TITLUL III PARTIDELE POLITICE

Capitolul I. Apariția partidelor politice

Teoria dreptului constituțional clasic abordează regimurile politice ca reprezentând modalități de

exercitare a puterii într-un cadru constituțional. Aceasta a determinat dezvoltarea științei dreptului
constituțional pe coordonatele putere-politică – instituții politice – realizarea acțiunii politice, accentul
fiind deci pe problemele de ordin tehnic și mai puțin de ordin politic (puterile statului, acțiunea lor
reciprocă, rolul și funcțiile organelor statului astfel cum acestea sunt stabilite în Constituții ).

S-a constatat însă că practica politică a determinat o reconsiderare a acestei teorii clasice având
în centru binomul regim politic - structură constituțională. Se consideră astfel că ”un regim politic nu
provine exclusiv din regulile constituționale, ci el rezultă din combinarea sistemului constituțional cu
sistemul de partide. Inovație esențială și profundă; căci, tot așa precum instituțiile, sistemele de partide
modelează viața politică.”

Deși rădăcini istorice ale organizării în partide politice au fost identificate încă din antichitate
, se consideră că partidele politice moderne au apărut la jumătatea secolului al XIX-lea, în paralel cu
apariția sistemelor electorale și dezvoltarea parlamentelor moderne. Acestea au cunoscut o importanță
evoluție, consecință firească a dezvoltării democrației. Este vorba, în esență, despre dezvoltarea
parlamentarismului, ca proces de reprezentare a cetățenilor în viața publică, respectiv a extinderii
prerogativelor parlamentare în detrimentul celor ale monarhului, afirmarea și consolidarea dreptului de vot.
Având o bază socială din ce în ce mai largă, programe, platforme, adică un program de dezvoltare
economico-socială și de asigurare a stabilității politice, o strategie de apărare a valorilor programatice,
partidele și-au asumat prerogative de conducere, devenind partide de guvernământ. Istoric, Anglia este
reținută ca fiind prima țară în care partidele politice au fost legate de ideea de democrație, acestea având
statutul de persoane de drept public.

1
 Capitolul II Conceptul de partid politic

Secțiunea 1. Trăsături definitorii

Stabilirea conceptului de partid politic presupune o clară delimitare de alte grupări politice existente
sau cunoscute de-a lungul evoluției statelor.

Reținem ca trăsături definitorii ale partidelor politice următoarele :

a) Partidul politic este o asociație

Partidul politic se constituie prin exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere. Nu se

confundă asociațiile rezultate ca urmare a exercitării dreptului de asociere, în această categorie intrând
asociațiile culturale, politice, religioadse, cu cele create pe temeiuri contractuale, în exercitarea libertății
comerțului.

b) Partidele politice sunt rezultatul unei asocieri libere a cetățenilor

Prin libera lor voință, cetățenii devin membrii ai partidului politic, ceea ce le conferă anumite
drepturi și obligații, conferindu-le un statut distinct față de simplii simpatizanți, de exemplu.

Exercitarea dreptului de asociere este subsumată unor limite constituționale și legale, referitoare la
scopul și activitatea partidelor politice, în considerarea realizării și ocrotirii valorilor fundamentale ale
societății.

c) Asocierea în partide politice este un drept al cetățenilor

Astfel, având în vedere scopul asocierii în partide politice și rolul pe care acestea îl au în viața
politică a unui stat, se impune calitatea de cetățean pentru a fi membru a unui partid politic.

d) De esența definirii partidului politic este scopul (scopurile) acestuia

Scopurile partidelor politice le oferă acestora statutul distinct în raport de alte forme de asociere.
Au fost identificate, între acestea: promovarea, prin eforturile comune ale membrilor, a interesului național
pe baza unui principiu particular asupra căruia ei sunt de acord: să procure liderilor lor și militanților activi
posibilitatea de a accede la putere, de a urmări scopuri obiective, de a obține avantaje personale sau de a le
realiza pe amândouă; realizarea unui program politic; urmărirea realizării unei filosofii sau ideologii, cu

2
finalitatea cuceririi și a exercițiului puterii, contribuția la exprimarea sufragiului, propunând programe și
prezentând candidați în alegeri.

Partidele politice exprimă de fapt voința politică a cetățenilor. Astfel, fundamentându-și scopurile
pe o anume ideologie. Concepție, partidele încearcă să atragă cetățenii să îmbrățișeze această ideologie și
principiile ei, concretizate într-o anume platformă, și să îi determine astfel să o susțină, să sprijine aplicarea
ei care se poate realiza în măsura în care partidul este semnificativ în structurile de guvernare. Pentru
aceasta, partidele trebuie să ăși asigure o bază electorală substanțială, pentru ca, prin propulsarea membrilor
în structurile instituționale ale puterii, să își poată realiza programele și să își instituționalizeze platformele,
impunându-și voința ca voință obligatorie pentru societate.

S-a arătat că s-ar putea obiecta că nu toate partidele politice luptă pentru cucerirea puterii în stat .
Unele, cum ar fi partidele minorităților naționale, pornesc de la bun început prin asumarea faptului că pot
avea doar votul cetățenilor care alcătuiesc minoritatea respectivă. În realitatea însă, și acestea urmăresc să
aibă reprezentanți în Parlament și în puterea executivă, scopurile oricărui partide politic fiind în mod
esențial pragmatice. ”asociațiile care rămân în sfera ideologiei, care nu participă la alegeri parlamentare
sau locale, nu sunt partide politice ci asociații cu scopuri sociale, culturale, artistice, științifice sau
profesionale”.

Așadar, orice partid politic are, în cele din urmă, vocația și aptitudinea guvernării. Scopul partidelor
politice este eminamente politic; el exprimă ideologii, concepții, interese, dar care se vor aplica la scară
națională, fiind nevoie așadar de cucerirea puterii de stat.

e) Activitatea partidelor politice este reglementată prin lege

Activitatea partidelor politice este reglementată la nivel constituțional și legal, iar încălcarea acestor
norme poate determina constatarea lor ca fiind neconstituționale sau nelegale, după caz. Astfel, în orice
stat există valori politice, morale și juridice fundamentale, iar partidul care prin scopurile și activitatea sa
își propune încălcarea lor este apreciat ca fiind nelegal.

Secțiunea 2 Definiții ale partidelor politice

Pornind de la caracterizări care, sintetizând cele arătate mai sus, identifică drept trăsături ale
partidelor politice: ”o organizație durabilă, altfel spus o organizație a cărei speranță de viață politică să fie
superioară celei a conducătorilor săi; organizare locală bine stabilită și aparent durabilă, întreținând
raporturi regulate și variate cu eșalonul național, voința deliberată a conducătorilor naționali și locali ai

3
organizației de a lua și exercita puterea singură sau împreună cu alții și nu numai de a influența puterea;
preocuparea, în fine, de a căuta un sprijin popular în alegeri sau în altă împrejurare”, unii autori definesc
partidele politice ca fiind ”asociații libere ale cetățenilor prin care se urmărește, pe baza unei platforme
(program), definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, asociații care au, și îşi afirmă clar și
deschis, vocația și aptitudinea guvernării”.

Sau, într-o altă definiție, partidul politic reprezintă ”o grupare sau asociație permanentă de indivizi,
uniți în mod liber între ei prin afinități ideologice și convingeri politice comune, creată la nivel teritorial
pe baza unor principii stricte de organizare și disciplină, al cărui scop, înscris într-un program sau statut,
constă în promovarea și înfăptuirea în competiție electorală și parlamentară cu alte partide, a unei anumite
doctrine sau concepții politice privind dezvoltarea și conducerea unei societăți date” .

Capitolul III. Funcții ale partidelor politice

Funcțiile partidelor politice sunt înscrise de regulă, în constituțiile statelor. În docrină, au fost
reținute ca fiind principalele funcții ale partidelor politice:

1. Funcția de elaborare de doctrine, ideologii si programe politice care se manifesta prin:

- redactarea de platforme, programe sau a unui discurs politic coerent și sistematizat;

- propaganda politica;

- acțiune politică nemijlocită, concretă.

2. Funcția de exercitare a puterii politice care urmărește:

- buna desfăşurare a activității tuturor instituțiilor și cetățenilor;

- stabilirea regulilor de conduită dintre întreprinderi și oameni;

- siguranța și stabilitatea națională;

-cooperarea cu alte state.

3. Funcția de control și de critică asupra autorității executive și legislative;

4
 -- această funcție revine de obicei opoziţiei, care are tentative de a bloca sau de a revizui anumite
inițiative legislative prin: interpelări și discuții cu partidele aflate la putere, prin conducerea spre soluții de
compromis sau prin temporizare.

Capitolul IV. Clasificări ale partidelor politice

1. În funcție de căile folosite pentru realizarea marilor probleme:

a) Partide de stânga – principii:

- accentul cade pe dezvoltarea societății în ansamblu, dezvoltarea individuală decurgând din

aceasta;

- trebuie susținută dezvoltarea tuturor claselor sociale, pentru a nu exista discrepanțe de nivel de
trai;

- rolul statului în societate este esențial, acesta este factor de echilibru atât în plan economic, cât
și social;

- trebuie încurajați investorii mici și mijlocii, deoarece formarea unei clase de mijloc prosperă și
stabilă duce la creșterea economică;

- conlucrarea pe plan internațional;

- pătrunderea maselor în politică.

b) Partidele de dreapta – principii:

- individul primează în fața societății, deci trebuie încurajate interesele individuale deoarece numai
în acest fel se poate realiza interesul general, cu cât individul face mai mult bine, cu atât societatea are de
câștigat;

- încurajarea liberei inițiative , dezvoltarea unui mediu concurențial și a unei economii de piață;

- neintervenția prin mijloace administrative în dezvoltarea economică, aceasta realizându-se pe

baza inițiativei private.

5
 În prezent se remarcă o amestecare a ideilor și concentrare a lor către centru ideologic, multe
idei aparând deopotrivă în programele partidelor politice, fie ca sunt de dreapta sau de stânga .

Distingem:

Partide naţionaliste: aceste partide promovează o ideologie naţionalistă, deseori împletită şi cu

una de sorginte populară destul de confuză şi cu o atitudine rasistă.

Partide conservatoare: au ca obiectiv prezervarea stării de fapt; din acest motiv, au o atitudine
sceptică cu privire la inovaţii şi schimbări, subliniind totuşi faptul că principiile tradiţionale nu pot fi
realizate fără anumite măsuri considerabile şi de durată.

Partide liberale: apără libertatea şi drepturile individului, punând accent pe stabilitatea statului
de drept; resping ideea de comunizare a mijloacelor de producţie.

Partidele social-democrate: au ca obiectiv suprem dreptatea socială, tinzând spre o ordine

politică bazată pe egalitatea tuturor oamenilor. La extrema stângă se află partidele comuniste iar la extrema
dreaptă cele fasciste.

2. În funcție de compoziția partidelor:

Partide de cadre: Acestea unesc notabilitățile, cetăţeni mai de vază, elitele. Sunt descentralizate
și slab organizate.

Partide de mase: au un număr relativ crescut de membri, au o organizare internă mai rigidă
decât a partidelor de cadre .

3. După funcţia ocupată în sistemul politic:

Partid de guvernământ; partidul care a ieşit câştigător ân urma alegerilor, constituind guvernul
până la următoarele alegeri; pot exista mai multe partide de guvernământ în acelaşi timp, care alcătuiesc
guvernul împreună, într-o coaliţie.

Partide de opoziţie: partidul care a pierdut alegerile, constituind astfel opoziţia parlamentară;
pot exista mai multe partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a creşte în preferinţele alegătorilor, oferind
o alternativă în vederea următoarelor alegeri.

6
 Capitolul V. Clasificări ale sistemelor de partide

Pornind de la întrebarea dacă într-o societate politică există sau nu o veritabilă concurență
politică, sistemele de partide se clasifică în :

a) sisteme competitive, când vorbim despre o concurență politică reală, adică alegeri libere,
întemeiate pe pluralism politic, egalitate de șansă între actori politici, respectarea drepturilor și a libertăților
fundamentale, în special liberrarea de exprimare.

b) sisteme necompetitive, în cadrul cărora îndeplinirea cerințelor de mai sus apare ca o fațadă
instituțională, fie – în statele totalitare – se proclamă partidul unic, ceea ce exclude ideea de alegeri libere.

În cadrul primei categorii, identificăm:

a) sisteme multipartide

Aceasta reprezintă subcategoria cea mai importantă numeric; ca și corelație cu sistemele

elșectorale, s-a exprimat ideea potrivit căreia reprezentarea proporțională conduce la multipartidism, iar
scrutinul majoritar într-n tur conduce la bipartidism, teză contrazisă de unele statistici.

Cât privește efectele, sistemele multipartide conduc de regulă la guverne instabile. De asemenea,
pentru a face posibilă realizarea unor coaliții de guvernare, acestea se îndepărtează într-o oarecare măsură
de la programul lor de guvernare. Realizarea unor coaliții guvernamentale în cadrul acestor sisteme este
de regulă mai dificilă.

b) sisteme bipartide, caracterizate prin existența a două formațiuni principale

Acest sistem este caracteristic parlamentelor de tip britanic- Marea Britanie, Australia, Noua
Zeelandă

Avantajul acestui sistem îl constituie realizarea unei solide majorități guvernamentale și deci a unui
executiv stabil, cu consecința unei politici unitare pe un termen rezonabil . Pentru a compensa eventualele
consecințe negative, respectiv un dictat al partidului majoritar aflat la putere, în astfel de sisteme s-a
procedat la ”oficializarea„ opoyiției, respectiv asocierea acesteia la luarea deciziilor majore.

Există și o formă de bipartidism ”imperfect”, în care niciunul dintre cele două partide în competiție
nu întrunesc fiecare majoritatea, fiind necesară pentru realizarea unei coaliții, a unui al treile partid, care
deși redus ca reprezentare este esențial pentru crearea majorității.

c) sisteme cu partid dominant

7
 Aceasta presupune ca, pe un fond de luptă politică între mai multe partide, unul dintre ele se
detașează mai pregnant.

O astfel de situație apare în contextul unei competiții libere pentru putere și a fărâmițării restului
scenei politice în partide mai mici care ar putea, unite, să contracareze influența partidului dominant .

Există, cum arătam, și sistemul partidului unic – care se caracterizează prin existența unui singur
partid care este constituit și funcționează legal ca partid de guvernământ .

Motivul lipsei altui partid poate fi: interzicerea expresă prin constituție a înființării altor partide
sau enumerarea limitativă a condițiilor în care se poate realiza dreptul de asociere; suspendarea sau
scoaterea în afara legii a partidelor; unificarea mai multor partide într-un singur partid.

Partidul unic este partidul de guvernământ, calitate în care stabilește strategia generală de conducere
statală, determină modul de constituire, organizare și funcționare al organismelor prin care se exercită
puterea.

Capitolul VI . Partidele politice în România

Secțiunea 1 Norme constituționale de referință

Articolul 1 din Constituţie consacră pluralismul politic ca „valoare supremă” a statului român,
element de referinţă care determină acţiunea autorităţilor publice în ceea ce priveşte asigurarea realizării
funcţiilor statului şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. În considerarea
acestei calificări, art.152 din Constituţie înscrie dispoziţiile Legii fundamentale privitoare la pluralismul
politic pe lista celor care nu pot forma obiectul revizuirii, limitând sub acest aspect acţiunea puterii
constituante derivate.

Reglementarea pluralismului politic între valorile enumerate în primul articol din Titlul I al
Constituţiei, cu referire directă la „spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor
Revoluţiei din decembrie 1989” este întărită de includerea, în acelaşi titlu dedicat principiilor generale, a
unui articol cu rol explicativ. Astfel, potrivit art.8 – Pluralismul şi partidele politice „(1)Pluralismul în
societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. (2) Partidele politice se
constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi
principiile democraţiei.”

8
 Constituţia mai stabileşte că activitatea partidelor politice se desfăşoară în condiţiile stabilite
prin lege organică. Potrivit art.73 alin.(3) lit.b) din Legea fundamentală, „prin lege organică se
reglementează: [...] b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice”, cu respectarea cadrului
constituţional prevăzut de art.40 - Dreptul de asociere.

Acest din urmă text al Legii fundamentale reglementează dreptul cetăţenilor de a se asocia liber
în partide politice şi limitele acestui drept, atât în ceea ce priveşte scopul şi activitatea partidelor politice
(statuând că sunt neconstituţionale acele partide care, „prin scopurile ori prin activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a
independenţei României”), cât şi membrii acestora („nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică.”)

Caracterizarea ca neconstituţionale a partidelor politice a căror activitate sau scopuri nu se

încadrează în limitele expres prevăzute în Constituţiei a determinat consacrarea unei atribuţii distincte a
Curţii Constituţionale în această materie. Astfel, potrivit art.146 lit.k) din Legea fundamentală, Curtea
Constituţională „hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unu partid politic.”

Examinarea dispoziţiilor constituţionale menţionate relevă importanţa pe care legiuitorul

constituant a acordat-o reglementării în detaliu a principiilor care guvernează activitatea partidelor politice
- fără îndoială justificată având în vedere contextul adoptării Constituţiei din 1991, precum şi faptul că
pluralismul politic reprezintă fundamentul unui regim democratic , de neconceput fără existenţa unei
competiţii reale şi corecte pentru putere a mai multor partide politice. Pe de altă parte, textele citate relevă
preocuparea pentru asigurarea cadrului legislativ necesar pentru ca această activitate să fie un vector al
democraţiei, iar nu un „cal troian” pentru edificiul statului de drept. Altfel spus, legiuitorul constituant
român a stabilit, la nivel de principiu, atât limitele activităţii partidelor politice, cât şi limitele intervenţiei
statului, prin autorităţile acestuia, în scopul garantării pluralismului politic şi a statului democratic, valori
deopotrivă consacrate prin art.1 din Constituţie.

Reglementări similare cuprinde, de exemplu, Constituţia Franţei, care, în art.4, consacră atât
libertatea de asociere în partide politice şi a activităţii acestora, cât şi exigenţa respectarea principiilor
suveranităţii naţionale şi democraţiei. Tot astfel, Constituţia Germaniei prevede, în art.21, libertatea de
asociere în partide politice, precum şi obligaţia ca organizarea internă a acestora să fie conformă cu
principiile democratice. De asemenea, acelaşi articol acordă o reglementare distinctă obligaţiei partidelor
politice de a face publice sursele şi modul de utilizare a fondurilor şi bunurilor lor, precum şi competenţei
Curţii Constituţionale de a constata neconstituţionalitatea acelor partide care prin scopurile, activitatea lor

9
sau a membrilor lor, încearcă să determine schimbarea ordinii democratice sau pun în pericol existenţa
Republicii Federale a Germaniei.

Autonomia partidelor politice este, prin urmare, limitată de exigenţele democraţiei, iar această
limitare se concretizează în posibilitatea controlului activităţii acestora de către stat, prin autorităţile sale.
În condiţiile în care normele constituţionale, prin natura lor, se caracterizează printr-un grad ridicat de
generalitate, prezintă interes identificarea limitelor posibilităţii de intervenţie a statului în această privinţă

Secțiunea 2 Norme infraconstituționale de referință

Dispoziţiile constituționale sunt dezvoltate de Legea nr.14/2003 a partidelor politice , respectiv, în

ceea ce priveşte aspectele legate de finanțarea partidelor politice, de Legea nr.334/2006 privind finanțarea
activității partidelor politice și a campaniilor electorale.

Legea nr.14/2003 definește partidele politice ca fiind asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor
romani cu drept de vot, care participa în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, indeplinind
o misiune publica garantată de Constituţie.

Legea califică în mod expres partidele politice ca fiind persoane juridice de drept public și
stabilește că acestea promovează valorilor şi intereselor naţionale, pluralismul politic, contribuie la
formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi
stimuleaza participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii.

Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii,
şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independentei şi a unităţii statului, a
integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale.

Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte
activităţi pe care le organizează, încalca prevederile art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (2) sau (4) din Constituţie.
De asemenea, este interzisă afilierea partidelor politice la organizaţii din străinătate, dacă aceasta afiliere
încalca valorile menționate.

Cât privește membrii paridelor politice, legea prevede că aceștia pot fi cetăţenii care, potrivit
Constituţiei, au drept de vot. Din partidele politice nu pot face parte persoanele cărora le este interzisă prin
lege asocierea politică. Un cetăţean roman nu poate face parte în acelaşi timp din doua sau mai multe

10
partide politice, înscrierea unei persoane într-un alt partid politic constituind de drept demisie din partidul
al cărui membru a fost anterior.

Secțiunea 3 Organizarea partidelor politice

Potrivit Legii nr.14/2003, fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic propriu.
Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu: denumirea integrala şi denumirea prescurtată;
descrierea semnului permanent; semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexă; sediul
central; menţiunea expresă că urmăreşte numai obiective politice; drepturile şi îndatoririle membrilor;
sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor; procedura de alegere a
organelor executive şi competențele acestora; competența adunării generale a membrilor sau a delegaţilor
acestora; organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale;
organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o alianță politica ori
în alte forme de asociere; condiţiile în care îşi încetează activitatea; modul de administrare a patrimoniului
şi sursele de finanţare, stabilite în condiţiile legii; organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile
publice şi terţi; alte menţiuni prevăzute ca obligatorii în prezenta lege.

Statutul şi programul politic ale partidului trebuie sa fie prezentate în forma scrisă şi aprobate
de organele împuternicite prin statut.

Astfel, adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent de denumirea pe care

o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic şi a organizaţiilor
sale teritoriale. Conducerile organizaţiilor teritoriale se aleg pentru o perioada determinată, prevăzută de
statut. Statutul poate prevedea şi alte organe, cu atribuţii formulate explicit.

Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegaţilor acestora, la nivel naţional, este
organul suprem de decizie al partidului. Întrunirea acestuia are loc cel puţin o data la 4 ani.

Hotărârile partidului politic şi ale organizaţiilor sale teritoriale se adopta cu votul majorităţii
prevăzute în statut. Alegerea membrilor conducerii partidului politic şi ai conducerilor organizaţiilor sale
teritoriale se face prin vot secret. Statutul trebuie sa prevadă dreptul fiecărui membru la inițiativă politică
şi posibilitatea examinării acesteia într-un cadru organizat.

11
 Secțiunea 4. Înregistrarea partidelor politice

Legea nr.14/2003 stabilește instanţa competentă - Tribunalul București şi condiţiile de ordin formal
care trebuie îndeplinite pentru a se realiza înregistrarea partidului politic.

Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucureşti următoarele documente:

a)cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic şi de cel

puţin 2 membri fondatori;

b)statutul partidului, întocmit conform prevederilor art. 10;

c)programul partidului;

d)actul de constituire, semnat de cel puţin 3 membri fondatori;

e)o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;

f)dovada deschiderii contului bancar.

Lista semnăturilor membrilor fondatori trebuie să conţină numele şi prenumele, data naşterii,
adresa, felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia, precum şi semnătura. Membrii fondatori ai
unui partid politic pot fi numai cetăţeni cu drept de vot. Lista va fi însoţită de o declaraţie pe propria
răspundere a persoanei care a întocmit-o, care să ateste autenticitatea semnăturilor, sub sancţiunea
prevăzută la art. 326 din Codul penal. Lista trebuie să cuprindă cel puţin 3 membri fondatori.

Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp de 15 zile. În termen de 3

zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunţul cu privire la aceasta se publică de către solicitant
într-un ziar central de mare tiraj.

Tribunalul Bucureşti examinează cererea de înregistrare a partidului politic în şedinţă publică, cu

participarea reprezentantului Ministerului Public. Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în
proces, dacă depun o cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, republicată. Cererea de intervenţie se comunică din oficiu persoanelor care au semnat
cererea de înregistrare.

Tribunalul Bucureşti se pronunţă asupra cererii de înregistrare a partidului politic în cel mult 15
zile de la expirarea termenului prevăzut pentru afişare. Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti pot face
apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 5 zile de la comunicare, conducătorul organului executiv al
partidului politic, membrii fondatori, Ministerul Public sau intervenienţii. Curtea de Apel Bucureşti va

12
examina apelul în şedinţă publică, în termen de cel mult 15 zile de la înregistrarea acestuia. Decizia Curţii
de Apel Bucureşti este definitivă.

Partidul politic dobândeşte personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei
privind admiterea cererii de înregistrare. Partidele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se
înscriu în Registrul partidelor politice.

Secțiunea 5 Funcționarea partidelor politice

Partidele politice au obligaţia sa depună la Tribunalul Bucureşti: documentele atestând

desfăşurarea adunărilor generale, în termen de 30 de zile de la data acestora; documentele provenind de la
autorităţile electorale competente privind desemnarea candidaţilor în alegeri, în termen de 30 de zile de la
data alegerilor.

Modificarea statutului sau a programului partidului politic poate avea loc în condiţiile prevăzute
de statut. Orice modificare se comunica Tribunalului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la data adoptării.
Tribunalul Bucureşti o examinează potrivit procedurii mai sus enunţate. In cazul în care modificările nu
sunt comunicate sau dacă instanta a respins cererea de încuviinţare a modificării statutului, iar partidul
politic în cauza acţionează în baza statutului modificat, Ministerul Public va solicita Tribunalului Bucureşti
încetarea activităţii partidului politic şi radierea acestuia din Registrul partidelor politice. In termen de 15
zile de la înregistrarea cererii Ministerului Public, Tribunalul Bucureşti se va pronunţa asupra acesteia.
Impotriva hotărârii Tribunalului Bucureşti partea interesată poate face contestaţie la Curtea de Apel
Bucureşti în termen de 5 zile de la data comunicării hotărârii. Curtea de Apel Bucureşti se pronunţa în
termen de 15 zile de la înregistrarea contestaţiei, iar hotărârea sa este definitiva şi irevocabilă. Hotărârea
definitiva şi irevocabilă de admitere a modificării statutului se publica în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a.

Partidele politice se pot organiza în alianțe și, de asemenea, se pot reorganiza în condițiile legii.

13
 Secțiunea 6 Încetarea activităţii partidelor politice

Un partid politic îşi încetează activitatea prin:

a) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională, pentru încălcarea art.30 alin. (7)
şi art. 40 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, republicată;

b)dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;

c)autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;

d)reorganizare, în situaţiile prevăzute la art. 38 alin. (3) , art. 39 alin. (4) sau art. 41 alin. (2) din
Legea nr.14/2003, republicată.

Cât priveşte Curtea Constituţională, potrivit art.146 lit.k) din Constituţie, aceasta hotărâşte asupra
contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, regulile privind exercitarea acestei
atribuţii fiind dezvoltate de dispoziţiile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale. Constituţia şi legea organică a Curţii stabilesc limite ale controlului exercitat de Curte atât
în ceea ce priveşte autorii sesizării, obiectul sesizării cât şi întinderea controlului pe care Curtea îl poate
exercita.

Astfel, controlul exercitat de Curte se realizează la sesizarea unor subiecte expres şi limitativ
prevăzute de lege, şi anume preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau Guvernul. În ceea ce
priveşte preşedintele Camerei, acesta poate formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de
Cameră cu votul majorităţii membrilor săi [art.39 alin.(2) din Legea nr.47/1992]. Obiectul sesizării îl
constituie, exclusiv, neconstituţionalitatea partidului politic, aşadar controlul Curţii se realizează după
constituirea legală a partidului.

Partidele politice pot fi declarate neconstituţionale în cazurile prevăzute de art.30 alin.7 din
Constituţie, care interzice defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică,
precum si manifestările obscene, contrare bunelor moravuri, precum şi de art.40 alin.(2) şi (4) din
Constituţie, republicată, respectiv dacă prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei
României, respectiv dacă au caracter secret. Decizia de admitere a contestaţiei se comunica Tribunalului
Bucureşti în vederea radierii partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.

14
 Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiţii:

a) când se constată încălcarea prevederilor art. 30 alin. (7) şi ale art. 40 alin. (2) şi (4) din Constituţia
României, republicată, de către Curtea Constituţională, precum şi ale art. 3 alin. (3) şi (4) din Legea
nr.14/2003 ;

b)c ând scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice;

c)când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare ordinii
publice;

d)când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă din statutul şi programul politic ale
acestuia;

e)ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti conform art. 46 alin. (1);

f)ca urmare a aplicării art. 26 .

(2)Cererea de dizolvare se adresează Tribunalului Bucureşti de către Ministerul Public şi se

soluţionează potrivit procedurii mai sus descrise.

Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situaţii:

a)nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani;

b)nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale succesive, cu excepţia
celei prezidenţiale, în minimum 75 de circumscripţii electorale în cazul alegerilor locale, respectiv o listă
completă de candidaţi în cel puţin o circumscripţie electorală sau candidaţi în cel puţin 3 circumscripţii
electorale, în cazul alegerilor parlamentare.

Pentru partidul politic aflat în oricare dintre aceste situaţii, Tribunalul Bucureşti, la cererea
Ministerului Public, va constata încetarea existenţei sale, cu respectarea aceleiaşi proceduri menţionate.

Documentele privitoare la autodizolvarea partidului politic se depun, în termen de cel mult 10 zile,
la Tribunalul Bucureşti, în vederea radierii din Registrul partidelor politice.

După primirea documentelor privitoare la partidele politice care îndeplinesc oricare dintre situaţiile
mai sus descrise, Tribunalul Bucureşti va proceda imediat la radierea acestora din Registrul partidelor
politice.

15
 TITLUL IV. SISTEMUL ELECTORAL

Capitolul I. Consideraţii generale

Sistemul electoral cuprinde ansamblul regulilor care definesc calitatea de alegător,

inclusiv drepturile alegătorului, diferitele tipuri de alegeri, scrutinul şi tipurile acestuia1.
Sistemul electoral este într-o strânsă legătură şi reflectă regimul politic existent la un moment
dat.

În România, procesul de transformare într-un stat de drept, democratic şi social, în care

„demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme […]”2 început după
decembrie 1989, a determinat o amplă reformă la nivel instituţional şi, implicit, modificarea
cadrului legal din domeniul electoral.

Astfel, a fost adoptat Decretul-lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea

partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti din România3, care a afirmat principiul pluralismului
politic, înainte ca acesta să fie consacrat ca principiu constituţional. La scurt timp, a fost adoptat
Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României 4, act
normativ care a abrogat Legea electorală a Republicii Socialiste România nr. 67/1974 şi a
constituit cadrul legal pentru desfăşurarea alegerilor din 20 mai 1990.

Cel mai important moment în planul acestei reforme l-a reprezentat adoptarea Constituţiei
din 19915, act care a creat cadrul legal şi instituţional pentru dezvoltarea unei legislaţii
electorale în concordanţă cu principiile de bază ale democraţiei şi cu respectarea drepturilor şi
a libertăţilor fundamentale. Revizuirea Constituţiei, în anul 20036, a determinat o perfecţionare
a acestui cadru, precum şi adaptarea sa la viitorul statut al României, de membru al Uniunii
Europene [printre modificări fiind şi consacrarea dreptului cetăţenilor Uniunii Europene de a
alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale din România – art. 16 alin. (4),

1 GH. IANCU, Proceduri constituţionale. Drept procesual constituţional, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2010, p.
231.
2 Art. 1 alin. (3) din Constituţie.
3 M. Of. nr. 9 din 31 decembrie 1989.
4 M. Of. nr. 35 din 18 martie 1990.
5 Adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, publicată în M. Of. nr. 233 din 21 noiembrie
1991 şi intrată în vigoare urmare aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
6 Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003.

16
precum şi a dreptului cetăţenilor români de a fi aleşi în Parlamentul European, în condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană (art. 38)].

Între cele două momente – adoptarea, respectiv revizuirea Constituţiei – s-au succedat în
materie electorală o serie de acte normative infraconstituţionale, dintre care, în imediata
prelungire a dispoziţiilor constituţionale sub aspectul sferei de reglementare şi a forţei juridice
sunt Legea privind alegerile locale nr. 70/19917, Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi
a Senatului nr. 68/19928 şi Legea pentru alegerea Preşedintelui României nr. 69/19929. Este de
menţionat în acest context, în considerarea legăturii cu materia analizată, adoptarea Legii
privind organizarea şi desfăşurarea referendumului nr. 3/200010.

După revizuirea Constituţiei, actele normative menţionate au fost abrogate, fiind adoptate:
Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale nr. 67/200411, Legea pentru
alegerea Preşedintelui României nr. 370/200412, Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi
a Senatului nr. 373/200413, iar, în anul 2007, a fost adoptată Legea privind organizarea şi
desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European nr. 33/200714.

Legea nr. 373/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi
a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali15.

La rândul său, Legea nr.35/2008 a fost abrogată prin Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 privind
alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Electorale Permanente16. A fost adoptată ulterior Legea nr. 288 din 19 noiembrie
2015 privind votul prin corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 208/2015

7 M. Of. nr. 239 din 28 noiembrie 1991.

8 M. Of. nr. 164 din 16 iulie 1992.
9 Idem.
10 M. Of. nr. 84 din 24 februarie 2000.
11 M. Of. nr. 271 din 29 martie 2004, republicată în M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007.
12 M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004, republicată în M. Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011.
13 M. Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004.
14 M. Of. nr. 28 din 16 ianuarie 2007, republicată în M. Of. nr. 627 din 31 august 2012.
15 M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.

16 M. Of. nr.553 din 24 iulie 2015.

17
privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente17.

Modificările şi completările fiecăruia dintre actele normative menţionate sunt foarte

numeroase, de cele mai multe ori realizate pe calea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului,
cadrul legislativ actual în materie electorală fiind, prin urmare, dat de mai multe acte normative,
care reglementează distinct fiecare categorie de alegeri – locale, parlamentare, prezidenţiale,
pentru Parlamentul European. Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-
a evidenţiat necesitatea unei reexaminări de ansamblu a legislaţiei electorale şi cuprinderea
acesteia într-un Cod electoral18.

Capitolul al II-lea. Drepturile electorale ale cetăţenilor români

Secţiunea 1. Dreptul de vot

Dreptul de vot este reglementat de art. 36 din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Cetăţenii
au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept
de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin
hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”.

Faţă de textul constituţional de referinţă, rezultă că acest drept aparţine doar cetăţenilor
români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv. Sunt excluşi de la vot
cetăţenii străini şi apatrizii, inclusiv refugiaţii şi solicitanţii de azil în România, statutul lor
juridic fiind diferit de cel al cetăţenilor. De asemenea, nu au drept de vot debilii sau alienaţii
mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească
definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Este de menţionat faptul că dreptul de vot aparţine nu doar cetăţenilor români cu

domiciliul în ţară, ci şi cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate.

17 M. Of. nr.866 din 19 noiembrie 2015

18 De exemplu G. IANCU, Proceduri constituţionale, op. cit., p. 232; M. SAFTA, Necesitatea adoptării unui Cod
electoral în România, www.ccr.ro.

18
 Din examinarea sistematică a Constituţiei se deduc următoarele caractere ale votului în
România:

– universalitatea – se referă la faptul că beneficiază de acest drept toţi cetăţenii români, cu

circumstanţierile prevăzute de legiuitorul constituant, respectiv cu excluderea minorilor (în
considerarea faptului că participarea la viaţa politică a statului impune un anume grad de
maturitate şi responsabilitate), a alienaţilor şi debililor mintal (în considerarea faptului că,
neavând posibilitatea unui discernământ al acţiunilor lor, nu pot vota), cei care au suferit
condamnări inclusiv la pedeapsa complementară a pierderii drepturilor electorale;

– egalitatea – este reflectată atât în numărul de voturi de care dispune fiecare cetăţean, cât şi în
ponderea fiecărui vot în desemnarea reprezentanţilor naţiunii: astfel, fiecare cetăţean are dreptul
la un singur vot, iar acest vot are aceeaşi pondere cu a tuturor celorlalte voturi în desemnarea
unei aceleiaşi autorităţi a statului, indiferent de persoana celui care a exercitat dreptul la vot;

– caracterul direct – se referă la faptul că cetăţenii aleg direct şi personal, fără niciun
intermediar sau delegat, reprezentanţii lor în Parlament;

– caracterul secret – se referă la faptul că votul cetăţenilor nu este public, ceea ce reprezintă
una dintre cele mai puternice garanţii ale corectitudinii votului;

– caracterul liber exprimat – se referă la faptul că exprimarea voinţei cetăţenilor în alegeri nu

trebuie viciată în niciun fel, precu și la faptul că cetățeanul nu poate fi obligat să voteze, find
la libera apreciere a titularului dreptului la vot dacă îl exercită sau nu.

Dând expresie acestor trăsături ale votului, Legea nr. 208 /2015 pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente stabileşte în art.3 următoarele:
„(1)Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea Senatului şi la un singur vot
pentru alegerea Camerei Deputaţilor.

(2)Fiecare alegător îşi exprimă votul personal. Exercitarea votului în numele altui alegător
este interzisă.
(3)Votul exercitat în cadrul alegerilor este secret.
(4)Participarea cetăţenilor la alegeri se face pe baza liberului consimţământ al acestora.”.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea

19
Preşedintelui României, potrivit cărora „Preşedintele României se alege prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat [...]”.

Secţiunea a 2-a. Dreptul de a fi ales

Dreptul de a fi ales este reglementat de art. 37 din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Au
dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul
16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40
alineatul (3). (2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel
puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice
locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani
pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României”.

Articolul 16 alin. (3) din Constituţie stabileşte că „funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie română şi
domiciliul în ţară. [...]”.

În conformitate cu art. 40 alin. (3) din Constituţie, „nu pot face parte din partide politice
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,
poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”.

În privinţa condiţiilor de formă, legile electorale precizează condiţiile pe care trebuie să

le îndeplinească propunerile de candidatură, aspecte ce vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Secţiunea a 3-a. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European

Potrivit art. 38 din Constituţie, „în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană,
cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European”.

De asemenea, art. 39 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

reglementează dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European: „(1) Orice cetăţean al
Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European,

20
în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui
stat. (2) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret”.

Textul art. 38 din Constituţie a fost introdus la revizuirea Constituţiei, în anul 2003, în
perspectiva aderării la Uniunea Europeană. În aplicarea sa a fost dată Legea nr. 33/2007 privind
organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European19.

În conformitate cu dispoziţiile acestei legi, au dreptul de a alege membri din România

în Parlamentul European cetăţenii români care au vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua de
referinţă inclusiv. Prin zi de referinţă se înţelege ziua votării pentru membrii din România în
Parlamentul European. Nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi
persoanele care, în ziua de referinţă, sunt condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la
pierderea drepturilor electorale.

Membrii din România în Parlamentul European sunt aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării
proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente. Mandatul membrilor din România în
Parlamentul European este de 5 ani. Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii români care au drept de
vot şi au împlinit, până în ziua de referinţă inclusiv, vârsta de 23 de ani.

Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul art. 20 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (ex. art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene),
care au reşedinţa sau domiciliul pe teritoriul României, au drept de vot şi de a fi aleşi ca membri
din România în Parlamentul European, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub rezerva
îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege.
Sunt de menţionat sub acest aspect şi prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 33/2007,
potrivit cărora: „Fără a aduce atingere incompatibilităţilor prevăzute de Actul din 1976 privind
alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, cu modificările
ulterioare, calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu calitatea de
deputat sau senator în Parlamentul României, de membru al Guvernului României, cu funcţiile
prevăzute la art. 81 şi 82 din cartea I titlul IV cap. III secţiunea a 2-a din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările
şi completările ulterioare, sau cu funcţii echivalente din statele membre ale Uniunii Europene”.

19 Republicată în M. Of. nr. 627 din 31 august 2012.

21
În termen de 30 de zile de la data validării rezultatului alegerilor pentru Parlamentul European,
persoanele aflate în situaţia de incompatibilitate trebuie să opteze între mandatul de parlamentar
european şi funcţia care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre aceste funcţii.

Capitolul al III-lea. Scrutinul

Secţiunea 1. Concept

Prin noţiunea de scrutin se înţelege modul în care alegătorii îşi desemnează reprezentanţii
– deputaţi, senatori, consilieri etc. Scrutinul este definit ca modalitatea prin care se stabilesc
rezultatele alegerilor şi se repartizează locurile (mandatele) într-o autoritate publică
reprezentativă20.

După modul de distribuire a mandatelor, au fost individualizate următoarele tipuri de

scrutinuri:

– sistemul majoritar;

– sistemul reprezentării proporţionale;

– sisteme mixte.

După modul de propunere a candidaturilor, pot fi identificate:

– scrutinul uninominal;

– scrutinul de listă.

Secţiunea a 2-a. Sistemul majoritar

§1. Caracterizare

Sistemul majoritar este cel în care sunt aleşi candidaţii/listele de candidaţi care au
obţinut numărul cel mai mare de voturi21. Mandatele sunt atribuite listelor sau candidaţilor care

20 G. IANCU, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 35.
21 I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., vol. II, 2009, p. 101.

22
obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie de faptul dacă se practică un tur sau două tururi
de scrutin.
În funcţie de modalitatea de propunere a candidaturilor, individual sau pe liste, se
disting: scrutinul majoritar uninominal şi scrutinul majoritar de listă. Ambele pot fi organizat
cu unul sau două tururi de scrutin.

§2. Scrutinul majoritar uninominal

Acesta presupune ca într-o circumscripţie electorală să se aleagă un singur reprezentant,
respectiv candidatul care întruneşte cel mai mare număr de voturi (potrivit formulei
„câştigătorul ia totul”).
Alegerea poate avea loc într-un singur tur (vot uninominal majoritar relativ), situaţie în
care candidatul care obţine cele mai multe voturi, indiferent de numărul acestora, este declarat
câştigător, sau poate avea loc în două tururi (vot uninominal majoritar absolut), caz în care este
necesară obţinerea majorităţii absolute a voturilor exprimate, iar dacă o asemenea majoritate nu
este întrunită, se organizează un al doilea tur în care majoritatea simplă este suficientă.
În vederea alegerilor, teritoriul ţării se organizează în atâtea circumscripţii electorale
câte mandate sunt puse în competiţie (corespunzător numărului de deputaţi, senatori). Astfel
cum s-a arătat22, organizarea acestor circumscripţii reprezintă o problemă esenţială şi se face de
către executivul format din partidul/partidele politice care au câştigat alegerile şi sunt la putere.
A fost reţinute ca fiind avantaje ale scrutinului majoritar uninominal23:
– simplitatea – mandatele se atribuie imediat, fără calcule complexe; aceasta măreşte gradul de
înţelegere a procesului electoral de către alegători, posibilitatea de control al alegerii, toate
operaţiunile începând şi terminându-se la nivelul circumscripţiei electorale;
– posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a candidaţilor de către electorat;
– crearea, măcar aparent, a posibilităţii unei legături strânse între ales şi alegători;
– crearea unei majorităţi parlamentare care să susţină un guvern stabil mai ales în cazul
scrutinului uninominal cu un tur de scrutin;
– apariţia unei opoziţii coerente;
– acordarea de şanse mari candidaţilor independenţi;
– excluderea din viaţa politică şi reprezentarea parlamentară a partidelor extremiste, deoarece
acestea nu sunt atrase în asocieri politice sau sunt eliminate din alianţe.

22 G. IANCU, Consideraţii teoretice şi practice privind scrutinul majoritar, în Liber amicorum I. Muraru – Despre
Constituţie şi constituţionalism, Ed. Hamangiu, 2006, p. 133; ŞT. DEACONU, op. cit., p. 140.
23 G. IANCU, op. cit., p. 137.

23
 Au fost reţinute ca fiind dezavantaje ale scrutinului majoritar uninominal:
– injustiţia scrutinului – faptul că este ales un singur deputat în circumscripţie duce la situaţii în
care majoritatea alegătorilor din circumscripţie rămân nereprezentaţi, în condiţiile obţinerii unui
scor de sub 50% de către câştigător;
– mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care organizează şi conduc aceste
operaţiuni, precum şi pentru candidaţi în scopul susţinerii campaniei electorale, astfel încât
favorizează pe cei care le pot suporta;
– excluderea partidelor mici, a femeilor şi a minorităţilor în general de la reprezentarea
parlamentară, datorită numărului mic de susţinători;
– sprijină tendinţa de centralizare.

§3. Scrutinul majoritar de listă (plurinominal)

Acesta presupune ca fiecare alegător să voteze pentru o listă de candidaţi. Dacă o listă
câştigă majoritatea legală, partidul care propus-o va lua toate mandate pentru care s-au organizat
alegerile. În acest tip de scrutin, partidele politice joacă rolul cel mai important, alegătorii
exprimându-şi opţiunea pentru un partid politic, iar nu pentru o anumită persoană. Există două
tipuri de scrutin majoritar de listă24: cel al listelor blocate şi cel al listelor neblocate.
Ca variante al scrutinului plurinominal cu liste neblocate există panaşajul, votul
preferenţial, votul unic transferabil şi votul unic netransferabil25.
Panaşajul reprezintă posibilitatea alegătorilor de a întocmi lista candidaţilor, din mai
multe liste existente.
Votul preferenţial dă alegătorului posibilitatea de a modifica ordinea de pe lista de
candidaţi, conform unei preferinţe stabilite de alegător, fără a putea să combine mai multe liste.
Votul unic transferabil presupune ca acei candidaţi care au obţinut un număr de voturi
cel puţin egal cu coeficientul electoral, legal calculate, sunt declaraţi aleşi. Dacă, însă, până la
prima numărare a voturilor niciun candidat nu a depăşit coeficientul electoral, se elimină
candidatul de pe ultimul loc, voturile sale repartizându-se candidaţilor care au rămas în cursă.
În situaţia în care şi în acest caz apar surplusuri de voturi, acestea se transferă candidatului
următor. Se realizează, în ambele situaţii, un transfer de voturi, conform preferinţelor
alegătorilor, în josul listei şi în susul listei, fiind declaraţi câştigători toţi cei care obţin un număr
de voturi egal cu coeficientul electoral.

24 G. IANCU, op. cit., p. 137.

25 I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., vol. II, 2009, p. 103.

24
 Votul unic netransferabil presupune că fiecare alegător are dreptul la un singur vot,
dar există mai multe locuri de repartizat în fiecare circumscripţie electorală. Alegătorii pot
acorda votul lor oricărui candidat în circumscripţia electorală în care votează. Candidatul care
a obţinut numărul cel mai mare de voturi este ales26.
Cât priveşte sistemul listelor blocate, acesta presupune că alegătorul este obligat să
voteze lista în întregime, fără să o poată modifica într-un fel.
Se pot reţine ca avantaje ale scrutinului de listă:
– simplitatea şi eficacitatea, cu consecinţa unei bune înţelegeri de către alegători a
modalităţii de alegere a reprezentanţilor;
– realizarea unei majorităţi parlamentare stabile;
– stabilitate guvernamentală.
Cât priveşte dezavantajele, pot fi reţinute:
– favorizarea sistemelor politice bipartide;
– situaţie mai puţin favorabilă pentru partidele mici;
– alianţe politice precare.

.
Secţiunea a 3-a. Sistemele electorale cu reprezentare proporţională

Sistemul electoral cu reprezentare proporţională este acela în care mandatele sunt

atribuite proporţional cu voturile obţinute în alegeri, astfel încât există un raport direct
proporţional între mandatele parlamentare obţinute de fiecare partid politic în parte şi voturile
pe care electoratul le-a dat acestor partide.
Atribuirea mandatelor presupune mai multe etape. Astfel, o primă etapă este aceea a
stabilirii coeficientului electoral, care poate fi realizată la nivel naţional sau de circumscripţie.
Acesta se obţine prin împărţirea numărului total de voturi de exprimat la nivel naţional sau de
circumscripţie la numărul total de locuri (mandate) de repartizat. Următoarea etapă constă în
repartizarea mandatelor între listele propuse de candidaţi, prin împărţirea numărului de voturi
obținute de fiecare listă la coeficientul electoral. Se obţine un număr de mandate de atribuit, dar
şi, de regulă, un rest de voturi, adică voturi neutilizate, care corespund unor mandate
nedistribuite. Ca urmare, se realizează o nouă repartizare, etapă cu grad mai mare de dificultate
şi complexitate.

26 Pe larg, G. IANCU, op. cit., p. 46.

25
 Reprezentarea proporţională permite reprezentarea atât a majorităţii, cât şi a
minorităţilor. Constituie, deci, avantaje ale sistemului reprezentării proporţionale:

– echitatea – numărul mandatelor obţinute de partidele politice corespunde forţei lor

electorale;
– asigurarea reprezentării tuturor tendinţele politice, inclusiv a celor minoritare;
– promovarea opoziţiei parlamentare;
– evitarea distorsiunilor între voturile exprimate şi locurile în organele alese, fiind înlăturată
astfel, pe cât posibil, inegalitatea de reprezentare;

– aproape toate voturile exprimate sunt utilizate.

Constituie dezavantaje ale sistemului reprezentării proporţionale:

– dificultăţi de ordin procedural şi de percepere a mecanismului repartizării mandatelor;
– se creează posibilitatea accesului la putere a partidelor extremiste;
– slaba legătură dintre aleşi şi alegători, întrucât alegerile se organizează pe liste electorale
şi pe bază de programe politice;
– necesitatea unor operaţiuni şi calcule adesea cu grad mare de complexitate pentru
realizarea repartizării mandatelor.

Secţiunea a 4-a. Sisteme mixte

§1. Caracterizare

Combinarea între cele două sisteme electorale, majoritar şi proporţional, a dus la apariţia
sistemului mixt, care poate rezolva atât problema reprezentării minorităţii în organele
legislative, cât şi formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile. Dispunând de două
voturi, unul proporţional şi unul majoritar uninominal, alegătorul îşi poate manifesta sprijinul
pentru interese specifice, dar poate, cu ajutorul votului majoritar, să susţină curentele
majoritare.

26
 §2. Clasificare

a). Sistemul înrudirilor

Acesta presupune alianţa unor partide sau formaţiuni politice care se prezintă cu liste
înrudite. Dacă aceste liste obţin majoritatea absolută a voturilor, ele câştigă toate mandatele în
Parlament. În caz contrar, locurile vor fi repartizate între liste potrivit principiului reprezentării
proporţionale.

b). Sistemul german al buletinului dublu

În cadrul acestui sistem fiecare alegător dispune de două buletine de vot. Cu primul dintre
acestea desemnează, prin scrutin uninominal, un deputat pentru circumscripţia sa, iar cu al
doilea se pronunţă pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale27.

27 I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., vol. II, 2009, p. 102.

27
 TITLUL V REFERENDUMUL

Capitolul I Noțiune

Cetățenii pot participa la exercitarea puterii de stat fie direct, fie prin desemnarea unor
reprezentanți, care odată aleși, vor exercita puterea în numele și pe seama înregului popor.

Încă din antichitate au existat democrații directe, în cadrul carora toti cetațenii
participau la realizarea puterii de stat. Principalul dezavantaj cât privește exercitarea directă a
puterii, în permanență, este că aceasta ar presupune ca întregul popor sa participe nemijlocit la
realizarea în concret a tuturor funcțiilor statului, lucru dificil, chiar imposibil, în condițiile
statelor întinse teritoruial și cu o populație numeraoasă.

O altă variantă o costituie delegarea celorlalte funcții ale statului unor autorități
desemnate fie prin alegeri, fie pe calea numirii.

Pentru înlăturarea neajunsurilor dar și a valorifica avantjele celor două sisteme de

guvernare, mai ales după cel de-al doilea război mondial s-au înscris în Constituții alături de
regulile tradiționale ale democrației reprezentative și unele instrumente ale democrației directe
– referendumul și inițiativa populară. Constituția României consacră ambele forme menționate.
Sistemul de guvernământ rezulat din alturarea celor două se numește democrație semidirectă.

Termenul de referendum își are originea în dreptul roman, unde referendumul (gerunziul
verbului referare) desemna o procedura de consultare directa a cetățenilor cu privire la o anumta
problemă, în acest fel fiind legitimată decizia adoptata în problema supusă consultării.

Putem defini referendumul ca fiind instrument al democrației directe, prin care

alegătorii își stabilesc opinia și adoptă o decizie în mod direct, fără nici un intermediar.

Legea nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului prevede că

referendumul național constituie forma și mijlocul de consultare directă și de exprimare a
voinței suverane a poporului român cu privire la revizuirea Constituției, demiterea
Președintelui României, probleme de interes național.

Asociată noțiunii de referendum apare și aceea de plebiscit, desemnând o întrebare de

către autorități, numai în scopul aflării opiniei cetățenilor. În prezent, acestei noțiuni îi este

28
atașată o conotație negativă, care asociază plebiscitul ideii de instrument populist și de natură
demagogică.

Capitolul II. Tipuri de referendum

După modul de consacrare, efecte sau sfera problemelor supuse referendumului, în

legislațiile statelor se disting diverse tipuri de referendum, de exemplu:

Referendum obligatoriu – se organizează ex officio, de îndată de sunt întrunite condițiile

prevăzute de lege și de regulă are caracter decizional;

Referendum facultativ – este prevăzut ca posibil de Constituție, dar depinde de manifestarea

expresă de voință a unei autorități.

Referendum decizional

- normativ (tinde la adoptarea unui act normativ)

-abrogativ (tinde la abrogarea unor acte)

Referendum consultativ

Referendum național

Referendum local

Capitolul III Regimul juridic al referendumului în România

Secțiunea 1 Sediul materiei și tipuri de referendum

Constituția României cuprinde referiri la instituția referendumului în următoarele

articole:

- art.2 alin.(1): ”Suveranitatea națională aparție poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin
referendum”;

29
-art.73 alin.(3) lit.d): ”Prin lege organică se reglementează: […] d) organizarea și desfășurarea
referendumului”;

- art.90 : ”Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și
exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național”;

- art.95 alin.(3): ”Dacă propunerea de suspendare [a Președintelui ] din funcție este aprobată,
în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui”;

- art.146 lit.i): ”Curtea Constituțională are următoarele atribuții: ”[…] veghează la

respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă
rezultatele acestuia.”;

- art.151 alin.(3): ”Revizuirea [Constituției ] este definitivă după aprobarea ei prin referendum,
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”

Din lecturarea dispozițiilor legale citate se constată că referendumul este, în concepția

legiuitorului constituant, una dintre modalitățile de exercitare a suveranității naționale și are
un loc central între instituțiile statului de drept, valoare întărită prin nivelul de reglementare
acordat de același legiuitor (lege organică).

Se mai constată că, potrivit Constituției, există două forme de referendum cu caracter
decizional (pentru demiterea Președintelui în cazul suspendării acestuia de către Parlament,
respectiv pentru revizuirea Constituției), precum și o formă de referendum consultativ (cu
privire la probleme de interes național, la cererea Președintelui României ).

Aceste reguli sunt dezvoltate în legea cadru în materie, respectiv Legea nr.3/2000
privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul oficial al României,
Partea I, nr.84 din 24 februarie 2000, cu modificările și completările ulterioare.

Sunt incidente, fiind invocate în jurisprudența în materie a Curții Constituționale,

recomandărilor Comisiei de la Veneția cuprinse în Codul de bune practici în materie de
referendum, document fundamentat pe experiența statelor care au răspuns la chestionarele în
baza cărora Codul a fost elaborat (www.venice.coe. int, Study on referendum - Draft Summary
Report relating to national referendums).

30
 Secțiunea 2. Reguli generale

1. Obiect

Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare

a voinţei suverane a poporului român cu privire la: revizuirea Constituţiei, demiterea
Preşedintelui României, probleme de interes naţional.
În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la mai multe
probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o problemă de interes local,
pe buletine de vot separate.
Problemele care nu pot fi supuse revizuirii nu pot face obiectul referendumului .

2. Participare
La referendum pot participa toți cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani până
în ziua referendumului inclusiv, cu excepția debililor sau alienațiulor mintal puși sub interdicție,
precum și persoanelor condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea
drepturilor electorale.

3. Valabilitatea referendumului
Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin 30% din numărul persoanelor
înscrise în listele electorale permanente .
Rezultatul referendumului este validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel
puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorale permanente .

4. Stabilirea obiectului și a datei referendumului

În cazul referendumului pentru revizuirea Constituției, obiectul și data se stabilesc prin

lege, în cazul celui pentru demiterea președintelui, prin Hotărâre a Parlamentului, iar în cazul
referendumului cu privire la probleme de interes național, obiectul și data se stabilesc prin
decret al Președintelui.
În acest din urmă caz, o etapă obligatorie o constituie consultarea Parlamentului. Punctul
de vedere se exprimă prin hotărâre a Parlamentului (adoptată în ședința comună a Camerelor)
cu votul majorități deputaților și senmatorilor prezenți în cel mult 20 de zile calendaristice de
la solicitarea Președintelui. Dacă Parlamentul nu trimite punctul de vedere în termen,

31
Președintele emite decretul pentru organizarea referendumului, procedura de consultare
considerându-se îndeplinită.

5. Rolul Curții Constituționale în cadrul procedurii referendumului

Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și

desfăşurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia.
În acest scop, rezultatele centralizate la nivel naţional de catre Biroul Electoral Central,
cuprinzând numărul voturilor valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe buletinul de vot şi
numărul voturilor nule, se înaintează, cu pază militară, la Curtea Constituțională, în termen de
24 de ore de la încheierea centralizării.

Curtea Constituțională confirmă rezultatele acestuia, prin hotărâre, adoptată cu votul a

două treimi din numărul judecătorilor. Legea de revizuire a Constituției sau, după caz, măsura
demiterii din funcție a Presedintelui României intra în vigoare la data publicarii în Monitorul
Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curții Constițutionale de confirmare a rezultatelor
referendumului. Curtea Constituțională publică rezultatul referendumului în Monitorul Oficial
al României, Partea I, si în presa.

Capitolul IV Efectele referendumului

Examinând legislația românească, se constată că este deficitară sub acest aspect, întrucât
nu prevede în mod expres pentru toate cazurile care sunt efectele referendumului şi procedura
de urmat.

Astfel, legea - cadru în materie prevede modalitatea de stabilire a rezultatelor

referendumului, după cum urmează: în cazul referendumului pentru revizuirea Constituției:
”rezultatul referendumului se stabilește în funcție de majoritatea voturilor valabil exprimate pe
întreaga țară […]” (art.7 alin.2 din Legea nr.3/2000); în cazul referendumului pentru demiterea
Președintelui : ”demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă, în urma desfăşurării
referendumului, propunerea a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate” (art.10 din
același act normativ); în cazul referendumului consultativ : ”cetățenii sunt chemați să se
pronunțe […], decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul țării.” Cât
privește referendumul decizional, art.45 alin.(2) din Legea nr.3/2000 mai prevede că ”legea de
revizuire a Constituției sau, după caz, măsura demiterii din funcție a Președintelui României

32
intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curții
Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului.”

Legea nu prevede, prin urmare, efectele referendumului consultativ, și nici efectele

constatării nulității referendumului sau a constatării nevalabilității acestuia.

Cât privește referendumul consultativ, Curtea Constituțională a stabilit că principiul

loialităţii constituţionale, desprins şi interpretat prin coroborarea dispoziţiilor constituţionale
ale art.1 - Statul român, art. 2 - Suveranitatea şi art. 61 - Rolul şi structura (Parlamentului),
impune „ca autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă
referendumului […] să ia în considerare, să analizeze şi să identifice modalităţi de punere în
practică a voinţei exprimate de popor. O altă viziune asupra efectelor referendumului
consultativ l-ar reduce pe acesta la un exerciţiu pur formal, un simplu sondaj de opinie.”
Totodată, Curtea a mai reţinut şi că „ceea ce distinge un referendum consultativ de unul
decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la respectarea sau nu a voinţei populare
- această voinţă nu poate fi ignorată de aleşii poporului, întrucât este o expresie a suveranităţii
naţionale -, ci caracterul efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de
referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că
necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în
operă voinţa exprimată de corpul electoral.” (Decizia nr.682-2012, publicată în „Monitorul
oficial al României”, Partea I, nr.473 din 11 iulie 2012)

Cât priveşte situaţia referendumului decizional care nu a întrunit cvorumul de

valabilitate prevăzut de lege, Curtea Constituţională a stabilit efectele acestuia – în cazul
referendumului pentru demiterea Preşedintelui - prin analogie cu efectele pe care le produce
neîntrunirea majorităţii cerută de lege pentru aprobarea măsurii supusă referendumului. Este
vorba despre Hotărârea nr.6/2012, care a preluat, practic, aceeaşi soluţie pe care Curtea a
pronunţat-o prin Hotărârea nr.5/2007, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I,
nr.352 din 23 mai 2007, când nu s-a întrunit majoritatea voturilor exprimate cerută de lege
pentru demiterea Preşedintelui. În ambele situaţii, Curtea a reţinut, ca efecte ale referendumului,
încetarea interimatului funcţiei de Preşedinte al României, precum şi reluarea exercitării
atribuţiilor constituţionale şi legale ale Preşedintelui ales.

33