Sunteți pe pagina 1din 6

DREPT POLIȚIENESC

Statutul juridic al organelor cu atribuții polițienești în stat, în special ale poliției, a fost și este
o problemă capitală de care depinde caracterul democratic sau totalitar al unui stat. Funcționarea
democratică a statului de drept nu poate fi concepută în afara unui cadru normativ care să coordoneze
comportamentul indivizilor conform conduitei tip statornicite în societate.
Poliția este o instituție importantă a statului contemporan de drept, având menirea asigurării
ordinii interne, a siguranței naționale, a liniștii publice și de a veghea la respectarea prevederilor
legale în vigoare.
Printre organele cu atribuții polițienești în stat, un rol deosebit de important îl are Poliția
Română, ea fiind instituția specializată a statului, care exercită atribuții privind apărarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea
infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice, în condițiile legii. Activitatea acestei instituții
constituie serviciul public specializat se realizează în interesul persoanei, al comunității, precum și în
sprijinul istituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii.
Demilitarizarea poliției1, a însemnat un pas înainte în lupta contra infracționalității, o activitate
mai calificată și mai responsabilă a polițiștilor la toate nivelele. Trecera polițiștilor din structura
militară în cea civilă nu înseamnă doar dispariția gradelor militare, ci înseamnă o creștere a
competenței profesionale și a responsabilității polițiștilor față de lege și comunitate.
Ea are rădăcini adânci în istorie, apărând în perioada descompunerii orânduirii gentilice și de
trecere la organizarea statală. Purtând diferite denumiri, ea a apărut ca o instituție de ordine distinctă
în statele egiptean, persan, indian, chinez și în alte părți ale lumii antice.
La greci, în orașul – stat Atena, ea a apărut sub numele de ”Politeia”, având un rol important
în asigurarea ordinii interne și a pazei pe timp de noapte.
Eliberată de presiuni și influențe politice poliția se supune doar legii și adevărului, polițistul
neavând alt judecător decât legea și conștiința sa. Prin adoptarea Legii nr. 360/2002 privind statutul
polițistului, s-au stabilit drepturile, îndatoririle și resticțiile pe care le au polițiștii în îndepliniea
atribuțiilor conferite de legea de organizare a poliției. Cele două acte normative adoptate înscriu o

1
Demilitarizarea poliției a fost cerută încă din 1998 de către unii politicieni. Procesul a avut loc în anul 2002,
fiind un lucru necesar pentru integrarea României în Uniunea Europeană. În urma acestui proces, profesia de
polițist a fost redefinită, ea intrând în nomenclatorul de meserii din România.
pagină nouă în istoria poliției române, ridicând această instituție la starea juridică a unui serviciu
public fundamental ce funcționează pe baza unor principii de drept unanim recunoscute în toate
statele.
Unul din atributele esențiale ale suveranității statului în general, îl constituie consacrarea
dreptului de constrângere pe care statul îl are în raport cu cetățenii săi, cu ceilalți indivizi (cetățeni
străini, apatrizi) și față de diversele grupuri sociale, inclusiv față de persoanele juridice.
Acest drept al statului a fost consacrat și este cunoscut în literatura juridică sub denumirea de
drept de poliție. Dreptul de poliție 2 este o parte a dreptului ce îl are statul de a intervenii pentru
respectarea de către cetățeni a îndatoririlor ce le revin, iar pe de altă parte, este un drept al fiecărui
individ de a cere sprijinul organelor polițienești pentru apărarea drepturilor ce le sunt conferite de stat
și înlăturarea piedicilor ce li s-ar pune în exercitarea acestor drepturi recunoscute de lege.
De dreptul de poliție statul se poate folosi atât în scop preventiv cât și eventual represiv. Sub
primul aspect dreptul de poliție al statului se manifestă ca un drept de pază, de ocrotire, iar sub al
doilea aspect ca un drept de represiv, de aplicare a constrângerii, inclusiv a celei fizice. Deci dreptul
de poliție este dreptul suveran al fiecărui stat de a-și apăra existența legală și materială , ordinea
publică și privată, propietatea și drepturile cetățenilor prin acțiuni polițienești, preventive sau
punitive.
Noțiunea de ”poliție” a devenit o expresie familiară tuturor oamenilor. Noțiunea de ”poliție”
derivă din cuvântul grecesc ”polis” care are semmnificația de oraș. După Eugen Bibanu, această
noțiune derivă din cuvântul grecesc ”politeia” și înseamnă ”activitatea de ordine în stat”.
Rolul și necesitatea existenței forțelor de poliție, ca parte constitutivă a forței publice, își
găsește justificarea în existența și manifestarea contradicțiilor sociale, în necesitatea satisfacerii unor
cerințe ale vieții sociale și în reprimarea unor manifestări și tendințe deviante de ordin individual sau
colectiv.
Existența și evoluția societății nu poate fi concepută fără asigurarea menținerii ordinii și
liniștii publice, fără recunoașterea și respectarea menținerii ordinii și liniștii publice, fără
recunoașterea și respectarea demnității umane, atribute fundamentale ale oricărei comunități
omenești. Principalele funcții ale poliției constau în:
-Prevenire ceea ce este fundamental în statul de drept;
-și eventual în represiune pentru restabilirea situației anterioare.
Dacă analizăm varietatea atribuțiilor generale și specifice ce revin poliției moderne, se
evidențiază foarte clar caracterul social al funcției poliției. Acest lucru rezultă, în primul rând, din
îndatorirea generală a poliției de asigurare a menținerii și restabilirii ordinii și liniștii publice, prin
2
Este o ramură de dret public.
care se urmărește salvarea interesului general. Totodată și prin apărarea drepturilor și intereselor
legitime ale cetățenilor poliția servește tot interesul general. Activitatea poliției se desfășoară în
beneficiul conviețuirii umane și împotriva indivizilor cu manifestări antisociale.
Prin activitatea sa directă poliția contribuie la menținerea și consolidarea echilibrului social
național și indirect cooperează la realizarea echilibrului general al armoniei universale.
Analizând structura activității poliției Eugen Bibanu 3observă că ea se prezintă pe de o parte
ca o funcție regulatoare și coercitivă, iar pe de altă parte ca o funcțiune auxiliară și proteguitoare.
Și activitatea poliției are limite, cele impuse de normele sociale și de stat, de respectul legii,
libertății indivizilor. Într-adevăr poliția nu își poate desfășura activitatea decât în cadrul legii. Ea nu
poate încălca dispozițiile legi care a creat-o și care se întemeiază. Într-un stat de drept, constituțional,
unde domnește dreptul și ordinea de drept, acestea determină limitele puterii polițienești.
Funcțiile sociale ale poliției se rezumă la umătoarele activități:
-activitatea de informare (culegerea de informații);
-activitatea de ordine și pază;
-activitatea de prevenire;
-activitatea de restabilire a situației juridice anterioare (restituțio ad integrum);
-activitatea represivă de coerciție, de sancționare;
-activitatea de orientare, îndrumare, direcționare, inclusiv informarea opiniei publice și a
puterilor din stat.
Într-un stat de drept poliția este investită cu autoritatea statului având menirea de a servi
comunitatea, de a asigura ordinea și liniștea publică, apărând societatea de orice convulsii în viața
socială, să prevină și să combată criminalitatea.
Știința dreptului polițienesc cercetează normele juridice, raporturile juridice și instituțiile
polițienești. Această disciplină a științelor juridice cuprinde un sistem de cunoștiințe referitoare la
normele și raporturile juridice de drept polițienesc, despre cauzele care determină nașterea acestor
raporturi și despre legile de dezvoltare care acționează în domeniul dreptului polițienesc. Știința
dreptului polițienesc nu se confundă însă cu dreptul polițienesc care este o totalitate, un ansamblu de
norme juridice privind organizarea, funcționarea și competențele poliției. Știința dreptului polițienesc
reprezintă totalitatea ideilor și conceptelor despre aceste norme juridice.
Dreptul polițienesc ca totalitate de norme juridice se găsește înscris în legi, decrete, hotărâri și
ordonanțe ale guvernului și alte acte normative emise de organe ale statului, pe când știința dreptului
polițienesc se regăsește în cărți, cursuri, manuale, studii și articole.

3
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p.123.
Obiectul de studiu al științei dreptului polițienesc este însăși această disciplină și normele
juridice ce o compun. De cele mai multe ori se folosește însă o singură denumire atât pentru
ansamblul de norme juridice cât și pentru știința despre aceste norme și anume, denumirea de drept
polițienesc.

Atributele dreptului polițienesc


Dreptul polițienesc pentru a se putea implica în activitatea practică polițienească trebuie să
întrunescă o serie de atribute, promovate de stat prin organele polițienești. Aceste atribute constau în:
-Capacitatea de a dispune prin intermediul normelor generale de drept;
-Facultatea de a ordona măsuri în cazuri concrete;
-Capacitatea de a mobiliza voința statului, precum și deciziile organelor sale;
-Dreptul de a constata fapte antisociale. Spre exemplu, dreptul de a constata contravenții și de
a aplica sancțiunile legale sau de a lua unele măsuri complementare față de făptuitor, iar când fapta
constituie infracțiune, de a constata, administra probe și de a propune procurorului măsurile legale.
-Dreptul de a pune în mișcare forța armată, atunci când ordinea constituțională în stat este
periclitată, sau în alte situații grave.
Aceste atribute ale dreptului polițienesc sunt la dispoziția statului pentru a le folosi în caz de
nevoie.

Elementele constitutive ale dreptului


Potrivit lui Eugen Bianu, dreptul poliţienesc are următoarele elemente constitutive :
a) Dreptul polițienesc de siguranță, este dreptul statului de a-și apăra nevoile cu forța,
existența legală și materială contra oricăror pericole interne sau externe. Din examinarea acestei
afirmații se poate deduce că avem de aface cu un drept defensiv, chiar de apărare armată a țării contra
tulburărilor siguranței și ordinii publice, și a domeniului public, care alcătuiesc obiectul dreptului de
siguranță. Dreptul polițienesc de siguranță devine ofensiv, deci un drept de constrângere numai după
producerea tulburării în scopul reparării prejudiciilor aduse valorilor fundamentale ale societății.
b) Dreptul polițienesc administrativ sau de ordine, este dreptul statului de a veghea permanent
la buna funcționare a organizării statale și a vieții sociale, menținând cu ajutorul organelor
polițienești, ordinea publică și bunele moravuri și apărând drepturile și libertățile fundamentale ale
indivizilor, avutul public și totodată dreptul statului de a cere cetățenilor să-și respecte îndatoririle.
c) Dreptul polițienesc judiciar, este dreptul statului de a asigura prevenirea și combaterea
infracțiunilor prin intermediul oragnelor polițienești, îndrituite prin lege să descopere aceste fapte, să-
i prindă pe infractori, să instrumenteze dosarele penale și să le prezinte procurorului, precum și să
pună în executare hotărârile judecătorești.
d) Dreptul polițienesc al contravențiilor, este dreptul statului ca prin organele sale să constate
contravențiile și să aplice sancțiunile legale.
e) Dreptul de procedură polițienească, este dreptul statului de a fixa normele și mijloacele
legale pentru organizarea și funcționarea poliției, cât și a condițiilor și atribuțiilor legale de exercitare
a funcțiilor polițienești.

Principiile fundamentale ale dreptului polițienesc


Principiile dreptului polițienesc reprezintă acele orientări generale care călăuzesc și pe care se
fundamentează întreaga activitate a organelor polițienești, în vederea realizării atribuțiilor ce le sunt
stabilite de actele normative în vigoare. Ele sunt reguli de conduită maximă generalitate și stau la
baza organizării și funcționării instituțiilor polițienești și a activității cadrelor de poliție. Caracterul lor
de reguli fundamentale decurge din faptul că aceste principii își găsesc consacrarea expresă sau
implicită în Constituție și în celelalte legi organice ce reglementează activitatea acestor organe
polițienești. Din acest motiv ele sunt opozabile tuturor, cu forța juridică superioară față de orice alte
reglementări.
Aceste principii definesc activitatea poliției și îi dau fizionomia generală, iar cunoașterea lor
prezintă importanță atât teoretică cât și practică.
Principiile fundamentale ale dreptului polițienesc au ca trăsătură principală democratismul ce
rezultă din faptul că ele exprimă voința legiuitorului, interesele societății și al cetățenilor și au drept
scop asigurarea ordinii și liniștii publice.
Aceste principii care guvernează organizarea și funcționarea structurilor polițienești trebuie
privite în strânsa lor legătură și interdependență, constituind un tot unitar în care diferitele cerințe se
completează și se condiționează reciproc asigurând desfășurarea activității în spiritul obligațiilor și
exigențelor puse în fața poliției la ora actuală. Principiile dreptuluipolițienesc sunt:
- Principiul protecției drepturilor omului
- Principiul respectării legii (legalitatea)
- Principiul echidistanței politice
- Principiul prevenirii faptelor antisociale
- Principiul păstrării secretului profesional
- Principiul cooperării în muncă
- Principiul operativității și oportunități
Se cunoaşte, din studiul „Teoriei generale a dreptului” că teoriile juridice împarte dreptul în
două mari diviziuni: dreptul public şi drept privat, încadrând toate ramurile de drept în una din aceste
diviziuni. Referindu-se la guvernanţi şi nu la guvernaţi, precum dreptul privat, dreptul public include
şi dreptul poliţienesc.
O altă diviziune a dreptului este în drept intern şi drept internaţional. Deşi dreptul poliţienesc
conţine unele elemente ce ţin de cooperarea poliţienească pe plan internaţional, această ramură îşi
păstrează caracterul său de drept intern, toate normele sale fiind adoptate de către legiuitorul
autohton.
Dreptul poliţienesc are un caracter complex, deoarece interesează toate sferele de activitate
politică, economică şi socială. Într-adevăr, structurile şi funcţiunile dreptului poliţienesc afectează sau
interesează orice domeniu din sferele enunţate. Practic, nu există ramură a dreptului de care să nu fie
legată activitatea poliţiei. Spre exemplu, măsura preventivă a reţinerii sau arestării este reglementată
de dreptul procesual penal, interdicţia violării domiciliului de către dreptul constituţional, interdicţia
torturii celor cercetaţi de organele poliţiei, de către dreptul penal etc.

BIBLIOGRAFIE
- Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept poliţienesc şi
contravenţional. Bucureşti: Editura Tritonic, 2003;
- Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic
- Vasile Barbu, Introducere în dreptul poliţienesc roman unificat. Oradea, 1927;
- Iuliu Pascu, Drept poliţienesc roman. vol. I. Bucureşti, Tipografia Reforma socială, 1929;
- Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar professional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti,
1938;
- Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992;