Universitatea din Craiova

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Specializarea Economie și Afaceri Europene

POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN

ROMÂNIA ȘI EFECTELE ACESTEIA ASUPRA
COEZIUNII ECONOMICE

Conducător Științific

Conf.univ.dr. RAMONA PIRVU

Absolvent

DUMITRU A. MARCO SANTORELLI ROLAND

Craiova, 2021
1
 POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA ȘI EFECTELE
ACESTEIA ASUPRA COEZIUNII ECONOMICE

CUPRINS
INTRODUCERE....................................................................................................................................4
COEZIUNEA ECONOMICĂ, SOCIALĂ ȘI TERITORIA - DELIMITĂRI
CONCEPTUALE.....................................................................................................................................5

1.1. Analiza conceptului de coeziune.................................................................................................5

1.2.Realizarea Uniunii Economice, condiție a înfăptuirii Pieței Interne Unice...................................6
1.2.1.Piața Internă Unică.................................................................................................................6

1.2.1.1.Uniunea Vamală, etapă importantă a înfăptuirii Pieței Interne Unice.......................7

1.2.2. Politicile Economice ale Uniunii Europene........................................................................8

1.2.3. Uniunea Economică și Monetară, formă de întărire a coeziunii economice........................10
1.3. Coeziunea socială și dezvoltarea durabilă..................................................................................12
1.3.1. Politica socială....................................................................................................................12
1.4. Coeziunea teritorială și politica de dezvoltare teritorială...........................................................14
1.4.1.Principiile politicii de dezvoltare și realizare a coeziunii teritoriale.....................................16

2
 INTRODUCERE

Coeziunea economică, socială și teritorială este o expresie a solidarității dintre statele

membre și regiunile din cadrul Uniunii. Aceasta încurajează o dezvoltare echilibrată în
întreaga Uniune Europeană, reducerea disparităților structurale între regiuni și promovarea
unor șanse egale pentru toți indivizii. Printre obiectivele politicii de coeziune se numără
convergența, competivitatea regională și ocuparea forței de muncă, combinația de sprijin
pentru cooperarea transfrontalieră și interregională, cunoscută sub numele de cooperare
teritorială europeană.
Prin prezenta lucrare, Țintele României pentru realizarea coeziunii economice, sociale
și teritoriale, am dorit să evidențiez importanța pe care o ocupă înfăptuirea integrării pentru
țara noastră și metodele prin care se poate ajunge la această etapă.
Structurată în două capitole, tema demarează cu o abordare teoretică a conceptului de
coeziune, în care sunt cuprinse cele trei componente ale acesteia: economică, socială și
teritorială, după care se continuă cu o analiză mai amplificată asupra politicilor și variantelor
prin care s-a dorit realizarea acestui proces.
În primul capitol, Coeziunea economică, socială și teritorială-delimitări conceptuale,
am explicat ce este procesul de coeziune, cum s-a dorit înfăptuirea acesteia, politicile
adoptate, principiile care au stat la baza deciziilor adoptate și obiectivele ce s-au dorit atinse
în această etapă. De asemenea, am vorbit despre importanța înfăptuirii unei Piețe Unice care
să asigure libera circulație a persoanelor, a capitalurilor, a mărfurilor și a serviciilor și,
totodată, despre avantajele cu care aceasta vine la pachet, printre care, extinderea
productivității muncii și intensificarea dezvoltării nivelului de trai, dar și oferirea unei game
variate de produse. Prin urmare, acest capitol este o abordare teoretică referitoare la
actualitatea și tendințele din acest domeniu și tratează o problemă de mare interes pentru toți
participanții la viața economică și socială, și anume, modalitatea în care politica de realizare a
coeziunii economice, sociale și teritoriale poate să realizeze rezultatele dorite.
În cadrul celui de-al doilea capitol, intitulat Dezvoltarea regională în România în
contextul politicii de coeziune economică, socială și teritorială a Uniunii Europene, am
realizat o cercetare mai aplicativă referitoare la situația economică, socială și teritorială a
României, pentru a viza modul în care aceasta tinde să atingă principalul scop, realizarea
coeziunii. Am enumerat regiunile de dezvoltare regională ale României și politica de
dezvoltare adoptată de aceasta. De asemenea, am analizat fenomenele cu care se confruntă
România, și ce impact are migrația asupra forței de muncă. Pe de altă parte, am ținut să
menționez principalele disparități ale României, iar coeziunea economică, socială și teritorială
este expresia solidarității dintre statele membre și regiunile Uniunii care încurajează, în
același timp, reducerea acestor disparități dintre regiuni și promovarea unor șanse egale
pentru toți indivizii.
Scopul principal al lucrării Țintele României pentru realizarea coeziunii economice,
sociale și teritoriale este de a estima modalitatea în care politica de realizare a coeziunii a
participat la creșterea Uniunii Europene, în general, și a României, în special. Obiectivele ce
mi-am dorit să le ating au constat în identificarea priorităților și întelegerea temei alese prin:
analiza dezvoltării politicii de coeziune economică, socială și teritorială ce s-a manifestat
începând cu Tratatul de la Roma, extinderea conținutului fiecărei componente în parte prin
tratarea teoretică a acestora și cercetarea implicării României în procesul de realizare a
coeziunii în spațiul comunitar. Așadar, coeziunea este o expresie a solidarității între statele
membre, având ca scop principal o dezvoltare durabilă realizată prin reducerea disparităților
existente între regiunile statelor membre.
Tema a fost realizată pe baza cercetărilor și a documentației în domeniu, și are ca
principal obiectiv reliefarea rolului pe care îl deține dezvoltarea durabilă a unei țări și
necesitatea integrării acesteia în cadrul unei comunități.

3
 CAPITOLUL I

COEZIUNEA ECONOMICĂ, SOCIALĂ ȘI TERITORIALĂ

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1. Analiza conceptului de coeziune

Coeziunea cuprinde un ansamblu de politici adoptate, care îndeplinesc rolul de

diminuare a diferențelor sociale, teritoriale și economice dintre țările Uniunii Europene care
dispun de un puternic grad de dezvoltare și cele care sunt mai puțin dezvoltate. Prin urmare,
putem evidenția rolul important pe care îl deține acest concept, contribuind semnificativ la
dezvoltarea Uniunii Europene și, în cele din urmă îndeplinind procesul de integrare. Un prim
sens al termenului de integrare este dezvoltat prin urmatoarea interpretare: “proces complex
de dezvoltare a economiei contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă,
superioară a interdependențelor și a specializărilor între economiile diferitelor state,
determinate de un ansamblu de factori, între care un rol important îl are revoluția tehnico-
științifică contemporană."1
Procesul de integrare a generat repercusiuni de natură socială, politică , economică și
militară. Prin urmare, se observă rolul deosebit de important pe care îl joacă integrarea și
capacitatea acesteia de a înrâuri dezvoltarea economică. După cel de-al Doilea Război
Mondial se face cunoscut acest proces de integrare și a constituit mijlocul prin care s-a dorit o
restabilire pentru țările care au suferit din pricina războiului. Nevoia de tranziție de la
microspații la macrospații este una dintre cauzele care a generat acest proces cum, de altfel, și
concurența , revoluția tehnico-științifică, ivirea unor firme multinaționale dezvoltate și voința
țărilor dezvoltate de a păstra și de a extinde legăturile cu fostele țări coloniale, constituie alte
cauze ale integrării.
În ceea ce privește ideea de coeziune, o primă țintă care să conducă la realizarea
acestui proces este oglindit prin scăderea disparităților economice. Însă, în această etapă se
cunoaște o discrepanță majoră ca urmare a faptului că unele țări care aderă la Uniunea
Europeană prezintă decalaje economice nefavorabile, acestea nepotrivindu-se cu țintele din
cadrul integrării.
Coeziunea constituie o problemă majoritară pentru statele membre ale Uniunii
Europene, fapt pentru care a fost necesară adoptarea unor serii de Tratate care să precizeze un
demers ce trebuie urmat pentru a cristaliza și fructifica acest concept. Tratatele constitutive
ale Uniunii Europene au contribuit la amplificarea procesului de dezvoltare al coeziunii, atât
la nivel economic, cât și social și teritorial. Astfel, un prim pas în această direcție este înfățișat
prin semnarea în anul 1951 a Tratatului de la Paris. Au luat parte la semnarea acestui Tratat
șase țări, și anume: Germania, Franța, Italia, Olanda, Luxemburg și Belgia; acesta prevedea
integrarea producției cărbunelui și oțelului. Așadar, se înființează Comunitatea Cărbunelui și
Oțelului. Ulterior, pe data de 25 martie 1957, la Roma, se semnează, de către aceleași țări
semnatare ale CECO, alte două noi tratate, generând apariția Comunității Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) și a Comunității Economice Europene (CEE). Astfel, în anul 1957
este adoptat Tratatul de la Roma care relevă interesul țărilor semnatare de a “întări unitatea
economiilor lor și de a asigura o dezvoltare armonioasă prin reducerea decalajului dintre
diferitele regiuni și a rămînerii în urmă a zonelor defavorizate”.2 În prezentul Tratat este
specificată inițiativa de creare a unei piețe comune unice care să cuprindă înființarea unei

1
Gheorghe Pîrvu, Ramona Pîrvu, Elena Lolescu, Anca Tănasie, Economie Europeană, Editura Universitaria,
Craiova, 2011, p.2.
2
Tratatul Uniunii Europene, articolul 2
4
uniuni vamale, și asigurarea unor libertăți cum ar fi libera circulație a persoanelor, a
serviciilor, a bunurilor și a capitalurilor.
Mai târziu se decide contopirea celor trei comunități: CECO, CEE și EURATOM, fapt
ce are drept urmare adoptarea Tratatului de la Paris din anul 1973. După aceasta, își fac
apariția Comunitățile Europene. Pentru Europa, anul 1973 constituie punctul de pornire al
extinderii procesului de integrare, prin faptul că, din această perioadă tot mai multe țări se
hotărăsc să adere la această comunitate.
Primele noțiuni referitoare la coeziunea economică sunt surprinse în Actul Unic
European, din anul 1987, Așadar, acesta cuprinde ideea de scădere a inegalităților dintre state.
Dar, o idee mai clară asupra procesului de coeziune ne este prezentată după semnarea
Tratatului de la Maastricht din anul 1992, intrat în vigoare în anul 1993, unde sunt evidențiate
țintele care se doresc a fi atinse pentru realizarea coeziunii. Respectivul Tratat aduce
îmbunătățiri tematice legate de cetățenie europeană, securitate și de coeziune. Ulterior, în anul
1995, sunt redenumite Comunitățile și ia naștere Uniunea Europeană.
Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în 2007, evidențiază rolul deosebit de
important pe care îl ocupă coeziunea, economică, socială și, teritorială, prin introducerea
politicii de dezvoltare regională.
Obiectivele vizate prin adoptarea respectivelor Tratate au drept scop susținerea
coeziunii economice, sociale și teritoriale pe de o parte și, totodată, solidaritatea statelor
membre.
Așadar, coeziunea economică, socială și teritorială este o expresie a solidarității dintre
statele membre și regiunile Uniunii. Aceasta încurajează o dezvoltare echilibrată în întreaga
Uniune Europeană, reducerea disparităților structurale dintre regiuni și promovarea unor
șanse egale pentru toți indivizii. Obiectivele politicii de coeziune sunt convergența,
competivitatea regională și ocuparea forței de muncă. Uniunea urmărește realizarea acestor
obiective prin diverse modalități, inclusiv diferite forme de sprijin financiar, îndeosebi
fondurile structurale.

1.2. Realizarea Uniunii Economice, condiție a înfăptuirii coeziunii

economice în Uniunea Europeană

1.2.1. Piața Internă Unică

Coeziunea, în sens larg, reprezintă legătura dintre statele Uniunii Europene, având
drept obiectiv evoluția echilibrată prin scăderea decalajelor dintre regiuni. Evoluția vieții
economice ne relevă că activitatea economică dă dovadă de randament atunci când statele
sunt în raport de fuziune și, nu împărțite în mai multe părți. În acest context, se aduce în
discuție Piața Unică, care constituie un element primordial în privința realizării coeziunii
economice. Decizia înființării unei Piețe Interne Unice a fost luată în cadrul Tratatului de la
Roma, care prevedea și toate etapele necesare pentru atingerea acestui obiectiv. O primă etapă
o constituie Uniunea Vamală, unde intră asigurarea unei libere circulații a mărfurilor, iar a
doua etapă cuprinde o Uniune Economică Monetară în care vorbim de libera circulație a
serviciilor, a capitalurilor și a forței de muncă.
Crearea Pieței Unice cuprinde următoarele beneficii:
-creșterea capacității de a produce și, ulterior, a condițiilor de trai;
-va condiționa o utilizare cu cap a forței de muncă, având în vedere mișcarea capitalurilor,
determinând obținerea unei salarizări mai bune și gradul de ocupare al forței de muncă fiind
în măsură să contribuie la o reducere semnificativă a decalajelor existente dintre țările din
spațiul european;
-va influența obținerea de producții în proporții mari influențând, totodată, și scăderea
costurilor de producție, dar și a prețurilor;
5
-Piața Unică cauzează atragerea unui număr tot mai mare de participanți, producători și
consumatori, generând mărirea concurenței. Acest lucru aduce mari beneficii consumatorilor,
aceștia având la dispoziție o diversitate mare de bunuri și servicii, și toate acestea la prețuri
mai scăzute.
Prin urmare, constituirea pieței unice se crede a fi de mare folos societății, pentru că
aceasta mijlocește libera circulație a capitalurilor, a forței de muncă, diminuarea costurilor și
creșterea condițiilor de trai și, de asemenea, atrage și concurența.

1.2.1.1. Uniunea Vamală, etapă importantă a înfăptuirii Pieței Interne Unice

Uniunea Vamală este definită, în general, ca un bloc comercial ce este compus dintr-o
zonă de liber schimb cu un tarif vamal comun și constituie, de altfel, “un teritoriu vamal unic
al țărilor din Uniunea Europeană și o politică comercială comună față de terți.”3
Sindicatele vamale sunt stabilite prin pacte comerciale în care țările participante
stabilesc o politică comercială comună. Această politică este utilă, în domeniul concurenței,
spre exemplu pentru evitarea deficienței concurenței. Printre scopurile care sunt necesare
pentru stabilirea unei uniuni vamale se numără creșterea eficienței economice și stabilirea
unor legături politice și culturale mai strânse între țările membre. Uniunea Vamală a Uniunii
Europene este un exemplu unic al unei zone în care o serie de țări aplică un sistem uniform de
manipulare a importului, exportului și tranzitului de mărfuri și pun în aplicare un set comun
de norme intitulate Codul Vamal al Uniunii Europene (UCC). Se aplică un sistem uniform de
taxe vamale la importurile din afara Uniunii Europene și nu există taxe vamale la frontierele
dintre țările Uniunii Europene. Datoria pentru mărfurile din afara Uniunii Europene este, în
general, plătită atunci când intră pe primul loc, dar după aceea nu mai este nimic de plătit, nu
mai sunt controale, iar toate bunurile se mișcă liber în cadrul Uniunii Vamale a Uniunii
Europene. În practică, Uniunea Vamală este administrată de 28 de servicii vamale naționale
care acționează ca unul. Comisia Europeană este cea care propune legislația vamală a Uniunii
Europene și monitorizează punerea în funcțiune a acesteia.
Necesitatea înfăptuirii liberei circulații a mărfurilor a condus la decizia de a opta
pentru înființarea Uniunii Vamale, un loc liber unde mărfurile intră și iasă din țară fără a se
impune taxe vamale atunci când discutăm despre tranzacții intracomunitare. Uniunea Vamală
este locul unde nu există taxe vamale de import și export între țările membre ale Uniunii
Europene; se hotărăște implementarea unui regim fiscal comun pentru toate statele membre,
alcătuirea de reguli comune în ceea ce privește concurența, formarea unei politici comune,
unde intră în discuție tariful vamal comun și, cu siguranță excluderea tuturor barierelor din
drumul relațiilor comerciale dintre statele comunitare. Aceste elemente sunt cuprinse în
Tratatul de la Roma, care în prevederile sale, în special în articolele 24-32 ce specifică în mod
obiectiv țelul de eliminare a tuturor restricțiilor dintre statele membre, și simbolizează
obiective indispensabile pentru realizarea Uniunii Vamale.
Țintele vizate prin constituirea uniunii vamale includeau sprijinirea și susținerea unui
comerț just; să asigure agenților economici beneficii prin apărarea pieței interne și să
garanteze ocrotirea în toate sectoarele întreprinderilor pentru desfașurarea acțiunilor de import
și export; să avantajeze punerea în folosință a sistemului comun pentru încasări cum ar fi
TVA, privilegii de vamă și accize; promovarea și facilitarea creării de noi locuri de muncă,
precum și inițiativa de a crea condiții prielnice în ceea ce privește instruirea țărilor candidate
pentru ușurarea integrării în piața unică.
Conform și Tratatului de la Roma, o bună funcționare a uniunii vamale presupune:

3
Gheorghe Pîrvu, Ramona Pîrvu, Elena Lolescu, Anca Tănasie, Economie Europeană, Editura Universitaria,
Craiova, 2011, p.28
6
-punerea în concordanță a legislațiilor vamale;
-întocmirea de reguli comune în ceea ce privește decurgerea concurenței;
-abolirea impedimentelor determinate de frontierele fiscale.
Acordul General pentru Tarife și comerț – GATT, specifică obligațiile ce necesită a fi
respectate pentru crearea unui tarif vamal comun. În această privință se specifică: “tariful
vamal al unei uniuni vamale nu poate crea incidențe suplimentare față de cele generate de
tarifele precedente ale țărilor membre”.4 Scopul Acordului Genereal pentru Tarife și Comerț
a fost acela de a elimina protecționismul comercial dăunător, și este cel care a restabilit
sănătatea economică în lume după devastarea depresiei și al Doilea Război Mondial. Acesta s-
a dovedit a fi cel mai eficient instrument de liberalizarea a comerțului la nivel mondial, jucând
un rol major în expansiunea masivă a comerțului în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Prin urmare, în interiorul acestui tratat se vizează reducerea taxelor vamale între statele
contractante. Stabilirea noului tarif vamal comun se concluzionează ca urmare a mediei
aritmetice a taxelor vamale din statele membre, după cum precizează și Tratatul.
Tariful vamal comun constituie o clauză indispensabilă, dar nu și îndeajuns pentru
funcționarea uniunii vamale, cea de-a doua clauză care vine în completare fiind armonizarea
legislațiilor vamale. Actul Unic European din anul 1986 vine și întregește procedurile vamale
prin adăgarea unor metode noi cum ar fi introducerea termenilor de „Nomenclator combinat”
și "Documentul administrației unice”. Primul element face referire la ierarhizarea mărfurilor ,
iar cel de-al doilea la substituirea vechilor documente vamale cu unele noi. De la Actul Unic
European nu există controale vamale sistematice la frontierele statelor membre, controalele
fizice ale importurilor și exportulor efectuându-se de acum la la sediile comercinților, și nu la
frontierele teritoriale, iar accentul se pune pe controalele de audit post-import și analiza
riscurilor.

1.2.1.2.Avantajele înființării Pieței Interne Unice

Progresul vieții economice și sociale ne indică faptul că desfășurarea activității

economice ar fi mult mai ușoară și practică dacă comunitatea ar fi unită, iar componenta ce
face posibilă unificarea poartă denumirea de Piața Unică. Înființarea Pieței Unice este
apreciată ca fiind una din cele mai importante inițiative legate de integrare, acest demers
contribuind semnificativ la dezvoltarea economică, după cum este prevăzut și în Tratatul de la
Roma în mod clar și obiectiv: “comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei piețe comune
și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o
dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul comunității”. În anul 1968 se
concretizează Uniunea Vamală și sunt asigurate cele patru libertăți de circulație; dar
fenomenul de recesiune economică, care semnifică o fază de declin a vieții economice ce are
ca efect și creșterea ratei de șomaj, a creat difcultăți de natură fizică, tehnică, dar și fiscală în
cadrul acestor libertăți. Soluția de remediere vine din adoptarea Actului Unic European, ce
adoptă un prospect prin adunarea statelor membre care să folosească mijloacele de care este
nevoie pentru înfăptuirea Pieței Unice.
Piața Unică oferă o serie de avantaje pentru comunitate, și anume:
1) Un prim avantaj pe care îl cuprinde formarea Pieței Unice se atribuie prin
extinderea productivității muncii și intensificarea dezvoltării nivelului de trai, prin faptul că
agenții economici produc mai mult, ieftin și mai eficient, concentrându-se pe o calitate
ridicată, acestea fiind o urmare a eliminării taxelor și restricțiilor din cadrul Uniunii;
2) Spre deosebire de celelalte piețe naționale, care sunt mai înguste și unde se practică
prețuri mai ridicate, o piață unită cauzează apariția de producători și consumatori în număr tot
4
Gheorghe Pîrvu, Economie Europeană, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.94.
7
mai mare. Este o piață mai mare, cu acces liber, iar consumatorii dispun de o gamă largă de
produse, generând numai beneficii pentru aceștia;
3) Piața Unică nu avantajează doar consumatorii, ci și producătorii au acces la o serie
de foloase cum ar fi producții care au ca echivalent costuri mai reduse;
4) Se optimizează investițiile de capital prin redistriuirea capitalului necesar în
interiorul comunității;
5) Liberalizarea din interiorul pieței condiționează creșterea gradului de ocupare al
forței de muncă, determinând reducerea decalajelor existente între țări, aspect important vizat
de scopul societății.
Prin urmare, Piața Unică este una dintre cele mai mari reușite ale Uniunii Europene;
ea aduce numeroase beneficii, cum ar fi extinderea concurenței, liberalizarea pieței, aduce
facilități atât pentru consumatori, cât și pentru producători, și are ca rezultat îmbunătățirea
condițiilor de trai, oamenii având posibilitatea de alegere.

1.2.1.3. Conținutul Pieței Unice și cele patru libertăți de circulație

În cadrul politicilor interne ale Pieței Unice este cuprinsă libertatea de circulație din
interiorul acesteia, noțiune evidențiată si în Tratatul de la Lisabona din anul 2007. Cele patru
libertăți guvernează mișcarea bunurilor, a serviciilor, a persoanelor, a capitalului și reprezintă
piatra de temelie a pieței unice și a monedei comune. O mare parte din oameni le consideră ca
fiind una dintre cele mai mari reușite din cadrul proiectului unificator european. Ele au
început să fie garantate în mod legal din anul 1986 și afirmă că bunururile, serviciile,
persoanele și capitalul se pot mișca pe deplin în cadrul Uniunii.
Libera circulație a mărfurilor, este prima dintre cele patru libertăți fundamentale ale
pieței interne, garantată prin eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și tarif vamal
comun la început, după care s-a acordat o atenție deosebită asupra eliminării tuturor
obstacolelor fizice, fiscale și tehnice, măsuri ce aveau drept obiectiv o regiune fără frontiere
pentru ca mărfurile să circule fără restricții, la fel cum ar fi în interiorul unei piețe naționale.
Inițial, libera circulație a mărfurilor a fost văzută ca parte a unei uniuni vamale între statele
membre, implicând abolirea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative asupra comerțului și
stabilirea unui tarif extern comun pentru comunitate. Ulterior, a început să se pună accentul pe
înlăturarea tuturor piedicilor rămase în calea liberei circulații a mărfurilor în vederea
înființării pieței unice. Un rol important în buna funcționare a pieței interne îl ocupă
standardizarea, pentru că niște standarde europene armonizate participă la o bună funcționare
a liberei circulații a mărfurilor pe piața internă și permite întreprinderilor din Uniunea
Europeană să devină mai competitive. Aceste standarde contribuie și la protejarea sănătății și
siguranței consumatorilor europeni. Așadar, pentru a stabili și întări legături comerciale cu
celelalte state, libera circulație a mărfurilor, parte componentă a Uniunii Vamale, a impus
crearea tarifului vamal comun și armonizarea legislațiilor vamale. În anii 2004 și 2007,
Uniunea Europeană cunoaște o perioadă de extindere în urma aderării unor noi state din
Centrul și Estul Europei, iar acest fapt a făcut necesară adoptarea de către Comisia Europeană
a unor noi legi și măsuri pentru a înlătura dificultățile din preajma funcționării pieței interne și
care să ne aproprie de scopul propriu-zis, realizarea coeziunii.
Libera circulație a serviciilor a fost îndeplinită începând din anul 1986 și presupune
asigurarea libertății de a presta servicii contra unei remunerații pe teritoriul unui stat
comunitar, persoanele care beneficiază de acest drept fiind ele fizice sau juridice. Ca parte
componentă a pieței unice, scopul liberalizării serviciilor este dezvoltarea unei piețe interne
autentice în cadrul serviciilor, unde atât consumatorii, cât și producătorii să dispună de maxim
de avantaje. Astfel, eliminarea interdicțiilor ce înfrânează libertatea de mișcare în cadrul
uniunii a persoanelor ce doresc să desfășoare o profesie pe teritoriul unui stat comunitar

8
reprezintă unul dintre obiectivele vizate prin asigurarea acestei libertăți, după cum este
precizat și în Tratatul de la Lisabona: „sunt interzise restricțiile prvind libera prestare a
serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabilite într-un alt
stat membru decăt cela al beneficiarului serviciilor.”5
Ținta pe care o vizează instituțiile statelor comunitare este înlăturarea piedicilor ce
stau în calea libertății de circulație și de stabilire a terțelor persoane, iar soluția găsită în acest
demers este elaborarea unui cadru juridic adecvat în urma căruia să fie respectat dreptul
persoanelor de a circula liber, de a lucra și a se putea stabili într-o țară comunitară. În acest
scop, prin întocmirea directivelor necesare este întărită legislația comunitară din domeniul
serviciilor și sunt indicate tipurile de servicii ce se pot desfășura, aici încadrându-se serviciile
de interes economic, servicii de afaceri și servicii adresate consumatorilor.
Libera circulație a capitalurilor reprezintă unul dintre momentele cheie ale
înființării pieței unice, fiind o condiție de bază pentru buna funcționare a acesteia, contribuind
la procesul de dezvoltare prin oferirea de servicii financiare integrate și competitive. De
altfel, este pârghia ce facilitează comerțul, sprijină întreprinderile să dobândească banii de
care au nevoie pentru a începe să crească și asigură o mai bună mobilitate a lucrătorilor și o
mai bună alocare de resurse în cadrul comunității. Remunerarea unui serviciu executat nu este
considerată circulație de capital, ci doar dacă este făcută în scop de investiție, îndeplinind
calitatea de operațiune financiară. Pentru cetățenii din cadrul societății, garantarea unei libere
circulații a capitalurilor fără restricții constituie posibilitatea de a întreprinde diferite activități
economice în străinătate, capacitatea de a investi sau de a cumpăra bunuri imobiliare, în timp
ce pentru companii este oportunitatea de a investi, de a deține și de a se ocupa în mod direct
de cârmuirea altei companii europene. Liberalizarea mișcării de capital a însoțit dezvoltarea
Pieței Interne și a Uniunii Europene și a fost în cele din urmă confirmată și prin Tratatul
Uniunii Europene ce confirmă că sunt interzise toate restricțiile între statele membre, dar și
între statele membre și țările terțe.
Libera circulație a persoanelor a fost de la bun început o prioritate pentru statele
comunitare datorită potențialelor câștiguri comerciale ce îi sunt atribuite acesteia. La început,
persoanele care se bucurau de această libertate erau doar agenții economici, urmând ca mai
târziu să fie posibilă asigurarea liberei circulații tuturor persoanelor, fie agenți economici sau
doar cetățeni ai Europei care doresc să treacă frontierele în căutarea de noi oportunități de
muncă, educație și a unui trai mai bun. Pricipalul punct de reper pentru crearea unei piețe
interne cu libera circulație a persoanelor a fost încheierea acordului Schengen, sau mai bine
zis a celor două acorduri, mai precis, Acordul propriu-zis din anul 1985 și Convenția de
punere în aplicare a Acordului Schengen din anul 1995, acestea constituind acquis-ul
Schengen, un spațiu de “libertate, securitate și justiție. Pe teritoriul Schengen verificarea se
efectuează după anumite reguli, oamenii având permisiunea de a se deplasa în acest spațiu pe
baza actului de identitate.
Așadar, asigurarea libertății de circulație a capitalurilor, serviciilor, mărfurilor și forței
de muncă este o condiție a Pieței Unice care contribuie la procesul de dezvoltare și
favorizează coeziunea economică.

1.2.2. Politicile Economice ale Uniunii Europene

Politicile economice au fost implementate cu scopul de a impulsiona procesul

integraționist, ele fiind adoptate și aplicate de către toate statele comunitare, acestea
reprezentând mai exact, punerea în practică a ideilor legate de integrare. Amintim aici Politica
Agricolă Comună, Politica Concurențială și Politica Bugetară, un set de politici importante ale
căror obiective au adus o semnificantă contribuție în cimentarea coeziunii economice.
5
Tratatul de la Lisabona, 2007, Capitolul 3, Articolu 56.
9
 Politica Agricolă Comună reprezintă un sistem de subvenții plătite agricultorilor,
printre obiectivele sale numărându-se protecția asupra agriculturii prin asigurarea unor
niveluri minime de producție în așa fel încât europenii să aibă suficientă mâncare și să asigure
un nivel de trai decent pentru cei care își procură existența din agricultură. Scopul pentru care
a fost creată este reducerea obstacolelor ce împiedică desfășurarea unor schimburi comerciale
cu produse agricole. Sporirea productivității agricole, restrângerea costurilor, intensificarea
valorii agriculturii în schimburile economice sunt doar câteva dintre avantajele pe care le
aduce la pachet această politică. Pusă în mișcare începând cu anul 1962, Politica Agricolă
Comună a Uniunii Europene constituie un parteneriat între societate și agricultură pe de o
parte, și între Europa și fermierii săi pe de cealaltă parte.
Obiectivele politicii agricole menționate și prin intermediul Acordului de la Bruxelles
includ susținerea fermierilor și îmbunătățirea productivității agricole prin asigurarea unei
utilizări corespunzătoare a forței de muncă, menținerea în viață a economiei rurale prin
promovarea locurilor de muncă în agricultură și industria agroalimentară, garantarea de
prețuri convenabile pentru cumpărători, precum și consolidarea unei piețe de produse agricole
în comunitate.
Principiile pe care le are la bază fac referire la o liberă circulație a produselor agricole,
înfătuită treptat, ocrotirea agriculturii împotriva concurenței extraeuropene, dar și
despăgubirea pagubelor ce ar urma unor exporturi în afara Uniunii. Fermierii din statele
europene sunt supuși, de altfel, și unor reguli legate de ecologizare, stabilite din motiv de
protejare a agriculturii împotriva unor schimbări climatice, a pierderii biodiversității și a
calității solului.
Cu toate că, dupa Acordul de la Bruxelles au fost consemnate importante îmbunătățiri
în ceea ce privește punerea în funcțiune a politicii, au existat niște minusuri ce au dus la
dezacorduri între comunități. Aceste minusuri au fost cauzate de excendente ale producției
realizate ca urmare a politicii de susținere a prețurilor. Acest fapt a făcut necesară realizarea
Reformei Politicii Agricole Comune, o măsură ce vine în ajutorul diminuării problemelor
existente cu intenția de a elimina decalajul ce există între cerere și ofertă. Prin această
reformă, comunitatea si-a propus să limiteze cheltuielile asupra producției și să încerce să
apropie nivelul producției obținute de nivelul cererii reale de produse, să stimuleze fermierii
să rămână pe pământurile lor și să producă și, de altfel să obțină prima poziție pe piața
mondială în ceea ce privește produsele agricole.
Politica Agricolă Comună este o politică ce se aplică tuturor țărilor care fac parte din
Uniunea Europeană, aceasta fiind gestionată și finanțată la nivel european din resursele
bugetului Uniunii. Cadrul legal instituit de Comisia Europeană în anul 2005 cuprinde
înființarea a două fonduri destinate finanțării politicii agricole, și anume: Fondul European de
Garantare (FEAGA) și Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR).
Politica concurențială. Ca parte componentă a pieței unice, concurența este apreciată
ca una dintre cele mai însemnate cauze ale progresului economic. Aceasta determină
întreprinderile aflate sub presiune constantă să ofere cea mai bună gamă de bunuri la cele mai
bune prețuri posibile pentru a putea rămâne în viață, consumatorii dispunând de o piață largă
de produse. Într-o piață liberă, afacerea ar trebui să fie un joc competitiv de unde
consumatorii să iasă beneficiari. Pentru realizarea unei piețe interne libere și dinamice,
concurența reprezintă o condiție absolut necesar, fiind unul dintre instrumentele ce
promovează bunăstarea economică necesară. Astfel, este necesară o politică care să protejeze
mediul concurențial de încercarea agenților economici de a o combate. Politica concurențială
definește totalitatea măsurilor efectuate prin legi și acțiuni în vederea diminuării si
descurajării agenților economici de a întreprinde măsuri ce afectează o bună desfășurare a
competiției și de a se asigura că aceștia concurează corect.
Unul dintre obiectivele principale ale politicii din domeniul concurenței este
promovarea concurenței, care face ca piețele să funcționeze mult mai bine și să participe în
acest mod la mărirea piețelor individuale și la extinderea competivității întreprinderilor din
10
cadrul pieței unice a Uniunii Europene. Politica urmărește să asigure inovație tehnologică ce
promovează eficiența dinamică pe diferite piețe, și dorește să protejeze și să promoveze
interesele consumatorilor prin înmulțirea șanselor de alegere, prin scăderea prețurilor și
îmbunătățirea calității.
Așadar, concurența ajută companiile europene să devină mai puternice și capabile să
se opună concurenților mondiali.
Politica bugetară. Uniunea Europeană dispune de un buget pentru finanțarea
politicilor desfășurate la nivel european, ca de exemplu: agricultura, dezvoltarea regională,
cercetarea, inovarea, migrația, educația și cultura. Bugetul Uniunii Europene este, în primul
rând, un buget de investiții, reprezentând aproximativ 2% din totalul cheltuielilor publice ale
UE. Scopul său este de a pune în aplicare prioritățile pe care toate statele membre ale Uniunii
Europene le-au convenit.
Inițial, bugetul Uniunii Europene a contribuit în principal la finanțarea agriculturii.
Între anii 1980 și 1990, statele membre și Parlamentul European au lărgit domeniul de
aplicare al competențelor uniunii prin modificarea tratatelor fondatoare. Recunoscând
necesitatea de a sprijini noua piață unică, acestea au sporit resursele disponibile în cadrul
fondurilor structurale pentru a sprijini coeziunea economică, socială și teritorială. În paralel,
Uniunea Europeană și-a sporit rolul în domenii precum transporturile, sănătatea, protecția
consumatorilor, mediul, cercetarea, cooperarea în domeniul justișiei și politica externă.
Începând cu anul 2002, bugetul Uniunii Europene a fost ajustat cu diverse situații
socio-economice, prin strategii succesive și prin acțiuni îmbunătățite pentru generația mai
tânără, prin inițiativa privind ocuparea forței de muncă. În ceea ce privește migrația, acesta
finanțează acțiuni pentru acordarea de asistență de urgență statelor membre principale,
protejarea frontierelor externe, și contribuie la reducerea presiunilor migratorii prin asistența
directă a țărilor și a comunităților care găzduiesc refugiați.
Cea mai mare parte din bugetul UE este destinată agriculturii și dezvoltării regionale.
De exemplu, în perioada 2014-2020, ponderea cheltuielilor Uniunii Europene pentru
agricultură este de 39%. Cota relativ mare a cheltuielilor din bugetul UE se datorează faptului
că este singura politică finanțată aproape în totalitate din bugetul comun. Aceasta înseamnă că
cheltuielile Uniunii înlocuiesc, într-o mare măsură, cheltuielile naționale.
Cea de-a doua parte din cheltuielile Uniunii Europene este destinată dezvoltării
regionale. Finanțareaa pentru dezvoltarea regională și socială reprezintă o sursă importantă
pentru proiectele de investiții. Cheltuielile regionale ale UE, nu doar ajută regiunile mai
sărace, ele sprijină întreaga economie a Uniunii Europene, ca întreg.

1.2.3. Uniunea Economică și Monetară, formă de întărire a coeziunii

economice

Uniunea Economică și Monetară reprezintă un pas major către integrarea economiilor

Uniunii Europene și implică coordonarea politicilor economice și fiscale, o politică monetară
comună și o monedă comună, moneda euro. Cu toate că toate cele 28 de state membre ale
Uniunii participă la uniunea economică, doar unele țări au continuat procesul de integrare și
au adoptat moneda euro.
Decizia de a forma o Uniune Economică și Europeană a fost luată de Consiliul
European și a fost consacrată mai târziu în Tratatul de la Maastricht. Politica economică și
convergența economiilor statelor membre ale Uniunii Europene constituie o prioritate pentru
Tratat, care a stabilit un calendar pentru crearea și implementarea unei Uniuni economice și
Monetare. Aceasta avea să includă o uniune economică și monetară comună, un sistem bancar
central și o monedă unică comună.

11
 Procesul de instaurare a unei Uniuni Monetare urma să fie realizat în decursul a trei
etape:
-prima etapă este caracteristică perioadei 1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993, timp în
care se dorea introducerea liberei circulații între statele participante și realizarea convergenței
economice;
-cea de-a doua etapă corespunde intervalului 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998,
guvernată de înființarea Tratatul de la Maastricht;
-ultima etapă, atribuită perioadei cuprinse între 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002,
aduce în cadrul ei apariția oficială a monedei euro.
La 1 iunie 1998 a fost înființată Banca Centrală Europeană, iar până la sfârșitul anului
au fost fixate și ratele de conversie între monedele statelor membre, un preludiu pentru
crearea monedei euro ce a început să circule începând cu anul 2002. Beneficiile monedei euro
sunt diverse și sunt resimțite la scară diferită, de la persoane fizice și întreprinderi la economii
întregi. Acestea includ prețuri stabile pentru consumatori, o mai mare securitate și mai multe
oportunități pentru întreprinderi și piețe, stabilitate și creștere economică și o prezență mai
puternică a Uniunii Europene în economia globală. De altfel, moneda euro contribuie la
scăderea costurilor legate de rata de schimb, reducerea incertitudinilor și susține o accentuare
a concureței, desfășurarea afacerilor în zona euro fiind mai rentabilă și mai puțin riscantă.
Uniunea Monetară vine cu un pachet de avantaje, printre care:
-susține participanții acesteia să își fortifice competivitatea la nivel global și să înlăture riscul
cursului de schimb;
-se procesează într-un mod mai rapid tranzacțiile care se efectuează între statele membre; în
acest mod scad costurile, iar taxele la bancă sunt mai mici pentru că se utilizează o monedă
unică;
-transparența prețurilor facilitează concurența loială, iar prețurile sunt mai ușor de comparat;
-se reduce semnificativ probabilitatea declanșării unei crize monetare; cu cât mai multe țări
fac parte din uniunea monetară, cu atât sunt mai rezistente la o posibilă criză.
Chiar dacă Uniunea Monetară vine cu numeroase facilități există, totuși, niște
inconveniente ce o caracterizează:
a) Un prim dezavantaj îl prezintă eventuala apariție a unor șocuri asimetrice cauzate
de condițiile stabilite de Uniunea Monetară care nu pot fi perfecte. De exemplu, în timp ce
unele țări se află într-un proces de creștere, altele pot cunoaște o perioadă de declin, iar acest
lucru produce apariția unor decalaje;
b) Formarea Uniunii Economice și Monetare produce cedarea de suveranitate, dar și
supraveghere în ceea ce constau deciziile legate de politica monetară și economică a statelor
membre; includerea monedei unice presupune o singură conducere care să se ocupe de
elaborarea politicii monetare în întreaga uniune, de obicei, reprezentată de Banca Centrală;
c) Implementarea unei noi monede determină costuri financiare ridicate.
Întreprinderile, și nu numai, au nevoie să se adapteze la noua monedă din țara lor; aceasta
include și costuri suplimentare, necesare pentru instruirea conducerii, a angajaților, și
informarea clienților;
d) Mișcarea nelimitată a capitalului poate cauza mutarea celor mai multe resurse de
capital către regiunile mai productive, în detrimentul regiunilor mai puțin productive. Astfel,
în timp ce regiunile mai productive tind să atragă mai mult capital, regiunile mai puțin
productive sunt în inferioritate.
Chiar dacă nu e perfectă, înfăptuirea unei Uniuni Economice și Monetare vine la
pachet cu oportunități legate de integrarea economică, făcând în acest mod ca piața unică să
devină mai eficientă.

1.3. Coeziunea socială și dezvoltarea durabilă

12
 Coeziunea socială constituie un termen ce cuprinde totalitatea inițiativelor luate cu
scopul de a contribui la dezvoltarea societății și la scăderea semnificativă a diferențelor dintre
state, propunându-și ca țintă obținerea unei societăți moderne și durabile, unde condițiile de
trai să fie crescute, iar oamenii să dispună de locuri de muncă. Interesul pentru înfăptuirea
unei coeziuni sociale este pricinuit de existența vizibilă a unor inegalități în ceea ce privește în
mod special veniturile, locurile de muncă, determinând o creștere semnificativă a migrației.
Constituind un element important pentru îmbunătățirea calității vieții, în ultimul timp,
Uniunea a început să pună tot mai mult accent pe acest concept, menit să influențeze
dezvoltarea economică și socială.
Conceptul de coeziune socială pornește de la ideea conform căreia, între cetățeni și
grupurile ce formează societatea unui stat este necesar să se asigure un anumit nivel de
consens. Aceasta presupune că trebuie să existe o anumită uniformitate în condițiile politice,
economice și sociale ale unei societăți, precum și aderarea la nevoi comune. Solidaritatea
constituie o pârghie foarte puternică pentru menținerea și consolidarea acestei coeziuni.
Coeziunea socială este ghidată de o politică socială ce guvernează în conformitate cu Tratatele
Uniunii Europene, și este o condiție esențială pentru securitatea economică și o dezvoltare
durabilă. Primele referințe legate de coeziunea socială au apărut încă din preambulul
Tratatului de la Roma, unde erau cuprinse acțiuni legate de ameliorarea condițiilor de muncă
și de viață și echilibrarea sistemului de educație. Dar, coeziunea socială a fost inclusă ca
obiectiv specific în sine, împreună cu obiectivul de a realiza piața unică, în anul 1986, prin
intermediul Actului Unic European, adică treizeci de ani mai târziu. Mai târziu, prin Tratatul
de la Maastricht se pune accentul pe importanța unității dintre state și importanța
implementării unei politici sociale prin care să se asigure protecția socială a cetățenilor.
Niște societăți divizate și inegale nu pot garanta stabilitate pe termen lung. Astfel,
guvernele trebuie să vizeze nu numai funcționarea economiei, ci și funcționarea societății,
pentru că o dezvoltare economică care nu este însoțită și de o dezvoltare socială în același
timp, va crea dificultăți pentru societate mai devreme sau mai târziu. Coeziunea socială
trebuie să se bazeze ferm pe drepturile omului, precum și pe acceptarea responsabilității
comune pentru bunăstarea tuturor membrilor societății, în special a celor care sunt expuși
riscului de sărăcie sau excluziunii.

1.3.1. Politica socială

Politica socială cuprinde un set de politici adoptate cu scopul de a influența

dezvoltarea acelor sectoare de activitate ce influențează gradul de bunăstare individuală și
socială. Aceasta constă în orientări, principii, legislație și activități ce afectează calitatea
vieții, care este o rezultantă a strădaniei pentru dezvoltare și reprezintă elementul final pentru
progres. Printre obiectivele ce se doresc a fi atinse se află incluziunea socială, protecția
socială pentru toți cetățenii, angajament pentru ocuparea integrală a forței de muncă și condiții
mai bune de trai. Pentru asigurarea protecției sociale și a celorlalte obiective prevăzute se
înființează Fondul Social European (FSE) în anul 1985.
Principiile Politicii Sociale debutează în anul 1989 și sunt înscrise în Carta Socială
care conține idei legate de drepturile sociale, precum și modalitatea de acțiune a Politicii
Sociale. Carta identifică drepturile sociale ca drepturi fundamentale ale omului. Respectarea
drepturilor sociale fundamentale constituie cea mai bună cale de urmat pentru a spori
participarea cetățenilor în procesele democratice, pentru a le consolida încrederea în
construcția europeană și pentru a combate fundamentalismul și radicalizarea prin promovarea
incluziunii și coeziunii sociale. Drepturile la care face referire această politică vizează
libertatea de circulație a forței de muncă, protecția socială, angajarea și salarizarea,
îmbunătățirea condițiilor de muncă și siguranța la locul de muncă, egalitate între femei și

13
bărbați, protecția adolescenților, copiilor și a persoanelor cu handicap, dar și dreptul la
informare. Așadar, Carta socială este un sistem de tratate care garantează o gamă variată de
drepturi ale omului cu privire la necesitățile esențiale din viața de zi cu zi, legate de sănătate,
educație, asistență medicală, protecție socială, ocuparea forței de muncă, a condițiilor de
muncă și, pune un accent deosebit pe protecția persoanelor vulnerabile, cum ar fi copiii,
persoanele în vârstă, persoanele cu handicap, dar și migranții.
Progresul politicii sociale este reliefat prin apariția a două noi documente. Primul este
intitulat Carta Verde , lansat în anul 1993, și aduce discuții referitoare la:
-protecția socială și impulsionarea solidarității și a integrării sociale;
-lupta contra sărăciei și a excluderii sociale;
-piața unică și libera circulație a persoanelor;
-asigurarea egalității pentru toți cetățenii;
-formarea profesională;
-coeziunea socială.
Următorul document, Carta Albă (1994) aduce noi priorități legate de formarea unei
piețe europene a muncii, cu forță de muncă educată și standarde de muncă ridicate. În acest
document mai sunt înscrise și modalitățile de scădere a șomajului în UE, indispensabile
pentru concretizarea uniunii sociale.
Fiecare țară și-a proiectat o politică socială și de coeziune adaptată cerințelor reale
pentru o dezvoltare economică, socială și politică ce diferă de la o țară la alta. Astfel, politica
socială trebuie să se îngrijească doar de dificultățile ce nu pot fi clarificate la național,
respectând în acest mod varietatea politicilor naționale.
Printre problemele ce nu pot fi soluționate la nivel național, după cum am amintit și
mai sus, apar în situațiile în care:
a) Politica socială comunitară trebuie să fie în corcodanță cu politicile naționale pentru
o bună administrare a dereglărilor ce se pot produce ca urmare a procesului integraționist;
b) Prin acțiunea politicii comune se reduc și costurile ce vizează șomajul și forța de
muncă , fapt care face necesară sincronizarea politicilor naționale și europene din domeniul
pieței muncii;
c) Datorită întinderii coeziunii la nivel social, este nevoie de o diversitate de acțiuni
care să suplimenteze lipsurile din cadrul grupurilor mai puțin favorizate, acțiuni ce trebuie
hotărâte asemenea cerințelor din modelul european;
d) Extinderea noilor tehnologii și consecințele aduse de acestea în domeniul social
determină, de asemenea, nevoia existenței unei politici sociale la nivel comunitar, aptitudinile
unor țări divizate fiind depășite în această situație.
Pentru înfăptuirea țelului propus prin crearea Politicii Sociale, și anume obținerea unei
economii performante care să faciliteze crearea de noi locuri de muncă și să asigure coeziunea
economică și socială, este necesară aplicarea unor noi acțiuni, de modernizare, care să
intensifice această etapă și să favorizeze dezvoltarea socială.
Așadar, Politica socială vizează îmbunătățirea bunăstării umane și satisfacerea
nevoilor umane în materie de educație, sănătate și securitate economică. Domenii importante
ale politicii sunt reprezentate de securitatea socială, justiție, asigurări de șomaj, condițiile de
viață, drepturile animalelor, pensiile, îngrijirea sănătății, locuințele sociale, îngrijirea socială,
politica în domeniul educației, dezvoltarea urbană și problemele de muncă.

1.4. Coeziunea teritorială și politica de dezvoltare teritorială

14
 La început, obiectivul politicii de coeziune era denumit de consolidarea coeziunii
economice și sociale. Tratatul de la Lisabona și noua strategie a Uniunii Europene la nivel
înalt introduc o a treia dimensiune: coeziunea teritorială. Conceptul de coeziune teritorială
presupune implementarea unor proceduri bine coordonate ce au ca principal obiectiv
creșterea economică durabilă, utilizarea mai eficientă a potențialului regional și îmbunătățirea
calitativă a condițiilor de viață. Coeziunea teritorială și asigurarea unei dezvoltări teritoriale
echilibrate a țării reprezintă una din condițiile de bază necesare pentru obținerea unui mediu
social și economic mai prosper, precum și pentru îmbunătățirea viitoarelor perspective ale
Uniunii Europene. Coeziunea teritorială își propune să sprijine consolidarea coeziunii
economice și sociale, să susțină teritoriile cu caracteristici geografice aparte prin
implementarea unor măsuri adecvate și specifice, să respecte principiul subsidiarității, să
utilizeze indicatorii demografici, sociali și economici pentru măsurarea coeziunii teritoriale.
Dar, pentru îndeplinirea coeziunii teritoriale trebuie să ținem cont de noțiunea de dezvoltare
regională, ce a apărut prin intermediul Tratatului de la Maastricht și a Actului Unic European
și constituie o cale strict necesară pentru înfătuirea acestui scop. Pentru asigurarea dezvoltării
regionale au fost aplicate totalitatea procedeelor necesare creșterii economice și teritoriale,
presupunând: „un ansamblu de măsuri planificate și promovate de autoritățile administrației
publice centrale și locale în parteneriat cu diverși agenți economici în scopul asigurării unei
creșteri economice dinamice și durabile, prin valorificarea potențialului regional și local, în
scopul îmbunătățirii condițiilor de viață6.”
Prin implementarea unei politici regionale, Uniunea Europeană își propune să
investească atât la nivel local, cât și la nivel regional. Adresată tuturor regiunilor și orașelor
Uniunii Europene, aceasta conține măsuri de stimulare a creșterii economice și a locurilor de
muncă, de îmbunătățire a calității vieții prin investiții strategice. Datorită acestei forme active
de solidaritate a UE, persoanele din regiunile mai puțin dezvoltate pot profita de oportunitățile
oferite de cea mai mare piață din lume. Astfel, se observă că în ultimii ani, țările europene au
acordat o importanță din ce în ce mai mare dimensiunii teritoriale a politicii promovate.
Politica regională promovată de Uniunea Europeană în ceea ce privește coeziunea și
dezvoltarea teritorială se referă, în prim pla, la crearea de locuri de muncă, la competivitate, la
creșterea economică, la creșterea calității vieții și la dezvoltarea durabilă. În mod evident,
realizarea tuturor acestor aspecte contribuie la punerea în aplicare a Strategiei Europa 2020.
Uniunea Europerană, prin politicile sale, vizează reducerea disparităților semnificative
economice, sociale și teritoriale care există între regiuni. Coeziunea teritorială completează și
îmbunătățește procesul de coeziune economică și socială promovată de UE pentru a sprijini
reducerea disparităților regionale. Progresele înregistrate în cadrul procesului de convergență
economică și socială sunt măsurate printr-o serie de indicatori specifici, cum ar fi PIB sau
nivelul salariilor, care definesc indicatorii în reducerea disparităților veniturilor din regiuni.
Prin urmare, politica de coeziune teritorială este un instrument de promovare a convergenței
economice și sociale. Recunoscând rolul deosebit de important pe care îl are dimensiunea
teritorială în cadrul politicilor și strategiilor de dezvoltare se reflectă în documentele europene
emise. Aceasta este consolidată prin Agenda Teritorială a Uniunii Europene care vizează
stabilirea pricipiilor și elaborarea direcțiilor strategice pentru dezvoltarea teritorială și
promovarea integrării dimensiunii teritoriale. Imaginea disparităților economice și sociale din
interiorul Uniunii este extrem de complexă, pentru că aceasta dezvăluie diferențe majore de
dezvoltare între țări și între regiunile dintr-o țară. Astfel, putem spune că, deși în majoritatea
țărilor disparitățile regionale sunt la un nivel similar, situația este mult mai dificilă între țările
în care PIB/locuitor este substanțial sub media din cadrul Uniunii. În aceste țări, chiar și cele
mai dezvoltate regiuni au un nivel scăzut de dezvoltare în comparație cu UE. Această situație
se aplică și în cazul României .
Poltica regională își propune să atingă obiectivele legate de dezvoltare prin:
6
Gheorghe Pîrvu, Ramona Pîrvu, Elena Lolescu, Anca Tănasie, Economie Europeană, Editura Universitaria,
Craiova, 2011, p.195.
15
-investirea în oameni și sprijinirea accesului la oportunități de angajare, educație și incluziune
socială;
-sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii;
-consolidarea cercetării și inovării prin investiții și locuri de muncă legate de cercetare;
-îmbunătățirea mediului prin proiecte de investiții majore;
-modernizarea transportului și a producției de energie pentru combaterea schimbărilor
climatice, cu accent pe energia regenerabilă și pe infrastructura de transport inovatoare.
În cadrul Uniunii Europene, ținând cont de împărțirea teritoriilor pe regiuni, a fost
necesară o urmărire statistică a indicatorilor de dezvoltare înfăptuită prin crearea
Nomenclatorului Unităților Teritoriale Statistice (NUTS) care împarte teritoriul economic al
UE în regiuni cu trei nivele diferite, NUTS I, NUTS II și NUTS III, bazându-se pe criteriile
oferite prin PIB/locuitor și rata șomajului. Astfel, pentru că regiunile NUTS se bazează pe
subdiviziunile administrative naționale existente, în țările în care există doar una sau două
subdiviziuni regionale, sau dacă dimensiunea subdiviziunilor existente este mult prea mică, se
creează și un al doilea nivel sau un al treilea, după situație.
Din regulamentul NUTS, dimensiunea medie a populației regiunilor nivelului
respectiv, se situează în limitele unor praguri, ca în tabelul de mai jos:

Tabelul nr.1- Nivelurile NUTS

Nivel Minim Maxim

NUTS I 3.000.000 7.000.000

NUTS II 800.000 3.000.000

NUTS III 150.000 800.000

În această clasificare este cuprins întregul teritoriu al unei țări, acoperind atât zonele
urbane, cât și cele rurale.
Statisticile furnizate Uniunii Europene la nivelul regiunilor NUTS sunt utilizate pentru
a formula inițiativele de politică regională și pentru a determina alocările pentru finanțarea
regională. Prin politica de dezvoltare regională, la nivelul UE, sunt finanțate doar programele
aferente NUTS II. Cel mai semnificativ indicator prin intermediul căruia sunt urmărite
diferențele dintre regiuni este PIB/locuitor.
Politica regională, una dintre cele mai semnificative politici adoptate de către UE,
reprezintă calea principală spre înfăptuirea coeziunii teritoriale, iar printre beneficiile ce le
aduce comunității, pe care aceasta le vizează a fi obținute, se numără progresul economic,
obținerea de noi locuri de muncă, creșterea competivității și îmbunătățirrea calității vieții.
Crearea Pieței Unice ar fi fost dificil de realizat în cazul existenței unor dezechilibre
majore între regiunile comunității, motiv pentru care, soluția oferită de UE a reprezentat-o
politica regională. Finanțarea politicii regionale, de către Uniunea Europeană, a avut drept
efect creșterea eficienței acesteia. Uniunea alocă fondurile disponibile în zonele în care este
necesară această intervenție, aceste fonduri fiind destinate regiunilor desemnate ca fiind mai
puțin dezvoltate. Finanțarea în acest caz se realizează prin Fondul European de Dezvoltare
Regională, Fondul de Coeziune și Fondul Social European, acestea orientându-se către statele
mai puțin dezvoltate.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), constituit în anul 1975, își
concentrează investițiile către regiunile defavorizate, vizând fortificarea coeziunii economice,
sociale și teritoriale. Acțiunea FEDR are drept scop reducerea problemelor economice, de
mediu, sociale și teritoriale, cu accent pe dezvoltarea durabilă. Fondul European de
Dezvoltare Regională sprijină programele care vizează dezvoltarea regională, schimbările
economice, competivitatea sporită și cooperarea teritorială în întreaga Uniune Europeană.
16
Prioritățile de finanțare includ modernizarea structurilor economice, crearea de locuri de
muncă durabile și creștere economică, cercetarea și inovarea, protecția mediului și prevenirea
riscurilor. De asemenea, investițiile în infrastructură au un rol important, în special în
regiunile cel mai puțin dezvoltate.
Fondul Social European(FSE) este un instrument financiar folosit pentru susținerea
ocupării forței de muncă în statele membre ale Uniunii Europene, precum și pentru
promovarea coeziunii, acesta dedicându-se, în principal, îmbunătățirii coeziunii sociale, dar și
bunăstării economice în regiunile UE. Fondul Social European a fost creat cu scopul de a
sprijini crearea a mai multor locuri de muncă, scop pe care dorește să-l îndeplinească prin
cofinanțarea proiectelor naționale, regionale și locale ce îmbunătățesc nivelul de ocupare al
forței de muncă, calitatea locurilor de muncă și incluziunea muncii în statele membre și
regiunea lor.
Fondul de Coeziune (FC) este și el un instrument creat pentru punerea în aplicare a
politicii regionale a Uniunii Europene. Acesta contribuie în domenii legate de dezvoltarea
durabilă, precum eficiența energetică, energia regenerabilă, în sectorul transporturilor și în
protecția mediului. Spre deosebire de celelate programe de dezvoltare, Fondul de Coeziune nu
furnizează finanțarea prin cofinanțare, ci oferă finanțare directă, în vederea proiectelor
individuale.
Obiectivele de care trebuie să se țină cont prin aceste fonduri se întind în trei direcții :
competivitate regională, cooperare teritorială și criteriul de convergență care s-a constatat atât
la nivelul fiecărei țări în parte, cât și în cadrul diferitelor regiuni aparținând UE

1.4.1.Principiile politicii de dezvoltare și realizare a coeziunii teritoriale

La baza politicii de coeziune stau patru principii importante, și anume: principiul

programării, adiționalității, monitorizării și al parteneriatului.
Principiul programării presupune formularea unor programe de dezvoltare care să
conțină măsurile menite să asigure dezvoltarea teritorială prin propunerea celei mai bune
strategii pentru aproprierea de ținta vizată și precizarea felului în care sunt utilizate fondurile
necesare acestei etape.
Principiul adiționalității enunță că finanțarea oferită prin fondurile structurale
europene nu poate înlocui cheltuielile efectuate de un stat membru, la nivel național. Scopul
este de a stabili obiective realiste, dar ambițioase pentru cheltuielile publice structurale, și în
mod obișnuit, nivelul mediu al cheltuielilor anuale nu trebuie să se afle sub cel înregistrat în
perioada anterioară.
Principiul parteneriatului este realizat prin punerea în practică a unor colaborări între
Comisie și autoritățile regionale, parteneri economici și sociali, și implementarea acestora în
etapele accesării fondurilor structurale.
Principiul monitorizării, al fiecărui program al fondurilor structurale și de coeziune
este o obligație cuvenită autorităților naționale.

17
 BIBLIOGRAFIE

1.Gheorghe PÎRVU, Ramona PÎRVU, Elena LOLESCU,Anca TĂNASIE - Economie

Europeană, Editura Universitaria, Craiova, 2011

2.Gheorghe PÎRVU, Ramona Gruescu, Cezar AVRAM, Roxana RADU- România și

exigențele integrării europene, Editura ALMA, Craiova, 2007

3.Gherghe PÎRVU, Ramona GRUESCU, Anca TĂNASIE, Andreea CIOBANU-

Economie Europeană, Editura UNIVERITARIA, Craiova, 2009

4.Maria-Cristina ȘTEFAN - Dezvoltarea regională și locală, Editura Economică,

București, 2008

5.Gheorhe PÎRVU, Ramona GRUESCU - Economie Euopeană, Editura Universitaria,

Craiova,2010

6.Petru P. CONDREA - Dinamica forței de muncă, Editura “Gh.Asachi”, Iași, 2002

Cornelia PÂRLOG, Romeo IONESCU - Dezvoltarea regională și echilibrul structural

al economiei naționale, București, 2004

7.Dragoș JALIU -Dezvoltare regională și fonduri structurale, Editura Economica

8.Ana POPA -Teorie și Politică Monetară, Editura Economică, București,2004

9.Eva VASLOBAN-Resursele de muncă și dezvoltarea durabilă, Editura

RIPSOPRINT, Cluj Napoca, 2009

Diaconița IOAN- România și integrarea economică europeană, Editura Alma Mater,

Bacău, 2004

Corneliu DINCĂ -Regionalizarea sau dilemele guvernării regionale, Editura SITECH,

Craiova,
2005

Ioan MĂRGINEAN, Iuliana PRECUPEȚU – Calitatea vieții și dezvoltarea durabilă

Gheorhe PÎRVU- Politicile Uniunii Europene, Editura Universitaria, Craiova, 2010

http://statistici.insse.ro:8077/tempo-online/#/pages/tables/insse-table

http://www.insse.ro/cms/files/Web_IDD_BD_en/index.htm
https://portal.cor.europa.eu/subsidiarity/policyareas/Pages/EconomicandSocialCohesio
n.aspx
18
 https://ec.europa.eu/taxation_customs/facts-figures/eu-customs-union-unique-
world_en

19