea din
nou şi trăieşte aşa cum a predat Hristos”67.
Locul săvârşirii Sfântului Botez
La început Botezul creştin se săvârşea în aer liber în orice fel de apă
curgătoare şi în orice loc, mai târziu în casele particulare ale creştinilor mai
înstăriţi care deveniseră efectiv lăcaşuri de cult, unde se adunau vechii creştini
pentru predică şi pentru cult. Din aceste case se foloseau fie atrium-ul din casele
de tip roman, unde se afla de obicei şi un impluvium sau un bazin pentru spălări,
transformat în loc de Botez (strămoşul baptisteriului de mai târziu), fie sala de
mese sau triclinium, fie, mai ales, sala mare interioară aşezată în faţa intrării
care servea ca sală de primire, ea era împărţită de regulă în trei nave după
numărul de coloane şi numită uneori şi basilica sau sala egipteană68.
În epoca apostolică aceste case deveniseră loc de rugăciune şi adunare a
creştinilor numite biserici: „Salutaţi şi biserica din casa lor…” (Romani XVI, 5),
salută Sf. Ap. Pavel comunitatea din Roma. Situaţia din perioada apostolică s-a
prelungit şi în epoca post-apostolică şi multă vreme după aceea, secolele I-II.
Într-o astfel de casă, mărturiseşte Sf. Iustin Martirul şi Filosoful că locuia la
Roma: „Eu locuiesc la un oarecare Martin de lână băile lui Timiotim şi tot
timpul de când am venit a doua oară în oraşul romanilor nu cunosc alt loc de
întâlnire decât cel de acolo. Şi dacă voia cineva să vină la mine îi împărtăşeam
cuvintele adevărului”69.

Taina Mirungerii
Taina Mirungerii este acea lucrare sfântă instituită de Mântuitorul Iisus
Hristos prin care ungându-se de către episcop sau preot cu Sfântul Mir
membrele celui botezat, odată cu pronunţarea cuvintelor formulei „Pecetea
darului Sfântului Duh, Amin” se împărtăşeşte primitorului harul întăririi,
creşterii şi desăvârşirii duhovniceşti începute prin Botez70. Atât în Sf. Scriptură
cât şi în scrierile Sf. Părinţi Taina Mirungerii are diferite numiri ce decurg, fie
după partea văzută, fie după partea nevăzută, - adică după efectele tainei, fie
după ambele părţi - , fiind numită: punerea Mâinilor (Fapte VIII, 14-18, Evrei
Vi, 2), ungere, ungere tainică, ungerea mântuirii, taina ungerii, taina duhului,
taina sau împărtăşirea Duhului, simbolul Duhului, întărire, desăvârşire, pecete
sau sigiliu, pecetea Domnului, pecetea vieţii de veci, etc.. Din conţinutul
definiţiei acestei Sf. Taine, precum şi efectele Mirungerii şi chiar numirile date
ei, rezidă o evidentă legătură a acesteia cu Taina Sf. Botez, „încât s-ar putea

67
Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia întâia către Antonius Pius, LXI-LXV apud Ioan I. Ică
jr., op. cit., p. 367
68
Vitruvius, Despre arhitectură, Cartea a VI-a, cap. 5, traducere românească de G.M.
Cantacuzino, Traian Conta şi Grigore Ionaşcu, Bucureşti, 1964, p. 273
69
Martiriul Sf. Iustin Martirul şi Filosoful apud Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 378
70
Îndrumări Misionare, p. 520

20
spune că formează împreună cu aceasta un singur tot cu două părţi distincte”71.
Apare ca o continuare firească a Botezului, tocmai de aceea nu începe în slujba
Bisericii cu Binecuvântarea Mare (Binecuvântată este Împărăţia Tatălui, şi a
Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin) specifică
Sfintelor Taine. După săvârşirea Botezului prin întreita cuvântare, preotul citeşte
o rugăciune prin care cere lui Dumnezeu să-i dăruiască celui „nou luminat prin
apă şi prin duh” şi pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului Duh, apoi îl
unge cu Sf. Mir la organele principale rostind formula „Pecetea darului S. Duh,
Amin”.
Strânsa legătură a acestei taine de Botez rezidă şi din faptul că la ungerea
cu Sf. Mir nu aminteşte numele celui ce este uns, ca în toate celelalte Taine,
socotindu-se că s-a rostit acest nume la cufundarea lui în apă şi imediat după
ungere preotul înconjoară masa sau analogul cu cel botezat de trei ori cântându-
se „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi-mbrăcat, Aliluia”.
În rugăciunea în care preotul se roagă ca să-i dea celui botezat pecetea
darului Sf. Duh, se continuă: „însuşi Stăpâne Preaîndurate, Împărate al tuturor,
dăruieşte-i lui pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului şi închinatului
Tău Duh şi cuminecarea Sfântului Trup şi al Scumpului Sânge al Hristosului
Tău. Păzeşzte-l pe dînsul întru sfinţenia Ta. Întăreşte-l în credinţa ortodoxă.
Izbăveşte-l de cel rău şi de toate uneltirile lui, şi păzeşte sufletul lui în frica ta
cea mântuitoare, în curăţire şi dreptate, ca în tot lucrul şi cuvântul bineplăcînd
Ţie să se facă fiu şi moştenitor al cereştii tale împărăţii”72.
Rugăciunea aceasta arată legătura strânsă dintre cele două Taine şi cu cea
a Cuminecării arătând specificul fiecăreia dintre ele. „Ele fac un tot dar rămân
distincte prin lucrare, în sensul că noul botezat este un om nou care are nevoie
de întărire şi creştere în viaţa lui Hristos care vine prin Mirungere şi se
desăvârşeşte prin împărtăşirea de izvorul harului, prin Sf. Euharistie”. Nicolae
Cabasila, vorbind despre lucrarea specială a Tainei Mirungerii asupra celui nou
botezat, spune: „În vremurile mai de demult, Taina Sf. Mir (Taina Mirungerii)
împărtăşea credincioşilor puterea de a vindeca, de a prooroci, de a vorbi în
limbi, precum şi alte daruri care toate împărtăşeau oamenilor puterea lui Hristos
cea peste fire. Ceea ce însă Sf. Mir împărtăşeşte tuturor creştinilor dintotdeauna
şi din orice loc sunt darurile cele atât de folositoare sufletului, darul evlaviei şi al
rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii, precum şi altele cu toate că mulţi
creştini nu-şi dau seama de aceasta iar alţii nu cunosc lucrarea Tainei acesteia”73.
Sfântul Mir pune în lucrare una sau alta dintre puterile duhovniceşti sau
chiar mai multe deodată, după cum este de simţitor sufletul în lucrarea Tainei.

71
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 64
72
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1998, p. 34
73
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere din limba greacă şi note de Pr. prof.
Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2014, p. 105-106

21
„Aşadar taina Sf. Mir îşi aduce roadele sale în toţi cei ce-l primesc dar nu toţi
simt darurile ce se pogoară peste ei şi nici nu se grăbesc toţi să tragă foloase din
această comoară ce li se dă, şi aceasta fie din pricină că fiind nevârstnici nu au
încă puterea de a judeca, fie că atunci când primesc Taina nu dovedesc toată
pregătirea şi dragostea de a o primi. Cu toate acestea unii dintre ei mărturisesc
mai târziu cu părere de rău, cu lacrimi şi printr-o viaţă mai bine orânduită, că
primiseră harul Tainei acesteia. De aceea şi Sf. Ap. Pavel spune în scrisoarea sa
către Timotei: Nu fii nepăsător faţă de darul care este întru tine (I Timotei IV,
14), vrând parcă să ne arate că nici harul nu slujeşte la nimic dacă nu ne
străduim să lucrăm cu el şi că şi nouă ni se cere strădanie neîntreruptă şi
priveghere dacă vrem să scoate din această Taină un folos duhovnicesc pentru
suflet”74.
Argumentând legătura dintre Taina Sf. Botez şi Taina Mirungerii
Alexander Schmemann spune: „În Biserica Ortodoxă ceea ce se numeşte astăzi a
doua Taină de iniţiere, Mirungerea sau întărirea sau pecetluirea Botezului – a
făcut întotdeauna parte din Liturghia baptismală. Pentru că ea nu e atât o altă
Taină, cât desăvârşirea Botezului, întărirea lui de către Duhul Sfânt. Ea se
distinge de Botez tot atât cât viaţa se distinge de naştere. Duhul Sfânt întăreşte
întreaga viaţă a Bisericii, pentru că el este această viaţă, manifestarea Bisericii
ca «lumea ce va să fie», cu bucurie şi pace a împărăţiei. Ca instituţie, învăţătură,
ritual, Biserica nu este cu adevărat doar în această lume; ea este şi a acestei lumi,
o parte a ei. Şi tocmai Duhul Sfânt a Cărui venire este inaugurarea, manifestarea
celor din urmă, a «lucrurilor de pe urmă», este Cel care transformă Biserica în
«Taină» a împărăţiei , care face viaţa ei să fie prezentă în această lume, o lume
ce va să fie. Mirungerea este acea Cincizecime a creştinului, intrarea sa în noua
viaţă în Duhul Sfânt, care este adevărata viaţă a Bisericii. Este «hirotonia sa» ca
om adevărat şi deplin pentru că a fi pe deplin om înseamnă a aparţine Împărăţiei
lui Dumnezeu. Şi din nou nu doar sufletul său – viaţa sa spirituală sau religioasă
– este astfel întărit ci fiinţa sa omenească în întregime. A fi cu adevărat om
înseamnă a fi pe deplin tu însuţi. Mirungerea este ungerea omului întru
«personalitatea» sa proprie, unică… Mirungerea este deschiderea omului spre
deplinătatea creaţiei divine, către adevărata universalitate a vieţii”75.
Prin Mirungere omul botezat are o altă valoare, un alt comportament,
„începe Epifania sau arătarea lui Hristos în comportarea omului botezat sau a
luminii Duhului lui Hristos asupra fiinţei lui, arătându-l ca un chip activ al lui
Hristos, şi ca un locaş viu al Lui, întrucât îl ajută să actualizeze chipul Lui
imprimat virtual în el”76.

74
Ibidem, p. 108
75
Preotul profesor Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.
91-93
76
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 67

22
Fără lucrarea şi ajutorul Duhului omul cu greu ar putea actualiza darurile
Botezului „sau nu le-ar putea deloc fără comunicarea continuă a Duhului cu noi,
începută prin Taina Sfântului Mir, greu am putea să dezvoltăm viaţa noastră în
Dumnezeu”77. Argumentând completarea Botezului prin Mirungere Sf. Chiril al
Ierusalimului spune că după primirea Mirungerii cel botezat se numeşte creştin:
„După ce aţi fost învredniciţi cu ungerea cu Sfântul Mir vă numiţi creştini.
Acum renaşterea voastră este confirmată şi de numele ce-l purtaţi. Într-adevăr,
înainte de a fi învredniciţi de acest har, propriu vorbind nu eraţi vrednici de acest
nume, ci eraţi încă pe cale de a ajunge creştini”78. Cuvintele Sf. Chiril se bazează
pe faptul că atunci Botezul nu era privit şi practicat atunci ca o Taină separată de
Taina Mirului cum s-a petrecut mai târziu în Occident. Pe de altă parte în
afirmaţiile Sf. Chiril se mai implică şi faptul că „pentru el nu se poate distinge
între calitatea de membru al Bisericii sau de creştin şi calitatea de om deplin unit
cu Hristos, lucru care se săvârşeşte prin Mirungere. Prin Sf. Taină a Mirungerii,
credinciosul devine şi el un alt Hristos, asemenea lui Hristos care înseamnă
Unsul, devine şi el un uns sau un creştin”79.
Instituirea Tainei
Înainte de a vorbi despre instituirea propriu-zisă a Taine nu trebuie uitat
faptul că această Taină a fost profeţită în Vechiul Testament. Cartea Facerii,
XXVIII, 11-22 vorbeşte despre escara din visul lui Iacov. „Ajungând însă într-
un oarecare loc a rămas acolo pentru noapte căci asfinţise soarele. Şi luând una
din pietrele locului şi punându-o căpătâi s-a culcat în locul acela. Şi a avut un
vis: iată o scară era sprijinită pe pământ, al cărei vârf atingea cerul, iar îngerii lui
Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea, şi iată că Domnul stătea drept în vârful
ei şi i-a zis: Nu-ţi fie teamă! Eu sunt Domnul Dumnezeu lui Avraam, părintele
tău şi Dumnezeul lui Isaac… Iar când s-a trezit din somn, Iacov a zis: Într-
adevăr Domnul este în locul acesta şi eu nu-am ştiut-o. Şi s-a spăimântat şi a zis:
Cât este de înfricoşător locul acesta! El nu este altceva decât casa lui Dumnezeu;
aceasta este poarta cerului! Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat piatra pe
care şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn. Şi a
numit Iacov locul acela cu numele de Betel”80.

77
Ibidem, p. 68
78
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele baptismale, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 353
79
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 68
80
Biblia sau Sfânta Scriptură, p. 52. Acest episod al visului lui Iacov este o sinteză a
tradiţiilor iahviste şi sacerdotală. Îşi propune să ateste Betelul ca loc sacru, punct de
comunicare între pământ şi cer. În viziunea patristică Scara lui Iacov este simbolul prezenţei
proniatoare a lui Dumnezeu în lume, el păstrându-şi în acelaşi timp transcendenţa, dar şi
prefigurarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu Care S-a pogorât prin „poarta cerului”. Într-un
colind românesc se spune: „pe o scară de argint se pogoară Domnul Sfânt”, scara fiind simbol
al Maicii Domnului. În mistica răsăriteană (Sf. Ioan Scărarul) scara lui Iacov este şi simbol al
urcuşului duhovnicesc, pe treptele sfintelor desăvârşiri, aşa cum poate fi contemplat în
reprezentarea iconografică de pe exteriorul bisericii Mânăstirii Suceviţa.

23
Ungerea pietrei cu untdelemn închipuie tocmai ungerea creştinului cu
untdelemn sfinţit adică cu Sf. Mir, sub pecetea Duhului Sfânt. „Şi voi înşivă
(creştinii) ca pietre vii sunteţi zidiţi ca să fiţi casă duhovnicească” (I Petru II, 5;
Evrei III, 6). Creştinii sunt numiţi pietre vii, iar ungerea pietrei de către Iacov cu
untdelemn a însemnat ungerea pietrelor celor vii (a creştinilor) prin Duhul Sfânt
cu untdelemn sfinţit. În Vechiul testament avem mărturii că această ungere se
făcea de persoane consacrate asupra arhiereilor şi regilor (I Regi X, 1; XVI, 1-
13). Sf. Chiril al Ierusalimului spune în acest sens: „vă este de trebuinţă să ştiţi
că simbolul acestei ungeri se află în Vechiul Testament. Când Moise împlinind
porunca lui Dumnezeu l-a făcut pe fratele lui arhiereu mai întâi l-a spălat în apă,
apoi l-a uns (Levitic VIII, 1-36) şi a fost numit hristos (uns) (Levitic IV, 5), din
pricina ungerii preînchipuitoare. Tot aşa şi Solomon, când a fost făcut împărat,
după ce s-a spălat în Ghihon arhiereul l-a uns (III Regi XXXIX, 45). Aceştia au
fost unşi în chip preînchipuitor. Voi însă n-aţi fost unşi în chip preînchipuitor, ci
adevărat pentru că aţi fost unşi cu adevărat de Duhul Sfânt. Începutul mântuirii
voastre este Hristos. Hristos este cu adevărat plămădeală (I Corinteni XV, 23),
iar voi frământătură (I Corinteni V, 7). Iar dacă plămădeala este sfântă este clar
că se transmite sfinţenia şi frământăturii”81.
Deşi Sfintele Evanghelii, cartea Faptele Apostolilor, precum şi epistolele
acestora, nu ne arată direct instituirea acestei Sfinte Taine către Hristos, ea
provine de la Hristos însuşi. Avem însă suficiente mărturii care vorbesc despre
anticiparea ei de către Hristos însuşi şi de practicarea ei chiar din timpul
Sfinţilor Apostoli, precum i despre lucrarea ei specifică de Taină în rândul
celorlalte Sfinte Taine.
Mântuitorul făgăduieşte Sf. Apostoli că le va trimite pe Duhul Sfânt (Ioan
XIV, 16-17, 26; XV, 26; XVI, 13-15; Matei X, 20; Luca XII, 12; XXIV, 49;
Fapte I, 8). Despre lucrarea specifică a acestei Sf. taine vorbeşte Mântuitorul
când zice: „Cel ce crede în mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor
curge din pântecele lui” iar acesta, continuă evanghelistul, „a zis-o despre Duhul
pe care aveau să-l primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul
pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” (Ioan IV, 14; VII, 38-39; Ioil III, 1; IV,
18; Fapte II, 17, 33).
„Hristosul este unsul prin excelenţă, pentru că El ca om nu primeşte
numai o putere a Duhului, ci Duhul ipostatic întreg, pentru a fi Proorocul,
Arhiereul şi Împăratul Suprem, care introduce şi ţine poporul lui Dumnezeu în
familiaritatea lui Dumnezeu, ca alcătuit din fii Lui în Hristos Fiul, şi a-l conduce
la deplina viaţă în Duhul iubirii lui Dumnezeu şi al iubirii de Dumnezeu în viaţa
veşnică”82.
Sf. Chiril al Ierusalimului spune că „la ieşirea din apă, după ce S-a botezat
Iisus, S-a coborât peste El Duhul Sfânt în chip ipostatic, odihnindu-se Cel

81
Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., p. 354
82
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 69

24
asemenea peste Cel asemenea”83. „Hristos este uns prin aceasta cu Duhul deplin,
iar această ungere o anunţă şi o interpretează El însuşi prin aplicarea la Sine a
unui loc din profetul Isaia LXI ca o trimitere a Sa ca om la activitatea Sa în
slujba lui Dumnezeu şi în favoarea mântuirii oamenilor”84. „"Duhul Domnului
este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să
vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi
vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca
IV, 18-19).
Comunitatea din Ierusalim, precum şi Apostolul Petru dau mărturie despre
ungerea lui Hristos cu Duhul spre slujirea şi activitatea Lui. În cuvântul despre
Iisus către Corneliu, între altele, arată: „cum L-a uns Dumnezeu şi cu Duhul
Sfânt şi cu putere, cum a umblat din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi
cei asupriţi de diavol” (Fapte X, 38). Prin sălăşluirea la Botez a lui Hristos în cei
ce cred se împărtăşesc şi ei de ungerea cu Duhul lui în acelaşi scop al întăririi lor
în viaţa cea nouă, al pecetluirii lor în ea85.
Sf. Ap. Pavel dă mărturie că acest lucru se făcea chiar de la începutul
Bisericii: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns
pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în
inimile noastre” (II Corinteni I, 21-22). Aceeaşi mărturie dă şi Sf. Ap. Petru: „Să
se boteze fiecare din voi şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte II, 38), la
acestea adăugându-se cele din cartea Faptele Apostolilor unde se spune că
Apostolii Petru şi Ioan au fost trimişi de toţi Apostolii din Ierusalim şi şi-au pus
mâinile peste toţi cei botezaţi de diaconul Filip şi au luat Duh Sfânt (Fapte VIII,
15-17).
Aşadar, exemplul Mântuitorului şi practica Sf. Apostoli pot fi socotite o
dovadă suficientă pentru instituirea acestei Sf. Taine de către însuşi Domnul.
Partea văzută a Tainei
Din cele enunţate constatăm că taina Mirungerii, încă din timpul Sf.
Apostoli, s-a săvârşit sub două forme:
a) prin punerea mâinilor, care este forma iniţială (Fapte VIII, 15-17)
b) prin ungerea cu Sf. Mir, cum reiese din II Corinteni I, 21-22: „Iar Cel ce
ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este
Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în
inimile noastre” şi I Ioan II, 27: „Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o
de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci
precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este
minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat”.
Aceste locuri scripturistice vorbesc şi despre întărirea internă prin Duhul
Sfânt, dar indică şi o ungere externă prin care se împărtăşeşte harul
dumnezeiesc: „iar Apostolii, dacă şi-au pus mâinile, sau au uns cu untdelemn
83
Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., p. 351
84
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 69
85
Ibidem, p. 69

25
sfinţit pe cei botezaţi, au făcut acesta din prunca şi încredinţarea lui Hristos,
fiindcă numai Dumnezeu poate lega împărtăşirea harului dumnezeiesc nevăzut
de actele sensibile”86. Sfinţii Părinţi ai Bisericii, încă din perioada imediat
apostolică, pe baza temeiurilor scripturistice care vorbesc despre punerea
mâinilor, precum şi cele care vorbesc despre ungerea cu Sf. Mir, făcute după
Botez, dau mărturie că sunt una şi aceeaşi Taină, fiind una şi aceeaşi lucrare
mântuitoare.
Lucrul acesta este legiferat şi de hotărârile Sinodului din Laodiceea (366)
prin canoanele 7 şi 48, precum şi canonul 38 al Sinodului din Elvira (306): „Se
cuvine ca cei ce se luminează, după Botez să se ungă cu harismă cerească şi să
fie părtaşi împărăţiei lui Hristos” (Canonul 48 Laodiceea); „Cei ce se întorc din
eresuri, adică dintre novaţieni sau fotinieni sau quartodecimani, ori catehumeni,
ori credincioşi de-ai lor, să nu se primească înainte de a anatemiza tot eresul şi
mai ales pe cel de care se ţineau; şi apoi pe cei ce se ziceau la dânşii credincioşi;
învăţându-i simboalele credinţei şi ungându-i cu sfânta ungere, aşa să se
împărtăşească cu sfânta taină” (Canonul 7 Laodiceea)87.
Cele două practici ale uneia şi aceleiaşi taine, a Mirungerii – punerea
mâinilor şi ungerea cu Sf. Mir – sunt practici apostolice. S-a impus practica
ungerii cu Sf. Mir datorită răspândirii rapide a creştinismului şi mai ales acolo
unde Sf. Apostoli nu puteau ajunge şi mai apoi episcopii. Treptat practica
ungerii cu Sf. Mir s-a generalizat în Răsărit, fiind săvârşită la început de
episcopi şi de preoţi îndată după Botez aşa cum se săvârşeşte până astăzi. În
Biserica Romano-catolică, ritualul confirmării sau al Mirungerii a avut patru
etape importante de dezvoltare: secolele II-IV, secolele V-XI (Evul Mediu
timpuriu), Evul Mediu mijlociu până în timpurile moderne şi de la Conciliul II
Vatican până în prezent, rezultatul fiind acela că practica punerii mâinilor –
Confirmaţiunea este săvârşită după episcop nu îndată după botez, ci după un
oarecare timp, între 7 şi 14 ani, înainte de prima împărtăşire cu Sf. Euharistie.
„Se afirmă că este necesar ca primitorul să fie la vârsta discernământului. Deşi
în Noul Testament se cere credinţă pentru primirea Botezului (Marcu XVI, 16)
şi nu a Mirului, credinţă mărturisită în cazul Botezului de către naşi, totuşi
rânduiala canonică reflectată şi de disciplina canonică cere maturitate spirituală
şi discernământ primitorului Confirmării”88.
Prin sălăşluirea lui Hristos la Botez în cei ce cred se împărtăşesc şi ei de
ungerea cu Duhul Lui în acelaşi scop al întăririi lor în viaţa cea nouă, a
pecetluirii lor în ea. „Mirungerea nu este o simplă confirmare a făgăduinţelor de
la Botez ci este o punere în mişcare a tuturor puterilor harismatice”89.

86
Îndrumări misionare, p. 523
87
Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 204, 214
88
Pr. Viorel Sava, Sfintele Taine în tradiţia liturgică Romană-catolică. Prezentare şi evaluare
din perspectivă ortodoxă, Editura Performantica, Iaşi, 2007, p. 51
89
Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere românească de Arhiereu vicar dr. Irineu Popa,
Bucureşti, 1996, p. 301

26
Protestanţii au păstrat Confirmaţiunea numai ca ceremonial sărbătoresc
pentru tineri înainte de prima comuniune euharistică.
Aşadar, Sf. apostoli înşişi au săvârşit această taină sub ambele forme încât
nu se poate presupune că practicarea ungerii cu Sf. Mir s-a fi introdus într-un
timp postapostolic, ştiut fiind faptul că „Biserica n-a introdus şi nici nu şi-a putut
permite vreo schimbare în cele rânduite de Sf. Apostoli, iar dacă s-ar fi încercat
vreo schimbare s-ar fi produs împotriviri despre care s-ar fi dat mărturie”90.
Mărturiile părinţilor şi scriitorilor bisericeşti întăresc originea
dumnezeiască a acestei Sf. Taine. „După ce ieşim din baia Botezului suntem
unşi cu ungere binecuvântată (practica ungerii noului botezat se va contopi cu
Taina propriu-zisă a Mirungerii care la început consta în punerea mâinilor
episcopului pe capul botezatului invocând Duhul Sfânt. Ulterior, Taina fiind
săvârşită de către preot va consta în ungerea cu Sf. Mir şi invocarea Duhului
Sfânt)”91. Conform străvechii practici potrivit căreia iudeii aveau obiceiul să
ungă pe cei meniţi pentru preoţie cu ulei revărsat dintr-un corn (Ieşirea
XXX,30), cu care a fost uns şi Aaron de către Moise (Levitic VIII, 12), Tertulian
spune: „De aici şi noi suntem numiţi creştini, de la crisma care înseamnă
«ungere» care-i dă şi Domnul numele. A fost uns cu asemenea ungere spirituală
de către Tatăl, precum este scris în Fapte IV, 27 căci s-au adunat în această
cetate împotriva Sfântului Tău Fiu pe Care L-ai uns. Aşa şi peste noi ungerea
curge în chip trupesc, dar se foloseşte în chip spiritual. În acelaşi fel în care şi
Botezul însuşi este o lucrare trupească pentru că suntem cufundaţi în apă dar
urmarea lui e spirituală deoarece ne eliberează de păcate. Mai apoi sunt puse
mâinile invocând şi chemând printr-o binecuvântare Duhul cel Sfânt”92.
Semnificaţia Tainei Mirungerii ca întărire a celui botezat pentru
dezvoltarea vieţii celei noi într-o împreună lucrare a lui cu harul Duhului Sfânt
se arată şi în faptul că cel botezat este uns cu Sf. Mir la toate mădularele
principale ale trupului între care se numără şi organele simţurilor. „Prin aceste
mădulare şi organe omul se află în legătură cu lumea şi prin ea cu Dumnezeu.
Prin ele primeşte cele ale lumii şi vede şi pe Dumnezeu prin lume exercitând
asupra lumii lucrarea şi influenţa sa în ascultarea de voia lui Dumnezeu”93.
Referitor la ungerea mădularelor trupului şi a organelor simţurilor Sf.
Chiril al Ierusalimului spune: „Mai întâi aţi fost unşi pe frunte ca să fiţi sloboziţi
de ruşinea pe care primul om călcător de poruncă o purta pretutindeni şi ca să
priviţi ca în oglindă cu faţa descoperită slava Domnului. Apoi aţi fost unşi la
urechi ca să dobândiţi auz în stare să asculte tainele dumnezeieşti; despre astfel
de urechi zicea Isaia L, 5: «Domnul mi-a adăugat mie urechi ca să aud»; iar
Domnul Iisus în Evanghelie zice: «Cel care are urechi de auzi să audă» (Matei
XV, 15); apoi aţi fost unşi la nări ca să spuneţi după ce aţi primit dumnezeiescul
90
Îndrumări misionare, p. 524
91
Tertulian, Despre Botez, p. 89, nota 69
92
Ibidem, p. 90
93
Îndrumări misionare, p. 525

27
Mir «printre cei ce se mântuiesc suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui
Hristos» (II Corinteni II, 15); după aceea pe piept ca să puteţi sta împotriva
uneltirii diavolului îmbrăcând platoşa dreptăţii (Efeseni VI, 11, 14). Căci după
cum Hristos după Botez şi după Pogorârea Sfântului Duh S-a dus şi S-a luptat cu
potrivnicul, tot aşa şi voi, după ce aţi fost botezaţi şi aţi fost unşi cu Sf. Mir,
îmbrăcaţi fiind cu toată armura Sfântului Duh, staţi împotriva lucrării celei
potrivnice şi o biruiţi zicând: «toate le pot în Hristos Care mă întăreşte» (Filipeni
IV, 13)”94.
În piept e şi puterea, dar şi inima cu simţurile ei. „Duhul întipărit în ele le
face să fie curate, generoase, simţitoare, iubitoare de Dumnezeu şi de semeni,
pline de bucurie, străine de tristeţe, de pizmă, de duşmănie”95. Atât în
semnificaţia cât şi în lucrarea specială a Tainei Mirungerii, găsim temeiurile
legăturii strânse a acesteia cu taina Botezului, precum şi explicaţia şi obligaţia
administrării Tainei Mirungerii imediat după Botez.
Săvârşirea Tainei
Pentru săvârşirea Tainei Mirungerii se cere în primul rând Sfântul Mir,
care ţine locul punerii mâinilor cum am văzut în cele de mai sus. „Sfântul şi
Marele Mir este un amestec de untdelemn curat de măsline cu vin şi 36 de
diferite aromate sau mirodenii, pregătit şi fiert după o rânduială specială,
solemnă, în primele trei zile din săptămâna pătimirilor şi sfinţie de către soborul
arhiereilor unei Biserici autocefale în frunte cu Întâistătătorul ei, în Joia aceleiaşi
săptămâni, la Liturghia Sf. Vasile cel Mare”96. El este împărţit apoi episcopiilor,
protopopiatelor, parohiilor din Biserica Ortodoxă autocefală respectivă pentru a
fi folosit la: taina Mirungerii, la sfinţirea antimiselor şi la târnosirea bisericilor
sau sfinţirea lor după reparaţii sau restaurări.
Despre Mirul acesta Sf. Chiril al Ierusalimului spune: „Să nu îţi închipui
că Mirul acesta este simplu mir. Căci după cum pâinea Euharistiei, după
invocarea Sfântului Duh nu mai este simplă pâine ci Trup al Lui Hristos, tot aşa
şi acest Sfânt Mir după invocare nu este simplu mir; nici nu s-ar putea spune că
este un mir obişnuit; ci, dimpotrivă, este un dar al lui Hristos şi al Sfântului Duh
şi lucrează prin prezenţa dumnezeirii Lui”97.
Canonul 6 al Sinodului de la Cartagina (418) stipulează: „Pregătirea
Sfântului Mir… să nu se facă de prezbiter”98.
Aşadar, sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir este prerogativa Bisericii
autocefale în frunte cu Întâistătorul ei (patriarh, mitropolit, arhiepiscop).
Săvârşitorul Tainei Mirungerii este episcopul şi preotul. Numai sfinţirea Mirului
este rezervată celui dintâi, mai exact Sinodului Bisericii ortodoxe autocefale

94
Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., p. 353
95
Îndrumări misionare, p. 525
96
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în tradiţia liturgică, vol. III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 20045, p. 188
97
Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., p. 352
98
Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 230

28
respective. „În rolul ce se acordă de Biserica Ortodoxă episcopatului ca corp în
această Taină se arată faptul că Duhul Sfânt ce se comunică fiecărui credincios
este Duhul Bisericii pogorât prin invocarea întregului episcopat; deci în fiecare
din credincioşi coboară Duhul întregii Biserici, şi fiecare credincios este
introdus în Biserica întreagă, pentru ca prin darul Lui special să îmbogăţească şi
să ajute Biserica în totalitate, aşa cum Biserica în totalitate susţine şi
promovează darul Lui special. Numai în unitatea totală a Bisericii se poate
mântui şi desăvârşi fiecare credincios”99.
„Odată cu coborârea Sfântului Duh peste Hristos ca om s-au redeschis
cerurile pese al doilea Adam, rămânând mereu deschise sau s-au deschis deplin,
cum nu au fost deschise nici chiar lui Adam dinainte de cădere, prin ungerea cu
Sfântul Mir plin de Duh Sfânt fiecăruia i se arată cerurile deschise întrucât e unit
cu Hristos”100.
Dacă Tatăl a recunoscut pe Fiul Său şi după întrupare şi ca om, ca Fiu al
Său în mod arătat „prin coborârea Duhului Sfânt peste El, aşa ne recunoaşte şi
pe noi cei ce ne-am unit cu Hristos în Botez, dându-ne această calitate prin
ungerea cu Sfântul Duh şi ajutorul ca să ne arătăm ca atare în fapt”101. Aşadar,
pogorârea Sfântului Duh ne aparţine şi nouă pentru că ea a venit şi pentru noi
încât şi noi „având cerurile deschise sau tainele vieţii viitoare nesfârşite şi
superioare legilor naturii, într-o descoperire ce ni se actualizează treptat de care
ne vom împărtăşi deplin în viaţa viitoare, putem prooroci toţi venirea deplină a
acestei vieţi, putem tălmăci toţi experienţa arvunirii ei, aşa cum au proorocit
Apostolii la Cincizecime, ne putem arăta prin viaţa noastră pe care o ducem,
chiar în fiinţa noastră ca prooroci ai vieţii viitoare”102.
Prin actul văzut al tainei Mirungerii, prin ungere efectivă a părţilor şi
simţurilor corpului celui botezat şi prin pronunţarea formulei Pecetea darului
Duhului Sfânt, „Mirul cu care e uns cel botezat e o fluiditate care se îmbibă şi
persistă mai mult decât apa în făptura lui şi îi împrumută mireasma. Îmbibarea
intimă înseamnă asimilarea stării de naştere a omului nou, persistenţa înseamnă
cu Duhul Sfânt rămâne într-o comuniune continuă cu cel botezat, iar mireasma
ce o împrumută acestuia înseamnă că Duhul îi devine atât de intim, încât
lucrarea şi calitatea Lui devine lucrare şi calitate proprie a omului”103.
Aşadar, Sfântul Mir este totodată şi semnul şi pecetea lui Hristos. Prin
ungerea cu el noul botezat devine creştin în adevăr şi toată deplinătatea, cum
aminteam, „un nou hristos, adică uns al Domnului”. „Ungerea făcută în semnul
Sfintei Cruci este o pecetluire a membrilor Bisericii lui Hristos, semnul văzut al
apartenenţei lor la Trupul mistic al Domnului. Unii dogmatişti socotesc ungerea
cu Sfântul Mir ca «taina preoţiei universale» care face din toţi creştinii acea
99
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 80
100
Ibidem, p. 70
101
Ibidem, p. 70
102
Ibidem, p. 70
103
Ibidem, p. 43

29
«seminţie aleasă» sau «preoţie împărătească», «poporul sfânt» al lui Dumnezeu,
despre care vorbeşte Sf. Ap. Petru (I Petru II, 5, 9-10) folosind limbajul din
Legea Veche (Ieşirea XIX, 6)”104.

Taina Sfintei Împărtăşanii – Euharistia


După învăţătura Bisericii Ortodoxe „Sfânta Euharistie este taina în care
sub chipul pâinii şi al vinului se împărtăşeşte credincioşilor însuşi Trupul şi
Sângele lui Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se
real şi nesângeros, jertfa de pe Cruce a Mântuitorului prin prefacerea pâinii şi a
vinului în Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului cu puterea Duhului Sfânt
invocată de episcop sau preot”105.
Cărţile Noului Testament, precum şi Sf. Părinţi ai Bisericii au dat diferite
numiri Sf. Euharistii prin care se exprimă instituirea ei de către Hristos; fiinţa ei;
însemnătatea; săvârşirea; scopul sau roadele ei; precum şi îndoitul ei aspect, de
Taină şi de jertfă (reală, dar nesângeroasă, cuvântătoare). „Se numeşte
Euharistie (Εὐχαριστία) – mulţumire, fiindcă la instituirea ei la Cina cea de
Taină Mântuitorul a mulţumit lui Dumnezeu Tatăl înainte de a frânge pâinea şi
de a o da Apostolilor şi pentru că este jertfă de mulţumire adusă de Biserică, mai
exact de Hristos Însuşi împreună cu Biserica, pentru Biserică şi pentru
credincioşii acesteia”106. Se numeşte apoi „binecuvântare” (εὐλογία), referindu-
se la faptul binecuvântării pâinii şi a vinului de către Mântuitorul la Cina cea de
Taină înainte de a fi date Apostolilor (Matei XXVI, 27), cuminecătură,
comuniune, unire (κοινωνία, ἕνωσις) (Matei XXVI, 26-27) pentru că uneşte pe
cei ce se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele lui Hristos euharistic, cu Hristos
Însuşi şi între ei; Cina Domnului (I Corinteni X, 17-21); Cina cea de Taină şi
dumnezeiască, Masa Domnului (I Corinteni XI, 20), Masa lui Hristos, Masă
sfântă, Taina altarului, Pâinea Domnului, Pâinea lui Dumnezeu, Pâinea cerească
(Ioan VI, 33), Pâine spre fiinţă (Ioan VI, 48), Paharul binecuvântării (I Corinteni
X, 16), Paharul vieţii, Paharul mântuirii, Trupul lui Hristos, Trupul Domnului,
Trupul sfânt, Sângele lui Hristos, Sânge preţios, sfintele, dumnezeieştile şi
înfricoşătoarele Taine, Jertfă sfântă, tainică, înţelegătoare.
Taina Sf. Împărtăşanii sau a Euharistie este cea mai mare şi mai
însemnată Taină a Bisericii, ea le covârşeşte pe toate celelalte taine ale Bisericii
prin trei însuşiri deosebite:
a) mai mult decât celelalte, Sf. Euharistie depăşeşte puterea de înţelegere a
minţii omeneşti. Este adevărat că „nici în celelalte Taine mintea noastră nu
poate cuprinde misterul, adică nu poate pricepe în mod natural cum se uneşte
harul dumnezeiesc cu un element material ca să ni se împărtăşească”107. Cu
atât mai mult în Euharistie unde „deşi simţurile noastre trupeşti nu observă
104
Îndrumări misionare, p. 527
105
Ibidem, p. 527
106
Ibidem, p. 527
107
Ibidem, p. 528

30
nicio schimbare, pâinea şi vinul se prefac în însuşi Trupul şi Sângele lui
Hristos cu puterea Duhului Sfânt Care Se coboară asupra pâinii şi a vinului
transformându-le”108. Prezenţa reală prin prefacerea pâinii şi a vinului în
Trupul şi Sângele lui Hristos ne este confirmată de Însuşi Hristos la Cina cea
de Taină când zice Apostolilor Săi: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.
Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că
acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor” (Matei XXVI, 26-28); „aceasta să faceţi spre pomenirea
Mea” (Luca XXII, 19). Aici avem atât asigurarea că în Euharistie este prezent
însuşi Hristos prin prefacerea darurilor de pâine şi vin în Însuşi Trupul şi
Sângele Său, dar şi porunca dată Apostolilor şi prin ei urmaşilor lor, episcopi
şi preoţi, de a aduce această jertfă şi de a săvârşi această Taină. „Prin
adâncimea sa misterul Sf. Euharistii stă alături de cel al Sf. Treimi;
Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, şi de Întruparea Cuvântului lui
Dumnezeu (Ioan I, 14), Dumnezeu fiind, Cuvântul S-a deşertat pe Sine, chip
de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca
un om (Filipeni II, 6-7); adică rămânând ceea ce era, Dumnezeu, şi S-a făcut
ceea ce nu era, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos Mântuitorul nostru, al tuturor.
Sunt cele trei mari şi nepătrunse taine ale credinţei creştine, prima făcându-se
cunoscută la Întruparea Fiului, a doua prin petrecerea cu oamenii pe pământ a
lui Hristos, Cuvântul întrupat al Tatălui (Ioan I, 14, Filipeni II, 7-8), iar Sf.
Euharistie actualizează până la sfârşitul veacurilor jertfa mântuitoare a lui
Iisus Hristos, unind tot mai mult pe oameni cu Hristos – Dumnezeu întrupat,
îndumnezeindu-i”109.
b) dacă şi prin celelalte Taine ni se împărtăşeşte harul dumnezeiesc în Sf.
Euharistie ni se dă Însuşi izvorul harului, adică Hristos Însuşi prin Trupul şi
Sângele Său, plin de Duhul Sfânt. „Prin această taină El se dă deplin
membrilor Bisericii, adică Bisericii constituindu-o şi susţinându-o deplin ca
Trupul Său extins, întrucât duce la capăt sălăşluirea Lui în cei ce cred”110.
Euharistia îşi împlineşte rostul „numai dacă ea înseamnă prezenţa reală a lui
hristos cu Trupul şi Sângele Său sub chipul pâinii şi al vinului spre a-L primi
înlăuntrul nostru”111. Sf. Euharistie este punctul culminant al iconomiei
mântuirii, al iconomiei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi al unirii Sale
cu fiecare în parte. „Dacă Fiul lui Dumnezeu a binevoit să vină atât de
aproape de oameni încât să Se unească cu ei, ca singur mod al mântuirii şi
îndumnezeirii lor, El nu se putea mulţumi să Se întrupeze numai ca un om cu
intenţia de a rămâne separat de ceilalţi, ci ca să meargă mai departe,
întrupându-se aşa zicând în toţi oamenii, neîmpiedecându-i de a rămâne
persoane deosebite şi neîncetând de a rămâne El Însuşi o persoană deosebită
108
Ibidem, p. 528
109
Ibidem, p. 529
110
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 93
111
Ibidem, p. 93

31
pentru practicarea iubirii desăvârşite” 112. Prezenţa reală a lui Hristos cu
Trupul şi Sângele Său în Euharistie se justifică şi prin faptul că „El trebuie să
vină în noi, dar nu o singură dată, ci mereu, deci pe de o parte trebuie să fie în
noi, pe de alta să rămână deosebit de noi şi mai presus de noi, ca să poată
veni mereu într-un mai mare grad în noi, spre sporirea continuă a relaţiei de
iubire, spre alimentarea iubirii care se arată şi prin unirea trupului nostru cu
Trupul şi Sângele Său preacurat. Un prieten, deşi şi-a devenit interior prin
faptul că şi s-a dăruit odată şi se dăruieşte mereu sporind interioritatea sa în
tine”113. Argumentând acest lucru Sf. Ioan Gură de Aur spune: „dacă a venit
la firea noastră e vădit că a venit la toţi, a venit şi la fiecare… căci se uneşte
cu fiecare dintre cei credincioşi prin Taine şi hrăneşte prin Sine Însuşi pe cei
ce i-a făcut. Iar prin aceasta te convinge iarăşi că a luat trup”114. Analizând
cuvintele de instituire ale acestei Sf. Taine la Cina cea de Taină observăm că
după toţi cei trei evanghelişti sinoptici, Mântuitorul a mai spus ceva. După
Luca, imediat înainte de a oferi Trupul şi Sângele Său sub chipul pâinii şi al
vinului (Luca XXII, 18), după Matei şi Marcu, imediat după aceea
Mântuitorul rosteşte următoarele cuvinte: „Şi vă spun vouă că nu voi mai bea
de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou,
întru împărăţia Tatălui Meu” (Matei XXVI, 29; Marcu XIV, 25). Mântuitorul
spune aceste cuvinte oferind pâinea şi potirul rezultând că Euharistia îşi are
temeiul în jertfa de pe Cruce şi pe de altă parte că în ea va fi prezent în toate
timpurile viitoare Trupul şi Sângele Său cel înviat. Învierea Sa va face nou
vinul, deci şi Sângele Domnului pe care ni-l va împărtăşi în această Taină
întru Împărăţia Lui care începe odată cu Biserica”115. Cina cea de Taină a fost
posibilă ca urmare a pătimirii, morţii şi Învierii lui Hristos. La Cina cea de
Taină Mântuitorul trăieşte anticipat şi tainic moartea Sa pe Cruce, „dar şi
moartea tainică de după aceea. Ca să se răstignească şi să învieze trebuia să
se întrupeze. De aceea baza Euharistiei este asumarea trupului nostru,
jertfirea Lui pentru noi şi Învierea Lui. Euharistia la Cina cea de Taină este
anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos
a trăit la Cina cea de Taină jertfirea Sa şi Învierea Sa, aşa cu le va trăi în
Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru. Aşa cum
au fost necesare jertfa pe Cruce şi Învierea Lui pentru instituirea Euharistiei,
aşa a fost necesară şi Cina cea de Taină”116. Sf. Apostol Pavel, adresându-se
corintenilor, despre necuviinţele unora dintre ei la Cina Domnului, le
aminteşte de întemeierea Cinei Domnului şi îi atenţionează: „…căci de câte
ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi

112
Ibidem, p. 93
113
Ibidem, p. 93
114
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 82 la Matei apud Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia
Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 93
115
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 95
116
Ibidem, p. 95

32
până când va veni” (I Corinteni XI, 23-26). Sf. Ap. Pavel arată că „vestirea”
aceasta e înţeleasă ca trăire în continuare de către noi a morţii şi Învierii
Domnului prin faptul că această trăire de către noi a morţii şi învierii
Domnului în noi este tema centrală a propovăduirii şi epistolelor lui.
„Vestirea morţii şi Învierii Domnului devin prin Euharistie nu vestirea
teoretică a unor fapte trecute, ci vestirea experienţei unor fapte ce se
perpetuează în noi. Hristos este prezent real cu Trupul şi cu Sângele Său
jertfit şi înviat în Euharistie pentru că numai prin aceasta putem muri şi învia
şi noi împreună cu El şi numai prin această moarte şi înviere împreună cu
Hristos devenim părtaşi vieţii veşnice. Fără dependenţa mântuirii noastre de
împreuna moarte şi înviere cu Hristos nu ar fi necesară prezenţa Domnului în
noi cu Trupul Său jertfit şi înviat, deci nu ar fi necesară Euharistia”117.
c) Prin Sfintele Taine Dumnezeu ne împărtăşeşte lucrarea Sa ca har şi ca dar, iar
noi prin jertfă oferim lui Dumnezeu cele ale noastre şi însăşi fiinţa noastră. În
Euharistie se întâlnesc cele două mişcări, de la noi spre Dumnezeu şi de la
Dumnezeu la noi. „Euharistia se constituie din numeroase simţiri, acte şi
semnificaţii ce pornesc de la noi la Dumnezeu şi de la Dumnezeu spre noi,
întocmai ca o forţă umană care se constituie din împlinirea într-un desen
complex a nenumărate linii ce vin din noi, din natură şi de sus ca să-i dea
direcţia spre cer, spre exterior şi spre interior. Aspectul de jertfă şi de taină al
Euharistiei sunt nedespărţite”118. Ca jertfă este Taină, ca Taină este jertfă. „Şi
chiar Taina este o jertfă, căci Trupul Domnului care ni se dă este în stare de
Trup jertfit şi înviat şi ne imprimă starea de jertfă prin care ne înălţăm şi
înaintăm spre Înviere”119. Toate Tainele stau în strânsă legătură cu jertfa lui
Hristos. „În toate tainele primim puterea de a ne jertfi din starea de jertfă a lui
Hristos. Nu din amintirea jertfei Lui de pe Golgota, căci în acest caz puterea
şi-ar da-o omul şi deci Tainele nu ar mai fi Taine, ci dintr-o stare actuală de
jertfă a Lui, care e o prelungire a predării Sale ca om Tatălui, predare pe care
aflându-Se El în trup capabil să moară a dus-o până la capăt, acceptând
moarte sângeroasă; dar după moartea trupească o menţine ca predare
spirituală, totală, a umanităţii Sale Tatălui, pentru a fi umplută desăvârşit de
dumnezeire, care o ţine ridicată la starea de înviere, de înălţare şi
pnevmatizare”120. Euharistia este împlinirea, culminarea tuturor celorlalte
Taine. „În Euharistie Hristos nu ne dă numai o iradierea a stării Sale de jertfă
şi de Înviere, ci însuşi Trupul Său în această stare”121. Prefacerea pâinii şi a
vinului fără modificarea formelor exterioare de pâine şi de vin rămâne marea
taină a credinţei noastre. În acest sens Sf.. Ioan Damaschin spune: „pâinea şi
vinul sunt în chip real Trupul unit cu dumnezeirea; ele sunt trupul luat din
117
Ibidem, p. 96
118
Ibidem, p. 104
119
Ibidem, p. 104
120
Ibidem, p. 105
121
Ibidem, p. 105

33
Sfânta Fecioară. Asta nu înseamnă că se pogoară din cer trupul care a fost
înălţat, ci că însăşi pâinea şi vinul ser prefac în trupul şi Sângele Domnului.
Dar dacă cauţi să afli chipurile în care se face aceasta îţi este de ajuns să auzi,
că se fac prin Duhul Sfânt după cum Domnul şi-a făcut prin Duhul Sfânt El şi
în El Însuşi trup din Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Mai mult nu
cunoaştem decât că cuvântul lui Dumnezeu este real, activ, atotputernic, dar
modul în care se prefac u se poate cerceta”122. Continuându-şi argumentaţia,
sfântul spune: „Nu este rău să spunem şi acestea că, după cum în chip natural,
prin mâncare pâinea, iar prin băutură vinul şi apa se prefac în corpul şi
sângele celui ce mănâncă şi bea, şi nu devine alt corp decât corpul cel mai
dinainte, tot astfel şi pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin invocarea şi
pogorârea Sf. Duh se prefac în chip supranatural în corpul şi sângele lui
Hristos şi nu sunt doi, ci unul şi acelaşi”123.

122
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediţia a III-a, Traducere Pr. D. Fecioru, Editura Scripta,
Bucureşti, 1993, p. 166
123
Ibidem, p. 166

34