Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Marirea Si Decaderea Romei
Marirea Si Decaderea Romei
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Întemeierea Cetăţii
1.3.2. Roma regală (753-509 înainte de Hristos)
1.3.2.1. Pater familias
1.3.2.2. Regele
1.3.2.2.1. Regii latini
1.3.2.2.2. Regii etrusci
1.3.2.3. Principalele instituții ale regalității
1.3.2.4. Adunările poporului roman
1.3.3. Roma republicană (509 -27 înainte de Hristos)
1.3.3.1. Principiul colegialității
1.3.3.2. Noile clase sociale
1.3.3.3. Adunările poporului roman
1.3.3.4. Principalele magistraturi
1.3.3.5. Tranziția spre imperiu
1.3.4. Roma imperială
1.3.4.1. Dinastia Iulio – Claudienilor (31 î Hr. – 68 d.Hr.)
1.3.4.2. Flavienii
1.3.4.3. Împărații adoptivi și dinastia Antoninilor
1.3.4.4. Împăraţii africani şi sirieni
1.3.4.5. Dinastia Severilor (193-235 d.Hr.)
1.3.4.6. Epoca anarhiei militare (Apogeul crizei, 235-285 d. Hr.)
1.3.4.7. Împăraţii iliri
1.3.4.8. Marea Cotitură a lui Dioclețian
1.3.4.9. Relansarea tetrarhiei (305-313)
1.3.4.10. Marea cotitură a lui Constantin
1.3.4.11. Ultimii împărați din Apus
1.3.4.11.1. Moștenitorii lui Constantin (337-364 d. Hr.)
1.3.4.11.2. Casa lui Valentinian (364-378 d. Hr.)
1.3.4.11.3. Dinastia Teodosiană
1.3.4.11.4. Ultimii împărați din Apus (455-476 d.Hr.)
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
1
Theodor Mommsen, Istoria Romană, traducere din limba germană de Joachim
Benno Nikolaus, studiu introductiv de Zoe Petre, ediția a 2-a, volumul I, Iași,
Polirom, p.47.
Cultivarea spiritului de dreptate şi justiţie;
Dezvoltarea conştiinţei juridice şi a conştiinţei civice.
Totul a început după căderea Troiei, când Enea, unul din puținii
supraviețuitori, a plecat în lume la întâmplare, poposind în cele din urmă în
Lațium, unde se căsătorește cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Nu i-a fost prea
greu să o cucerească, fiind, după cum bine se știe, fiul zeiței Venus-Afrodita.
Va întemeia un oraș pe care îl va boteza Lavinium, iar fiul lor, Ascaniu, va
întemeia la rândul său orașul Alba Longa, care va deveni capitala ținutului 2.
După aproximativ 200 de ani de la sosirea lui Enea, pe tronul acestui
ultim oraș se aflau doi frați, Numitor și Amulius, descendenți ai eroului, care
s-au certat la cuțite pentru domnie, așa că Amulius l-a alungat pe fratele său
și i-a ucis copiii, lăsând-o în viață doar pe Rea Silva, pe care a silit-o să
devină preoteasă a zeiței Vesta, pentru a nu-i periclita tronul cu vreun plod.
Greșeală fatală, după cum vom vedea, căci fata, frumoasă și dornică de viață,
se împăca greu cu canoanele călugăriei. Într-o zi, pe când Rea dormea pe
malul râului, a trecut zeul Marte care, de cum a văzut-o, s-a îndrăgostit de ea
și a lăsat-o însărcinată fără ca fata să știe.
Cînd Amulius a aflat, a făcut a doua greșeală, cruțându-i și de această
dată viața, dar a urmărit-o până când a născut nu unul, ci doi gemeni. I-a pus
pe o plută și i-a aruncat în fluviu, fiind convins că se vor îneca în mare. Dar
minuscula plată, mânată de un vânt salvator, s-a împotmolit în nisip, sub un
smochin sacru, unde au fost găsiți de o lupoaică grijulie, care le-a dat să sugă,
salvându-le viața. În felul acesta, Lupoaica a devenit simbolul viitoarei cetăți
eterne, întemeiate de cei doi gemeni, spre care vor duce toate drumurile
lumii. Bârfele spun că Lupoaica era nu un animal, ci o poreclă a unei femei
adevărate, Acca Larentia, care-i punea coarne soțului său, un biet și pașnic
cioban.
Când s-au făcut mari și au aflat povestea tragică a familiei lor, cei doi
frați s-au dus la Alba Longa și l-au ucis pe Amulius, repunându-l în drepturi
pe Numitor. Nu se știe de ce n-au rămas acolo, căci bătrânul le-ar fi lăsat lor
tronul. Destinul i-a chemat însă în acel loc magic unde s-a împotmolit pluta,
printre coline care străjuiesc Tibrul înainte de vărsarea acestuia în mare,
nerăbdători să întemeieze o cetate deosebită, cum nu s-a văzut alta prin acele
2
Indro Montaneli, Roma. O istorie inedită, traducere din limba italiană de George
Miciacio, Editura Artemis, București, f.a., p.10.
locuri. Înainte de a trage prima brazdă, frații s-au certat pentru numele pe
care îl va purta cetatea lor și, cum n-au ajuns la nicio înțelegere, au hotărât ca
numele să-l dea cel care va vedea mai multe păsări.
Pariul a fost câștigat de Romulus care, urcat pe Palatin, a văzut
douăsprezece, față de Remus, de pe Aventin, care a văzut șapte, astfel că
cetatea se va numi Roma. Au înjugat un bou și o junincă de culoare albă și au
tras prima brazdă, după care au construit un zid, jurând să-l ucidă pe cel care
va încerca să treacă peste el. Cum Remus a dărâmat o bucată din zid,
Romulus l-a ucis fără milă cu o lovitură de sapă. Astfel, în acel an, 753
înainte de Hristos (după alții 754), la data de 21 aprilie, a luat naștere orașul
care va marca istoria lumii, impunând, cu acea dată, numerotarea anilor ab
urbe condita. Cei doi boi trăgând prima brazdă de pământ, în timp ce
douăsprezece păsări zboară deasupra lor, vor deveni și ei nemuritori, pe
blazonul orașului etern.
În mod cert, orice legendă conține și un sâmbure de adevăr, așa că ne
vom întoarce în timp pentru a stabili cum a apărut numele romanilor.
Mommsen afirmă că numele originar al acestui popor predestinat a fost nu
romani, ci ramni (Ramnes), datorită unei mutații consonantice frecvente în
latina veche, ca și în limbile primitive, și, cu toate că nu se poate stabili cu
certitudine etimologia lui, este posibil să însemne oamenii pădurii sau ai
desișurilor3.
Cea mai veche comunitate romană s-a format prin contopirea a trei
triburi care este posibil să fi avut cândva, o structură independentă: ramni
(Ramnes), titiii (Titienses) și lucerii (Luceres). Această diviziune tripartită
este atestată în materia dreptului constituțional, unde pentru cuvintele a
împărți și parte s-au folosit termenii tribuere (a împărți în trei) și tribus (o
treime).
Cercetări mai recente atestă faptul că în anul 2000 înainte de Hristos,
dinspre Munții Alpi au coborât în Peninsula Italică unele triburi mai
evoluate decât autohtonii denumiți liguri și siculi, oameni cu capul în formă
de pară, care locuiau în caverne ori în locuințe din lut și bălegar și trăiau din
vânat, pescuit și domesticirea animalelor.
Nou-veniții erau pricepuţi in creșterea vitelor și cultivarea
pământului, in țesutul pânzei şi chiar in folosirea fierului din care își
confecționau securi și cuțite; obișnuiau să-și ridice locuințe pe stâlpi de lemn
înfipți în apă, dar au construit locuințe și pe uscat, înconjurându-și așezările
cu bastioane de mâl și pământ bătătorit pentru a le apăra de atacatori.
Ei au întemeiat un oraș pe locul unde se află Bologna de astăzi,
denumit Villanova, care a dat și numele civilizației pe care au creat-o şi din
care se crede că provin umbrii, sabinii și latinii. Este cert și faptul că aceste
triburi evoluate au întemeiat mai multe așezări între gurile Tibrului și golful
Neapole, dintre care, cea mai mare și mai puternică a fost Alba Longa,
situată la poalele muntelui Alban.
Este posibil ca de aici să fi plecat câțiva tineri îndrăzneți, spre nord,
în amontele fluviului, care au ales acest loc neatrăgător, fără izvoare
abundente, unde vița-de-vie și smochinul nu leagă rod, dar care prezenta
avantajele că era la doar douăzeci de kilometri de mare, fiind protejat astfel
de pirați. In schimb, puteau să facă din oraș un emporiu (port) al Latiumului,
pe brațul ușor navigabil al Tibrului care, vărsăndu-se în mare, favoriza in
3
Th. Mommsen, op.cit., vol. I, p.45.
acest fel dezvoltarea puternică și rapidă a vieții urbane, pe lângă cea
agricolă, configurând astfel un destin particular cetății. Existenţa colinelor le
oferea de asemenea protecție, determinăndu-i chiar să se aşeze pe una dintre
ele, numită Palatin.
Pe această colină și în jurul acesteia se va țese și va înflori legenda
despre întemeierea cetății, aici aflându-se vatra și centrul așezării urbane 4.
Pe Palatin se afla camera de înzestrare (mundus), simbolul sacru al orașului,
unde primii locuitori au depus o brazdă din pământul străbun alban și tot
ceea ce era necesar într-o locuință: aici se vor construi cele mai importante
edificii: Curia Veteres, pentru ceremonii religioase și alt scopuri, Curia
Saliorum, pentru întrecerile săritorilor, Lupercal, sanctuarul lupilor, unde se
păstrau scuturile sacre ale zeului Marte, precum și locuința preotului lui
Jupiter.
Extinderea orașului pe toate cele șapte coline, prin așezări suburbane
alipite la vatra originară, Palatinul, a fost păstrată în Sărbătoarea celor șapte
coline în cinstea Celor șapte incinte din care fac parte: Palatinul însuși,
Cermalul, o pantă a Palatinului; Velia, care lega Palatinul și Esquilinul;
Fagutal, Oppius și Cispius, cele trei proeminențe ale Esquilinului; Sucusa
sau Subura, construită în afara valului de pământ, în scop de apărare dinspre
Carine.
Cele mai vechi părți ale orașului erau Strada toscanilor, care amintea
de relațiile comerciale dintre romani și caeriți, și așezarea de pe Velia, ele
formând împreună un cartier din împărțirea lui Servius Tullius. Al doilea
cartier servian cuprindea suburbia situată pe Caelius, deasupra
Coloseumului, suburbia de pe Carine și valea și fortificația Suburei. Cele
două cartiere constituiau orașul inițial.
Regiunea suburbană, cuprinsă între Arcul lui Constantin și San
Pietro in Vincoli, se pare că a fost cea mai importantă și cea mai veche din
districtul palatin, fiind legată de unul dintre cele mai vechi obiceiuri sacre
ale Romei, sacrificiul calului care avea loc pe Câmpul lui Marte în luna
octombrie, la care se întreceau locuitorii din Subura cu cei de pe Via Sacra.
Al treilea cartier va deveni Esquiliae, care cuprindea construcțiile din afară
(ex quiliae) și care se bucura de o considerație mai redusă față de cartierele
suburan și palatin.
În interiorul incintei, închisă de Servius Tullius, în imediata
vecinătate a orașului palatin, se afla un al doilea oraș, denumit Quirinal,
Cetatea veche, (Capitolium vetus), cu sedii importante dedicate zeilor
Jupiter, Iunona și Minerva, precum și un templu dedicat zeiței Fidelității
romane, unde se păstra arhiva drepturilor popoarelor, dovadă că Quirinalul a
fost centrul unei comunități independente. În timpul lui Servius, Quirinal și
învecinatul Viminal vor forma al patrulea cartier.
Deosebirea dintre cele două orașe era subliniată și de semantica
limbii: în timp ce orașul de pe Palatin se numea al celor șapte munți, iar
locuitorii lui, cei de pe munți (montani) sau Romani montani, Quirinalul și
Viminalul, deși erau puțin mai înalte decât Palatinul, erau denumite coline
(collis), iar cetățenii lor Romani collini. Cele două comunități care,
neîndoielnic, se aflau deseori în luptă una împotriva celeilalte, ar fi putut fi
diferențiate pe criteriul etnic, dar nu există dovezi în acest sens.
4
Indro Montanelli, op.cit., pp.12-13.
Roma avea aspectul unei aglomerări urbane până la construirea
zidului măreț atribuit regelui Servius Tulius, care a inclus în aceeași incintă
atât cele două orașe de pe Palattin și Quirinal cât și înălțimile Aventin și
Capitoliu, fiind creată astfel Roma nouă, Roma istoriei lumii5.
Pentru a vedea cum s-a format poporul roman din cele trei triburi
originare, în lipsa datelor istorice trebuie să recurgem din nou la legendă 6.
Romulus și oamenii săi aveau nevoie, pe lângă cetate, și de femei. In acest
sens a organizat o mare serbare închinnată celebrării orașului, la care l-a
invitat pe regele vecin, Titus Tatius, să vină cu oamenii săi, dar mai ales cu
fiicele lor, pentru a sărbători evenimentul. În timp ce sabinii (sau quiriții)
participau la întreceri sportive, gazdele le-au răpit fetele, iar pe bărbați i-au
alungat din cetate.
A doua zi, sabinii s-au întors înarmați să le recupereze. Latinii s-au
baricadat în Capitoliu, dar sabinii au pătruns în cetate printr-o poartă
deschisă de păzitoarea cheilor, Tarpeia, despre care se spune că se
îndrăgostise de Titus Tatius. Drept recompensă, legenda spune că Tarpeia a
fost răpusă de scuturile sabinilor, iar mai târziu romanii au dat numele fetei
stâncii de pe care erau aruncați trădătorii de țară.
Între cele două armate s-au interpus femeile, care i-au convins pe
războinici că e de preferat să se împace decât să rămână văduve, iar ei să se
măcelărească unii pe alții. Legenda spune că cearta s-a sfârșit cu un banchet
de nuntă, iar cei doi regi au hotărât să guverneze împreună poporul născut
din fuziunea celor două triburi, care s-a numit romani-quiriti. Experimentul
cu doi regi pe același tron nu a creat probleme de această dată pentru că, la
scurtă vreme, Tatius a trecut la cele veșnice.
Este posibil ca această fuziune să fi fost impusă de primejdia unui
dușman comun, etruscii, care pătrunseseră dinspre coasta tireniană în
Toscania și Umbria și, se îndreptau spre sud, amenințând Roma și Sabinum
înarmați cu o tehnică superioară. Romanilor le-au trebuit câteva secole
pentru a-l învinge pe acest dușman dificil, despre care nimeni nu știe de
unde a venit. Aveau corpul bondoc și capul mai mare decât villanovienii și
se pare că au venit pe mare dinspre Asia Mică. Denumirea de tireniană dată
mării care udă coastele Toscanei este în mod cert de origine etruscă.
Craniile găsite în morminte fac dovada că erau exponenții unei
civilizații superioare: cunoșteau tehnica protezelor și a punților dentare,
stăpâneau meșteșugul transformării fierului în oțel, cunoșteau arama,
cositorul și chihlimbarul. Au construit orașe mult mai moderne decât
așezările romanilor, cu întărituri pentru apărare, străzi și mai ales cu
canalizare. Erau negustori grozavi, cutreieraseră peninsula, trecuseră Alpii,
urcând pe cursurile Ronului și Rinului, pătrunseseră în piețele franceze,
germane și elvețiene. De la ei au copiat romanii moneda ca mijloc de schimb
în locul barelor de aramă, de la ei au luat toga și tot de la ei au preluat și
organizarea politică. Practicau sporturi rafinate: pugilatul, aruncarea discului
și a suliței, polo și corida.
Acest popor a fost șters de pe fața pământului, fiind invins mai intâi
de propriile slăbiciuni, pasiunea pentru o viață ușoară, plină de huzur, cu
mâncare, băutură și conversații și, în egală măsură, libertinajul fără margini
5
Th. Mommsen, op.cit., p.49.
6
Ibidem, pp.52-53.
al femeilor lor, romanii denumind femeile de moravuri ușoare toscane, adică
etrusce. În al doilea rând, au fost învinși de romani prin obiceiurile lor
severe, bazate pe sacrificiu și disciplină, dar și prin înverșunarea cu care le-
au distrus toate documentele și monumentele.
Dar acest lucru s-a întâmplat mult mai târziu, după ultimul rege al
romanilor, Tarquinius Superbus, când romanii au deținut superioritatea și s-
au răzbunat pentru umilințele suferite de la acest popor care îi privea de sus,
fiind deci de înțeles de ce au ținut morțiș să le desființeze nu numai Etruria,
ci și istoria. Când albalonganii au venit pe locul viitoarei cetăți, au avut un
prim contact cu etruscii, care formau o colonie puțin numeroasă. Se pare că
numele Roma vine de la etruscul Rumon, care înseamnă fluviu, unii istorici
susţinând că și originea lui Romulus ar fi etruscă. Dar în mod sigur este
etrusc ritualul brazdei trase de doi boi albi pentru întemeierea cetății, cu cele
douăsprezece păsări zburând deasupra lor.
7
Indro Montanelli, op.cit., pp.15-16.
8
Th. Mommsen, op.cit., pp.60-70.
9
I.C. Cătuneanu, Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-Bucuurești,
Editura Cartea Românească, 1927, p.30.
10
D. Tudor, Roma antică, în Studii și cercetări de istorie veche, București, 1967,
p.412.
Pentru a înțelege societatea romană trebuie să pornim de la
dezideratul că scopul și esența existenței romanului îl constituiau casa
proprie și cât mai mulți copii. ”Nimeni nu i-a egalat pe romani în aplicarea
simplă, dar inexorabilă, a principiilor de drept prescrise de către natura
însăși”11.
Familia romană era o adevărată cetate, condusă și guvernată de
voința unică și atotputernică a capului familiei (pater familias), prin voința
zeilor. Acesta avea drept de viață și de moarte asupra celor din familia sa,
deoarece toți erau simple lucruri (rei), fiind lipsiți de drepturi: soția,
deopotrivă cu copiii și sclavii erau asimilați animalelor. Pater familias avea
dreptul de a-i pedepsi, după propria sa apreciere, chiar cu moartea.
Autoritatea lui era nelimitată, irevocabilă și indestructibilă, chiar dacă religia
își arunca anatema asupra celui care își vindea soția sau fiul căsătorit, și
chiar dacă, în timp, s-a impus obiceiul ca, înainte de a pronunța sentințe
asupra soției sau copilului să consulte în prealabil rudele lui sau ale soției.
Puterea lui pater familias nu putea fi viciată sau anulată de vârstă, senilitate
și nici de propria-i voință12.
Numai bărbatul putea să fie capul familiei. Cu toate că femeia era
supusă bărbatului, care o putea judeca și pedepsi, în casă nu era slugă, ci
stăpână. Toate muncile grele reveneau sclavilor, mama familiei, denumită
domina, adică doamna, se ocupa cu supravegherea servitorilor și cu torsul
lânii. Unitatea familiei romane se baza pe o disciplină severă și rigidă, care
șlefuia caracterele copiilor, devotamentul și spiritul lor de sacrificiu față de
patrie, venerația față de zei. Dreptul roman a reglementat de timpuriu
emanciparea sclavilor, dar cea a fiilor a fost posibilă mult mai târziu și
numai pe căi ocolite. Dacă stăpânul murea, fiii deveneau stăpâni și preluau
toate drepturile acestuia asupra femeilor, copiilor și proprietății, doar situația
sclavului rămânea neschimbată.
Copilul roman învăța de mic să respecte spiritele casei, un Lar sau un
Penat care protejau casa și ogoarele, Manii care însemnau sufletele
strămoșilor rămași în apropierea casei și după moarte, pe Ianus, zeul cu două
fețe a cărei efigie se afla pe ușa de la intrare, un veritabil microcosmos moral
și religios al cărui preot suprem era însuși pater familias care acționa în
numele zeilor.
Casa, domus, era o veritabilă cazemată. În orașul propriu-zis locuia
mai puțin de jumătate din populație. Cei mai mulți trăiau în colibe de pământ
fără ferestre, cu o singură încăpere în care dormeau toți membrii familiei,
inclusiv sclavii și animalele.
Igiena era redusă la minimum, necesitățile se făceau în fața casei,
persistând o duhoare insuportabilă. Femeile, cam butucănoase și urâte după
aprecierea unora, cărau apa în amfore purtate pe cap. În casă purtau stola, o
cămașă din lână, lungă până la călcâie, iar când ieșeau în oraș îmbrăcau pe
deasupra palla, un fel de pelerină. Bărbații purtau toga, care se reducea la o
bucată de pânză, țesută în casă din lână de oaie, cu o gaură la mijloc pe
unde se vâra capul; barba și părul erau neîngrijite. Mai târziu, copiii vor
purta toga pretesta, tivită cu purpură, iar tinerii, după serviciul militar, toga
11
Th. Mommsen, op.cit., p.54.
12
Idem, pp.55-56.
virile, de culoare albă. După anul 300 s-a impus, cu precădere, obiceiul
bărbieritului.
Hrana zilnică a romanilor consta dintr-un regim sobru și sănătos,
compus din pâine, miere, măsline și brânză la micul dejun; legume, fructe și
pâine la prânz; carne și pește la cină, dar numai cei bogați își permiteau acest
lux. Se bea și vin, dar îndoit cu apă.
Și dacă adăugăm la toate acestea faptul că armele romanilor constau
din ciomege, pietre și săbii rudimentare, coiful și scutul intrând în dotare
mult mai târziu, și că le lipseau cunoștințe elementare de tactică și strategie,
la întrebarea cum au reușit să câștige toate războaiele, avem un singur
răspuns: prin disciplina severă deprinsă în familie, prin încrederea oarbă în
zeii lor, și prin convingerea nestrămutată că menirea lor pe pământ este de a-
și da viața pentru patrie. Ceea ce nouă astăzi ni se par simple lozinci
constituiau credința sacră a fiecărui roman.
1.3.2.2. Regele
13
Idem, p.64.
14
Indro Montanelli, op. cit., pp.25-26.
15
Idem, p.28.
Potrivit tradiției, el a înfăptuit și alte reforme, între care cea a
calendarului roman, adăugând lunile ianuarie și februarie la cele zece
stabilite de Romulus, pe vremea căruia anul roman începea la întâi martie.
Tot el a fixat zilele faste și nefaste care priveau justiția: 38 dies fasti, când
pretorul pronunța cuvintele do, dico, addico, precum și zilele mixte, fissi și
intercisi, când pretorul pronunța cele trei cuvinte numai la anumite ore ale
zilei. De asemenea, a organizat colegiile de preoți și meșteșugari.
19
Th. Mommsen, op.cit.,pp.77-78; Grigore Dimitrescu, Drept Roman, Vol. I,
București, Imprimeriile Independența, f.a., p.24. Unii autori consideră că cele 5
centurii formau a VI-a clasă ( B. Biondi, Corsa de diritto romano, Milano, 1942,
p.79; Cristinel Murzea, op.cit., p.22), alții plasează cele 2 centurii de meșteșugari în
clasa a II-a, iar cele 2 centurii de muzicanți în clasa a IV-a (Jose A.N. Rasquin,
Manual de latină juridică, Uniunea Latină, 2003, p.315).
20
Idem, p.80.
Suburbana, Palatina, Esquilina și Collina. Cei din împrejurimile Romei au
fost organizați în 17 cartiere rurale. Mai târziu, cetățenii vor fi împărțiți în 35
de triburi.
Regele reformator n-a fost nici el pe placul senatorilor și a sfârșit,
după cum ne asigură legenda, printr-o lovitură de pumnal, dată nu de
dușmani, ci de propriul său nepot și ginere, care s-a instalat pe tron în
disprețul Senatului, cu numele Tarquinius Superbus (534-509 î.e.n.). Sub
comanda sa, armata romană a cucerit Sabinum, Etruria și coloniile până la
Gaeta, precum și ținuturile până aproape de gurile râului Arno, asigurându-și
dominația asupra Mării Tireniene21.
Sfârșitul regalității, după cum ne relatează legenda, s-a întâmplat în
anul 510 înainte de Hristos. Fiul regelui, Sextius Tarquinius, a dezonorat-o
pe Lucreția, soția lui Lucius Tarquinius Collatinus, pentru că pierdu-se
pariul despre virtutea soțiilor lor, pe când ei se aflau în tabără. Neputând
suporta infamia, Lucreția și-a împlântat un pumnal în piept, moartea ei
declanșând un adevărat prăpăd. Lucius Iunius Brutus, un nepot al regelui, a
convocat Senatul și a propus detronarea și alungarea lui Superbus, care
participa la asediul cetății Ardea. A răsculat poporul și a chemat legiunile să
se întoarcă la Roma. Tarquinius afost nevoit să fugă în nord și să se
refugieze în Etruria, patria strămoșilor săi etrusci 22.
21
Indro Montanelli, op.cit., p.38.
22
Idem, p.39.
23
Th. Mommsen, op.cit., pp.77-79.
24
Emil Molcuț, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Universul Juridic,
București, 2007, p.28.
Exemplul lui Tarquinius Superbus dovedește cu prisosință faptul că regele
putea fi destituit25.
25
Cristinel Murzea, op.cit., p.24.
26
I.C. Cătuneanu, op.cit., p.34.
27
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică, București,
1978, p.35.
28
Emil Molcuț, op.cit., p.28.
29
Th. Mommsen, op.cit., p.69.
După alungarea ultimului rege din dinastia Tarquinius, puterea
supremă în stat a fost deținută de doi consuli, aleși pe o durată de un an de
comițiile centuriate, cu aceeași putere (pari potentia) care hotărau în comun
în probleme militare, judecătorești și administrative.
Principiul colegialității, care nu se regăsește la alte popoare, s-a
dovedit o instituție valabilă pentru republica romană care, de la un petic de
pământ, a devenit în scurt timp centrul peninsulei și mai apoi al întregii lumi
antice.
Se pare că la începutul Republicii au fost numiți praetores, dar după
anul 449 î. Hr. s-a impus numele de consuli. Etimologia acestui cuvânt nu
este sigură. Unii autori citează un text din Digesta, atribuit lui Pomponius
(D. 1.2.2.16: dicti sunt ab eo, quod plurimum reipublicae consulerent),
făcându-se o apropiere cu verbul consulo, -ere, -suli, -sultum - a se sfătui, a
se consulta cu cineva; alții cred că derivă din cum-sedere, a ședea, a sta
împreună (de la sedeo,-ere, sedi, sessum) și de aici cu sensul de colegi30.
În timpul exercitării mandatului cei doi consuli erau apărați de
răspundere în caz de crimă sau înaltă trădare, dar după expirarea
magistraturii faptele lor cădeau sub jurisdicția penală, fiind tratat ca oricare
cetățean de rând. Inițial, consulii dețineau întreaga putere a regilor, cu
excepția celei religioase, dar pe parcursul anilor au pierdut multe atribuții,
funcția lor principală fiind de șef al armatei. Cei doi consuli convocau și
prezidau senatul iar unul dintre ei prezida comițiile, anunța electorilor
numele candidaților la alegeri și îi numea pe cei aleși.
Potrivit principiului colegialității, pentru administrarea treburilor de
stat, cei doi consuli făceau cu schimbul după fiecare lună. În timpul
campaniilor, fiecare consul avea 2 legiuni cu trupele auxiliare și dacă
participau împreună se schimbau la comandă în fiecare zi. Când la război
participa un singur consul, era denumit consul armatus, spre deosebire de
cel care rămânea la Roma, numit consul togatus.
Dacă un consul murea, celălalt era obligat să treacă la alegerea
succesorului (comitia ad subrogandum sau sufficiendum consulem).
Consulul ales, numit consul suffectus, era egal în drepturi cu colegul său.
După încheierea mandatului, consulii primeau fiecare funcția de guvernator
al unei provincii cu titlul de proconsul.
Însemnele consulului: toga praetexta, de culoare purpurie, cu
margine lată; scaunul curul, sella curulis și 12 lictores (însoțitori) cu fasces,
care mergeau înaintea consulului aflat în luna de exercițiu a funcției și în
urma celuilalt. În afara Romei, între nuielele (virgae) fasciei se așeza o
secure31.
În situația unui război dificil care impunea unicitatea puterii, unul
dintre consuli putea să suspende egalitatea colegială și să desemneze un al
treilea coleg, cu titlu de stăpân (dictator sau magister populi), căruia i se
supuneau necondiționat, dar temporar, întrucât durata maximă a dictaturii a
fost limitată la 6 luni, neputănd insă să dureze mai mult decât magistratura
consulului care l-a propus.
30
În acest sens, a se vedea C. Hamangiu și Matei G. Nicolau, Dreptul Roman,
Vol.I, Editura Librăriei Socec & Co., S.A., București, 1930, p.58, infra.
31
Jose A.N. Rasquin, Manual de latină juridică, Traducere din spaniolă de Valeria
Neagu, Uniunea Latină, 2003, pp.321-322.
1.3.3.2. Noile clase sociale
32
Emil Molcuț, op.cit., pp.28-29.
33
Indro Montanelli, op.citt., p.51.
reliefată de către cel mai mare avocat al latinității, Marcus Tulius Cicero (De
orat., 1.44.195), potrivit căruia toate legile romane de mai târziu au fost
adoptate în spiritul și pentru dezvoltarea acestui cod decemviral.
Plebeii vor câștiga și alte drepturi: încheierea de căsătorii între
patricieni și plebei (lex Canuleia, 445 î.Hr.), dreptul de a alege unul dintre
consuli din rândul lor (lex Licinia-Sextia, 387 î.Hr.), precum și dreptul
adunărilor plebeiene de a adopta hotărâri cu putere de lege pentru întreaga
comunitate (lex Hortensius, 287 î.Hr.)34.
În anul 133 î.Hr., tribunul Tiberius Grachus a susținut o reformă
agrară îndrăzneață printr-un proiect de lege care prevedea 3 puncte: un cap
de familie nu poate să dețină mai mult de 500 de iugăre de pământ, cu
posibilitatea de a se adăuga 250 iugăre pentru fiecare fiu adult, dar fără a se
depăși 1.000 de iugăre de familie; terenurile distribuite sau arendate de către
stat să fie restituite la același preț, cu o rambursare pentru îmbunătățirile
aduse; să fie împărțite și redistribuite pământurile confiscate cetățenilor
săraci, în loturi de câte 30 de iugăre. Proiectul de lege a fost votat în anul
122 î.Hr., în ciuda opoziției înverșunate a patricienilor, fiind împroprietăriți
astfel mulți săraci. Tiberius Grachus a fost asasinat cu lovituri de ciomag,
iar corpul său a fost aruncat în Tibru35.
Fratele său, Caius, i-a continuat lupta, după ce a devenit tribun în
anul 123 î.Hr., reușind să câștige simpatia urbei. El a creat noi colonii
agricole în Italia de Sud și în Africa, a stabilit ca echiparea soldaților să se
facă pe cheltuiala statului, și a redus la jumătate prețul de piață al grâului.
În anul următor și-a forțat însă norocul, propunând ca numărul de
300 de senatori să fie dublat, iar cetățenia romană să fie extinsă asupra
oamenilor liberi din Lațium și asupra unei mari părți a populației din
peninsulă.
Amenințat de senatori, s-a retras pe Aventin și apoi s-a aruncat în
Tibru, pentru a se salva pe celălalt mal. În fața pericolului de a fi prins,
Caius i-a cerut sclavului său să-l ucidă cu pumnalul. Sclavul i-a executat
ordinul. Supă care s-a sinucis cu același pumnal. Un adept al lui Caius i-a
retezat însă capul și l-a umplut cu plumb, după care s-a prezentat cu el în
Senat pentru a încasa recompensa egală cu greutatea acestuia în aur 36.
Rezultatele obținute de plebei prin reformele fraților Grachi au fost
de scurtă durată, pentru că noii împroprietăriți n-au putut rezista concurenței
marilor latifundiari care beneficiau de mâna ieftină a sclavilor și de grânele
ieftine aduse din provincii. În plus, legile agricole ulterioare au concentrat
proprietatea funciară la mai puțin de 2.000 de familii, după cum avea să
declare tribunul Marcius Filippus în anul 104 î.Hr37.
Cu trecerea anilor (3oo-133 î.Hr.), Roma va deveni cea mai mare
putere a bazinului mediteranean, devenind un vast imperiu care cuprindea
întreaga Italie, Cartagina, statele elenistice, Macedonia și Siria în Orient,
nordul Italiei și Hispania în Apus. În urma războaielor de cucerire s-a impus
o categorie socială care va deveni clasică, cea a sclavilor 38, oameni lipsiți de
34
Vl. Hanga, op.cit., pp. 36-37.
35
Idem, p. 38; Indro Montanelli, op.cit., p.150. Un iugerum măsura 2.518, 88 m.p.
( Jose A.N. Rasquin, op.cit., p. 298).
36
Indro Montanelli, op. cit., pp.153-154.
37
Apud Vladimir Hanga, op.cit., p. 38.
38
Emil Molcuț, op.cit., p.29.
drepturi, considerați simple animale, care erau ținuți în lanțuri și aruncați în
temnițe la cea mai mică nesupunere. Ei vor constitui forța motrice a
societății romane dar în egală măsură și factorul decisiv al destrămării și
pieirii acesteia.
În anul 196 î.Hr. a avut loc o răscoală a sclavilor în Etruria, care a
fost înăbușită în sânge, cei mai mulți răzvrătiți fiind crucificați. A urmat o
altă revoltă în Apulia, în 186 î. Hr., terminată tot cu o baie de sânge, și un
adevărat război în anul 139 î.Hr., condus de Eunus, care a pus stăpânire pe
aproape întreaga Sicilie. Dar cea mai importantă răscoală a fost cea condusă
de sclavul trac Spartacus (73-71 î.Hr.), care a zdruncinat din temelii lumea
romană.
39
Gaius, II, 101, în Gaius, Instituțiunile, Traducere, studiu introductiv, note și
adnotări de Aurel N. Popescu, Editura Academiei, București, 1982, p.148; Ștefan
Cocoș, Drept Roman, Editura Lumina Lex, București, 1996, p.16.
40
Jose A.N. Rasquin, op. cit., p. 315-316.
41
Cristinel Murzea, op.cit., p.26; Ștefan Cocoș, op.cit., p.16.
în secolul III î.Hr., statul roman cunoștea forma de guvernământ de tipul
unei republici sclavagiste democratice42.
Concilium plebis, adunarea plebeilor, era convocată de tribun și
adopta hotărâri denumite plebiscita, care la început erau obligatorii doar
pentru plebei. Prin Legea Hortensia (287 î.Hr.) plebiscitele au fost
obligatorii pentru toți cetățenii, deci și pentru patricieni, transformându-se,
practic, în Comițiile tribute (Comitia tributa).
Comițiile tribute, constituite în anul 449 î.Hr., aveau la bază
principiul organizării în triburi ca circumscripții electorale. Servius Tullius a
stabilit 4 triburi care ulterior, după cum am mai arătat, au devenit 21, 4
urbane și 17 rurale, iar in final numărul lor a ajuns la 35. Comițiile tribute
erau convocate și conduse de magistrați superiori, având ca atribuții alegerea
magistraților inferiori. Aveau și atribuții legislative, în creștere față de
comițiile centuriate, întrucât erau mai ușor de convocat decât acestea 43.
Senatul a devenit ”principalul factor de echilibru în stat”, având
următoarele atribuții: supraveghea respectarea vechilor tradiții și moravuri,
decreta rugăciunile și slujbele de mulțumire, stabilea jocurile și serbările;
distribuia banii pentru lucrări publice, războaie, jocuri; coordona politica
externă, revenindu-i obligația de a primi și trimite ambasadori, de a acorda
distincțiile de ”amicus et socius populi Romani”, de a purta negocieri și de a
încheia tratate de pace; asigura conducerea generală a provinciilor (ornare
provinciam), numea guvernatorii, cerceta plângerile primite din provincii. În
timp de război, desemna comandantul armatei, hotăra înrolarea trupelor și
finanțarea necesară.
Totodată asigură controlul tuturor magistraților, care erau obligați să
se supună senatului și să-i execute deciziile. Ca atribuții judiciare avea
judecarea și pedepsirea magistraților, pe care îi suspenda sau le limita
prerogativele; judecarea aliaților (socii) și a străinilor; judecarea cetățenilor,
dar numai în cazuri de conjurație sau de otrăvire. Deși nu avea dreptul să
elaboreze legi, influența sistemul legislativ prin faptul că ratifica legile
votate de popor. În caz de primejdie acorda consulilor puteri lărgite printr-
un senatusconsultum ultimum sau extremum44.
Faptul că Senatul a devenit principala instituție în stat este
demonstrat și de constatarea că, după alungarea regilor, toate monumentele
romanilor au purtat inițialele SPQR: Senatus Populus-Que Romanus, adică
”Senatul și poporul roman”45.
Senatul a fost compus din 300 de membri, până la lex Sempronia
(123 î.Hr.), iar în timpul tribunului Caius S. Gracchus (123-122 î.Hr.)
numărul lor a crescut la 600. Caesar l-a mărit la 900, iar Antonius la 1.000
pentru ca ulterior, August să-l reducă la 600. La început, numirile
senatorilor au fost făcute de consuli. După anul 312 î.Hr. (Lex Ovinia),
dreptul de a recruta senatorii a revenit cenzorilor și s-a făcut nu în fiecare an,
ci la 5 ani, de preferință din rândul foștilor magistrați care au părăsit funcția
în ultimii 5 ani.
Dintre senatori, se bucura de un respect deosebit princeps senatus,
primul de pe lista senatorilor întocmită de cenzori, căruia i se cerea în primul
42
Cristinel Murzea, op.cit., p.26.
43
Jose A.N. Rasquin, op.cit., p.316.
44
Emil Molcuț, op.cit., p.29: Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp. 318-319.
45
Indro Montanelli, op.cit., p.48.
rând părerea pentru fiecare problemă dezbătută. De asemenea, se evidențiau
magistrații anului în curs care puteau asista cu drept de cuvânt și de vot ,
precum și foștii magistrați curuli care puteau asista în senat până la viitoarele
alegeri (lectio senatus). Acest drept a fost acordat de Sulla și foștilor
magistrați care nu erau curuli.
Însemnele senatorilor: inel de aur (anulus), tunica (laticlavia), o
eșarfă lată, de culoare purpurie, purtată de la gât până la poale; încălțăminte
specială (calceus senatorius), de culoare albă sau roșie, mai înaltă decât cea
obișnuită, cu 4 curele și o semilună de fildeș sau de argint 46.
Magistratul care trebuia să prezideze convoca senatul când dorea,
printr-un herald sau printr-un edictum, iar în caz de urgență anunțul se făcea
la domiciliu. Ca zi de ședință erau preferate ziua calendelor, a nonelor, idus
sau o zi de sărbătoare 47. Cu unele excepții, nu se lua o hotărâre valabilă
înainte de răsăritul sau după apusul soarelui. Magistratul care prezida arăta
motivul convocării și tema supusă dezbaterii (relatio ad senatum, refere ad
senatum) și avea dreptul să-și exprime propria sa opinie.
Urma rogatio, adică expunerea punctului de vedere al fiecărui
senator, începând cu princeps senatus. Senatorii aveau libertatea de a-și
argumenta părerea fără nicio îngrădire, puteau chiar să abordeze o altă
problemă (egredi relationem), mai ales atunci când se dorea amânarea luării
deciziei în cazul pus în discuție.
După rogatio, se strângeau toate propunerile (vota) și se trecea la
exprimarea votului (discessionem facere). Senatorii se alăturau, în picioare,
celui pe care îl sprijineau (pedibus in sententiam ire), având posibilitatea să
voteze împotriva părerii exprimate anterior. În situații excepționale, votul
era exprimat sub prestare de jurământ. Hotărârea adoptată se numea
senatusconsultum și avea putere de lege48.
46
Jose A.N. Rasquin, op.cit., p. 317.
47
Într-o lună calendaristică erau trei date importante: prima zi, numită calendae, a
5-a sau a 7-a, în funcție de lună, numită nonae, a 13-a sau a 15-a numită idus.
48
Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp. 317-318.
questor, 37 pentru edili, 40 pentru pretor și 43 pentru consul); respectarea
ordinii stabilite, cursus hortorum: questor, edil (facultativ), pretor, și apoi
consul; funcțiile de cenzori și dictator se exercitau după consulat 49.
Consulii, pretorii și dictatorii se bucurau de imperium, dreptul la
comandă, în virtutea căruia magistratul convoca poporul în adunări sau
conducea legiunile romane.
Tribunii, plebeii, cenzorii, questorii și edilii curuli beneficiau de
potestas, care însemna: dreptul de a lua auspicii la Roma (augurium agere),
adică de a consulta voința zeilor după anumite semne; dreptul de a da edicte
valabile pe perioada exercitării funcției (ius edicendi); dreptul de a amenda
contravenienții (ius muletae dictionis) și de a le lua proprietățile în gaj (ius
pignoris capionis); dreptul de a convoca poporul pentru dezbaterea unor
probleme (concionem habere) sau pentru deliberare și votare (cum populo
agere); dreptul de a convoca și prezida Senatul (senatum vocare, habere),
fie pentru dezbaterea unor probleme (referre ad senatum), fie pentru
deliberare și votare (cum patribus agere)50.
Prima magistratură creată după alungarea regilor a fost consulatul, pe
care am analizat-o deja. Dacă la început cei doi consuli erau aleși numai din
rândul patricienilor, prin lex Licinia-Sextia puteau fi aleși și dintre plebei51.
Pretura. În anul 367 î. Hr. a fost creat un magistrat special, pretorul
(praetor), pentru împărțirea dreptății, ales ca un coleg al consulilor în
comițiile centuriate. Din cauza numărului mare de procese în care erau
implicați străinii, în timpul primului război punic a fost creat un al doilea
post de pretor, praetor peregrinus. Celălalt pretor, mai înalt în rang, se va
numi praetor urbanus. În anul 237 î.Hr., după cucerirea Sardiniei, s-au mai
creat două funcții de pretor pentru Sicilia, Sardinia și Corsica, iar anul 197 î.
Hr., alte două funcții pentru provinciile hispanice. Cei șase pretori dădeau
câte un edict după depunerea jurământului, care conținea principiile juridice
prin care administrau justiția. Aceste edicte au stat la baza dreptului
pretorian (ius praetorium, ius honorarium), care se baza mai mult pe
echitate (aequitas) decât pe litera legii. Însemnele pretorilor: toga praetexta,
sede curul, 2 lictores la Roma și 6 lictores în provincii52.
Cenzura. Recensământul (Census) a fost o instituție înființată de
regele Servius Tullius pentru înrolarea populației în armată după criteriul
averii. Se efectua o dată la 5 ani și se încheia cu un sacrificiu purificator
(lustrum). Pe baza declarațiilor primite de la cetățeni (censum accipere), se
întocmeau listele (tabulae censoriae) și se proceda la împărțirea cetățenilor
în cele 5 clase în funcție de avere.
Aceste sarcini reveneau la început consulilor, dar din anul 443 î Hr.
s-au creat două funcții de magistrați pentru această sarcină, denumiți
cenzori, aleși pentru 5 ani, iar din anul 134 î. Hr. exercitarea funcției a fost
redusă la 18 luni. Cenzorii mai aveau și alte atribuții pe lângă efectuarea
recensământului: supravegheau conduita și moralitatea cetățenilor (censura
morum); erau abilitați să pedepsească cetățenii, trecându-i într-un trib
inferior (dintr-un trib rustic într-un trib urban) sau să impună unui cetățean
49
Idem, p.321.
50
Emil Molcuț, op.cit., p. 29; A. Bouche-Leclercq, Manuel des institutions
romaines, Paris, Librairie Hachette et Cie, 1886, p. 36; Șt. Cocoș, op.cit., p.18.
51
Șt. Cocoș, op.cit., p.18.
52
Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp.322-323.
nota censoria, printr-o însemnare în registrul censului, ceea ce echivala cu
infamia; ocupau locurile libere din senat (senatum legere) și aveau dreptul să
excludă din senat (senatu movere) sau din ordinul equestru; organizau
licitații pentru lucrările publice și închiriau pământurile și alte venituri ale
statului. În sarcina lor cădea și redactarea caietului de sarcini (lex censoria),
influențând astfel dreptul civil în materia vânzării și locațiunii 53.
Edilii. Din anul 494 î. Hr., odată cu tribunii au fost aleși 2 edili ai
plebei care supravegheau templul zeiței Ceres, unde se păstra arhiva plebei,
supravegheau ordinea în orașe, erau ajutoare ale tribunilor, executând-le
ordinele, și răspundeau de organizarea jocurilor plebeie. După legile
Liciniae (366 î. Hr.), plebea a acceptat propunerea patricienilor de a
contribui și ei la această magistratură. Au fost aleși încă 2 edili curuli,
patricieni, care nu se subordonau tribunilor, fiind, dimpotrivă, ierarhic
superiori (aveau toga praetexta și sede curul).
Atribuțiile lor priveau: organizarea jocurilor romane; supravegherea
templelor patriciene; întreținerea edificiilor publice; supravegherea
curățeniei și a siguranței străzilor; supravegherea termelor și a hanurilor;
urmărirea cămătarilor; supravegherea generală a piețelor: aprovizionarea cu
grâu; calitatea produselor; controlul măsurilor și greutăților; distribuirea
grâului săracilor cu prețuri reduse; asigurarea poliției Romei și organizarea
proceselor care priveau acte juridice încheiate în târguri 54.
Questores. Potrivit Lex Valeria (509 î.Hr.), questores administrau
visteria publică, inclusiv strângerea impozitelor, precum și arhivele statului.
Inițial au fost 2 questores aerari sau urbani, după care au mai fost aleși 2
pentru a-i însoți pe consuli în campanii. Numărul lor a crescut de la 8 în anul
267 î.Hr., la 20 în timpul lui Sulla și 4o sub Caesar.
Tribunatul plebei. După secesiunea din anul 494 î.Hr., plebeilor li s-
a admis alegerea a 2 tribuni în concilia plebis, de origine exclusiv plebeiană,
care se bucurau de inviolavilitate (sacrosanctus magistratus). După măriri
succesive, numărul lor a fost stabilit la 10 în anul 457 î.Hr. Tribunii au fost
investiți cu ius intercessiones, potrivit căruia aveau drept de veto împotriva
unei măsuri dispuse de orice magistrat sau chiar de senat, prin care erau
lezate drepturile plebeilor. Dreptul de veto era posibil doar în interiorul
Romei, astfel că nu afecta puterea consulilor (imperium) în timpul
campaniilor.
Tribunii puteau convoca plebea (ius agendi cum plebe), propuneau
legi pentru a fi votate (plebiscita), puteau cita orice cetățean în comiții,
inclusiv pe consul, și aveau drept de coerciție împotriva celor care le
nesocoteau dispozițiile, putând ordona arestarea (in vincula duci iubere) și
aruncarea în temniță ori condamnarea la amendă 55.
Dictatura. În cazul unui pericol extern sau a unor mișcări interne
grave, era ales un dictator dintre foștii consuli. Senatul îi împuternicea pe
consulii în exercițiu să facă această alegere printr-un senatusconsultus
ultimum. Toate magistraturile erau suspendate, mai puțin cea a tribunilor.
Puterea dictatorului era aproape absolută, hotărârile lui fiind definitive.
53
Idem, p.324; Emil Molcuț, op.cit., p.30.
54
José A.N. Rasquin, op.cit., pp,324-325; C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op.cit.,
pp.63-64.
55
. Vladimir Hanga, op. cit., p. 39
Funcția se exercita pe o durată de 6 luni și putea fi reînnoită pentru alte 6
luni dacă pericolul nu era îndepărtat. Dictatorul își desemna un ajutor, numit
magister equitum (comandant al cavaleriei).
Dictatorul avea ca însemne toga praetexta, sede curul și 24 lictores,
iar magister equitum, toga praetexta, sede curul și 6 lictores.
56
Jose A.N. Rasquin, op.cit., pp,324-325; C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op.cit.,
pp.63-64.
57
Chris Scarre, Cronica împăraților romani, Traducere din limba engleză de
Andreea Hadâmbu și Steliana Palade, Enciclopedia RAO, 2008, pp. 8-9.
58
Indro Montanelli, op.cit., pp.165-167.
al XII-lea și Cleopatra urmau să împartă tronul după ce se vor căsători,
potrivit testamentului părintelui lor.
Ptolomeu s-a aliat cu rebelii răsculați împotriva lui Caesar și a
dispărut în împrejurări necunoscute, astfel că pe tronul Egiptului a fost
instalată Cleopatra. Din relația lui Caesar cu această femeie energică și
captivantă s-a născut un fiu care a fost botezat cu numele de Cezarion, ca
nimeni și nimic să nu conteste paternitatea celui mai puternic om al lumii.
După lichidarea lui Pompei, Caesar a devenit stăpânul absolut al
Romei, fiind desemnat dictator pe viață (deținea puterea executivă),
imperator pe viață (ca șef suprem al armatei) și tribun pe viață (deținea
controlul puterii legislative). În subordinea lui mai erau Senatul, iar ca mare
pontif, și organizațiile religioase59.
La 15 martie 44 î.Hr., celebrele Ide ale lui Martie, Caesar a fost
asasinat în aula Senatului de un grup de conspiratori din care făceau parte
Cassius și Brutus, ultimul fiind, se pare, odrasla nerecunoscută a dictatorului.
A urmat un al doilea război civil în care asasinii lui Caesar au fost înfrânți de
doi aliați, Marc Antoniu, un fidel al lui Caesar, cu o conduită dubioasă la 15
martie, și Octavian, fiul adoptiv și moștenitorul averii lui Caesar. Octavian n-
a acceptat să împartă puterea cu Antoniu: l-a învins în bătălia de la Actium,
în anul 31 î. Hr., după care a provocat moartea Cleopatrei și i-a suprimat pe
cei doi fii care puteau să revendice puterea.
Patru ani mai târziu, în anul 27 î.Hr., Octavian a ajuns la o înțelegere
cu Senatul, care s-a autodizolvat, conferindu-i puteri depline și titlul de
Augustus, cu sensul de ”sfânt”, ”divin”, adjectiv care s-a transformat în nume
propriu, cu care primul împărat roman a domnit până în anul 14 d.Hr 60.
59
Vladimir Hanga, op.cit., p.41: Pentru detalii a se vedea şi Vladimir Hanga, Caius
Iulius Caesar, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, Colecţia „Oameni de seamă”.
60
Augustus, -a, -um adj. 1. divin, sfânt, venerat. 2. măreț, maiestuos, imperial. 3. de
augur (DeAgostini, Dicționar latin-român, traducere de Mariana Adameșteanu și
Mihaela Suhan, București, Corint, 2008, p. 40). Înțelegerea cu Senatul a survenit
după o adevărată lovitură de teatru, calculată magistral de Octavian: în anul 27
î.Hr., la vârsta de 31 de ani, având titlul de Principe, a proclamat restaurarea
republicii, anunțându-și retragerea din viața publică. Toată viața a jucat un rol după
un scenariu la care a lucrat cu migală ca un ~sclav al datoriei~. La 76 de ani, în ziua
când și-a simțit sfârșitul, după ce a semnat toate actele imperiale, ca un funcționar
respectabil, a cerut să fie pieptănat și bărbierit, a salutat-o pe soția sa Livia și s-a
adresat celor prezenți ca un veritabil actor: ”Mi-am jucat bine rolul. Permite-mi,
prieteni, să părăsesc scena în mijlocul aplauzelor voastre” (Indro Montanelli,
op.cit., pp.220-228); Chris Scarre, op.cit., p. 27.
(stăpânul), titlu pe care l-au purtat toți împărații începând cu Dioclețian, dar
care a devenit oficial odată cu domnia lui Septimiu Sever (193-211).
Senatul își va pierde treptat independența și autoritatea, devenind un
sfat imperial (consistorium sacrum), în care numirile se făceau de împărat
dintre oamenii săi de încredere.
Împăratul era princeps senatus, și când participa la adunări se așeza
între cei doi consuli, ținea discursuri imperiale sau le citea un questor, și
adresa mesaje (oratio principis), care aveau prioritate pe ordinea de zi. Va
obține jurisdicție penală și putere legislativă, dar senatusconsultele
exprimau voința împăratului. În epoca dominatului va avea mai mult un rol
decorativ. Vor păstra autoritatea asupra unor provincii (provinciae
senatoriale), puține la număr, și fără să dețină trupe61.
În ce privește magistraturile, și ele își vor pierde strălucirea de
altădată, fiind păstrate cele existente în perioada republicii, dar cu atribuții
diminuate62.
Consulii nu mai erau aleși pe termen de un an, ci pe un termen de
șase luni sau de două luni; vor păstra doar jurisdicția grațioasă (dreptul de a
conduce un proces simulat) și dreptul de a conduce ședințele senatului.
Pretorii își limitau sfera de competență la organizarea proceselor de
judecată și la explicarea dispozițiilor cuprinse în edict care, începând cu
domnia lui Hadrian, avea o formă definitivă, astfel că nu mai aveau
posibilitatea să introducă mijloace procedurale noi.
Tribunii convocau adunările senatului și aveau unele atribuții în
materia jurisdicției penale și civile.
Edilii curuli și-au păstrat vechile atribuții polițienești și
jurisdicționale. Questorii și-au păstrat doar dreptul de a administra arhivele
senatului.
Au fost create funcții noi63:
Praefectus praetorio, comandant al trupelor pretoriene
(garda imperială), a cărui putere va crește atât de mult
încât unii dintre prefecți au detronat și au impus împărați
sau chiar au uzurpat tronul imperial;
Praefectus urbi, guvernatorul Romei, aveau
competențele pe care le-au deținut pretorii și edilii.
Competența lui se întindea pe o rază de 100 de mile în
jurul capitalei, având la dispoziție 3 cohorte urbane
(cohortes urbanae).
Praefectus annonae , ofițer cu rang ecvestru, răspundea
de aprovizionarea cu grâu a Romei, controla prețul
grâului și distribuirea gratuită săracilor.
Praefectus vigilum, ofițer cu rang ecvestru care
conducea cohortele de vigiles pentru combaterea
incendiilor.
1.3.4.1. Dinastia Iulio – Claudienilor (31 î Hr. – 68 d.Hr.)
61
Vladimir Hanga, op.cit., pp.43-44; José A.N. Rasquin, op.cit., pp.319-320.
62
Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, Casa de presă și editură ”Șansa”- S.R.L.,
București, 1995, p.36.
63
Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman, p. 35; Chris Scarre, op. cit., p.17.José
A.N. Rasquin, op.cit., p.326.
Augustus a devenit stăpân absolut în urma victoriei de la Actium, dar
a învățat lecția dură a ilustrului său unchi, Caius Iulius Caesar, care, deși a
fost unul dintre cei mai iluștri comandanți militari ai Antichității, nu a fost
suficient de diplomat, ignorând orgoliul Senatului pentru a instaura un
despotism de tip oriental.
A pretins că în anul 27 Î.Hr. a restaurat republica dar realitatea era cu
totul alta, deși Senatul l-a ales consul și tribun pe viață. A domnit
concentrând în mâinile sale întreaga putere, dar a păstrat aparența
funcționării vechilor magistraturi republicane. A preferat titlul de princeps,
dar titulatura sa exprimă cu prisosință puterile excepționale cu care a fost
investit de senat: Imperator Caesar Divi Filius Augustus (imperator,
comandant al legiunilor romane; Caesar, urmașul lui Caius Iulius Caesar;
Divi Filius, fiu de zeu; Augustus, cel venerat)64.
Augustus avea simțul umorului și recunoștea cu franchețe că nu are
calități de mare lider militar, dar a știut să-și mobilizeze generalii și să
cucerească noi teritorii, stabilind frontierele pe un vast teritoriu: la est cu
deșertul sirian și fluviul Eufrat, la nord de-a lungul Rinului, în Balcani până
la Dunăre.
A cucerit Egiptul și Galia, dar a fost nevoit să renunțe la anexarea
întregii Germanii. Cel mai mare succes îl constituie modelul său de monarh
luminat, pentru care a fost răsplătit cu titlul onorific de Pater Patriae
(Părintele Patriei). Și nu e puțin lucru nici faptul că, timp de 45 de ani, și-a
dominat supușii cu o autoritate morală greu de egalat, aflându-și sfârșitul în
patul său, venerat de toți și mulțumit de sine.
Împăratul Augustus a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea
dreptului roman, prin mai multe legi adoptate sub autoritatea sa:
leges Iuliae iudiciariae, cu privire la organizarea justiţiei,
care, cu câteva excepţii, au desfiinţat procedura
legisacţiunilor;
lex Aelia Sentia, care îngrădea libertatea dezrobirii sclavilor;
lex Iulia de cessione bonorum - legea Iulia cu privire la
cesiunea de bunuri, prin care debitorul poate renunţa la
bunurile sale în favoarea creditorilor (cessio bonorum);
lex Iulia de maritandis ordinibus, privind reglementarea
căsătoriei, ce prevedea sancţiuni împotriva părinţilor care
împieducau căsătoria copiilor;
lex Iulia de colegiis, legea Iulia cu privire la asociaţii, care a
fost dată şi în vremea lui Caesar şi condiţiona dobândirea
statutului de persoană juridică de drept privat de aprobarea
senatului;
lex Iulia de vi publica et privata - legea Iulia cu privire la
violenţa publică şi privată, ce sancţiona creditorul care lua
un bun de la debitorul său prin violenţă;
legile Iulia şi Papia Poppaea, care prin dispoziţiile pars
nuptaria obliga femeile între 20 şi 50 de ani şi bărbaţii între
25 şi 60 de ani de a trăi în regimul căsătoriei şi să aibă
copii, iar prin dispoziţiile pars caducaria se prevedea
64
José A.N. Rasquin, op.cit., p.326.
incapacitatea totală sau parţială de a dobândi o moştenire a
celor necăsătoriţi sau căsătoriţi dar fără copii ş.a. 65
După moartea lui Augustus, la tronul imperiului s-au succedat 4
împăraţi din familia sa66, care au rămas printre cele mai cunoscute
personalităţi ale Antichităţii: Tiberius, Caligula, Claudius, Nero.
Tiberius (Tiberius Caesar Augustus, 14-37 d.Hr.), fiul vitreg al lui
Augustus, o figură enigmatică, auster şi rigid, caracterizat de Tacit şi
Suetoniu ca un tiran meschin. A dispreţuit senatul, fiind veşnic nemulţumit
de randamentul acestuia. Suspicios şi frustrat, a încurajat denunţurile pentru
trădare, fiind condamnaţi nenumăraţi senatori şi funcţionari, pentru cea mai
vagă acuzaţie.
A fost dispreţuit şi urât şi s-au spus multe lucruri dezonorante pentru
cea mai înaltă funcţie imperială, îndeosebi că se deda la practici
homosexuale cu grupuri de băieţi desfrânaţi (spintriae). Scârbit de viaţa
publică, s-a mutat în insula Capri, dedicându-se literaturii şi astrologiei.
În vremea lui a fost dată Lex Iunia Norbana, care prevedea că sclavii
eliberaţi fără respectarea formelor solemne sunt consideraţi liberi dar mor
sclavi, adică nu aveau dreptul să-şi intocmească testamentul.
A fost ucis la data de 16 martie 37, de către Macro, prefectul
pretoriului, pentru a-i înlesni drumul lui Caligula la tronul imperial. Acesta
fusese deja aclamat ca împărat, crezându-se că Tiberius a murit. Spre
stupoarea tuturor, dar mai ales a lui Caligula, care îi luase de pe deget inelul
imperial, acesta s-a însănătoşit pe neaşteptate, aşa că gestul lui Macro de a-l
asfixia cu o pernă a salvat nu numai o situaţie penibilă, ci şi o populaţie
sătulă de abuzurile unei domnii de 23 de ani.
Caligula (Caius Caesar Augustus Germanicus, 37-41 d.Hr.), a fost
înfăţişat de Suetoniu şi Dio Cassius ca un om foarte irascibil, capricios şi
crud, periculos şi antipatic, dar înzestrat cu o minte ascuţită. Porecla i-a
provenit de la cizmuliţele soldăţeşti (caligae) pe care le purta când era
copil67.
Caligula a rămas în istorie ca un risipitor care în primii ani de
domnie a tocat pur şi simplu enorma moştenire de 3.000 de milioane de
sesterţi pe care i-a lăsat-o Tiberius. Pentru calul său de curse favorit,
Incitatus, a construit un palat din marmură, iesle din fildeş şi i-a comandat
pături de purpură şi un ham bătut cu pietre preţioase. De fapt, a declarat că îl
va ridica la rangul de consul!
S-a proclamat zeu în viaţă şi a construit un templu pe Colina
Palatină, obligându-i pe cetăţenii bogaţi să plătească sume uriaşe pentru
venerarea sa. A impus noi taxe, a condamnat la moarte rude şi apropiați
pentru conspiraţie şi trădare, și a confiscat averi uriaşe. Cum era de aşteptat,
a sfârşit înjunghiat, într-un atac furibund, la data de 24 ianuarie 41.
Claudius (Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus, 41-54
d.Hr.), originar din Lyon, un „monstru de om” după aprecierea mamei sale,
65
Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, Ediţie revăzută şi
adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp.447, 454, 456, 450; David Shotter,
Augustus, traducere de Irina Ciornei – Sandu, Editura Artemis, bucureşti,, 2003,
pp.70-71.
66
Chris Scarre, op. cit., pp. 42-57.
67
José A.N. Rasquin, op.cit., p. 308.
cu semne ale paraliziei cerebrale, care s-a făcut cunoscut prin cruzime şi sete
de sânge, dar şi prin pasiunea lui pentru alcool, focuri de noroc şi femei.
S-a lăsat dominat de liberţii şi soţiile sale, în mod deosebit de
Messalina, renumită pentru crime şi infidelităţi, şi de Agrippina, sora cea
mică, pe care a luat-o de soţie cu aprobarea Senatului, cu nimic mai prejos
decât precedenta.
În timpul domniei lui Claudius, prin senatusconsultul Macedonian, s-
a prevăzut că fiul de familie, care nu poate fi urmărit in timpul vieţii lui pater
familias deoarece nu are bunuri proprii, să nu poată fi urmărit nici după
moartea acestuia. In practică, deoarece senatusconsultele nu aeau putere de
lege in acea perioadă, pretenţia reclamantului era paralizată de pretor prin
formula eliberată fiului de familie, in care se introducea excepţio
senatusconsulti Macedonian.
Prin senatusconsultum Claudianum de servis (senatusconsultum
Claudian cu privire la sclavie) s-a stabilit că femeia liberă care intreţinea
relaţii sexuale cu sclavul altuia şi nu le intrerupea după ce era somată de
stăpânul sclavului, devenea sclavul acelui stăpân.
Prin senatusconsultum Claudianum de recuperatorum aetate
(senatusconsultul Claudian cu privire la vârsta recuperatorilor) s-a redus
vârsta pentru numirea judecătorilor la 24 de ani şi s-a menţinut vârsta de 25
ani pentru recuperatori.
Senatusconsultum Velleianum, adoptat in timpul lui Claudius, a
interzis femeii să interceadă pentru altul (pro alio)68.
A murit în noaptea de 12/13 octombrie 54, lăsându-l ca urmaş pe fiul
său vitreg, un anonim cu numele de Nero.
Nero (Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus, 54-68 d.Hr.), un
personaj tragic și complex, prezentat ca un monstru în nenumărate cărți și
filme: a incendiat Roma, și-a ucis nu numai adversarii, ci și două dintre soții,
fratele vitreg și pe cea care i-a dat viață, nimeni alta decât Agrippina.
A fost acuzat de excese sexuale cu amanții săi, Pitagora și Sporus, de
violuri comise asupra unor femei măritate și băieți din familii onorabile, dar
și de jafuri comise împreună cu prietenii săi în plină stradă. Despre Sporus
se spune că semăna foarte mult cu Poppea, soţia împăratului, care a murit în
urma unui avort. Nero l-a castrat şi l-a luat de nevastă.
Dar a fost în același timp un om educat, instruit de marele Seneca și
de Afranius Burrus, astfel că primii 5 ani ai domniei au fost caracterizați,
retrospectiv, ca o veritabilă epocă de aur. După moartea lui Burrus,
succesorul său, Tigellinus, l-a îndepărtat de Seneca, acesta având o influență
malefică asupra tânărului împărat: procesele pentru trădare, stopate de
mentorii săi, au reînceput, ca și confiscările de averi pentru umplerea
vistieriei.
Marele incendiu care a izbucnit în data de 19 iulie 64 și a devastat
aproape tot centrul Romei, inclusiv o parte a reședinței sale din Colina
Palatina, a fost pus pe seama împăratului, deși acesta se afla la Antium și,
întorcându-se imediat în capitală la aflarea dezastrului, a ajutat sinistrații și a
dat bani pentru reconstrucția orașului. I s-a reproșat că, impresionat de
grandoarea pârjolului, a cântat o compoziție proprie, Arderea Troiei, și că a
fost interesat de declanșarea incendiului pentru a-și construi o Domus Aurea.
68
Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, pp.422-423.
Valul de execuții, exiluri și sinucideri declanșat de Nero au avut ca
efect două comploturi în care au fost implicați senatori de vază, care au fost
însă descoperite. La unul dintre ele, prin care s-ar fi urmărit instalarea ca
împărat a lui Calpurnius Piso, în urma torturilor au fost pronunţate şi două
nume: profesorul său Seneca şi un poet mediocru, Lucanus, care făcuse
imprudenţa să câştige un premiu la un concurs la care a participat şi
împăratul. Nero i-a condamnat la moarte fără să aibă nicio remuşcare pentru
dascălul său.
Părăsit de toți și urmărit de cel care avea să-i ocupe tronul, Servius
Galba, la 9 iunie 68 d.Hr., înainte de se înjunghia în gât, ajutat de secretarul
său, Epafroditus, a exclamat: ,,Ah, ce artist piere odată cu mine!” Avea doar
30 de ani și posteritatea îl va trata ca pe unul dintre cei mai sângeroși
criminali din istorie.
În materia dreptului privat, prin senatusconsultum Neronianum de
legatis (senatusconsultul Neronian cu privire la legate), s-a prevăzut că un
legat per vindicationem nul poate fi valabil ca legat per damnationem.
Senatusconsultum Trebllianum a reglementat, în cazul fideicomisului de
ereditate, relaţiile dintre fiduciar şi fideicomisar în favoarea fiduciarului 69.
După moartea lui Nero, în anii 68-69, pe tronul Imperiului Roman
au urcat, succesiv, 3 împărați proveniți din rândul guvernatorilor de
provincii, care n-au constituit o dinastie: generalii Galba, Otho, Vitellius70.
Galba (Servius Galba Imperator Caesar Augustus, 68-69 d.Hr.),
guvernatorul Hispaniei Tarraconensis, deși avea 70 de ani era un om
ambițios, provenind dintr-o familie romană influentă. La invitația lui Iulius
Vindex, guvernatorul Galliei Lugdunensis, care se răzvrătise împotriva lui
Nero, s-a proclamat împărat pe 3 aprilie 68, la Carthaga Nova, fiind declarat
oficial de senat pe 8 iunie 68. Poziția lui a fost grav afectată de refuzul său
de a recompensa armata cu bani și de lăcomia demnitarilor pe care i-a numit
în funcții. Dezertarea armatelor din Germania Inferior și Germania Superior,
care l-au desemnat ca împărat pe Aulus Vitellius, l-a determinat pe Galba să-
și caute un moștenitor. Pe 10 ianuarie 69 l-a adoptat pe Lucius Calpurnius
Piso Frugi Licinianus, un tânăr de 30 de ani. Afectat de această numire,
Marcus Salvius Otho, unul din primii susținători ai lui Galba, care spera să
fie desemnat ca succesor, a fost proclamat împărat de soldați, în ziua de 15
ianuarie 69. Galba a fost înjunghiat în gât de soldatul Camurius, în timp ce
se îndrepta spre for.
Otho (Servius Galba Imperator Caesar Augustus, 69 d.Hr.) a primit
votul senatului cu toate că era cunoscu ca fost partener de orgii al lui Nero și
chiar amant al acestuia. Era născut în sudul Etruriei, dintr-o familie fără
origini aristocratice, dar care a primit funcții importante sub diferiți împărați.
A fost numit guvernator în Lusitania fără voia sa, din cauza frumoasei
Sabina Poppaea, cu care Nero s-a căsătorit. A domnit doar 3 luni, cu numele
Imperator Marcus Otho Caesar Augustus. Deși avea faima unui destrăbălat,
se pare că a condus imperiul cu pricepere, dacă îi dăm crezare lui
Tacit : ,,Otho, în pofida tuturor așteptărilor, nu s-a abandonat luxului și
trândăviei, s-a lepădat de plăceri, și-a ascuns depravarea și și-a rânduit
viața așa cum șade bine unui împărat”. N-a putut să împiedice un război
69
Idem, pp.494-495.
70
Chris Scarre, op. cit., pp. 58-63.
civil declanșat de Vitellius cu legiunile germane, sprijinit de provinciile
Galia și Hispania, deși a vrut să împartă puterea cu acesta. S-a sinucis prin
înjunghiere în zorii zilei de 16 aprilie 69, impresionându-și soldații și
contemporanii cu actul său de curaj.
Vitellius (Aulus Vitellius Germanicus Augustus, 69 d. Hr.) era fiu de
consul, poreclit în tinerețe spintria (cocotă masculină) deoarece l-a însoțit pe
Tiberius pe insula Capri. Împărații Claudius, Caligula și Nero l-au răsplătit
cu funcții înalte pentru lingușeli și desfrâu. Era considerat un om de nimic,
lacom, risipitor și imoral. Când generalii lui au cucerit Roma, noul împărat
și armata care îl însoțea au ținut-o numai în beții, din Galia până în capitală.
Euforia tronului n-a ținut decât până la mijlocul lunii iulie, când armata din
provinciile orientale a ales un nou împărat, pe generalul Titus Flavius
Vespasianus. Acesta fusese trimis de Nero să reprime rebeliunea iudeilor și
s-a distins în lupte, recuperând Galileea, în anul 67, după care a cucerit
Ierihonul și Emmausul. Nero l-a numit guvernator al Iudeei, dar mai avea de
cucerit Ierusalimul și fortăreața de la Masada.
Adepții lui, Antonius Primus și Cornelius Fuscus, cu numai 5 legiuni
de la Dunăre (30.000 de soldați), i-au zdrobit pe vitellieni la Bedriacum și
Cremona (octombrie 69), după care au pârjolit și omorât tot ce-au întâlnit în
cale. La 20 decembrie, după două zile de lupte înverșunate, trupele flaviene
au intrat în Roma. Vitellius s-a deghizat în zdrențe, ascunzându-și
cingătoarea plină cu aur. A fost prins, torturat și ucis, iar cadavrul i-a fost
aruncat în Tibru.
1.3.4.2. Flavienii
71
Indro Montanelli, op. cit., pp.268-270.
în ziua de 23 iunie 79, torturat de o dizenterie violentă. Nu înainte însă de a
se ridica în picioare, având puterea, înainte de a se prăbuși în brațele unui
însoțitor, să mai adauge, cu nelipsitul său umor: Vae, puto deus fio! (Vai,
cred că devin zeu!)
Senatul i-a acordat titlul de zeu, rămânând în istoria zbuciumată a
Romei ca unul dintre cei mai buni împărați. De la el ni s-a păstrat, pe o tablă
de bronz, lex de imperio Vespasiani, lege cu privire la puterile împăratului
Vespasian72.
Titus (Imperator Titus Caesar Vespasianus Augustus, 79-81) s-a
urcat pe tron la 24 iunie 79. A domnit doar 2 ani, 2 luni și 20 de zile, dar s-a
bucurat de o reputație de care puțini împărați au avut parte. S-a remarcat prin
competență și generozitate în timpul unor catastrofe care au lovit peninsula
italică: îngroparea orașelor Pompei și Herculanum, la 24 august 79, de
erupția Vezuviului, incendiul care a devastat Roma, de la Capitoliu până la
Panteon, un an mai târziu, dar și o gravă epidemie care i-a urmat.
Titus a dispus restaurarea clădirilor distruse de incendiu,
reconstruirea Templului lui Iupiter Optimus Maximus și construirea de noi
terme la sud de Amfiteatrul Flavian. A organizat jocuri grandioase pentru a
ridica moralul cetățenilor. A inițiat un arc faimos, care îi va purta numele,
pentru comemorarea reprimării revoltei iudeilor, dar n-a apucat să-l vadă
finalizat: a murit subit, pe 13 septembrie 81, la 42 de ani, răpus de malarie.
Suetoniu relatează un zvon care a circulat la Roma, care îl implică pe fratele
său, Domițian, care l-ar fi convins să intre într-un cufăr cu zăpadă pentru a
se însănătoși, grăbindu-i astfel sfârșitul 73.
Domițian (Imperator Caesar Domitianus Augustus, 81-96) a fost
ultimul reprezentant al dinastiei Flavilor. S-a remarcat printr-o administrare
competentă și scrupuloasă a imperiului și printr-un control riguros al
magistraților Romei și al guvernatorilor de provincii care, dacă ar fi să-i dăm
crezare lui Suetoniu, ,,nu s-au arătat niciodată mai modești și mai drepți” 74.
A luat măsuri drastice împotriva imoralității, interzicând practicarea
homosexualității de către senatori și castrarea bărbaților. A condamnat la
moarte 3 vestale pentru incest, permițându-le să-și aleagă moartea, iar
amanții lor au fost exilați. Prima preoteasă, Cornelia, a fost îngropată de vie,
potrivit tradiției, iar amanții ei au fost omorâți în bătaie, în fața mulțimii
adunate în for.
A purtat puține războaie, cele mai importante fiind împotriva dacilor,
la nordul Dunării, pe care i-a învins decisiv la Tapae, în 88. A fost nevoit să
încheie o pace favorabilă lui Decebal, în anul 89, deplasându-și forțele pe
cursul superior al Dunării, împotriva sarmaților iazigi.
Deși în primii ani a domnit cu moderație și echitate, suspiciunea și
neîncrederea l-au transformat într-un tiran crud și bănuitor, purtându-se ca
un monarh cu puteri absolute. A pretins să i se adreseze cu ,,Domnul și
stăpânul nostru” și să i se sărute picioarele.
72
Emil Molcuţ, Drept privat roman, Terminologie juridică romană, p.457.
73
Chris Scare, op.cit., p.74.
74
Chris Scarre, op.cit., pp.76 – 83; Indro Montanelli, op. cit., pp.272-273.
Fiind adulat de soldați, deoarece le-a mărit solda de la 300 la 400 de
sesterți, a ignorat senatul, trimițând la moarte sau în exil nenumărați
senatori și funcționari imperiali bănuiți de trădare.
Avea dese crize de manie a persecuției, condamnându-l la moarte
chiar pe secretarul său, Epafrodidus, pentru simplul motiv că și-a amintit că
îl ajutase pe Nero să se sinucidă.
Aceste manifestări paranoice nu puteau decât să-i provoace sfârșitul,
fiind ciopârțit de săbiile conspiratorilor, în noul și grandiosul său palat,
grandios de pe Palatin. Cel mai mult s-au bucurat senatorii, dintre care Tacit
l-a judecat în culorile cele mai sumbre.
75
Chris Scarre, op. cit., pp.90-97.
A condus însă imperiul cu mână forte, deținând toate puterile
imperiale. Era un bărbat puternic, deosebit de muncitor, exigent cu sine și
cu supușii săi. Poporul l-a respectat pentru curajul dovedit în războaie, dar
mai ales pentru ajutorarea săracilor din fonduri imperiale (alimenta), după
un proiect inițiat de Nerva. Soldații îl adulau pentru că împăratul împărțea cu
ei primejdiile și privațiunile.
Avea și defecte, subliniate în treacăt de Dio Cassius: prefera vinul
și băieții, dar nu s-a îmbătat niciodată și n-a fost violent în relațiile sale
amoroase. Se spune că soția sa, Pompeia Plotina, se considera fericită pentru
că Traian n-a înșelat-o cu o altă femeie. Dar același Dio Cassius susține că
Plotina avea un amant, cu 24 de ani mai tânăr ca împăratul, un băiat cultivat
și plin de viață, pe care l-a ajutat, prin fraudă, să ajungă la cârma imperiului,
Hadrian.
Marea realizare militară a lui Traian a fost cucerirea puternicului
regat condus de Decebal, după două războaie ( 101-102, 105-106 d. Hr.) în
urma cărora l-a transformat în provincie romană. Pentru această reușită,
arhitectul și inginerul Apollodor din Damasc a construit un pod
impresionant peste Dunăre. Puternicul rege Decebal, considerat un sperjur
de către istoricii romani, pentru că n-a respectat pacea după primul război,
și-a curmat viața pentru a nu cădea viu în mâinile cuceritorilor. Capul său a
fost expus pe treptele Capitoliului, iar faptele de vitejie ale soldaților romani
și ale marelui împărat au fost imortalizate în basoreliefuri pe un stâlp uriaș
care îi poartă numele, Columna lui Traian.
Victoria asupra dacilor a fost sărbătorită cu mare fast, cu aurul
tezaurului dacic, fiind organizate jocuri publice la care au luptat 10.000 de
gladiatori și au fost sacrificate 11.000 de animale. Prada de război a fost atât
de bogată, încât împăratul și-a permis să construiască noul port al Romei, de
la Ostia, Forul lui Traian, inaugurat la 1 ianuarie 112 d.Hr., și Columna,
înaltă de aproape 30 de metri, în luna mai 113 d.Hr.
La 60 de ani a dorit să împingă granițele imperiului până la Oceanul
Indian, pentru a îndeplini visul împăraților Caesar și Antoniu. A cucerit fără
prea mari eforturi Mesopotamia, Persia, Siria și Armenia și a regretat că nu
mai este tânăr pentru a triumfa mai departe, în India și Extremul Orient.
Suferea de hidropizie76 și, în drum spre casă, a murit subit, la 9 august 117
d.Hr., la Selinus, în Cilicia (sudul Turciei), la vârsta de 64 de ani. Doar urna
de aur cu cenușa lui a ajuns la Roma și a fost îngropată în soclul măreței
columne. Pentru istorici, domnia lui a constituit un etalon după care au fost
evaluați împărații care l-au urmat pe tronul imperial.
Hadrian (Imperator Caesar Traianus Hadrianus Augustus, 117-138
d.Hr.), primul împărat înfățișat cu barbă, este considerat de unii istorici ca
cel mai mare împărat al antichității, poate pentru capodoperele sale
arhitectonice, sau mai degrabă pentru guvernarea eficientă și echilibrată
prin care a întărit și stabilizat granițele imperiului timp de 21 de ani 77.
A fost un apropiat al lui Traian, tatăl lui, Aelius Hadrianus Afer, era
văr cu împăratul, originar tot din Italica. Se pare că, la îndemnul Plotinei, s-a
căsătorit cu nepoata lui Traian, Vibia Sabina, o femeie frumoasă dar cu care
nu era în cele mai bune relații, cu toate că l-a însoțit în toate călătoriile.
76
”Boală cauzată de acumularea patologică de apă în cavitățile naturale ale corpului
sau în țesuturi; dropică.” ( DEX, Ediția a II-a, Univers Enciclopedic, București,
1996, p.457.
Traian i-a încredințat funcții importante: comandant al Legiunii I ”Minerva”
în cel de al doilea război cu dacii (105-106 d. Hr.), pretor după întoarcerea
la Roma, în 106 d.Hr., guvernator în Pannonia Inferior, în 107 d.Hr. În anul
114 d. Hr. a fost numit guvernator al Siriei, o funcție de mare răspundere.
Nu a existat un act care să confirme adopția lui de către împărat. Dio
Cassius afirmă că Plotina ar fi ascuns câteva zile moartea împăratului și ar fi
trimis senatului scrisori scrise de ea, pe motiv că Traian era prea slăbit de
boală, prin care Hadrian era adoptat ca fiu și moștenitor. Înainte de a ajunge
la Roma, proaspătul împărat a retras armatele din Persia și din Armenia,
fiind îndepărtați și omorâți, fără proces, 4 dintre cei mai de vază senatori,
foști consuli. Hadrian a negat implicarea sa în această afacere murdară,
responsabilitatea acestor acte sângeroase fiind asumată de senat, pentru
complot împotriva lui Hadrian.
Deși a debutat în maniera sângeroasă a lui Nero, a dovedit calitățile
unui conducător abil și eficient. A revenit la granițele naturale stabilite de
Augustus, formate de Rin, Dunăre și Eufrat, renunțând la ultimele cuceriri
ale lui Traian, Armenia și Mesopotamia.
Avea gusturi artistice rafinate, compunea poezii, picta și cânta; era
un om cult, avea încă din tinerețe o pasiune pentru cultura greacă, fiind
poreclit de către inamicii săi Graeculus (”grecușorul”) 78.
Oscila între amabilitate și duritate, fiind greu de explicat unele
excese și absurdități, cum ar fi persecuția lui Appolodor din Damasc pentru
că i-a criticat proiectul planului său de a construi un templu închinat zeiței
Venus, ori susținerea inexplicabilă că un poet obscur, Antimachus din
Colofon, care a trăit în secolul V î.Hr., era mai mare decât Homer. Era un
admirator al lui Epictet, dar îi plăceau mâncărurile alese, femeile căsătorite
și băieții. Într-una din îndelungatele sale călătorii prin imperiu, l-a însoțit,
alături de Sabina, și un tânăr frumos, Antinous, la care ținea nefiresc de
mult, care a dispărut în împrejurări suspecte, în timpul unei excursii pe Nil.
În memoria lui, îndurerat și neconsolat, Hadrian a înființat un oraș,
Antinoopolis, și a descoperit chiar și o nouă stea care în care s-ar fi întrupat
sufletul favoritului său.
Temperamentul și talentul său artistic au fost întruchipate de vila sa
imperială de la Tivoli, la 24 de kilometri de Roma, un vast complex de
palate, pavilioane colonade și statui, construit între anii 125-135 d.Hr. Din
păcate, această capodoperă n-a rezistat armatelor de prădători care s-au
perindat de-a lungul vremurilor tulburi care au urmat. Dar Hadrian a
construit și la Roma monumente impresionante: Panteonul, cu o cupolă de
43 m, care întrece domul bazilicii Sfântul Petru, și un mausoleu în formă
circulară la fel de spectaculos.
Hadrian a excelat și în domeniul dreptului, afirmându-se ca un
precursor al lui Iustinian: l-a însărcinat pe jurisconsultul Salvius Iulianus să
codifice dreptul pretorian, care luase o deosebită amploare, fiind o adevărată
dezordine în legislație. Din acest moment a încetat activitatea creatoare a
pretorilor (ius edicendi) deoarece nu se permitea nicio derogare de la acest
edict.
Senatusconsultele şi constituţiile imperiale au dobândit putere de
lege, contribuind la consolidarea autorităţii împăratului, iar consultaţiile
77
Indro Montanelli, op.cit., pp.299-304; Chris Scarre, op.cit., pp.98-105.
78
Vladimir Hanga, op.cit., p.42.
jurisconsulţilor investiţi cu ius publice respondendi au devenit izvoare
formale de drept. Totodată, a fost ocrotită rudenia de sânge în materie
succesorală, astfel că mama a fost chemată la succesiunea copiilor proveniţi
din căsătoria fără manus79.
În anul 136 d.Hr., la vârsta de 60 de ani, chinuit de hemoragii nazale,
l-a adoptat și l-a desemnat ca succesor pe Lucius Ceionius Commodus cu
numele Lucius Aelius Caesar, care a fost numit consul în anii 136 și 137
d.Hr. și apoi guvernator al Pannoniei. Fiind însă bolnav de tuberculoză,
acesta a murit la 1 ianuarie 138.
În ultimii ani de domnie, Hadrian a devenit suspicios și crud chiar cu
apropiații săi, Lucius Iulius Ursus Servianus, căsătorit cu sora sa, Paulina,
fost guvernator și de trei ori consul, și nepotul acestuia. I-a bănuit că se
opun desemnării lui Commodus ca moștenitor și i-a obligat să se sinucidă.
Fiind tot mai suferind, a păstrat pentru sine titlul de August și i l-a
acordat pe cel de Caesar noului desemnat ca fiu și urmaș, Antoninus.
Această formulă a fost adoptată de viitorii împărați pentru moștenitorii
prezumtivi. În cele din urmă s-a retras din viața publică dar boala l-a răpus
și a murit pe 10 iulie 138 d. Hr. , la 62 de ani.
Opera sa literară nu ni s-a păstrat, dar imitându-l pe Antimachus,
Historia Augusta consemnează că scrierile lui erau greoaie și mai mult ca
sigur nu ar fi contribuit la reputația împăratului. Dar de gustibus non
disputandum: Indro Montanelli este de părere că poemul pe care Hadrian l-a
scris pe patul de moarte este o capodoperă a liricii latine: Animula vagula
blandula hospes comesque corporis ”Suflet rătăcitor și drag, oaspete și
însoțitor al timpului” (Traducere de George Miciacio) 80.
Și tot Montanelli conchide: ”Odată cu el a murit nu numai un mare
împărat, ci și unul din personajele cele mai complexe, mai controversate și
mai captivante din istoria tuturor timpurilor, și poate cel mai modern al
lumii vechi. Ca și Nerva, el și-a luat rămas bun de la Roma, făcându-i un
foarte mare serviciu: acela de a-l fi desemnat drept succesor pe omul cel
mai potrivit, care să nu-l facă regretat”.
Antoninus Pius (Imperator Titus Aelius Caesar Hadrianus Antoninus
Augustus Pius, 138-161 d. Hr.), al doilea împărat care și-a lăsat barbă,
imitându-l pe Hadrian, a asigurat o guvernare corectă, timp de 23 de ani, fără
abuzuri și excese de putere. A fost respectat și admirat de Senat pentru
corectitudine, chibzuință și bunăvoință, dându-i supranumele de Pius
(”pios”, ”divin”, ”virtuos”, ”cinstit”). Dar știa, la nevoie, să fie și viclean și
ferm. S-a distins și în arta oratoriei și a introdus legi pentru protecția
sclavilor de cruzimi și abuzuri sexuale81.
La data de 7 martie 161 d. Hr. , măcinat de o febră galopantă, l-a
desemnat ca succesor pe fiul său adoptiv Marc Aureliu, apoi s-a întors pe o
79
Emil Molcuţ, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, pp.417, 431-
432.
80
A se vedea și Chris Scarre, op. cit., p.105: Animula vagula blandula hospes
comesque corporis que nunc abibis in loca palidula rigida nudula haec ut solis dabit
locos ” O încântător suflet rătăcitor oaspete și tovarăș al trupului spre ce loc te
îndrepți acum, sumbru, livid și gol? -de-acum nu vei mai putea glumi.” (Traducere
de Andreea Hadâmbu și Steliana Palade)
81
Idem, pp.106-111.
parte, ca și cum ar dormi, și a trecut în lumea zeilor. Se pare că a fost unul
dintre primii împărați care au preferat înhumarea.
Marc Aureliu (Imperator Caesar Marcus Aurelius Antoninus
Augustus, 161-180 d. Hr.) trecuse de 50 de ani când a luat frâiele imperiului,
fiind născut la 26 aprilie 121 d. Hr., la Roma. Senatul l-a numit Optimus
Princeps, cel mai bun dintre împărați. A preferat să conducă împreună cu
fratele său, Lucius Verus, (Imperator Caesar Lucius Aurelius Verus
Augustus, 161-169), cu care a împărțit puterea aproape 8 ani, până la
moartea lui Verus. Coregența instituită de Marc Aureliu avea să devină un
instrument al guvernării imperiale în secolele următoare, marcate de invazii
ale barbarilor aproape neîntrerupte, dar și de ciumă, inundații și foamete 82.
Deși a fost nevoit să participe la nenumărate războaie, Marc Aureliu
s-a remarcat prin cultura sa filozofică vastă, fiind ”ultimul mare
reprezentant al școlii stoicilor”83, de la care ne-au rămas însemnările zilnice.
Cugetările lui Marc Antoniu dezvăluie o ipostază necunoscută a împăratului,
aceea de pesimist și nefericit, preocupat de idea morții.
În anul 175 d Hr., un zvon a pus pe jar trupele guvernatorului Siriei,
Caius Avidius Cassius: împăratul a murit iar puterea a revenit fiului său,
Commodus, care avea doar 13 ani. Armata din subordine l-a proclamat
împărat, bucurându-se și de sprijinul Egiptului și Alexandriei, dar visul de
mărire al lui Avidius Cassius a fost spulberat de câțiva soldați fideli
împăratului legitim, care l-au asasinat.
Marc Aureliu l-a proclamat pe Commodus moștenitor și s-au întors
la Roma în toamna anului 176 d. Hr., după aproape 8 ani. A fost sărbătorit
cu întârziere, dar cu mult fast, pentru victoriile împotriva germanilor (168-
171 d. Hr.). Senatul i-a dedicat Columna Aureliană, înaltă de 100 de picioare
romane (30 m), împodobită cu basoreliefuri în spirală, după modelul
Columnei lui Traian, și un arc de triumf care nu s-a păstrat.
A fost nevoit să plece din nou la nordul Dunării, împotriva quazilor,
dar boala care îl chinuia de câțiva ani, probabil un cancer, l-a răpus pe 17
martie 180 d. Hr., lângă Sirmium. A lăsat imperiului o avere colosală, de
două miliarde șapte sute milioane de sesterți, în urma unei guvernări
chibzuite, care s-a bazat pe o conlucrare corectă cu senatul. De fapt,
împăratul n-a făcut nicio cheltuială fără să aibă aprobarea acestui înalt for
care avea să aibă, peste mai bine de 100 de ani, doar un rol decorativ.
În materia dreptului privat, Marc Aureliu a egalizat drepturile și
obligațiile între soți, a incriminat tortura și a considerat ca delict uciderea
unui sclav. De asemenea, a sancționat creditorul cu pierderea dreptului de
creanță pentru luarea unui bun din mâinile debitorului, chiar dacă nu folosea
violența fizică.
Commodus (Aurelius Commodus Antoninus Augustus, 180-192 d.
Hr.) a fost un împărat excentric și controversat, a cărui guvernare a provocat
nemulțumirea senatului, conspirații și tentative de asasinat.
Primul atentat a fost plănuit de Lucilla, sora lui cea mai mare, în anul
182 d. Hr. Scăpat cu viață, împăratul a ordonat represalii sângeroase
împotriva conspiratorilor și l-a condamnat la moarte pe Taruttienus
Paternus, prefectul pretoriului, pentru complicitate la moartea șambelanului
82
A se vedea Indro Montanelli, op. cit., pp. 305-310; Chris Scarre, op.cit., pp.112-
118.
83
Vladimir Hanga, op.cit., p. 42.
Saoterus. Acest tânăr a fost promovat în această înaltă funcție și a condus
efectiv imperiul pentru afecțiunea pe care i-a purtat-o împăratul 84.
Temându-se să mai apară în public, Commodus a abandonat
guvernarea imperiului, pentru o viață destrăbălată, cu un harem de 300 de
concubine și 300 de băieți. Treburile guvernării au fost preluate de cel de al
doilea prefect al gărzii imperiale, Tigidius Perennis, un om crud și corupt,
care a fost executat în anul 185 d. Hr., împreună cu fiii săi, deoarece urmărea
să-l ucidă pe împărat.
În locul lui a fost desemnat noul șambelan, Cleander, vestit și el ca
un om avar și lipsit de scrupule. Commodus l-a executat în anul 190 d. Hr.,
când a izbucnit o manifestație de protest împotriva lui Cleander, pe care
mulțimea îl acuza că a provocat o criză artificială cumpărând toate grânele
disponibile pe piață.
În ultimii 2 ani ai domniei, Commodus s-a ocupat personal de
guvernare, dar va da semne evidente de demență: a obligat senatul să-l
zeifice și să i se adreseze cu numele Hercules, fiul lui Zeus; a redenumit
lunile după nenumăratele titluri cu care își definea puterea și originea divină;
ieșea în public îmbrăcat în piei de leu și cu o bâtă în mână; după incendiul
care a devastat Cetatea Eternă în 191 d. Hr. s-a autointitulat al doilea
fondator al Romei, pe care a redenumit-o Colonia Commodiana. Dar marea
sa pasiune o constituiau luptele gladiatorilor, luptând chiar în arenă pentru o
taxă de un milion de sesterți, șocând senatorii și cetățenii de vază care erau
obligați să-i suporte umilințele.
În seara zilei de 31 decembrie 192 d. Hr., Commodus a fost ucis în
urma unui complot din care făceau parte, printre alții, șambelanul Eclectus,
prefectul gărzii imperiale, Quintus Aemilius Laetus, și frumoasa Marcia,
concubina preferată a împăratului. Marcia i-a pus otravă în mâncare, dar
Commodus a vomitat-o, astfel că a intervenit un atlet, Narcissus, care a
reușit să-l sugrume. A fost îngropat în timpul nopții, dar a fost atât de urât de
senatori încât aceștia au cerut să fie tratat ca un infractor de rând, adică să fie
dezgropat și târât prin oraș. Senatul i-a șters numele din documentele
oficiale, așa cum se procedase și cu Nero, dar va fi zeificat, în cele din urmă,
de către Septimius Severus.
84
Chris Scarre, op.cit., pp.119-125.
Didius Iulianus (Imperator Caesar Marcus Didius Severus Iulianus
Augustus, 193 d. Hr.). Pretorienii au scos la vânzare funcția imperială,
prezentându-se 2 candidați: Titus Flavius Sulpicianus, socrul lui Pertinax, și
Marcus Didius Iulianus, fost consul și cunoscut ca un om foarte bogat.
Această licitație scandaloasă a fost câștigată de Didius Iulianus, care a făcut
pretorienilor cea mai mare ofertă. A devenit împărat dar nu era iubit nici de
popor, nici de senat.
În plus, avea de înfruntat 3 candidați puternici, care s-au
autoproclamat împărați: Gaius Pescennius Niger, guvernatorul Siriei,
Decimus Clodius Albinus, guvernatorul Brittaniei și al treilea, cel mai
hotărât și necruțător, abil și lipsit de scrupule, Lucius Septimius Severus,
guvernator al Pannoniei Superior, susținut de 16 legiuni. Înainte de a pleca
spre Roma, Severus a încheiat un acord cu Albinus, promițându-i titlul de
Caesar. Didius Iulianua a trimis asasini să-l omoare, dar fără sorți de
izbândă.
Pe 1 iunie 193 d. Hr., senatul l-a condamnat la moarte pe Iulianus și
l-a proclamat împărat pe Severus. Lui Pertinax i s-a făcut dreptate, fiind
trecut în rândul zeilor.
85
Indro Montanelli, op.cit., pp.314- 315; Chris Scarre, op.cit.,pp.130-137; Vladimir
Hanga, op.cit., pp.42-43.
Caracalla (Imperator Caesar Marcus Aurelius Severus Antoninus
Pius Augustus, 211-217 d. Hr.). Porecla i-a fost dată de la ”Caracallus”, o
tunică de origine germanică sau celtică pe care împăratul o lungise până la
pământ; din secolul al IV-lea se uzitează, până astăzi, forma ”Caracalla” 86;
De la cea de a doua soție, Iulia Donna (Domna), Septimius a avut doi
copii, Caracalla și Geta, pe care i-a desemnat ca urmași.
Ultimul lui plan, de cucerire a Scoției, nu s-a realizat: a murit la
York, pe 4 februarie 211 d. Hr., la vârsta de 65 de ani. Cei doi fii i-au adus
urna la Roma în calitate de coregenți: Caracalla avea 23 de ani, și primise
titlurile imperiale de Imperator Destinatus și Augustus în anul 189 d. Hr., iar
Geta 22, dar i se conferise rangul de Augustus abia în 209 d. Hr. Între ei era
o rivalitate acerbă și Roma a devenit neîncăpătoare pentru doi împărați cu
firi total diferite. După numai 10 luni de domnie în comun, Geta a murit la
sânul mamei sale, ucis, se pare, chiar de fratele lui 87.
Pentru a-și consolida poziția, deoarece Geta se bucura de aprecierea
literaților și a multor demnitari importanți, Caracalla a obținut sprijinul
armatei, prin mărirea substanțială a soldei, și a masacrat peste 20.000 de
susținători ai lui Geta.
În vara anului 213 d. Hr., Caracalla a obținut victorii asupra unor
populații germanice, care au impresionat senatul, acesta decernându-i titlul
de Germanicus Maximus. În 214 d. Hr., a traversat Dacia și Tracia,
îndreptându-se spre Asia Minor, pe urmele eroului legendar Alexandru cel
Mare, pe care îl adora și îl imita. A fost primit cu mare fast în Alexandria, al
doilea oraș al imperiului, dar în mod inexplicabil vizita s-a terminat cu un
masacru în care au murit mii de civili.
În anul 217 d. Hr., în timpul campaniei împotriva parților, în ziua de
8 aprilie, a fost ucis de un ofițer din garda de corp. Se pare că împotriva
împăratului se organizase un complot la care participa, printre alții, Marcus
Opellius Macrinus, prefectul pretoriului.
Deși Caracalla a fost prezentat de istoricii antici ca un om crud și
violent, a avut realizări remarcabile în domeniul dreptului: prin edictum
Antonini din 212 d. Hr. s-a extins cetățenia romană la toți cetățenii liberi, de
sex bărbătesc, de pe teritoriul imperiului, cu excepția latinilor iuniani și a
peregrinilor dediticii, în felul acesta generalizându-se impozitul de 5 % pe
succesiuni; în materia stipulațiunii, prin reforma din anul 215 d. Hr., a
răsturnat sarcina probei, excepțio non numeratae pecuniae - excepțiunea
sumei de bani nepredate, in sensul că dovada plății efective trebuia făcută de
creditor; prin senatusconsultul oratio antonini a consimțit valabilitatea
donațiilor între soți, dacă soțul donator moare fără să își schimbe voința 88.
A consolidat finanțele printr-o reformă monetară, punând în
circulație o nouă monedă de argint, denumită antoninianus, și nu în ultimul
rând, a construit unul din cele mai impresionante monumente ale Romei
imperiale, Termae Antoninianae, inaugurat în anul 216 d. Hr.
Caracalla n-a avut copii și nici nu și-a desemnat un candidat la
succesiune. Se crede că prin asasinarea lui conspiratorii au urmărit
desemnarea pe tronul imperial a lui Macrinus , care îndeplinea funcția de
86
Chris Scarre, op. cit., p.138; José A.N. Rasquin, op.cit., p.309.
87
Indro Montanelli, op.cit., pp.315-316; Chris Scarre, op.cit., pp.138-146.
88
Emil Molcuț, Drept roman. Terminologie juridică romană, pp.416, 422, 473; Chris
Scarre, op. cit., p. 146.
comandant al gărzii pretoriene din anul 212 d. Hr. Originar din Cezareea,
Mauritania, este primul ocupant al acestei funcții fără să fi trecut prin cea de
senator89.
Și-a început domnia cu numeroase execuții și a suspectat-o de
conspirație, nu fără temei, pe Iulia Domna, obligând-o să plece din Antiohia.
Bolnavă de cancer la sân în stadiu avansat, Iulia a preferat să se sinucidă
prin înfometare.
În toamna anului 217 d. Hr. a încheiat o pace rușinoasă cu parții,
dușmanii de moarte ai Romei, în schimbul uriașei sume de 200 de milioane
de sesterți. Discreditat în fața soldaților, care erau nemulțumiți și pentru că
le-a redus solda și privilegiile, a fost ușor pentru un grup de complotiști să-l
proclame ca împărat pe Varius Avitus, de 14 ani, cunoscut sub numele de
Elagabal, nepotul Iuliei Maesa, sora mai mică a împărătesei Iulia Domna. Se
zvonise că era fiul nelegitim al lui Caracalla, care a fost iubit de armată, așa
că Legiunea a III-a ”Gallica” a pornit revolta și l-a înfrânt pe Macrinus pe 8
iunie 218 d. Hr., lângă Antiohia. Macrinus și-a tăiat părul și barba pentru a
ajunge la Roma, dar a fost trădat și executat la Archelais, în Cappadocia.
Împăratul Heliogabalus sau Elagabal (Imperator Marcus Aurelius
Antoninus Pius Felix Augustus Proconsul, 218-222 d. Hr.) a șocat Roma atât
prin originea siriană și frăgezimea vârstei, cât mai ales prin practicile
religioase ca preot ereditar al unui zeu solar de tip oriental. A adus la Roma
o piatră neagră, provenită din templul sirian de la Emesa, simbol al zeului
Elagabal, pe care îl slujea cu devotament și adorație ca mare preot. Pentru
această piatră faimoasă a construit un mare templu pe Colina Palatină,
Elagabalium, unde în fiecare dimineață sacrifica un mare număr de vite și oi
în prezența senatorilor și a demnitarilor imperiali.
Un imens scandal a izbucnit în anul 220 d. Hr., când împăratul a
inițiat un plan religios care urmărea să-l impună pe Elagabal ca zeul-soare
la care să se închine toți ceilalți zei, considerați sclavi sau slujitori ai zeului
suprem. Elagabal trebuia să fie venerat de toți cetățenii imperiului, inclusiv
de creștini și evrei.
În egală măsură au șocat și practicile lui sexuale: în trei ani a luat în
căsătorie 3 sau 5 soții, dar era în același timp homosexual și, pe deasupra,
travestit, frecventând lupanarele ca orice prostituată. S-au aflat însă și alte
lucruri neobișnuite: a cerut medicilor să-l transforme în femeie, dar în
același timp întreținea relații homosexuale cu un sclav carian, Hierocles,
căruia îi cerea să-l bată pentru a-și satisface plăcerile obscene.
Comportamentul lui bizar și amoral au revoltat armata. Chiar
legiunea a III-a ”Gallica” din Siria, care îi susținuse ascensiunea, urmărea
să-l detroneze în favoarea generalului care o comanda, Verus. Îngrijorați de
soarta regimului, susținătorii lui Elagabal l-au convins să-l adopte pe vărul
său, Bassianus Alexianus, de 13 ani, ca fiu și Caesar. Pe data de 26 iunie
221 d. Hr., a avut loc adopția, iar la mai puțin de un an, pe 11 martie 222 d.
Hr., războiul purtat între mamele lor, prințesele Iulia Soaemias și Iulia
Mamaea a fost câștigat de cea din urmă, cu sprijinul pretorienilor. Elagabal a
fost omorât, iar Bassianus Alexianus a devenit împărat sub numele de
Alexandru Sever. Elagabal și Iulia Soaemias au fost decapitați iar trupurile
lor despuiate au fost târâte pe străzile Romei și aruncate în Tibru., așa cum
se proceda cu nelegiuiții de rând.
89
Chris Scarre, op.cit., pp. 146-147.
Alexandru Sever (Imperator Caesar Marcus Aurelius Severus
Alexander Pius Felix Augustus, 222-235 d. Hr.) a fost prezentat de istoricii
vremii ca un împărat model, care a consolidat statul roman, dar de fapt
imperiul a fost condus, la început, de mama lui, Iulia Mamaea, și bunica,
Iulia Maesa. Dar în 224 d. Hr. Maesa a trecut la cele veșnice, iar întreaga
putere a fost acaparată de Mamaea, care a primit titluri pompoase, precum:
,,Mater Augusti et castrorum et senatus et patriae” (mamă a împăratului, a
armatei, a senatului și a patriei) și ,,Mater universi generis humani” (mama
întregului neam omenesc)90.
Alexandru Sever a domnit 13 ani, pierzându- și sprijinul armatei
pentru că era o fire slabă și fără calități de războinic, fiind acuzat de lașitate
în războiul persan (234 d. Hr.); în plus, n-a știut sau n-a dorit să fie generos
cu soldații, fiind prea mult dominat de Mamaea. Și-a dezamăgit trupele și în
războiul germanic (234-235 d. Hr.), astfel că acestea s-au răzvrătit și l-au
ales ca împărat pe tracul Caius Iulius Verus Maximinus, care era militar de
carieră.
Alexandru și Mamaea au fost asasinați de centurioni din ordinul lui
Maximinus, iar numele lor au fost șterse de pe inscripții.
Totuși, guvernarea lui a fost agreată de popor și de senat, fiind
moderată și echilibrată în comparație cu excesele tiranice ale lui Elagabal.
Deși slab și ezitant în războaie, a fost deosebit de eficient în zestrea edilitară
a Romei: pe lângă restaurarea unor monumente, a construit o fântână
superbă, Nymphaeum, și băile care i-au purtat numele, Thermae
Alexandrinae. Dacă termele au fost construite pe vechea locație a lui Nero,
originalitatea lui Alexandru a constat în impunerea unor taxe speciale
pentru întreținerea băilor din Roma și dotarea lor cu lămpi cu ulei asigurat
de visteria imperială pentru a fi folosite și pe timpul nopții.
Părăsind la numai 26 de ani scena lumii, a rămas întipărit în sursele
istorice ca un personaj sobru, enigmatic și tragic, cu o personalitate abia
creionată, care mai avea multe lucruri de înfăptuit. La 3 ani de la moarte a
fost zeificat de către senat, iar cultul lui a fost administrat de un colegiu de
preoți.
90
Idem, pp.153-157.
91
Vladimir Hanga, op.cit., p.43; Chris Scarre, op.cit., pp.159-196.
Maximin Tracul (Imperator Caesar Gaius Iulius Verus Maximinus
Pius Felix Invictus Augustus, 235-238 d. Hr.), „cel dintâi dintre simpli
soldaţi, lipsit aproape total de educaţie”, cum îl va caracteriza Aurelius
Victor, a fost un bărbat impunător, de 2,6 m înălţime, foarte puternic şi cu un
remarcabil talent militar.
Senatul nu l-a agreat, atât pentru condiţia sa umilă şi pentru sumele
costisitoare folosite în expediţiile militare, cât şi datorită faptului că în cei
trei ani de domnie n-a vizitat niciodată Roma. A purtat campanii împotriva
dacilor şi a sarmaţilor, întărind frontierele de la Dunăre şi Rin. Împotriva lui
s-au ridicat deopotrivă ţăranii şi aristocraţii bogaţi, fiind ucis la mijlocul
lunii aprilie 238 d. Hr.
Gordian I şi II (amândoi, Imperatur Caesar Marcus Antonius
Sempronianus Romanus Africanus, 238 d. Hr.) au fost impuşi la guvernare
de tinerii aristocraţi care l-au asasinat pe Maximin, dar coregenţa lor a durat
doar 20 de zile.
Maximin, aflat la Sirmium, lângă Belgrad, auzind despre numirea
Gordienilor, a pornit spre Roma. Între timp, Capellianus, guvernatorul
Numidiei, a mărşăluit spre Cartagina. Gordian cel tânăr a căzut în luptă, iar
venerabilul său tată, de 80 de ani, s-a spânzurat cu cureaua de la pantaloni.
Pupienus (Imperator Caesar Marcus Clodius Pupienus Maximus
Augustus, 238 d.Hr.) şi Balbinus (Imperator Caesar Decius Caelius
Calvinul Balbius Pius Felix Augustus, 238 d. Hr.). De teama lui Maximin,
Senatul a ales doi împăraţi coregenţi, foşti consuli, trecuţi de 70 de ani,
ajutaţi de un consiliu de 20 de bărbaţi, vigintiviri. Plebea nu a fost de acord
cu alegerea celor doi patricieni, cerând senatului ca noul împărat să fie ales
din familia Gordienilor. Senatul a fost nevoit să-l numească pe nepotul lui
Gordian cel bătrân, de 13 ani, în funcţia de Caesar. Maximin şi fiul său de
23 de ani, Caius Iulius Verus Maximus, care devenise Caesar în urmă cu doi
ani, au fost ucişi de soldaţii gărzii pretoriene.
Între Balbinus şi Pupienus au apărut neînţelegeri privind întâietatea
la domnie, dar pretorienii, cărora nu le convenea să fie în subordinea unor
aleşi ai senatului, au rezolvat diferendul în stilul lor sângeros: i-au bătut şi
mutilat şi i-au purtat despuiaţi pe străzile Romei, după care i-au ucis. Cei doi
au domnit doar 99 de zile. În locul lor, pretorienii l-au desemnat ca împărat
pe Gordian al III-lea.
Gordian al III-lea (Imperator Caesar Marcus Antonius Gordianus
Pius Felix Augustus, 238-244 d. Hr.) s-a menținut 6 ani în funcție dar
puterea a fost exercitată de Caius Furius Sabinus Timesitheus, comandantul
gărzii pretoriene și socrul său.
Sub conducerea lui Timesitheus, forțele romane i-au învins pe perși
în anul 243 d. Hr. la Resaia, în nordul Mesopotamiei, și au recâștigat
teritoriile cucerite de aceștia. În plină campanie, Timesitheus a murit, iar
funcția lui a fost preluată de Marcus Iulius Philippus, supranumit Filip
Arabul. La scurt timp, armata l-a ales împărat, iar tânărul împărat a fost ucis
la doar 19 ani.
Filip Arabul (Imperator Caesar Marcus Iulius Phillipus Pius Felix
Invictus Augustus) a domnit 5 ani, între 244-249 d. Hr., împreună cu fiul
său, pe care l-a numit în rangul de Caesar chiar la începutul guvernării, când
acesta avea doar 5 sau 6 ani, iar după 3 ani l-a numit Augustus.
A încheiat o pace rușinoasă cu perșii, pentru suma de 500.000 de
dinari și o rentă anuală și a reușit să-i oprească pe carpi pe frontiera de la
Dunăre.
A serbat cu mare fast 1.000 de ani de la întemeierea Romei și a
rezolvat criza de apă din vestul orașului prin construirea unui rezervor. A
murit ucis în lupta cu un nou pretendent la domnie, Quintus Decius
Valerinus, proclamat împărat de soldații săi. Fiul său a fost ucis la Roma, de
gărzile pretoriene, imediat ce s-a aflat de victoria lui Decius.
Decius (Imperator Caesar Gaius Quintus Traianus Decius Pius
Felix Invictus Augustus, 249-251 d. Hr.) a fost primul împărat care provenea
din Balcani, fiind născut lângă Sirmium. A fost un senator ilustru,
guvernator al provinciilor Moesia, Pannonia și Hispania Tarraconensis. A
construit Thermae Decianae și a renovat Collosseumul.
A fost omorât în lupta cu goții, în iunie 251 d. Hr., fiind primul
împărat care și-a pierdut viața pe câmpul de luptă împotriva unui dușman
străin. Odată cu el a pierit și fiul său, Quintus Herennius Etruscus Messius
Decius, care primise rangul de Caesar în anul 250 d. Hr.
Istoria l-a consemnat ca un tiran sângeros, pentru persecuțiile
împotriva creștinilor. Aceștia au refuzat să respecte edictul său care obliga
pe toți cetățenii imperiului să facă, la anumite date, sacrificii păgâne în
cinstea împăratului. Printre cei uciși a fost și papa Fabianus și au fost
ordonate adevărate pogromuri în Cartagina și Alexandria, deoarece
nerespectarea edictului echivala cu un act de trădare față de împărat și statul
roman.
Trebonianus Gallus (Imperator Caesar Gaius Vibius Trebonianus
Gallus Pius Felix Invictus Augustus, 251-253 d. Hr.) l-a adoptat pe
Hostilianus, fiul mai mic al lui Decius, pe care l-a proclamat coregent, iar pe
fiul său, Volusianus, l-a desemnat ca regent.
A avut parte de amenințări la frontiere din partea goților, cu care a
fost nevoit să încheie o pace umilitoare în schimbul unui tribut anual și a
altor avantaje iar la întoarcerea la Roma o ciumă necruțătoare a făcut ravagii
și i-a răpit fiul adoptiv în iulie 251 d. Hr. . În locul lui Hostilianus, Gallus l-a
ridicat la rangul de Augustus pe fiul său.
A luptat împotriva regelui persan Shapur I și a cucerit Siria, iar
împotriva goților, care n-au respectat pacea și au invadat teritoriul roman, l-a
trimis pe Aemilius Aemilianus, guvernatorul Moesiei Superior. Acesta i-a
învins pe goți și a fost proclamat împărat de trupele sale. În timp ce
Aemilianus mărșăluia spre Roma, în august 253 d. Hr., cei doi împărați, tată
și fiu, au fost uciși de soldați.
Aemilius Aemilianus (Imperator Caesar Marcus Aemilius
Aemilianus Pius Felix Invictus Augustus) a domnit doar 88 de zile, fiind ucis
de armata sa, în octombrie 253 d. Hr.
A fost sprijinit de senat dar nu a păstrat simpatia soldaților săi, care l-
au trădat în favoarea unui nou pretendent la domnie, Publius Licinius
Valerianus, care s-a proclamat împărat, sprijinit de armata pe care o
recrutase pentru apărarea frontierei de la Dunăre.
Valerian (Imperator Caesar Publius Valerianus Pius Felix Invictus
Augustus, 253-260 d. Hr.) a domnit împreună cu fiul său cel mare, Publius
Licinius Egnaţius Gallienus, ridicat la rangul de coregent în octombrie 253
d. Hr.
A instaurat ordinea în provinciile răsăritene, primind titlurile
„Restauratorul Orientului” şi „Restauratorul lumii”. O victorie împotriva
perşilor, în 257 d. Hr., a fost comemorată cu monede speciale. A câştigat
victorii importante în apus, împotriva germanilor.
Din păcate, armata sa a fost decimată de ciumă şi asediată de perşi la
Edessa. A încercat să poarte negocieri cu Shapur, pentru a-şi elibera trupele,
dar a căzut în capcana pe care i-a întins-o acesta şi a fost luat prizonier
împreună cu cei mai importanţi demnitari şi senatori care îl însoţeau.
A sfârşit ca sclav, iar pielea i-a fost vopsită cu cinabru şi expusă într-
un templu, fiind arătată delegaţiilor romane ca un avertisment. Creştinii au
considerat că ruşinea şi umilinţa suportate de Valerian s-au datorat mâniei
lui Dumnezeu pentru două edicte, din 257 şi 258 d. Hr., date împotriva
creştinilor care făceau parte din senat, ordinul ecvestru şi din ierarhia
bisericii. „Domnia lui Valerian a fost cea mai tulbure şi mai nefericită de la
întemeierea Imperiului Roman, iar prinderea lui de către perşi aproape că a
condus la prăbuşirea întregului edificiu”92.
Gallienus (Imperator Caesar Publius Licinius Egnatius Gallienus
Pius Felix Invictus Augustus, 268-270 d. Hr.) a avut misiunea ingrată să
depăşească efectele crizei declanşate de statutul dezonorant al tatălui său. A
revocat edictele anticreştine ale lui Valerian şi a militat pentru toleranţă
religioasă.
A fost patron al artelor şi s-a distins ca poet şi orator. Dar anii
domniei sale au fost zguduiţi de revolte interne şi invazii ale barbarilor.
Între anii 260-262 d. Hr. au proclamat nu mai puţini de 7 împăraţi, după alte
surse chiar 20.
A făcut faţă cu succes atacurilor germane, la graniţa de la Rin,
victoriile sale fiind încununate de 5 ori cu titlul „Germanicus Maximus”,
între anii 255-258 d. Hr., şi consemnate pe monede. În anul 257 d. Hr. a
primit titlul de „Dacicus Maximus”, dar în 258 d. Hr. a fost nevoit să revină
la frontiera dunăreană, unde a murit fiul său cel mare, Valerian, care fusese
ridicat la rangul de Caesar în urmă cu doi ani.
În vara anului 260 d. Hr., Marcus Cassianius Latinius Postumus,
guvernatorul Germaniei Inferio, a fost proclamat împărat de către armata sa,
fiind recunoscut ca Augustus, până la sfârşitul anului următor, de provinciile
Galia, Britannia şi Hispania. Gallienus a pornit împotriva sa abia în
primăvara anului 265 d. Hr., dar fără sorţi de izbândă, fiind rănit de o
săgeată, astfel că l-a lăsat să stăpânească Imperiul Galic.
În Orient, perşii au fost învinşi în anul 260 d. Hr. la Cilicia, de către
Balista, comandant al gărzii pretoriene numit de Valerian. Perşii au fugit
dincolo de Eufrat, dar Odaenathus din Palmira, aliat al Romei, i-a atacat şi
a reocupat provincia Mesopotamia. Mai mult, în anul 266 d. Hr. i-a învins pe
perşi la Cresifon, în interiorul Mesopotamiei, devenind, de fapt, un
coîmpărat fără portofoliu pentru regiunile răsăritene. A fost ucis în toamna
anului 267 d. Hr. şi se pare că Gallienus n-a fost străin de revolta care i-a
provocat moartea.
O nouă invazie a goţilor şi a hurulilor a înfricoşat imperiul în anul
268, dar Gallienus a repurtat o strălucită victorie asupra lor în bătălia de la
Naissus. S-a întors în Italia pentru a reprima o altă revoltă, cea a lui
Aureolus, comandantul cavaleriei, care trecuse de partea lui Postumus şi se
92
Chris Scarre, op.cit., p.174.
declarase împărat. Gallienus l-a învins la Milano dar n-a reuşit să asedieze
oraşul pentru că a fost asasinat de comandantul cavaleriei dalmate.
Gallienus nu s-a bucurat de sprijinul senatorilor, pentru că le-a
interzis funcţiile militare, nu numai pentru slaba lor pregătire în domeniu,
cât mai ales pentru lipsa lor de loialitate. Dar în ciuda denigrărilor la care a
fost supus de contemporani, nu i se pot nega curajul şi combativitatea cu
care a reuşit să menţină unitatea imperiului timp de 15 ani.
93
Idem, pp.183-212.
intervenție, în 273 d. Hr., pentru a curma revolta condusă de un fiu al lui
Odenathus, permițând trupelor sale să jefuiască orașul Palmira.
În toamna anului 274 d. Hr. a reunificat Imperiul Roman pentru
prima dată după 15 ani, după o victorie zdrobitoare împotriva galilor în care
a căzut prizonier chiar împăratul Tetricus, căruia i-a curmat viața. Pentru
aceste victorii de răsunet, împăratul s-a autoproclamat ,,Restitutor Orbis”
(Restauratorul lumii).
A domnit autoritar, ignorând senatul, intitulându-se ,,deus et
dominus”, zeu și stăpân. Cu bogățiile jefuite din Palmira a construit un nou
templu închinat cultului lui Sol Invictus, Soarele Neînvins, împodobit cu
bijuterii și țesături scumpe și a emis noi monede cu un conținut mai mare de
argint.
A fost ucis în toamna anului 275 d. Hr., de membri ai gărzilor
pretoriene instigați de secretarul său personal, Eros, în timp ce făcea
pregătiri să treacă Bosforul pentru o nouă expediție împotriva perșilor. A
fost înmormântat cu cele mai mari onoruri la Coenophrurium, fiind zeificat
imediat de senat.
Alți împărați iliri94:
Tacitus;
Florianus;
Probus;
Carus;
Numerian;
Carinus
Tacitus (Imperator Caesar Marcus Claudius Tacitus Pius Felix
Augustus, 275-276 d. Hr.) a fost desemnat la 75 de ani, la cârma imperiului,
la solicitarea adresată de soldaţi senatului de a fi ales unul dintre membrii
săi. Nu a fost rudă cu faimosul istoric Tacit, deşi se pare că nu-i displăcea o
pretinsă înrudire.
În primăvara anului 276 d. Hr. a obţinut o victorie împotriva
herulilor, în Asia Minor, dar în luna iulie a aceluiaşi an, a fost ucis la Tyana,
în sudul Turciei, după o domnie de şase luni. Deşi a fost lăudat de senat şi
răsplătit cu titlurile de „Gothicus Maximus”, şi „Restitutor Rei Publicae”pe
monede, se pare că a provocat nemulţumiri datorită exceselor fiscale ale
rudei sale Maximin din Siria, la care s-au adăugat insubordonarea şi
dezordinea din armată.
Florianus (Imperator Caesar Marcus Annius Florianus Pius Felix
Augustus, 276 d. Hr.), comandantul gărzii imperiale, a domnit până în
septembrie 276, când a fost ucis de soldaţii săi.
Probus (Imperator Caesar Marcus Aurelis Pius Invictus Augustus,
276-282 d. Hr.) a îmbrăcat hlamida imperială la 44 de ani, având o reputaţie
militară ca cea a vestitului Aurelian. Probus a făcut faţă cu brio năvălirii
francilor, popoarelor germanice, vandalilor şi burgunzilor, pe care i-a înfrânt
între anii 277-278 d. Hr., restabilind graniţa de la Rin şi Dunăre. I-a învins
pe geţi în 279 d. Hr., apoi pe Lydius isaurianul care jefuise Pamphilia şi
Licia, după care a înnăbuşit o revoltă în Egiptul de Sus.
Ultimii ani au fost marcaţi de revolte interne: prima în 280 d. Hr.,
când Bonosus şi Proculus s-au proclamat coîmpăraţi, dar i-a înfrânt după
câteva luni de lupte, sprijinit de provinciile vestice; a doua a guvernatorului
94
Idem, pp.188-195.
Britanniei, pe care a înăbuşit-o fără pre multe dificultăţi; cea de a treia,
răscoala condusă de Iulius Saturninus, guvernatorul Siriei, putea să prezinte
pericol, deoarece s-a proclamat împărat cu titlul Imperator Caesar Iulius
Saturninus Augustus, s-a stins insă singură prin uciderea uzurpatorului de
către propriile trupe.
Pentru sărbătorirea victoriilor germane, Probus a organizat
spectacole grandioase în anul 281 d. Hr.: în Colosseum au fost masacraţi,
într-o singură zi, 200 de leoparzi şi 300 de urşi, iar în luptele cu gladiatori au
fost ucişi prizonierii germani, isaurieni şi nubieni.
În pofida calităţilor sale, nu a sesizat apetitul pentru purpura
imperială a lui Marcus Aurelius Carus, comandantul gărzii imperiale, care,
profitând de plecarea lui Probus într-o campanie împotriva perşilor, s-a
proclamat împărat, la începutul lunii septembrie 282 d. Hr. Probus a fost
omorât de soldaţii săi, nu departe de Sirmium, unde a şi fost înhumat.
Numele său a fost blamat şi şters de pe inscripţii.
Se pare că soldaţii săi n-au văzut cu ochi buni principalele realizări
ale lui Probus: drenarea mlaştinilor de pe Nil şi Dunăre; dezvoltarea
viticulturii în Galia şi în provinciile dunărene; prosperitatea provinciilor şi
reconstrucţia rurală - , căci în toate aceste activităţi au fost implicate trupele,
care în final s-au dovedit a fi de rea credinţă.
Carus (Imperator Caesar Marcus Aurelius Carus Pius Felix Invictus
Augustus, 282-283 d. Hr.), originar din Gallia, orașul Narbo, avea 58 de ani
când a pus mâna pe putere. I-a ridicat la rangul de cezar pe cei doi fii,
Marcus Aurelius Carinus și Marcus Aurelius Numerius. Carus și Carinus au
devenit consuli la 1 ianuarie 283 d. Hr., împărțindu-și guvernarea în calitate
de coîmpărați: Carinus a fost desemnat să apere provinciile apusene, iar
Carus și fiul cel mic s-au ocupat de provinciile răsăritene, obținând victorii
la Dunăre împotriva sarmaților și cvazilor. Carus și-a dorit să îndeplinească
visul de glorie al lui Probus și a pornit într-o expediție riscantă împotriva
perșilor. A cucerit capitala Mesopotamiei, Ctesifon, și orașul Coche, dar a
murit fulgerat în cortul său, pe malul Tigrului. Unii au presupus că
,,fulgerul” s-a numit Aper, comandantul pretoriului, sau Dioclețian,
comandantul gărzii imperiale.
Numerian (Imperator Caesar Marcus Aurelius Numerianus Pius
Felix Augustus, 283-284 d. Hr.) a devenit împărat dar a fost apreciat mai
mult pentru calitățile sale de poet decât pentru cele de lider. A orbit parțial în
timp ce se afla în Mesopotamia și după cucerirea celor două orașe împreună
cu tatăl său a ordonat retragerea trupelor. A petrecut iarna în Siria, după care
a plecat spre Roma, fiind asasinat în lectica închisă cu care era purtat. În
noiembrie 284, la Nicomedia, armata l-a condamnat pe socrul său, Lucius
Flavius Aper, pentru crimă, și l-a proclamat împărat pe Dioclețian,
comandantul gărzii.
Carinus (Imperator Caesar Marcus Aurelius Carinus Pius Felix
Invecus Augustus, 283-285 d. Hr.) a devenit consul, pentru a doua oară,
împreună cu Numerian, la 1 ianuarie 284 d. Hr. A fost criticat pentru viața sa
imorală, spunându-se despre el că a avut 9 neveste și că ar fi corupt mulți
tineri, dar și pentru luxul și risipa care i-au caracterizat domnia. În același
timp, a fost acuzat pentru uciderea unor oameni nevinovați din cauza
caracterului său crud și răzbunător. Nu i s-au putut nega însă victoriile
împotriva germanilor, în primăvara anului 283 d. Hr., a cvazilor, pe Dunăre,
în toamna acceluiași an, și nici cele din Britannia, în 284 d. Hr., care i-au
adus titlul de ,,Britannicus Maximus”.
Carinus l-a învins lângă Verona pe un uzurpator care se intitulase
Imperator Caesar Marcus Aurelius Sabinus Iulianus Pius Felix Augustus,
dar mai avea un pretendent mult mai puternic, Dioclețian, care comanda
trupele din răsărit. Cei doi rivali s-au înfruntat în primăvara anului 285 d.
Hr. pe râul Margus (Morava), lângă Belgrad. Dioclețian a fost învins, dar
Carinus n-a apucat să sărbătorească victoria, fiind ucis, se pare chiar de unii
dintre ofițerii săi, pentru că le batjocorise soțiile. Ambele armate l-au
aclamat pe Dioclețian, care se va deosebi de toți uzurpatorii, nu puțini la
număr, dinaintea lui.
Chiar dacă unele critici la adresa lui Carinus au fost exagerate de
învingător, care a avut timp suficient să-și denigreze adversarul pentru a-și
motiva pretențiile la purpura imperială, statul roman n-a avut nimic de
pierdut, ci dimpotrivă. Odată cu moartea lui Carinus au luat sfârșit 50 de ani
de anarhie militară și a început o nouă eră, de restaurare a imperiului, deși
noul împărat va avea de depășit nenumărate și dificile dificultăți.
96
Pentru detalii cu privire la domnia împăratului Constantin, a se vedea excelenta
lucrare,semnată de Ion Barnea și Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura
științifică și enciclopedică, București, 1982.
97
Hans A. Pohlsander, op.cit., p.99.
98
Pentru detalii, a se vedea Ion Barnea, Octavian Iliescu, op.cit., Cap. VII, ”Moneda
lui Constantin cel Mare, pp.124-153.
răspundea de securitatea împăratului dar deținea și funcțiile de ministru de
externe, mare maestru de ceremonii al curții imperiale și organ suprem de
control asupra întregii administrații.
Împăratul a avut, de la începutul domniei, trei reședințe imperiale:
Trier, capitala provinciei romane Belgica, din vestul Germaniei, iar din 316,
Serdica (Sofia, de azi) și Sirmium, lângă Belgrad.
La data de 8 noiembrie 324, Constantin a luat o decizie istorică:
transformând orașul Bizanț în noua capitală a imperiului, care se va numi
Constantinopol, după numele împăratului. Această măsură crucială, care va
însemna un adevărat moment de cotitură în istoria lumii, a fost dusă la
îndeplinire în doar șase ani, astfel că la 11 mai 330 noul oraș a fost inaugurat
oficial, iar această zi va fi sărbătorită de acum încolo ca și cea a fondării
Romei. De altfel, orașul se va numi ”Noua Romă” și va imita vechea
capitală, fiind construit pe șapte coline și împărțit în 14 districte 99.
Împăratul nu a neglijat însă vechea capitală, terminând Basilica
Nova, începută de Maxențiu, și a construit două edificii monumentale,
Termele și Arcul, care îi poartă numele. Mama sa, Elena, a fost
înmormântată la Tor Pignattara pe Via Labicana, iar fiica lui, Constantina, în
biserica Santa Constanza de astăzi. În ultimii 20 de ani ai domniei sale,
împăratul a fost doar întro scurtă vizită în Cetatea Eternă. ”Fondarea
Constantinopolului a marcat o nouă etapă în declinul importanței Romei, al
Italiei și al provinciilor apusene, în general” 100.
Senatul de la Roma a avut o activitate redusă ca importanță, iar cel
de al doilea senat, înființat la Constantinopol, era considerat de rang
secundar, având un rol consultativ. Membri săi se numeau clari
(remarcabili), față de clarissimi (deosebit de remarcabili), cum erau
desemnați cei de la Roma101.
Legislația împăratului Constantin a fost influențată de creștinism și
de legislația elenă prin consilierul său Hermogenes de origine greacă, astfel
prima zi a săptămânii, duminica, dies Solis, a fost declarată în anul 321 zi de
sărbătoare oficială și va deveni ”ziua Domnului”, în care nu era permisă nicio
activitate cu caracter administrativ, cu excepția eliberării sclavilor; a interzis
tortura și execuția pe cruce, precum și mutilarea figurii.; printr-un decret din
anul 320 a permis prizonierilor să aibă dreptul de a vedea lumina soarelui în
fiecare zi; în anul 331 a autorizat divorțul din partea soției, dacă se dovedea
că soțul era ucigaș sau profanator de morminte, și din partea soțului, dacă
soția era acuzată de adulter, de otrăvire ori de proxenetism.
Sclavii au avut de câștigat de pe urma legislației lui Constantin: prin
decretul din 11 mai 319, uciderea premeditată a sclavului de către stăpânul
său a fost pedepsită ca asasinat; printrun decret, dat probabil în 326, a fost
interzisă separarea familiilor de sclavi când se împărțea o proprietate; s-a
permis eliberarea sclavilor în biserici. Dar în continuare stăpânul nu era
acuzat dacă își bătea sclavul, chiar dacă acesta murea în urma loviturilor.
99
Pentru detalii, a se vedea Edward Gibbon, op.cit., pp.38-43; Ion Barnea, Octavian
Iliescu, op.cit., pp.50-54; Hans A. Pohlsander, op.cit., pp.83-93.
100
Chris Scarre, op.cit., p.218.
101
Hans A. Pohlsander, op.cit., pp.87-88.
În materie penală, a prevăzut pedepse aspre pentru furturi de copii,
paricid, răpiri de persoane, furtul boilor folosiți la arat. Ucigașul unei rude
apropiate era cusut de viu întrun sac cu șerpi și aruncat în apă 102.
A dat legi aspre împotriva imoralităţii sexuale: părinţii care îşi
seduceau fiicele se pedepseau cu turnarea de plumb fierbinte pe gât; sclavul
și femeia liberă care întrețineau relații sexuale erau condamnați la moarte,
sclavul fiind ars de viu103.
Ultimele campanii le-a purtat în toamna anului 328 împotriva
alamanilor, pe Rin, împreună cu fiul său Constantin, și la sfârșitul anului 332,
împotriva goților, la nordul Dunării, reconstruind vestitul pod al lui Traian. A
învins sarmații în 334, iar în 336 a redobândit multe din teritoriile Daciei 104.
După Paștele din 3 aprilie 337, simțindu-și sfârșitul aproape, a fost
botezat de Eusebiu, episcopul de Nicomedia, și a murit pe 22 mai 337, în
Duminica Rusaliilor, fiind înmormântat în Biserica Sfinților Apostoli din
Constantinopol, spre nemulțumirea cetățenilor romani. Cu toate acestea,
Senatul din Roma l-a zeificat. Ca o ironie a istoriei, primul împărat creștin ”a
intrat în rândurile predecesorilor săi păgâni” 105.
102
Ion Barnea, Octavian Iliescu, op.cit., pp.42; 65-66.
103
Hans A. Pohlsander, op.cit., p.95.
104
Chris Scarre, op.cit., pp.220-221. Pentru detalii a se vedea Ion Barnea, Octavian
Iliescu, op.cit., Capitolul Vi, ”Constantin cel Mare și teritoriul României”, pp.92-123.
105
Chris Scarre, op.cit., p.221.
106
Indro Montanelli, op.cit., p.342.
A repurtat succese împotriva francilor şi alemanilor şi a restabilit
autoritatea imperială în Britannia, bucurându-se de o imensă popularitate în
rândurile soldaților, care l-au proclamat Augustus în apus. Constanțiu n-a
acceptat această impertinenţă, dar n-a apucat să-i aplice o corecție pentru că
a murit în noiembrie 361. Probabil l-ar fi ucis dacă ar fi câştigat bătălia, cu
toate că, în testamentul său, s-a descoperit faptul că îi recunoştea calităţile şi
îl desemnase unic moştenitor.
Iulian a devenit faimos pentru eforturile sale de a reveni la păgânism
ca religie de stat, și de aici numele de Apostatul. Domnia lui a fost scurtă, de
20 de luni. A pornit întro expediție împotriva perșilor, pe care i-a învins dar
n-a putut cuceri cetatea Ctesifon, care era bine apărată de fortificaţii, aşa că
a decis să se retragă în nord pentru a primi întăriri. A murit în urma unei răni
care i-ar fi fost provocată de săgeata unui creștin. Se pare că ultimele lui
cuvinte ar fi fost: „Ai învins, Gallileene!” 107.
Armata l-a proclamat ca succesor pe un vechi general al lui Iulian,
Iovian (363-364), care va domni mai puțin de un an. Acesta a încheiat un
acord de pace cu perșii dar a fost omorât în drum spre Constantinopol, în
februarie 364, de soldații săi.
Cu moartea lui Iulian s-a stins dinastia lui Constantin. Cum nici
Iovian n-a avut urmași, un conclav format din generali și înalți funcționari
civili, întrunit în februarie 364, l-a desemnat împărat pe Valentinian I (364-
375), un ofițer din Pannonia, de origine umilă.
Valentinian l-a numit coregent pe fratele său Valens (364-378), care
a primit în responsabilitate provinciile balcanice şi răsăritene, iar pentru sine
a păstrat Illyricum şi provinciile apusene, pentru a ţine piept invaziei
alamanilor, cvazilor şi sarmaţilor. A suferit un atac de cord fatal în timp ce
primea o solie a barbarilor. În locul său a devenit împărat Graţian (375-383),
fiul său mai mare, în vârstă de 16 ani. La câteva zile a fost desemnat
coîmpărat fratele vitreg al lui Graţian, Valentinian al II-lea (375-392), care
avea doar patru ani.
Valens a permis vizigoţilor să se aşeze în Tracia, ca un stăvilar
împotriva înaintării hunilor. Vizigoţii, sprijiniţi de ostrogoţi, s-au revoltat
împotriva romanilor, pe care i-au învins la 9 august 378, la Adrianopol. O
mare parte a armatei romane a pierit în luptă, şi însuşi Valens a plătit cu
viaţa împreună cu generalii săi. Această înfrângere a rămas în istoria
imperiului roman ca „un dezastru de proporţii”108.
Graţian l-a numit în locul lui Valens pe Flavius Teodosiu, care va
reuşi să fondeze o nouă dinastie imperială.
Graţian a pierdut sprijinul armatei sale, astfel că, în anul 383 trupele
din Britannia l-au proclamat împărat pe comandantul lor, Magnus Maximus
(383-388). Graţian a fost capturat şi ucis în august 383, la Lyon. Magnus
Maximus a devenit stăpân peste provinciile din nordul Alpilor iar în 387 a
invadat Italia. A fost învins şi ucis în anul 388. Valentinian al II-lea, în
vârstă de 19 ani, n-a apucat să profite de această conjunctură decât trei ani,
107
Idem, pp. 344-345.
108
Chris Scarre, op.cit., p.223.
fiind ucis în mai 392 de comandantul armatei sale, Arbogast. Cu el s-a stins
şi Casa lui Valentinian.
Arbogast îl va înălţa pe tronul imperial pe Eugenius (392-394), un
uzurpator, fost profesor de retorică, dar amândoi vor fi detronaţi în anul 394
de către Teodosiu I.
109
Indro Montanelli, op.cit., p.351.
110
Pentru detalii, a se vedea Indro Montanelli, pp. 356-357.
generalul Constanțiu, cu care va zămisli un fiu care, foarte curând, va deveni
împărat sub numele Valentinian al III-lea.
Sprijinit de generalul său Constanțiu, împăratul Honorius a reușit,
din 410 până la moartea sa în 423, să restabilească supremația față de
vizigoți și burgunzi, dar invaziile vandalilor, alanilor și suebilor s-au
succedat în căutare de teritorii, astfel că, la sfârșitul secolului al V-lea,
Imperiul de Apus se va prăbuși definitiv sub ocupația populațiilor germane.
Din anul 410, Roma nu va mai însemna orașul la care duceau toate
drumurile antichității. Centrul de putere al lumii se mutase în răsărit.
În Imperiul de Răsărit, după moartea lui Arcadius, în 408, la doar 31
de ani, a urmat pe tron fiul său, Teodosiu al II-lea (408-450), de șapte ani,
care va domni peste 40 de ani. În realitate, frâiele puterii vor fi în mâinile
surorii sale, Pulcheria, și a soției sale, Aelia Eudoxia, până în anul 433, când
puterea va fi acaparată în întregime de Pulcheria. Aelia Eudoxia va fi
obligată să se retragă la Ierusalim și să-și închine viața credinței și
milosteniilor.
Teodosiu al II-lea a lăsat posterității Codul Teodosian, o colecție de
constituții din perioada împăratului Constantin până în anul 438, care
cuprinde 16 cărți. Cărțile sunt împărțite în titluri, iar titlurile în constituții
sau legi așezate în ordine cronologică. De asemenea, au supraviețuit
vremurilor Zidurile Teodosiene, prin care a protejat Constantinopolul de
invaziile tot mai numeroase ale barbarilor.
În plan militar, s-a remarcat prin dârzenia cu care a rezistat presiunii
hoardelor lui Attila, până în anul 450, când sângerosul conducător al hunilor
s-a îndreptat spre apus. După moartea lui Honorius, Teodosiu a pornit cu
trupele să-l detroneze pe uzurpatorul Iohannes (423-425) pentru a-l înălța în
rang de împărat pe Valentinian al III-lea (425-455), nepotul lui Honorius,
fiul Gallei Placidia și al generalului Constanțiu, în vârstă de numai șase ani.
N-a mai fost necesară nicio luptă pentru că Iohannes a fost asasinat.
La Ravenna, puterea era deținută însă de Galla Placidia și de
generalul barbar Aetius. Acesta a repurtat o victorie strălucită împotriva lui
Attila, care avea pretenții asupra Gallia, refuzând ispita Gallei de a se
căsători cu fiica acesteia, Honoria. Bătălia decisivă s-a dat în Câmpiile
Catalaune, lângă Troves, în anul 451, în urma căreia Attila a fost silit să
părăsească Gallia.
După moartea mamei sale, Valentinian al III-lea va deveni cu
adevărat stăpân în imperiul său, dar în 452 Attila amenința de data asta
Italia și Roma. Valentinian s-a instalat la Roma și a exercitat presiuni asupra
lui Attila împreună cu Papa Leon I. Nu știm dacă Attila a luat în serios
amenințarea papei că va fi excomunicat, așa cum susține legenda, dar este
sigur faptul că a trecut Alpii, renunțând la Italia, și a murit la un an de zile,
în 453.
Dar mai rămânea Aețiu, barbarul romanizat, care suportase cu greu
afrontul de a nu fi avut nicio contribuţie la alungarea hunilor, fiind o reală
amenințare pentru tânărul împărat. Valentinian l-a atras întro capcană și l-a
străpuns cu spada. La scurt timp însă, în martie 455, a fost asasinat la rându-i
de doi ofițeri ai lui Aetius.
Roma avea aspectul unei aglomerări urbane până la construirea zidului măreț
atribuit regelui Servius Tulius, care a inclus în aceeași incintă atât cele două orașe
de pe Palattin și Quirinal cât și înălțimile Aventin și Capitoliu, fiind creată astfel
Roma nouă, Roma istoriei lumii.
Cele trei triburi care au constituit poporul roman (populus romanus), ramnes,
titienses și luceres, de origine latină, sabină și etruscă, printr-o fuziune voită sau
forțată, au realizat o democrație absolută, fără clase sociale, deoarece toți
cetățenii erau egali în drepturi.
Familia romană era o adevărată cetate, condusă și guvernată de voința unică și
atotputernică a capului familiei (pater familias), prin voința zeilor. Acesta avea
drept de viață și de moarte asupra celor din familia sa, deoarece toți erau simple
lucruri (rei), fiind lipsiți de drepturi: soția, deopotrivă cu copiii și sclavii erau
asimilați animalelor.
Regele guverna după modelul lui pater familias: deținea întreaga putere,
autoritatea sa era irevocabilă și indestructibilă pe durata întregii vieți. Peste tot
unde apărea în public, era precedat de vestitori (lictores) cu securi și fascii, ca
semne al puterii sale depline (imperium).
După alungarea ultimului rege din dinastia Tarquinius, puterea supremă în stat a
fost deținută de doi consuli, aleși pe o durată de un an de comițiile centuriate, cu
aceeași putere (pari potentia) care hotărau în comun în probleme militare,
judecătorești și administrative.
Principiul colegialității, care nu se regăsește la alte popoare, s-a dovedit o
instituție valabilă pentru republica romană care, de la un petic de pământ, a
devenit în scurt timp centrul peninsulei și mai apoi al întregii lumi antice.
Istoriografia romană consemnează două faze ale imperiului, prima fiind
denumită Principat (Principatus), care derivă de la numele pe care și l-a atribuit
împăratul Augustus, acela de princeps, primul dintre cetățeni, pentru a sublinia
faptul că el conduce nu cu de la sine putere ci împreună și în mod egal cu
Senatul.
Tetrarhie, pater familias, imperium, ius edicendi, ius publice respondendi, princeps,
pretori, consuli, edili curuli, magistrați curuli, sella curulis, ius imaginum, cenzori, dictator,
magister equitum, magister equitum, comiții centuriate, comiţii curiate, magistratus minores,
questores, edili plebei, tribuni plebei, curatori, comiții tribute, concilia plebis, dinastia
teodosiană, limitanei, ripenses, comitatenses, comites consistorii, sacrum consistorium, comites
provinciarum, missi dominici, comites rei militares, garda pretoriană, scholae palatinae, magister
officiorum.
1.Când a fost fondată Roma şi care au fost cele trei triburi fondatoare?
2.Care au fost factorii de conducere ai societăţii în perioada regalităţii?
3.Care au fost factorii de conducere ai societăţii în perioada Republicii?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Periodizarea istoriei statului roman s-a facut dupa cele trei forme pe care le-a cunoscut:
a. regalitatea, republica, dominatul
b. regalitatea, republica, imperiul
c. regalitatea, republica, principatul
2. In epoca prestatala, conducerea orasului era exercitata doar de catre patricieni, prin intermediul
a trei organisme sociale fara caracter statal:
a. comitia centuriata, rege si senat
b. comitia curiata, rege si senat
c. comitia tribute, rege si senat
3. Pe plan politic, in perioada regalitatii societatea romana se intemeiaza pe trei factori statali:
a. adunarile poporului, regele si senatul
b. adunarile poporului, magistratii si senatul
c. adunarile poporului, regale si magistratii
Bibliografie: