Opera lui Mihai Eminescu

George Călinescu

1. Germinaţia

Emineseu nu este, cum se zice de obicei, un poet al naturii, un iubitor al

decorației vegetale, sau e departe de a fi numai atat. Conceptul nostru de natură
provine dintr-o mentalitate estetică, din intărirea pe cit e cu putință a
elementului inert in paguba celui viu. Eminescu nu e nici măcar un deseriptiv, și
toate imaginile lui, puse laolaltă, ne dau o natură mai degrabă săracă. Si
filozoficeşte, precum am văzut, și prin tradiție populară, natura eminesciană e o
ființă metafizică, materia in veşnică alcătuire.
Ceea ce noi am fi înclinați să numim mizerie, aceea toc mai e natura lui
Emineseu. Natura începe acolo unde oprirea in loc a elmentelor prin industria
omenească încetează moleculele incep din nou să se desfacă și să se impreune.
A putrezi in albia unei ape, a dormi pină la umplerea de păianjeni, a fi troienit
de zăpadă sau de frunze, a te e desface in univers, acesta e conceptul. E de ajuns
ca o mică supărare sa atinga pe tărănescul impărat, pentru ca el să se părăsească
in voia proceselor vegetale și fiziologice.
Natură inseamnă dar ereşterea ierbii in barbă, invil. másirea regnurilor.
Dionis se mulțumeşte eu senzația erer terii nävalnice a părului și poate eu
conștiința inrudini pletelor sale «de o sălbaticită neregularitate eu perii ei ciulii
de miel. El umblă eu voluptate, prin ploaie, infruntind torentele, hainele sale
sint ude, capul lui are saspeetul unui berbec plouat », intr-un cuvint, aratá față
de întem- perie idolența tonică a vieții. Baba din poveste, culcată pe un cojoe
veehi, sta eu capul ei sur ca cenuşa in poalele unei roabe tinere și fru- moase
care-i căuta in cap, seoțind ca țăranii o plácere din imprejurarea că părul ei este
ocrotitor de vietāți. Paianjenul işi țese liniştit pinza din tavan și pină in podele,
in odaja fetei de Impărat, unde nici o activitate umana nu turbură aerul.
Este vadit ca Eminescu prefer casa vie , unde viata urmeaza a se naste, casa in
grizile cxareia stau greieri, casa , in sfarsit, strivita intre arbori acopeita de ei.
De aci vin la poet acele imagini de decrepitudine, locuintele intrate in
putrefacție, surpate de ploi și de mușchi, inäbuşite de păianjeni, grádinile
sälbaticite, incalcite, intoarse la starea inculta. De pilda, casa din Sarmanul
Dionis: “..In mijlocul unei grădini pustii, unde lobodele buruienele crescuse
mari in tufe negre-verzi, se înalță ochii de fereastă spartă a unei case veche, a
cărei streşină de șindrilă era putredă și acoperită e-un muşchi care stră- locea ca
bruma in lumina cea rece a lunei. Nişte trepte de lemn duceau în catul de sus al
ei. Uşa mare deschisă în balconul catului de sus se clătina scarțiind în vint și
numai într-o titină, treptele erau putrede și negre – pe ici, pe colo lipsea cate
una, astfel incat trebuia sa treci peste cate doua deodata, și balconul de lemn se
clatina sub pasi. Acesta trecu prin hățişul grădinei si zaplazurile naruite. Uşile
toate erau deschise. El intră intr-o camerăi naltă, spațioasă și goală. Păreții erau
negrii de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese
de var; cercevelile se curmau sub presiunea zidurilor vechi și gratiile erau rupte,
numai rădăcinile lor ruginite se iveau in lemnul putred. In colțurile tavanului cu
grinzi lungi și mohorate, painjenii işi executau tăcuta și pacinica lor industrie.
Marchizul de Bilbao intră si el intr-un astfel de castel. Grădina e părăginită,
zidurile risipite, copacii bătrini morți si năpădiți de generații tinere de arbori.
Curtea castelului e <<plină de ierbărie și de huciu sălbaticit ». Inăuntru
mobilele erau veştede, aerul bolnav. Clubul unde a fost dus Angelo de doctor
nu avea altă infățişare: ..” Unde se ducea sania el n-o știa... În fine, ea intră pe o
poartă „intr-o ogradă“ solitară îngrădită c-un gard putred de mult, deasupra
căruia stăruia in siruri dese și vii,'ca un val nestrăbătut, răurusca desfrunzită,
neagră, ghemuitá. cu miile ei de ramuri incilcite de-a lungál gardului. In
mijlocul gardului era o casă cu două caturi, a cărei var era luat, inégrit de ploaie
si vanturi, peste a cărei ferestre erau inchise obloanele şi nici prin una din ele nu
se strevedea o rază de lumină.”
Un alt castel misterios dintr-o poveste se infățișează cu acelaşi aer de
putreziciune: “Era o ruină mai mult parcÎ pustie- acoperamantul se surupase pe
alocurea, murii pareau a se inclina , ferestrele sparte, lemnaria putreda si
naruita. Un podet iscator mai mult putregait ducea peste sant la curtea
castelului”.

2. Geologia sălbatică
 Omul este, în mijlocul acestei naturi, un răsărit, un turburator al mării
linisti. De aceea Eminescu mai vede divinitatea nepăsatoare a Cosmului sub
chipulenormei privelişti geologice, asupra căreia gândul zboară ca un fum
neputincios. Întaia descripţie mare a poetului e aceea a solului selenar, fară
oameni.
Luna lui Eden, în care factorul inconseiu are doua înfatisari opuse în
aparenţă. Întâi o putere germinativă uriasa, o miscare moleculară neincetata
ce înabuse orice zvacnire a constiintei.
Omul picat in acest mediu supracosmic lesina de parfumul cel lunatic,
devine strigoi, ca fata din poveste. Cireșii se intind in siruri si arunca atata
floare incat omul marunt e troenit. Vegetatia si fauna sunt euforice, isi tipa
bucuria de a se inmulti, florile „canta”, iar reierii ragusesc de voluptatea
scartaitului.
Poetul mareste gotic, lucrurile inerte, asfaltoase, munte, stanca roca,
avand o atractiune catre piatra pretioasa, adunata in mari cantitati, diamant,
smarald.
Iubitei din luna, eroul ii aseaza in par o citadela de diamante, iar ea,
pentru a avea bani de joc la carti, adunastele de aur din valurile apei.
Codrul lui Eminescu o preistorie, si omul se pierde in el ca o furnica.
Muntii ridicandu-se „puternic” din mijlocul ui, cu roci granitice.
Stejarii se prevalesc de la sine peste „rituri cumplite”, la harpa
„strasnica” a vantului, copacii de fag se cutremura, iar padurea de brad se
clatina, in vreme ce pietre mari, pravalindu-se din culmi cu pomi si cu iarba,
se naruie cu urlete in rauri.
Fiara salbatica si iute, poate sa saie ca caprele de pe o stanca pe alta.
Oile cele salbatice cauta de pasune indarat hrana lor, caci in grumazul cel
scurt nu au nici o incheietura si nu pot sa-si intoarca capul nici intr-o parte
din a dreapta sau din a stanga.
Peisajul lui Eminescu nu e realist, ci sintetic, construit dupa aceasta
aspiratiune selenara. De pilda, insula lui Euthanasius in aproprierea
oceanului, intr-un loc asezat la randu-i intr-o vale inchisa de jur imprejur de
stanci uruase „zidite de jur imprejur, una peste alta până-n ceruri”, apariție
geologiei mitice.
Acest fel de natură primară, cu care omul nu e obișnuit, e așa de
erudă, asa de încărcată de seve, încât individul, cuprins de mari beții și apoi
frânt „cade adormit, ca Cezara, care, stupefiată de iarba si de apa, e gata sa
adoarma, pentru ca apoi, gonita de fluturi, sa alergde „nebuna”.
In Diamantul Nordului poetul canta de asemeni infricosetoare
framantare a oceanului inghetat, marea ce viueste grozava, msicand in fluvii
a ei stanuri de gheata.
Borelismul eminescian gaseste un chip de exprimare chiar cand compunerea
nu ingaduim privelistea nordica. Atunci ni se da privelistea hibernala. E
foarte cu putinta ca in constiinta poetului iarna sa fi multumit mai bine
aspiratia catre linistea hiperboreana si catre farmecul vuleanical lunii. Iarna e
alba, argintoasă ca lumină de planetă. Adevărul este ca tabloruile de iarna
sunt numeroase in opera eminesciana.
In geniul pustiu miezul actiunii se petrec pe un ger cumplit. Zapada trosneste
sub pasi. Campia lunga e acoperita de nea. Aur, marire si amor are cadru
ieruntic. Ninge si copacii se strecor negri „print tufele de zapada”
Un episod din Avatarii faraonului se petrece iarna. Sania zboara
desenand urme pe omat si cand felaul ar fi trecut lung, lung pe o podeala de
tei si ninsoare ea o pleava de diamant, pica in lumina libarie a lunii.
Tot acolo Cezara se plimba in gradina „prin cararile ninse, prin arbori
desfrunziti, cu ramurile-ncarcate de omat. La Petersburg, unde e inchis,
Toma Nour contempla „verzile unde al Nevei amestecate cu mari bolovani
de gheata si primeste in fata ninsoarea cea marunta pe care i o arunca
urlatorul vant inghetat.