Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti

Facultatea de Interpretare Muzicală

LUCRARE DE LICENŢĂ

ABSOLVENT
PROFESOR ÎNDRUMĂTOR

-BUCUREŞTI-
2013
1
 CUPRINS
I. 1 Johann Sebastian Bach............................................................................................................3

I.2 Sonata I- Siciliana, Presto........................................................................................................5

II.1 Wolfgang Amadeus Mozart………………………………………………………………....7

II.2 Concertul pentru vioara nr.5………………………………………………………………....9

III.1 George Enescu……………………………………………………………………………...14

III.2 Impromptu Concertant pentru vioara şi pian……………………………………………….15

2
 I.1 Johann Sebastian Bach

Johann Sebastian Bach ( 31 martie 1685-28 iulie 1750) a fost un compozitor german, organist,
clavecinist, violonist si violoncelist al perioadei baroce. El a imbogaţit stilurile germane preexistente
cu tehnica sa in contrapunct, armonia, adaptarea formelor şi ritmurilor din strainatate, in special din
Italia şi Franţa. Lucrarile sale sunt apreciate in toata lumea pentru profunzimea intelectuala,
virtuozitatea tehnica si frumuseţea artistica.
Nascut in oraşul Eisenach la 21 martie 1685, a fost fiul lui Johann Ambrosius Bach, directorul
filarmonici locale, şi al Mariei Elisabeta Lamerhist. Fiind al optulea copil din familie a invaţat teoria
muzicala şi sa cante la vioara de la tatal sau. Şi unchii sai erau fie muzicieni cu functii de organist al
bisericii sau muzicieni de camera ai curtii fie compozitori.
Dupa moartea parintilor sai, J.S.Bach in etate de zece ani se muta cu fratele sau mai mare Johann
Cristoph Bach, organist la biserica Sf. Mihail din Ohrdruf. Aici a studiat, interpretat şi copiat muzica
diversa de circulatie nationala.
La varsta de 14 ani a primit o bursa de studii corale la prestigioasa şcoala Sf. Mihail din
Luneburg unde timp de doi ani a fost expus diversitatii culturi muzicale europene. Cunostintele şi
relatiile insuşite in aceasta perioada il vor forma şi directiona catre etapele marcante ale carierei sale.
In ianuarie 1703 dupa absolvirea studiilor de la Sf.Mihail, Bach a fost numit muzicain al curtii in
capela ducelui Johann Enst din Weimar. Reputaţia pe care şi-a facut-o in perioada de şadere in acest
oraş i-a oferit oportunitatea sa se remarce prin recitalul de inaugurare a catedralei Sf. Bonifaciu din
Arnstadt unde s-a angajat permanent ca organist in luna august a aceluiaşi an.
Una dintre influentele importante din aceasta perioada a fost apropierea de compozitorul Dietrich
Buxtelude, al carui stil se regaseste in lucrarile timpurii ale lui J.S. Bach.
Anul 1709 îi aduce tanarului compozitor postul de organist la catedrala Sf. Blasius din
Mulhausen. Bach este considerabil mai bine platit si conditiile de lucru se imbunatatesc ceea ce îi
permite sa se însoare cu Maria Barbara Bach cu care va creşte sapte copii din care numai patru
supravietuiesc ca şi adulti.
În 1708 Bach se intoarce la Weimar ca organist pana in 1717 cand devine dirijor in corul ducal.
Aceasta perioada este prolifica pentru compozitor datorita numeroaselor sale lucrari pentru claviatura

3
şi orchestra scrise cu influente straine culturii germane prein deschiderile dramatice, ritmurile
dinamice si scheme armonice gasite in muzica italiana a lui Vivaldi, Torelli, Corelli. Aceste stiluri au
exercitat o atractie deosebita pentru J.S Bach datorita alternantei instrumentale sectiune cu sectiune in
miscare cu intreaga orchestra. În aceasta perioada compune monumentala sa lucrare „ Das
Wolhtemperierte Clavier” conţinând doua volume de preludii şi fugi in chei majore si minore.
Lucrand si in Halle a contribuit la restaurarea orgii din galeria de vest a bisericii Unser Lieben Franen
la inaugurarea careia a cantat si compus „Cristem, atzet diesen Tag”
Intre anii 1717 – 1723 in slujba printului Leopold de Anhalt-Kothen, Bach a servit ca director al
muzicii iar faptul ca patronul sau era de confesiune calvinista a influentat caracterul lucrarilor sale din
acea perioada incluzand concertele pentru orchestra, suitele pentru violoncel, sonatele si partitiile
pentru vioara. Printre lucrarile principale se numara: „Die Zeit”, „ Die Tag und Jahre Macht”.
Dupa moartea nevestei sale in anul 1720 la un an mai tarziu se recasatoreşte cu Anna Magdalena
Wilche cu care a mai avut treisprezece copii din care jumatate au ajuns muzicieni notabili.
In 1723 Bach a fost numit cantor al catedralei Sf.Tomas din Leipzig si director al muzicii in
principalele biserici ale orasului unde a lucrat doua zeci şi şapte de ani pana la moartea sa. Pana in
1750 a compus cantata”Elden Essen”, şi inca alte cinci piese de gen. Majoritatea acestor concerte sunt
inspirate din Evanghelii.
Bach isi diversifica lucrarile, de pana atunci liturgice, cand preia directoratul colegiului de
muzica. Multe dintre lucrarile sale dintre anii 1730-1740 au fost scrise pentru anslambluri din acest
colegiu. In 1733 Bach compune Kyrie si Gloria al Slujba(Mass) in B minor.Mai tarziu aceasta ultima
opera s-a extins adaugandu-i-se un Crez, Sanctus sau Angus Dei.
Cu puţin inainte de moartea sa Bach, compune o lucrare finala intitulata „Von Deiden Thorn Tret
Ich Hermit” pe care a dedicat-o ginerelui sau Johaner Altnikol.
Pe 28 iulie 1750 Bach a murit la varsta de 65 de ani datorita multitudinor problemelor de
sanatate. Lucrarile sale au constituit surse importante de inspiratie pentru muzicienii care i-au urmat,
valoarea acestora influentand cultura muzicala dincolo de tara de provenienta, capatand importanta
mondiala.

4
I.2 Sonata I în sol minor-Siciliana şi presto

Partea a treia din sonata I în sol minor, Siciliana, este un dans popular italian cu o
mişcarea moderată şi un carcter melodios şi pastoral. Acestă parte tratează materialul cu o
scriitură polifonică foarte densă, ce aminteşte de scriitura polifonică a ciaconelor şi a
pasacagliilor.
Structura părţii este bipartită. Prima secţiune formată din opt măsuri, modulează de la
tonalitatea iniţială, si bemol major, către relativa sol minor, iar cea de a doua secţiune parcurge
traseul invers. Tema din secţiunea a doua conferă un caracter mai tensionat mişcării, datorită
tonalităţii minore.
Fig. 1

Carcterul specific sicilianei provine din formulele punctate si din sin senzaţia de autakt
creată de timpii şase şi nouă. Tema nu apare complet decât în prima măsură, toate celelalte,
măsuri fiind realizate în stretto.
Fig. 2

Din punctde vedere tehnic, această parte pune probleme la alegerea tipului dee arcuş
folosit, trebuie menţinută exactitatea ritmică a frazei
Partea a patra, Presto, are o formă bipartită cu repetiţie, desfăşurată pe un singur plan
intonaţional. Este formată din doua secţiuni, în sol minor, re major. Prima secţiune este formată
din mai multe serii de secventări si polifonie latentă.

5
 Fig.3

A doua secţiune, prizintă reluarea simetrică a materialului sonor. Evoluţia catre

tonalitatea initială, sol minor, se realizează pe parcursul a 82 de măsuri. O caracteristică a acestei
secţiuni este amplificarea secvenţelor.
Fig.4

6
II.1 Wolfgang Amadeus Mozart

Wolfgang Amadeus, în italiana veche înseamnă “cel mai iubit de Dumnezeu” , s-a născut
în Salzburg în 1775 alături de sora sa mai mare, Maria Anna, sunt singurii rămşi în viaţă din cei
şapte copii ai lui Leopold Mozart si ai Annei Marii Pertl. Mozart est unul din reprezentanţii de
marcă ai clasicimului vienez. De vârsta de trei ani a manifestat o atracţie desosebită pentru
muzică şi începând cu 1762 Leopod inaugurează seria de turnee europene pe care avea să le
efectueze timp de mai mulţi ani împreună cu copiii săi, Mozart si Anna Maria.
Mozart începe să compună de mic în 1764 scrie 6 sonate pentru clavecin si vioara,
cochetează pentru prima oara cu genul simfonic. Mozart starneşte admiraţia tuturor oriunde se
ducea( este considerat “copilul minune”). Încă de mic concertează în Munchen, Frankfurt,
Bruxelles, Paris. În anul 1768, la Viena, scrie La Finta Semplice, opera bufa în trei acte şi
Bartien si Bastienne, singspiel într-un act.
Întors la Salzburg, Mozart scrie mai multe lucrări instrumentale în genul divertimento:
Casaţiunile nr1 şi 2, Serenada în re major, Missa în do minor şi Tedeum.
Prinţul arhiepiscop Hieronzmus Colloredo, avea să-l numească komcertmaester,la 15 aug.
1772; an în care au luat naştere simfoniile 15-20. În timpul excursiilor în Viena, în 1773,
Wolfgang compoune cele şaşe cvarte de coarde numite şi Cvartetele vieneze.
Odata cu Concertul nr 9 în mi benol major, s-a deschis în privinţa conţinutului afectiv şi
al relaţiilor între solist şi orchestra, era marelui concert ”modern”, asa cum îl concepem chiar şi
în zilele noastre.
Moartea mamei lui în 1778 il afectează foarte mult; părăseşte Parisul, întorcându-se la
Salzaburg şi acceptă postul de organist al curţii. În urma tensionării relaţiilor dintre el şi
Collored, Mozart demisionează, preferând să rămână la Viena ca musician independent. Aici, se
casatoreşte cu Constance Weber la 4 august 1782.
În anii 1780 Mozart leagă o prietenie remarcabilă cu J. Haydn, o prietenie „ lipsită de
orice gând ascuns şi plină de admiraţie ce o aveau unul faţă de celălalt”. În anul 1787 este
numit Compozitorul Camerei Imperiale şi regale, dar este din ce în ce mai puţin înţeles de
publicul vienez. În lunile iunie august 1788, Mozart compune ultimele trei simfonii, nr39, 40 şi

7
41, fără speranţa de a le putea asculta interpretate. În anul 1791 geniul mozartian i-a forma
Concertului pentru pian şi orchestră, Flatul Fermecat, si Recviemul( neterminat).
Moartea sa pe 5 decembrie 1791 a fost trecută sub tăcere, iar înmormântarea sa a fost una
dintre cele mai modeste, trupul său fiind aruncat la groapa comună.
Muzica lui Mozart este revolutionară prin perfecţionarea scriituri, prin bogăţia,
originalitatea şi reînoirea aproapte permanentă a inspiraţiei sale.

8
II.2 Concertul pentru vioara nr. 5

Mozart a compus majoritatea concertelor sale pentru corzi, între anii1773 şi1779, dar nu
se ştie exact dacă au fost compuse special pentru cinva sau au fost comandate. Concertul pentru
vioară numarul cinci în La major, supranimit şi “Turkish”, a fost scris în anul 1775, şi a avut
premiera în Salzburg. Concertul are structura tipică pentru concertele clasice, repede-lent-repede.

Aparatul orchestral este format din doi oboi, doi corni şi corzi. Concertul are trei părţi
Allegro aperto-Adagio-Allegro aperto, Adagio, Rondo-tempodi menueto. Indicaţia aperto din
prima parte, este o indicaţie rară în muzica instrumentală a lui Mozart, ea apărând mai ales în
partiturile de opera. Indicaţia implică o interpretare maiestoasă.

Concertul începe, cu o expunere a temelor la orchestră, această introducere cu rol de

uvertură. Introducerea este formată din siruri de desene ritmico-melodice, izvorâte din acordul
initial, la major.

9
Fig.1

Solistul nu începe cu expoziţia propriu zisă, vioara începe cu o introducere lentă, o cantilena
expresivă, plină de profunzime, care aşează încă odată tonalitatea de bază. Instrumental solist

reia apoi succesiv elementele tematice din introducere, pe care le dezvoltă printr-un dialog cu
orchestra.

Fig.2

10
 Prima parte are forma de sonată, după introducerea primei teme, interpretată in registrul
acut al viorii, urmează o tema a punţii cu funcţia de a contrasta prima temă.

Fig.3

Grupul tematic secundar, debutează cu melodie la dominant, puternic dinamizată. A doua idee
ne reamiteste prin ritmica de primul motiv, a treia tema secundară, sugerează începutul unei
ascensiuni dinamice. Concluzia expoziţiei este formată dintr-un motiv pe care l-am mai întalnit
şi în finalul expoziţiei orchestrei.

Dezvoltarea începe cu o temă melancolică in do diez minor, apoi apare un sir de game in
terţe frânte. După o scurtă punte, apare din nou tema întai. Repriza are puntea identică cu

11
expoziţia. Cadenţa paţii este formată din cellule melodice din temele principale, prelucrate prin
arpegieri, game etc.

Concluzia finală va fi realizată de acelasi motiv cadenţial a carei apariţie repetată il

transformă, într-un adevarat laitmotiv.

Fig.4

Partea a doua, Adagio, este în Mi major. Forma este de sonata si debutează la fel ca si
prima parte cu introducere consistentă la orchestra, cele doua teme sunt expuse liber.

Fig.5

Vioara reia melodia într-o dispoiziţie ritmica amabile, si pe acompaniamentul orchestrei.

Puntea debuteaza cu reluarea temei, apoi se ajunge imediat la minor prin omonimă. Tema
secundară este acompaniată de un ostinato la orchestra.

Fig.6

12
 A doua temă din grupul tematic secundar, vizează folosirea elementelor de tensiune: ritm
punctate şi conflicte ritmice prin opinerea unor valori contrastante. Dezvoltarea este mica, la
dominantă, orchestra crează un fond armonic deasupra căruia vioara intonează melodia initială.
După o primă secţiune stabil tonală a dezvoltării, intrăm intro secţiune plina de pasaje
modulatorii( la major, sol diez minor, re major, da diezminor si în final mi major. Repriza
urmează aceaşi structură a expoziţiei, apare şi o scurtă cadenţa si apoi o concluzie la orchestra.

Fig. 7

Partea a treia îmbină menuetul cu rondo-ul sonata. Constractia refrenului este una
speciala, având o anume dualitate, caldura şi gingăşia viorii, si forţa orchestrei. Între solist şi
orchestra exista un permanent dialog, care spre finalul temei se împreuneză pentru a forma o
concluzie puternică. A doua secţiune, B-ul, are un character luminous si optimist format din
cateva variaţiuni simple a unor cellule expuse in B şi apare din nou A-ul. C-ul, a treia secţiune,
are un carcter mai hotarât, cereia i se opune o contra melodie delicată. După o scurtă cadenţă se

13
reia A-ul care duce spre Trio, o parte de mijloc contrastantă. Allegroul Trio-ului nu este anunţat
si are un character contrastant. La baza aceastei mişcări stau trei secţiuni: prima un joc de replici
intre solist si orchestra, a doua, progresii coborâtoare, iar a treia printr-o cadenţă scurtă a viorii
ne readuce în tema principală. Întreg concertul se întpoarce în puntul de la care a plecat printro
sonoritate stinsă de pianissisimo.

Fig.8

Acest concert este extreme de important pentruca putem observa aici ingeniozitatea si
fantezia mozartiană complet dezvoltată.

III.1 George Enescu

14
 George Enescu s-a născut pe 19 august 1881 în Livenii Dorohoiului, este cel mai de
seamă muzician român, se impune încă de la primele lucrări în atenţia lumii muzicale din ţară şi
de peste hotare, îndeosebi in Paris, unde îşi desăvârşeşte pregătirea artistică.
Primele îndrumări muzicale le primeşte de la părinţii săi şi de la vestitul lăutar Nicole
Chioru. Între anii 1888-1893 a studiat la conservatorul din Vienă cu Joseph Hellemesberg şi
Robert Fuchs, iar între 1893 şi 1899 la Conservatorul din Paris Martin Pierre Marsick, Andre
Gedalge, Jules Massenet şi Gabriel Fure.
Violonist concertist, dirijor şi compozitor, George Enescum a cucerit publicul si critica
muzicală ca interpret si compozitor. În creaţia sa a abordat toate formele şi genurile muzicale,
reprezentând o culme a cuceririlor artei muzicale europene îmbinate cu tradiţiile muzicii
folclorice româneşti.
Printre lucrările sale se numără: Poema Română, două Rapsodii, trei Suite pentru
orchestră, trei Simfonii, o Simfonie de camera pentru 12 instrumente soliste, si un Octuorul.
Opera Oedip este, de departe creaţia sa cea mai monumentală, pe un libret de Edmond
Fleg, este străbătută de un conţinut emoţional intens şi se distinge printr-un limbaj poet evocator
şi dramatic.
A scris şi lucrări pentru formatii de cameră( cvarte, un octet, un dixtuor), lucrări pentru
pian, violoncel si vioară. Toate aceste lucrări se remarcă prin echilibrul dintre libertatea
inspiraţiei şi disciplina formei.
Enescu a avut si o cariera remarcabilă de pedagog, îndrumănd caţiva intrumentişti de
seama, Dinu Lipati şi Zehundi Menuhin. Cariera sa de interpret a fost una încununată de succese.
Ca violonist, arta sa interpretativă s-a caracterizat prin naturaleţe, sensibilitate şi varietatea
nunaţelor. Ca pianist se distinge printr-o bogată si rafinată paleta de sonorităţi orchestrale. A fost
şi unul dintre cei mai mari dirijori ai epocii sale.
George Enescu a patruns în constiinţa universală ca compozitor interpret şi dirjor, creaţia
sa va ramane în viată pentru eternitate in conştiinţa universală muzicală.

III.2 Impromptu Concertant pentru vioară şi pian

15
 Compus la Paris în anul 1903, Imporomptu concertant pentru pian şi vioară în sol bemol
major, face parte din lucrările fără număr de opus. Manuscrisul se afla în colecţia particulară a
domnului Romeo Draghici.

Forma piesei este tripartită, A-B-A. Secţiunea A-ului, în sol bemol major, este alcătuită
din nouă perioade, cu fraze de patru respectiv 5 masuri fiecare. Atmosfera de agitaţie şi
frământare , plină elen cu care debutează vioara după un arpegiu descendent al pianului, este
obţinută printr-o tehnică a frazării în cadrul mişcării de arcuş. Notaţiile de expresie avec elan şi
mouvemente sunt completate de scriitura melodică ce obliga interpretul la folosirea unei viteze
mai mari a mişcării arcuşului pe coardă având un rezultat sonor de continua melodicitate. În
prima secţiune a lucrării ideea tematică este expusă concentrat la pian, iar vioara o dezvoltă.

A doua secţiune a lucrării, este construită ca o temă cu variaţiuni. Tema este de patru
măsuri în mi bemol major. Această temă are o alură de dans medieval francez. Pianul însoţeşte la
unison vioară amplificănd sonoritatea dându-i un caracter grav.

Reapariţia secţiunii A-ului, este recurentă. Mai întâi este adusă tema a doua în tonalitatea
sal bemol major, si abia apoi tema I oglindită prin sextoleţii de la pian, si prin notele repetate la
vioară. Finalul lucrării este circular, reapare arpegiul de la început, doar că de această dată este
ascendent fixand tonalitate de sol bemol major.

VI.1 Johannes Brahms

16
 Johannes Brahms a fost un compozitor romantic de origine germană, născut la Hambrug
pe data de 7 mai 1833. Tatăl său a fost cel care i-a dat primele lecţii de muzică.Brahms s-a
remarcat ca pianist la vârsta de 7 ani şi ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei
dând lecţii de pian şi interpretând prin restaurante şi teatre. Pentru o perioadă, a studiat şi
violoncelul, însă progresul său a fost întrerupt de către profesorul său. La vârsta de 13 ani, sub
îndrumarea lui Eduard Marxen începe studiul teoriei şi compozitiei; primele aspecte practice ca
şi compozitor le exersează prin mica orchestră a tatălui său, în această perioadă descoperă
cântecele ţigănşti din zona Ungariei.
Se stabilește în Viena unde se dedică total asupra compoziției. Scrie lucrări precum
“Concertul nr.1 in Re minor pentru pian şi orchestra”, cele două “Serenade” pentru orchestra, şi
primul “Cvartet pentru pian şi coarde”. Brahms a fost un compozitor prolific reuşind să abordeze
majoritatea genurilor muzicale exceptând opera-
În 1863 este ales director la “Wiener Singakademie” iar in 1872 devine dirijor al
orchestrei cu acelaşi nume, însă responsabilităţile postului intrau în conflict cu dorinţele sale de
compozitor, şi îsi dă demisia din funcţie in 1873. Brahms a compus un număr de opere
importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru
vioară, un dublu concert pentru vioară şi violoncel şi ampla lucrare corală “Un recviem german”
(“Ein deutsches Requiem”- prina audiţie-1869). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un
recviem tradițional, liturgic (“Missa pro defunctis”), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a
ales din Biblia lui Luther. Atât “Requiemul german” cât şi “Variaţiunile pe tema coralului Sf.
Anton” ( prima audiţie- 1873), i-au dus recunoaştere international şi siguranţă financiară. Brahms
este considerat printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparținându-i un număr de aproape
200. A compus şi un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puţin timp înainte de moartea sa,
care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul standard al orgii.
Brahms a compus lucrări pentru pian și voce însumând 144 melodii folclorice germane,
iar multe dintre liedurile sale reflectă teme folclorice sau descriu scene din viața rurală.
“Dansurile ungare” se aflau printre cele mai profitabile compoziții ale sale şi variantele
orchestrate rămân arhicunoscute până în zilele noastre.

17
 La reşedinţa sa de vara din Bad Ischl, scrie un număr important de opusuri camerale,
printer care “Sonatele pentru vioară şi pian”, “Sonatele pentru violoncel şi pian”, “Cvintetul cu
clarinet”.
Abordarea principiilor clasice şi traslaţia acestora în epoca romantică, printr-o anumită
sobrietate de tip german combinată cu jovialitatea austriacă, caracterizează stilul compozitorului.
Deşi Brahms este adesea categorisit drept cel mai „clasic” compozitor romantic, această etichetă
nu se reflectă în lucrările sale. Dacă analizăm atent opera lui Brahms, observăm că este complet
romantic în stil, răvăşind forma liniilor de compoziție aidoma oricărui alt compozitor din acele
timpuri. Ca particularităţi stilistice, amintim predilecţia compozitorului pentru ritmurile
hemiolice, utilizarea excesivă a temelor în care se regăseşte intervalul de terţă sau răsturnarea
acestuia (sexta).
În 1890, la vârsta de 57 de ani, Brahms decide să renunţe la compoziţie. S-a dovedit mai
târziu, însă, că nu şi-a putut respecta decizia şi în anii premergători morţii sale a scris un număr
de capodopere recunoscute, inclusiv cele două “Sonate” pentru clarinet Op. 120 (1894) şi cele
“Patru Melodii Serioase” (Vier ernste Gesänge) Op. 121 (1896).
În timpul finalizării melodiilor din cadrul Op. 121, Brahms dezvoltă cancer la ficat sau
pancreas (sursele fiind incerte). Condiția sa se înrăutățește treptat și la 3 aprilie 1897 moare. Este
înmormântat în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena, la fel ca şi Ludwig van Beethoven
şi Franz Schubert.

VI. 2 Concertul în Re major pentru vioară

18
 Johannes Brahms scrie unicul său concert pentru vioară, datorită admiraţiei pe care o
avea pentru violonistul Joseph Joachim. După îndelungi consultări cu prietenul său, căruia i-a şi
dedicat concertul, Brahms scrie concertul în anul 1878. Prima aduţie a concertului a avut loc la 1
ianuarie 1879, la Gewandhouse din Leipzig, solist a fost Joseph Joachim iar dirijorul,
compozitorul însuşi.

Concertul a avut iniţal patru parţi, ulterior Brahms alegând sa rămână la forma clasică în
trei miscări( Allegro non troppo, Adagio şi Allegro giocoso,ma non troppo vivace).

Partea întâi, Allegro non troppo, are formă de sonată. Începe cu o amplă introducere
orchestrală, caretrece în revistă temele întregii parţi. Solistul îşi face apariţia printr-un pasaj de
virtuazitate, imbinănd diversele tehnicia viorii(bariolaje, spicato etc) pentru a da un carcter
strălucitor cu usor carcteer improvizatoric. Prima tema apare de patru ori, în cadrul primei părţi,
si putem observa ca toate ideile muzicale ce formează grupul tematic principal, se înrudesc. În
expoziţie, solistul prezintă tema acompaniat de viole.

Grupul tematic secundar este format din două idei melodice. Prima idee melodică este
prededată de un motic cantabil in optimi ce aminteşte de acompaniamentul violelor din tema
întâi. Exsta un puternic contrast între prima tema si grupul secundar, cu un caracter pronunţat
dramatic.

Dezvoltarea primei părţi este construită din alaturarea carcterelor contrastante a celor
doua teme. Intreaga dezvoltare fiind formată din confrutări între motivele lirice ale primei teme,
cu dramatismul din grupul secundar.

Repriza dubutează în nuanta de forissisimp, cu expunerea temei la orchestră. Vioara nu

expune întreaga temă ci doar fragmente din a doua frază a temei întai. Apoi solistul continua cu
enunţarea grupului secundar tematic. Cadenţa este plasată intre repriză şi coda. Cadenţa este

19
formată din elemente tehnice subordonate materialului tematic. După cadenţa solistică urmează
coda, în care este expus pentru ultima oara materialul primei teme.

Partea a doua, Adagio, are forma de lied tripartit compus, cu un pricipiu variaţional.
Aceasta parte este stras legată de partea întâi, avand similitudini cu grupul tematic principal al
primei parţi.

Prima temă are un carcter melancolic, ea debutează cu o expunere la oboi, apoi tema este
preluată de vioră, şi capată un carcter nostalgic, confesiv. A doua temă, în fa diez minor,
dubutează în forte, fiind unul din punctele culminante ale acestei parţi. Spre finalul secţiunii,
compozitorul, aduce vioara in registrul supra-acut impunându-se ca sonoritate peste orchestra ce
se retrage cu un diminuendo. Apariţia din noua a temei întai, aduce solistul în rol de
acompaniator pentru tema enunţată de oboi. Prin secvenţare Brahms reuşeste să aduca lucrarea la
un punt de maxima intensitate, ce apoi se retrage şi revine la atmosfera calma a temei întâi.

Partea a treia, Allegro grazionso non troppo vivace, are o formă mai speciala de rondo.
Compozitorul a optat pentru aceasta miscare forma A-B-A-C-B-A+coda. Mişcarea începe cu
tema A-ului expusă la vioară, este o temă energică plină de viaţă. Apoi tema este preluată de
orchestră. Solistul reia tema dar de această dată într-o nunată de piano şi în tonalitatea mi minor.
Pasajul de tranziţie catre noua secţiune, este unul dificil din punct de vedere tehnic, violonistul
fiind nevoit sa îşi etaleze calităţile tehnice. De remarcat este faptul ca seţiunea A-ului, apare de
trei ori, la vioară, la suflatori, în minor şi apoi la la orchestră. Fiecare prezentare a refrenului
fiind diferită. Partea a treia se încheie încheie printr-o calmare a întregului discurs melodic prin
valori de note din ce în ce mai mari.

Din punt de vedere interpretativ, Concertul de vioară şi orchestră op. 77, constitue o
realizare de excepţie în creaţia universală muzicală. Pentru un solist acest concert reprezintă o
piatra de încercare, el fiind nevoit sa posede o tehnică impecabilă pentru a realiza acest concert.
Vibrato-ul trebuie să aibă o multiidunie de culori pentru a putea deferenţia schimbarile de
atmosferă, trebuie o bună tehnică a mainii drepte, pentru a putea susţine pasajele de detache,
martelato si spiccato, atacurile arcuşului trebuie sa fie diferite fiind momente cand este nevoie de
atac de pe coardă şi momente în care trebuie realizat din aer. Întreg concertul este o expunere

20
extradordinara de melodica plină de farmec şi pasiune şi de asemenea de tehnica instrumentală
extraodinară.

21
Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven s-a născut în anul 1770 la Bonn, Germania. La vârsta de
doisprezece ani deja ştia să cânte şa cânte la clavecin, vioară, violă şi orga.
Într-o întâlnire cu Mozart la Viena, acesta îi prevede o carieră muzicală stralucită. În anul
1792, Beethoven hotărăşte să se stabilească în Viena, aici înce studiul muzicii cu Haydn şi apoi
cu Shenck.
Se impune repede în viaţa muzicală vieneză şi nu numai, fiind primit cu căldură în
saloanele aristocraţilor Lobkowitz, Razumowsky s.a. La Praga şi la Berlin obţine mari succese
ca pianist şi compozitor.
Într-un moment de depresie, în anul 1802, scrie „Testamentul de la Heigenstadt” care ne
dezvăluie tragedia cumplită prin care incepea să treaca compozitorul, încep să apară primele
semne ale surzeniei. În ciuda greutăţilor prin care trece compozitorul, îşi găseşte energia sa
continue să compună lucrări de o valoare inestimabilă. Beethoven compune în toate stilurile
muzicale: muzica simfonică, vocal simfonică, operă, muzică de cameră, lied, miniaturi
instrumentale, concerte.
Creaţia beethoveniană se poate împărţi în trei etape. Prima etapa începe de la primele
opusuri până în 1802. Printre opusurile reprezentative ale acestei perioade amintim de primele
două simfonii, primele trei concerte pentru pian( op. 15, 19, 37), cvartetul de coarde op. 18,
sonatele pentru pian până la op. 26, sonatele pentru vioară şi pain op. 12, op. 23, op. 24.
În a doua perioadă de creaţie putem observa o maturizare a conţinutului muzical. Putem
observa o tendintă de anticipare a programtismului. Lucrări ca Pastorala, Les Adieux, Simfoniile
3-8, ultimele doua concerte pentru pian, fantezia pentru pian cor si orchestră, concertul pentru
vioară op.61, triplul concert pentru pian, opera „Fidelio” uverturile Coriolan, Egmont, sunt
reprezentative pentru această perioadă.
Apogeul componistic în care putem observa o complexitate neobişnuită, cu o deschidere
spre noua epoca a romantismului o putem observa în ultima perioada a vieţii. Latura subiectivă

22
este accentuată fapt vizibil în extensia formelor muzicale, în contrapunctul dens şi complexitatea
armonică. Această perioadă cuprinde lucrări ca: simfonia a IX, ultimele şase cvartet de coarde,
sonatele pentru pian şi violoncel op. 102, Missa Solemnis op. 123.
Gândirea componistică a lui Beethoven, şi expresia muzicală a tematici marchează
apogeul clasicismului şi pe cel al romantismului în devenire.

23
Cvartetul nr.4 op. 18

Cvartetul de corzi nr. 4 a fost scris scris între ani 1799-1800, şi a fost inclus în opusul nr.
18. Ultima lucrare din acest opus, cvartetul numarul patru este în do minor şi are patru părţi.
Prima parte Allegro ma non tanto, are o forma clasică de sonată. Tonalitatea folosită nu
este întamplâtoare, do minor, fiind contextul cel mai bun în care compozitorul a putut exprima
emoşiile puternice, nelinistea şi chiar şi drama din sufletul sau.
Prima temă este expusă la vioara I iar celelalte instrumente au rol de acompaniament.
Este o tema plină de patos, dar structura îşi păstrează prestanţa clasică fara cădea în patetism.

Puntea începe din măsura 13, ea are propria tema extrasă şi dezvoltată din tema I.

24
 A doua tema este expusă intial la vioara II aceasta tema aminteste de motivul temei I.
Însa apariţia viorii I aduce o temă noua în contrast cu tema II astfel păstrându-se rigoarea formei
clasice.

25
A doua tema din grupul tematic secundar ce completeaza discursul melodic, treptat urmatoarele
motive din grupul secundar, deşii ca material sunt noi, se apropie de sentimentul transmis de
tema I

Dezvoltarea începe periplul armonic folosind motive din ambele teme dezvoltate variat.

Repriza respecta întru totul forma sonatei clasice si reexpune intreaga expoziţie exact la fel.

26
Concluzia mişcării aduce în discutie din nou motivul temei I, însă de această dată este folosită cu
rol conclusiv.

A doua parte a cvartetului, Andante Scherzzo quasi allegretto, ne uimeşte prin faptul că atipic
contemporanilor nu este o lucrare lentă. Defapt în acest cvartet nu există nici o parte lene, pe
langa asta, avem si scherzzo si menuet în aceşi lucrare. Tehnica principal folosită în această
mişcare este fugato, creendu-se sentimentul de canon.

27
Menuetto Allegreto, partea a treia, aduce în discuţie un fapt interesant datorita indicatiilor de
tempo. Tempo-ul principal este Allegreto, dar cand trebuie sa se reia menuettul compozitorul
notează sa fie cantata Allegro, acest lucru este atipic.
Forma este simpla de menuet cu dubla expunere si trio.

28
Ultima mişcare a lucrarii Allegretto, are on formă de rondo. Refrenul este expus din la vioara I,
si este format dintr-o frază de opt măsuri. Cuplutul apare de şaşe ori.

29
Aram Ilici Haciaturian

Aram Ilici Haciaturian, s-a născut în 1903 pe 6 iunie în Giorgia. El a fost un compozitor
şi dirijor armean. A început studiul la vârsta de 10 ani, este un autodidact, învaţând singur să
cante la instrumentele de suflat. La vârsta de 15 ani după ce a fost petru prima oara la teatru, se
hotărăşte să devină muzician. La 19 ani susţine examenul de admitere la colegiu muzical din
Moscova, aici studiază violoncelul pianul şi compoziţia. Prima sa lucrare, cu adevarat de
remarcat este lucrare sa de diploma de absolvenţă, Simfonia I.
Printre primele sale creații se numără: baletul „Fericirea”, „Concertul pentru pian”.
„Concertul pentru vioară”, muzica la drama „Bal mascat”. În anii de război compune un șir de
cântece patriotice, marșuri pentru orchestra de fanfare, baletul „Gayaneh”(cu premiera în 1942).
Tot atunci compune „Simfonia nr. 2” numită și „Simfonia cu clopot”, în care sunt redate
suferințele oamenilor în anii de război. În anii ’50–’60 începe cariera de dirijor, apoi de profesor
la Conservatorul din Moscova. Concertează în țară și peste hotare. În 1954, înființează baletul
„Spartacus” (cu premiera în 1956 la Leningrad). În 1960 compune 4 suite orchestrale în care sunt
incluse numerele din balet. În anii ’60–’70 compune 3 sonate, și 3 concerte-rapsodii: unul pentru
vioară și orchestră, altul pentru violoncel și orchestră, și celălalt pentru pian și orchestră.
Opera sa este caracteriyata de o bogăţie melodica si de un pitoresc al armoniei precum si de
succesinea dinamica si extrem de sugestiva a imaginiilor.

30
Trio nr 1 pentru clarinet vioara si pian

Prima parte a trio-ului de Haciaturian în sol minor, Andante con dolore, este o formă
liberă ce are ca principal variaţiune, dar nu putem spune ca este o tema cu variaţiuni. Trio-ul
începe cu o progresie armonica la pian ca introducere. Tema este prezentată de catre clarinet iar
vioara vine o contra melodie extrem de „unduitoare”. Motivul tematic este prezentat de mai
multe ori în cadrul primei părţi la clarinet si de două ori la vioară. Deşii acompaniamentul şi
cadenţele finale sunt schimbate de fiecare data, motivul generator ramane mereu acelasi pe tot
parcursul mişcării. Liniile serpuitoare ale melodiei sunt grabite in masura 26 unde gasim un
pasaj quasi cadenza, unde mersul acordic al viorii este acompaniat de catre unu mers ascendent
din ce in ce mai accelerat al clarinetului.Muzica se calmeaza inapoi revenind tema, dar de
această data la viora. Reapare pentru o ultima oara tema la clarinet apoi totul avântul creat de
clarinet se linisteste la finalul mişcării.
Şi partea a doua este construita pe acelaşi princiu variţonal ca si prima parte. După o
introducere în allegro, este expusa tema mişcării, în allgreto. Tema are mari influente folclorice,
iar pulsaţia ritmica a pianului sporeşte savoarea folclorica. Tema este prezentata cand la clarinet
cand la vioară cand la pian, mereu un pic modificata dar esenta motivica rămânând mereu
aceiaşi. Schimbările de dinamică din această parte au rolul de a menţine interesl ascultătorului
precum si de a da ovarietatea discursului muzical, astfel combate riscul de a intra in monotonia
expunerii aceluiasi material.
Ultima parte a lucrării, Moderato, debutează cu un solo al clarinetului extrem de
melancolic, tema este preluată apoi de catre pian si dezvoltată până în punctul in care tema este
prezentata impreuna din nou de catre clarinet si vioara, completându-se între ele. După o ultima
expunere a temei de catre vioara in duble, pianul intră într-o tranziţie către o alta secţiune. A
doua secţiune a lucrării începe cu expunerea temei secundare la pian, apoi treptat tema este
trecuta si dizvoltată si la celelalte instrumente. Surpriza apare la apariţia unei a treia secţiune cu
notaţia dinamica de presto, această secţiune schimba cu totul discursul melodic, aducând o
prospetine si vigurozitate în expunerea melodica boema si calma, de până acum trecerea se face
apoi trepta înapoi catre moderato, si intreaga lucrare se termină intr-un ton de melancolie si
împlinire rustică.

31
32