Sunteți pe pagina 1din 15

CAPITOLUL 1

Geografia petrolului
Petrolul a încetat de mult să fie doar problema geologilor ori economiştilor.
Complică în mare măsură ecuaţiile pe care trebuie să le rezolve politicienii şi
devine încet-încet un factor al vieţii sociale ce nu poate fi ignorat, inducând direct
sau indirect relaţii nu întotdeauna uşor de sesizat. În lipsa lui, comunităţile sociale
cer din partea conducătorilor acţiuni ale căror efecte sunt deseori nepopulare,
creează presiuni asupra proceselor decizionale, statul devenind fie un
raţionalizator fie un vector al politicii de putere.

Un document din anul 2000 al unei instituţii publice în domeniul prospecţiunilor


geologice din SUA3 oferă o estimare a resurselor convenţionale de petrol
(producţia curentă însumată la care s-au adăugat rezervele rămase şi resursele
petroliere nedescoperite încă, dar bănuite) pentru 128 de zone petroliere ale lumii,
în miliarde barili (BBO). Dispunerea geografică a rezervelor este prezentată pe
hartă. Producţia curentă însumată, rezervele rămase, creşterea rezervei şi
resurselor nedescoperite sunt estimate la aproximativ 3 miliarde de miliarde
barili. Din această cantitate, cca. 24% au fost extrase, iar 29% au fost descoperite
şi înregistrate ca rezerve se afirmă în aceleaşi documente. Câmpurile petroliere
aflate în exploatare sunt cunoscute şi domină jocurile geopoliticii ultimilor zeci de
ani. Este oarecum firesc deoarece regiunea Orientului Mijlociu, una din cele
clasice, posedă circa 70% din rezervele de petrol dovedite ale lumii4, iar zona
Mării Caspice între 17-33 mii de miliarde barili, cam tot atât cât rezervele din
Marea Nordului. Dar începe să devină tot mai evidentă atenţia acordată noilor
zone în care se presupune existenţa unor depozite imense de petrol, încă
nedescoperite în regiunile „clasice” şi în altele noi: Orientul Apropiat,
Siberia de Vest, regiunea Mării Caspice, deltele fluviilor Niger şi Congo, nord-
estul Groenlandei, Surinam etc.6 Transformarea acestor rezerve, bănuite dar încă
intangibile, în resurse domină agendele politice ale principalelor puteri economice
ale lumii.

Aşa cum se observă, majoritatea rezervelor de petrol se află la distanţe mari de


principalii consumatori, ceea ce creează în permanenţă probleme: politice,
economice, de mediu etc., iar transformarea lor rezerve în resurse depinde de
factori de aceleaşi naturi. Chiar şi cea mai măruntă măsură luată într-o zonă cu
rezerve de petrol, ori în legătură cu aceasta se poate răsfrânge în modul cel mai
concret asupra preţului petrolului cu întregul său lanţ de consecinţe. Astfel, acest
indicator financiar, care ar trebui să reflecte valoarea unei mărfi, devine la rândul
său un instrument al geopoliticii în relaţiile internaţionale. Dacă, din punct de
vedere economic, preţul petrolului reflectă realităţi trecute în devenirea mărfii, de
la cheltuielile de extracţie până la transportul la consumator, şi se exprimă în bani,
de regulă dolari SUA, geopolitic înseamnă estimări complexe de viitor pentru o
resursă epuizabilă, de care depinde încă dezvoltarea şi prosperitatea
(accesibilitatea şi volumul rezervelor, natura relaţiilor de putere create în jurul
rezervelor, gradul de pericol prezentat de noii actori din jocurile dezvoltării,
oportunităţile şi posibilele combinaţii etc.), estimări importante nu atât prin
valorile lor financiare, cât prin cele politice, economice, militare etc. Totuşi,
opinia publică resimte nemijlocit preţul economic al petrolului şi acest lucru
influenţează politicile imediate, preţul geopolitic îi preocupă în primul rând
pe marii actori şi este o problemă a politicii de perspectivă.

Oricum, vorbind doar despre petrol, descoperit sau nu, accesibil ori greu
accesibil, ieftin sau scump, evidenţele nu pot fi contestate: cu cât se consumă mai
mult, cu atât se va epuiza mai rapid. Richard C. Duncan şi Walter Youngquist
oferă într-un studiu din 1998 o estimare a producţiei petroliere. Din analiza
graficelor se observă că trăim în deceniul producţiilor maxime, după care
urmează declinul.

Când este vorba de rezerve, în general, iar cele petroliere nu fac excepţie,
cifrele exacte includ şi un procent important de relativitate, deoarece exprimă
strategiile în domeniu ale numeroşilor actori cunoscuţi şi mai puţin vizibili (state,
companii naţionale, lideri, partide politice) cu interese, politici şi obiective proprii,
puţin interesaţi să ofere certitudini concurenţei. Cu toate acestea, tendinţele nu pot
fi negate chiar şi la o analiză superficială. Astfel se explică preocupările pentru
înlocuirea petrolului cu gaze naturale, energie nucleară şi resurse alternative.
Gazele naturale, de exemplu, reprezintă în prezent aproximativ 23% din
consumul global de energie, vor însemna peste 30% prin 20208 şi vor domina,
probabil, geopolitica în viitoarele evoluţii ale secolului XXI.

CAPITOLUL 2
Geografia consumului
Din momentul în care petrolul a început să se impună ca principală sursă de
energie la începutul secolului XX, producţia a acoperit consumul la nivel
mondial, indiferent de ritmurile de creştere a acestuia. Chiar şi în perioadele de
criză petrolieră nu a fost vorba despre insuficienţe cronice, ci de reducerea voită a
producţiei şi limitarea accesului la petrol. Este drept, asemenea perioade au
reamintit lumii, că mai devreme sau mai târziu, petrolul se va epuiza, readucând în
discuţie corelaţia dintre petrol şi dezvoltare. Cu câteva decenii în urmă a făcut
mare vâlvă un raport al clubului de la Roma care oferea perspective sumbre
dezvoltării, neadeverite însă. Până a se ajunge la momentul epuizării rezervelor,
elita politică a lumii şi-a elaborat propriile concluzii, vizibile în jocurile politice
din jurul petrolului existent.

S-a avut, însă, grijă ca aceste jocuri să evite angajarea în opoziţie a marilor actori
ai lumii pentru a se evita momente din preliminariile celui de-al doilea război
mondial, de exemplu, când SUA prin embargoul petrolier impus Japoniei au creat
în rândul opiniei publice japoneze o opinie favorabilă declanşării războiului prin
atacurile de la Pearl Harbour, ori când URSS, deţinătoarea unor imense rezerve,
dar şi piedică în accesul Germaniei hitleriste la petrolul din Orientul Mijlociu
trebuia să dispară.

În diagrama Agenţiei Internaţionale pentru Energie9 sunt prezentaţi principalii


consumatori de petrol în 2001 şi ponderea lor în cadrul consumului global. După
cum se observă, 9 state ale lumii au consumat 57% din producţia de petrol a
anului, 5 dintre ele sunt membre ale grupului celor mai dezvoltate state (G8).

Dintre ele, SUA reprezintă cea mai puternică economie a lumii, dar şi cel mai
mare importator de petrol, în timp ce Rusia nu importă, dar este unul din marii
exportatori ai lumii. Cifrele, chiar dacă sunt relative, oferă totuşi o imagine a
consumurilor curente de petrol şi sugerează şi o proiecţie a atitudinii statelor cu
interese diverse pentru această resursă.
În asemenea condiţii, un criteriu mult mai important pentru viitoarele evoluţii
este poziţia Chinei şi Indiei. Ambele reprezintă economii în plină expansiune,
dar sunt importatoare de petrol, conştiente, deci, că menţinerea ritmurilor
actuale ale dezvoltării economice depinde de modul în care vor reuşi să-şi
asigure resursele energetice. 60% din necesarul de petrol China şi le asigură din
Orientul Mijlociu şi de aceea este atât de atentă la evoluţiile din regiune şi se
implică, inclusiv cu asistenţă militară, în state precum Iran şi Siria.
Cererea de petrol creşte cu aproximativ 2% anual, în timp ce câmpurile
petrolifere sunt în declin cu aproximativ 5% pe an. Consumul în 2003 a fost de
aproximativ 125 milioane barili pe zi, ceea ce înseamnă că până în 2015 producţia
curentă ar trebui să crească cu cca. 80%10 pentru a se asigura consumul.
Aceeaşi Agenţie Internaţională pentru Energie arată într-un raport al său că, în
acest an, Chinei îi vor fi necesare 5,8 milioane barili pe zi pentru a-şi asigura
consumul, ceea ce înseamnă 800.000 tone zilnic, ori aproximativ 0,3 miliarde tone
pe întregul an. În 2003, a fost de 0,25 miliarde tone. Cu acest consum China va
întrece Japonia, trecând pe locul 2 în lume în rândul consumatorilor, după SUA.

Cu alte cuvinte, în acest an, China va consuma aproximativ 2/3 din producţia
anuală a Arabiei Saudite, Iranului şi Kuweitului la un loc sau 1/10 din producţia
mondială, SUA va avea nevoi de 1/3, iar Japonia de aproximativ cât China11. Deci
primele trei consumatoare vor folosi în 2004, 1,6 miliarde barili, adică mai mult de
jumătate din producţia globală, estimată la aproximativ 3 mii de miliarde barili.
Nu întâmplător, aceste state fac parte din grupul celor mai activi actori ai
geopoliticii mondiale.

Geostrategia petrolului
Războiul rece s-a sfârşit şi o dată cu el şi geostrategia bazată pe ameninţarea
distrugerii nucleare reciproce. Ameninţarea, reală, dincolo de toate exagerările
propagandistice, a fost instrumentul politic decisiv în imprimarea unui caracter
previzibil geostrategiei şi unui relativ echilibru al puterii. Armele nucleare
existente sunt tot atât de nimicitoare astăzi ca altădată, dar ameninţarea
distrugerii reciproce, la fel de reală ca acum două decenii, nu mai este un
instrument politic, chiar dacă superputerile au declarat oficial că nu vor
pregeta să folosească armele nuclear dacă interesele lor vitale vor fi afectate.
Probabil că aceasta va fi premisa care va fundamenta toate construcţiile
geostrategice în viitorul previzibil.

Geostrategia a devenit mai difuză iar prezenţa militară, indiciul concret clasic
al intereselor strategice se reduce la minimum intensificându-se, în schimb,
realizarea capabilităţilor de aplicare a efectelor acţiunilor militare în zonele
de interes. Exemplu devenit deja celebru al acestei noi filosofii strategice este cel
al coaliţiei militare împotriva Irakului în anul 2003, care cu efective minime(circa
200 mii militari), a ocupat un stat având aproximativ suprafaţa Franţei, fără ca pe
teritoriul statului irakian să existe vreo regiune inaccesibilă loviturilor. De
asemenea, cazul Irakului evidenţiază că resursele petroliere şi căile de acces către
acestea constituie preocuparea majoră pentru geostrategia acestui început de secol.
Cea mai evidentă demonstraţie o reprezintă consecvenţa cu care SUA urmăresc
libertatea accesului la piaţa petrolieră folosind, atunci când este nevoie, şi
instrumente ale geostrategiei. Această tendinţă a fost explicată într-un raport al
Consiliului Securităţii Naţionale al SUA în 1999: „…Statele Unite vor continua să
aibă un interes vital în asigurarea din exterior a livrărilor de petrol”.19
Seriozitatea problemei este susţinută şi de faptul că, SUA includ în categoria
intereselor vitale acele valori pentru apărarea cărora vor recurge la forţă armată.
Prezentându-şi programul electoral, candidatul democrat la preşedinţia SUA, John
Kerry, a insistat asupra priorităţilor sale în domeniul securităţii naţionale:
- a deschide şi a fi liderul unei noi ere a alianţelor;
- a moderniza cele mai puternice forţe armate din lume;
- a folosi în exterior diplomaţia, puterea economică şi forţa neobişnuită de
atracţie a valorilor şi idealurilor americane;
- a elibera America de dependenţa periculoasă faţă de petrolul din Orientul
Mijlociu.

În timpul războiului rece, SUA au considerat drept teatre principale ale


confruntării cu URSS centrul şi sud-estul Europei, acolo unde se aflau concentrări
mari de trupe sovietice, şi Orientul Îndepărtat. Mutaţiile strategice au făcut să
scadă interesul pentru aceste zone, prezenţa militară americană rămânând la
niveluri care să nu afecteze credibilitatea angajării SUA în problemele securităţii
europene. Au devenit, însă importante pentru strategie Asia Centrală, bazinul
caspic, zona Mării Chinei de Sud şi, bineînţeles, zona Golfului. Toate sunt regiuni
bogate în petrol şi gaze naturale, resurse dovedite sau bănuite, dar mai ales sunt în
proximitatea unor puteri militare (Rusia, China) care pot interveni în competiţie,
iar faptul că în toate aceste zone există multe probleme care pot fi activate cu
uşurinţă fac posibile evenimente care să destabilizeze piaţa petrolului. Întrucâtva la
fel se caracterizează şi alte zone bogate în petrol din Africa (Algeria, Angola,
Nigeria, Sudan) sau Asia (Indonezia) cu multe probleme etnice, sociale şi politice
nerezolvate, dar aflate deocamdată în afara preocupărilor competitive majore ale
principalilor actori ai lumii.

Ca urmare, investiţiile financiare ale SUA în bazinul caspic şi Orientul Mijlociu


sunt susţinute de programe militare: modernizarea forţelor armate ale statelor din
zonă pentru a fi capabile să menţină stabilitatea, parteneriate, inclusiv cu ceilalţi
actori pentru soluţionarea unor probleme, dezvoltarea unor obiective de
infrastructură militară care să le asigure mobilitatea propriilor forţe etc. Noul
concept de război bazat pe reţea va oferi forţelor armate ale SUA posibilitatea de
a executa lovituri precise din puncte de dislocare inaccesibile eventualelor riposte.
Chiar şi posibilitatea amplasării unor baze militare noi în Bulgaria, România şi
Polonia nu poate fi ruptă de problematica petrolului. Locaţiile aflate în discuţie se
află în apropierea unor conducte de petrol în funcţiune, ori aflate în proiect.
Rusia se află într-un amplu proces de adaptare a strategiei la noile realităţi.
Renunţând la ambiţiile geostrategice globale ale URSS, ea se concentrează asupra
programelor regionale: îşi adaptează prezenţa militară în regiunea Caucazului,
profitând evident de războiul din Cecenia, a înfiinţat baze militare în Armenia şi în
state din Asia Centrală, controlează un sistem unic de apărare aeriană al CSI,
acordă asistenţă militară majorităţii statelor din această organizaţie etc. Totodată,
sunt semnificative modificările doctrinare şi programele de modernizare a
propriilor forţe. A declarat că va folosi armele nucleare în cazul unor agresiuni,
chiar şi împotriva statelor neposesoare de arme nucleare, a adoptat şi ea strategia
loviturilor preventive şi în acest scop îşi modernizează infrastructura (cosmică şi
aeriană). De asemenea, în cadrul forţelor armate se desfăşoară intense activităţi de
pregătire pentru sporirea mobilităţii, se perfecţionează vectorii pentru transportul
loviturilor nucleare, îşi intensifică acţiunile comune de instruire şi planificare, cu
armatele NATO etc.

Nu sunt lipsite de importanţă acţiunile strategice ale altor actori. China şi-a
redus concentrările de trupe de la graniţa nordică cu Rusia şi îşi concentrează
eforturile asupra zonelor sale de vest în care sunt estimate rezerve importante de
petrol: provincia Xinjiang, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud, zone
aflate în litigiu. Taiwanul este invocat tot mai frecvent în discursul politic deoarece
oferă posibilitatea controlului unor importante căi de navigaţie în Pacific. Către
aceste zone îşi îndreaptă atenţia şi Japonia, care, totodată, îşi perfecţionează
capacităţile sale operaţionale în zonă (nave de luptă, avioane de patrulare etc.). În
zona Golfului, China îşi întăreşte relaţiile militare cu Arabia Saudită, mai ales
după ce în opinia publică din SUA s-au auzit voci ostile şi chiar ameninţări la
adresa regatului saudit, dar şi cu alte state din Orientul Mijlociu. „Fără o strategie
cuprinzătoare de prevenire a transformării Chinei într-un consumator de petrol
egal cu SUA, o coliziune între superputeri este posibilă”21 afirmă directorul unui
institut american de analiză a securităţii globale. India participă la modernizarea
forţelor navale ale Kazahstanului, Turcia la realizarea unor obiective de
infrastructură militară în Turkmenistan, Iranul se pronunţă împotriva prezenţei
militare străine în Marea Caspică şi pentru strângerea relaţiilor cu Azerbaidjan
invocând episoade ale unei istorii comune etc.

Desigur, aceste jocuri de natură militară nu depăşesc limite care să provoace


răspunsuri ce ar pune în pericol stabilitatea. Dar analizate fiecare în parte, se
dovedeşte că statele care-şi propun niveluri ridicate ale dezvoltării nu-şi pot
permite să rămână indiferente la eventuale turbulenţe pe piaţa petrolului.
Consecinţele acestora ar putea modifica în totalitate lumea care ne înconjoară ceea
ce le-ar periclita programele de dezvoltare, risc pe care nu sunt dispuse să şi le
asume.

Evoluţiile din jurul petrolului au pus parţial în umbră „jocurile” care se


desfăşoară pentru gazele naturale. Acestea sunt încă la început, dar vor deveni tot
mai evidente şi intense pentru că gazele naturale sunt considerate un înlocuitor al
petrolului, atunci când acesta se va epuiza, ori va deveni evident că este insuficient
pentru toţi consumatorii. Deocamdată, evenimentele provocate pe piaţa gazelor
naturale mai sunt încă asociate cu piaţa petrolului, dar probabil că acest lucru nu
va mai dura mult timp şi jocurile vor deveni de sine stătătoare.

Preţul petrolului
Şocurile produse de evoluţia preţului petrolului acoperă, de regulă, toate
arhitecturile ce se proiectează în jurul său. Salturile preţului, spectaculoase de la o
zi la alta, provocate de cele mai neînsemnate disfuncţionalităţi ale pieţei
demonstrează, dacă mai era nevoie, cât este de serioasă problema şi cât de
devastatoare pot fi efectele interne în cazul unor crize prelungite.
Oricum, se consideră că preţurile petrolului s-au rupt de indicatorii reali de
extracţie şi nu-i mai reprezintă. În luna mai s-au desfăşurat la Amsterdam lucrările
Forumului Energetic Internaţional unde a avut loc şi o întâlnire neformală a
statelor membre OPEC. Atunci, preţul barilului era de aproximativ 40$. Îngrijorate
de creşterea rapidă a preţului, statele industrializate au făcut un apel către această
organizaţie să mărească cantităţile extrase pentru a putea linişti piaţa. Un analist în
domeniul petrolului a declarat atunci că o mărire a cifrelor de extracţie „va
produce doar oscilaţii de scurtă durată pe piaţă”22. În iunie, Arabia Saudită a
declarat că va mări limitele stabilite pentru extracţie. La sfârşitul lunii august
OPEC recunoaşte că, în afara Arabiei Saudite ceilalţi membri au ajuns la limita
posibilităţilor. Oricum, decizia depăşirii cotelor a stârnit reacţii violente din partea
altor state member (Venezuela, Iran) cu pondere importantă pe piaţa petrolului. Ca
un punct de referinţă, în 1990, în ajunul războiului din Golf, când toate bursele
aşteptau începerea acţiunilor militare, preţul barilului de petrol ajunsese la punctul
maxim: 41,15$. La începutul lunii august 2004, în absenţa unei ameninţări militare
credibile, preţul barilului de petrol ajunsese la aproape 45$.

S-au încercat diferite explicaţii pentru sinusoidele neaşteptate ale preţului şi


pentru sensibilitatea pieţei:
- factorul chinez a fost des invocat, pornind de la realitatea că înlocuirea
bicicletelor cu autoturisme în rândul populaţiei chineze va provoca o
creştere nelimitată a cererii pentru combustibil, după modelul
american;
- manipularea preţului petrolului de către Arabia Saudită în ajunul
alegerilor prezidenţiale din SUA, având în vedere interesul companiilor
petroliere americane pentru preţuri ridicate şi sprijinul acordat de
acestea administraţiei Bush;
- criza irakiană;
- mărirea rezervelor strategice ale SUA;
- scăderea producţiei mondiale;
- intervenţia statului rus pe piaţa internă a petrolului etc.
Toate aceste explicaţii se fundamentează pe fenomene concrete petrecute, dar, în
acelaşi timp, cei care le avansează acceptă că nu sunt suficiente. Totodată, se
alimentează şi se generalizează părerea că petrol ieftin nu va mai exista niciodată.
Experţii Agenţiei Internaţionale pentru Energie estimau, atunci când preţul
petrolului era de 35$ barilul, că acest nivel provoacă o deteriorare a PIB mondial
cu aproximativ 225 miliarde dolari. Afectate urmau să fie în primul rând statele
europene şi cele în curs de dezvoltare, cele mai dependente de importul de petrol.

În acelaşi timp, o creştere cu 10$ (faţă de 35) a preţului barilului de petrol urma să
determine o redistribuire a aproximativ 150 miliarde dolari între statele
exportatoare.
Desigur, problema preţului petrolului este una mult mai complexă, dar reacţiile
nervoase ale burselor la cele mai mărunte disfuncţionalităţi, unele fără legături
directe cu piaţa, demonstrează imensul potenţial al petrolului în jocurile
geopolitice. Accesul la resurse sigure, contractele pe termen îndelungat,
„rezistente” la fluctuaţiile pieţii, preţurile avantajoase, condiţionările favorabile ori
nefavorabile, boicotul, ameninţările la adresa siguranţei infrastructurii sunt
instrumente folosite în trecut, astăzi şi nu există nici un motiv care să convingă că
nu vor fi folosite şi în viitor pentru a influenţa deciziile politice în situaţii delicate.
Atâta timp cât aceste circumstanţe şi practici nu afectează interesele majore ale
marilor consumatori şi marilor producători, ele se impun încet-încet în practica
mondială şi trebuie avute în vedere.
Prezenţa în Golful Guineei

După descoperirea rezervelor de hidrocarburi în ţările din Golful Guineei, Africa ar putea
deveni, în următorul deceniu, a doua sursă de petrol după Golful Persic. Administraţia
americană a remarcat importanţa securizării rutelor de aprovizionare din zonă, de la
oleoductul Tchad - Camerun şi Higleig - Sudan, dar şi a câmpurilor de extracţie de aici.
Tentativa de lovitură de stat din Sao Tome şi Principe a dat SUA un motiv pentru
deplasarea forţelor militare în arhipelag.

Marea Caspica, un "El Dorado" al petrolului


In zona Marii Caspice, pana mai ieri un lac sovieto-iranian, au fost descoperite zacaminte
petrolifere estimate la 850 miliarde de tone si 8700 de milioane metri cubi de gaze
naturale. Acest spatiu caspic reprezinta al treilea mare bazin petrolifer al lumii, dupa
Golful Persic si Siberia, fiind in acelasi timp un "El Dorado" al petrolului, loc de
pelerinaj pentru presedinti de state, magnati ai petrolului si ai finantei mondiale, un punct
de convergenta si disputa pentru cei doi mari actori ai scenei relatiilor internationale:
SUA si Federatia Rusa.
Intrarea NATO in Balcani a plasat Occidentul la usa unor resurse atat de uriase incat ar
putea insemna zeci de ani de bunastare economica pentru membrii Aliantei. De la
colapsul Uniunii Sovietice, Occidentul sta cu ochii pe campurile de petrol din centrul
Asiei. Iar securitatea conductelor care sa transporte petrolul nerafinat este o prioritate
importanta care ar putea sa faca sau sa piarda miliarde de dolari investiti de companiile
petroliere americane ca Mobil, Chevron, Amoco si altele.
Regiunea caspica are o crescuta importanta globala. Aici s-a inregistrat un nivel unic al
investitiilor din randul tarilor din Asia Centrala si regiunea caspica si dezvoltarea
retelelor petroliere formeaza baza securitatii statutului sau de independenta pe viitor.
Britanicii sunt prezenti pe piata petrolului caspic prin Ramco Energy si sunt printre
fondatorii consortiului occidental care urmareste exploatarea campului "super-urias"
Azeri, Chirag, Gunashli (ACG) o zona offshore a Azerbaidjanului. Petrolul din tarile
caspice in anii viitori vor aduce aceste state intr-o pozitie la fel de influenta ca cele din
OPEC.
Potentialul regiunii este imens. Potrivit Administratiei de Informare in materie de Energie
din cadrul Departamentului de Stat al Energiei, potentialul energetic combinat al
rezervelor Azerbaidjanului, Kazakstanului si Turkmenistanului ajunge la o cifra ce
variaza intre 16 si 19 miliarde barili de petrol si de la 139 la 334 trilioane de metri cubi de
gaz natural. Unele estimari sustin ca in zona, rezervele de petrol sunt cuprinse intre 42 si
200 miliarde barili. Per total, potentialul regiunii rivalizeaza cu cel al Golfului Persic.

Planul de salvgardare a Rusiei


In ceea ce o priveste, Federatia Rusa asteapta sa-si exercite presiunea asupra noilor state
independente bogate in petrol sustinand ca statutul Marii Caspice ar trebui redefinit. Pe
de alta parte, ambitiile grupului de actiune american se lovesc de planurile strategilor
rusi, care i-au incredintat presedintelui Vladimir Putin misiunea de a ocupa o pozitie
superioara celei actuale, prin impunerea sa ca sef al celui mai mare concern mondial
energetic. Un plan de salvgardare a Rusiei. Obiectivul central al revolutiilor portocalii
este petrolul Asiei Centrale. Grupul "vulturilor" americani a proiectat forta SUA la mare
distanta pentru a asigura suprematia Americii, dar si a lor personal in urmatoarele
decenii.
Transformarea Poloniei in pivotul Europei Centrale, ca si utilizarea oricaror culoare de
acces catre sistemul de putere a Ucrainei (inclusiv prin intermediul fostului presedinte
stalinist Leonid Kucima) si atragerea Georgiei in acest joc ascund insa o miza mai mare
decat cea democrato-economica. Presiunea continua va duce probabil la spargerea in
bucati a principalului cap de pod al Moscovei si la implinirea proiectului geopolitic visat
de artizanii americani - blocarea Rusiei in propriile sale granite. Reactia Kremlinului ar
putea fi, insa, imprevizibila si violenta.

"US Africom" - cel mai nou comandament strategic american

Expansiunea bazelor militare americane in lume este confirmata si prin formarea, in


februarie 2007, a "US Africom" (African Command). Presedintele Bush a declarat cu
aceasta ocazie ca Africa prezinta pentru Statele Unite un "interes strategic deosebit" si ca
formarea "Africom" nu are nici o legatura cu puternica penetrare a Chinei pe continentul
negru. Subsecretarul Apararii, Ryan Henry, a facut un turneu in sase state africane
(Africa de Sud, Nigeria, Etiopia, Ghana, Senegal si Kenya) pentru a lamuri ratiunile
formarii noului comandament strategic american pentru Africa.

Cu toate asigurarile date de Henry, guvernele africane cred ca recentul interes al


Pentagonului - prin crearea "Africom" - se datoreaza descoperirii unor vaste rezerve de
petrol pe continentul negru, ca si concurentei dure dintre SUA si China pentru controlul
acestor rezerve. Africa de Vest, inclusiv Nigeria, asigura actualmente 12% din petrolul
importat de Statele Unite. Se estimeaza, insa, ca, pana in 2015, circa 25 la suta din
petrolul care va aproviziona piata americana ar putea veni din Africa. Crearea noului
comandament strategic - "US Africom" - confirma ca expansiunea bazelor americane nu
este dictata numai de ratiuni pur militare, ci si de interese economice.

China este al doilea importator de petrol african si principalul concurent al Statelor Unite:
in 2007, a importat cu 11% mai mult petrol din Africa decat in 2006. Strategia
Beijingului este simpla si eficienta: ofera tarilor africane credite mari, cu dobanzi mult
inferioare celor acordate de Banca Mondiala si de Fondul Monetar International; in plus,
investeste mult in infrastructura tarilor africane (autostrazi, cartiere de locuinte, capacitati
industriale, oleoducte, porturi etc.), ceea ce face China mult mai atractiva decat SUA;
Beijingul nu pune nici un fel de conditii politice si acorda sustinere tarilor africare in
cadrul organismelor internationale. Washingtonul denunta aceasta tactica, acuzand China
ca "sprijina dictaturile din Africa". Dar, in realitate, China nu pune conditii politice, cum
ar fi "schimbarile de regim", tipice Administratiei Bush.
In 2006, China a importat 320 de milioane de tone de petrol, 7% din acesta provenind din
Sudan. In total, China importa circa 25% din petrolul necesar economiei sale din Africa,
si spera ca acest procent sa creasca semnificativ in anii urmatori. Schimburile comerciale
dintre China si tarile africane au atins cifra de 5,5 miliarde de dolari pe an. Astfel, China
a devenit al treilea partener de afaceri al Africii dupa SUA si Franta, devansand Marea
Britanie.

Africa sub-sahariana include noua tari producatoare de petrol: Nigeria, Angola, Congo-
Brazzaville, Gabon, Guineea Ecuatoriala, Camerun, Ciad, Republica Democratica Congo
si Sudan. Nigeria este cel mai mare producator de petrol din Africa si al 11-lea
producator mondial. Actualmente, Nigeria produce 2,45 miliarde de barili pe zi, SUA
importand 42% din aceasta cantitate. Angola este al doilea producator de petrol din
Africa, cu circa 2 miliarde de barili pe zi. Sudanul este, de asemenea, extrem de bogat in
petrol. Este tara africana cea mai apropiata de China. Beijingul controleaza 40% din
petrolul extras in Sudan. Cu toate acestea, "Chevron" a cheltuit 1,2 miliarde de dolari si a
descoperit mari resurse de petrol in sudul Sudanului, confirmand astfel interesul SUA .
Tot "Chevron" estima ca, in viitorul apropiat, Sudanul ar putea depasi in productia
petroliera Iranul si Arabia Saudita.

"National Intelligence Council" despre noile prioritati africane

Desi sustin ca lupta impotriva terorismului si pentru prevenirea unor dezastre umanitare
in lume, un aspect secret al lui "National Intelligence Council" - centrul "Comunitatii de
Informatii" a SUA - arata ca scopul operatiunilor militare ale Statelor Unite in Africa este
cu totul altul. Intitulat "External Relations and Africa", raportul afirma: "Angajamentul
militar in Africa s-a schimbat. De la sprijinul acordat unor guverne si miscari in timpul
Razboiului Rece (cum a fost sprijinul acordat de CIA guvernului belgian pentru a-l
asasina pe primul ministru congolez Patrice Lumumba) s-a ajuns la implicarea directa -
mai ales dupa 11 septembrie 2001 - pe plan militar, asa cum este cazul in Djibuti."

In sectiunea din raport intitulata "Future Trends in External Engagement with Africa"
("Tendinte viitoare in angajamentul extern din Africa"), se precizeaza si ca unul din
primele motive ale angajamentului american direct si a crearii "Africom" este "cresterea
importantei sectorului petrolier in calculele politice americane din Africa."

"Important este si ca cele mai multe state producatoare de petrol din Africa nu sunt
membre OPEC, de exemplu Angola, Gabon, Guineea, Congo-Brazaville sau Camerunul"
- se mai precizeaza in raport. Implicarea militara americana s-a vazut de curand in
razboiul dintre Etiopia si Somalia, cand trupele etiopiene - sustinute politic de SUA - au
ocupat capitala somaleza Mogadiscio. Peste o mie de civili au murit numai in sudul
Somaliei, in urma bombardamentelor americane, iar 350.000 de locuitori si-au parasit
orasele. Somalia este un punct strategic important pentru SUA si "Africom". Petr J.
Pham, director la "Nelson Institute for International and Public Affaires" din cadrul lui
"James Madison University"- unul dintre avocatii dominatiei americane in Africa -
remarca dupa infiintarea lui "Africom", in "National Interest": "Africom reprezinta un
angajament pe termen lung al Statelor Unite in Africa, un angajament care va ancora
continentul negru pe orbita Americii". Pham cita si dintr-un document inclus in "National
Security Strategy" din 2002: "Africa detine o mare importanta geostrategica si economica
si a devenit o mare prioritate a Administratiei de la Washington".

In momentul de fata, importanta pentru Statele Unite se poate deduce cu usurinta din
faptul ca alte trei comandamente strategice americane (US Command) acopera militar
continentul negru. Nordul Africii, Africa de Vest - care include Golful Guineea, atat de
bogat in petrol - centrul si sudul Africii sunt de competenta lui "US Eurocom". "US
Centcom" raspunde de Cornul Africii, anume de Somalia, Etiopia, Eritreea, Kenya,
Djibouti, Sudan si Egipt. "US Pacom" monitorizeaza Madagascarul, Insulele Seychelles
si zona Oceanului Indian din regiunea Africii.

Analistii in geostrategie sustin ca secolul acesta batalia se da pe controlul energiei,


iar cel viitor pe cel al surselor de apa .

Batalia pentru controlul rutelor energetice seamana tot mai mult cu Razboiul Rece.
Rivalitatea SUA-Rusia, puterile care controleaza marile resurse de hidrocarburi, s-a
extins si in Asia si Africa. Aceasta batalie este cel mai bine resimtita in regiunea Marii
Negre. In aceasta zona, doua conducte concurente care aduc energie Europei, South
Stream, sustinuta de Rusia si Nabucco, preferata de UE si SUA, constituie motiv de
disputa economica.

Statele Unite au negociat amplasarea unor baze militare pentru a garanta protectia
principalelor infrastructuri de aprovizionare energetica din regiunea Marii Caspice, Marii
Negre si din Orientul Mijlociu, considerate esentiale pentru Europa.

Caucazul si Turcia sunt doua puncte strategice foarte importante pentru aprovizionarea
Europei si SUA cu hidrocarburi, provenind din Golful Persic si zona Marii Caspice.
Washingtonul a incheiat mai multe acorduri cu tarile din regiune pentru a dispune de baze
militare aici. Astfel, soldati din trupele speciale americane au fost deplasati, in 2002, la
Vasiani, in Georgia, pentru a antrena trupele georgiene. Baza georgiana se afla in
apropierea conductelor Baku-Supsa si BTC. Armata americana stationeaza de mai multi
ani in Turcia, la Incirlik.

In urma cu doi-trei ani, SUA au hotarat sa-si repozitioneze fortele militare din Germania
spre state de la Marea Neagra, in Romania si Bulgaria. Marea Neagra constituie o zona
strategica de prima importanta pentru securizarea stramtorii Dardanele si a porturilor prin
care tranziteaza petrol provenind din Marea Caspica, Rusia si Irak.

In plus, prezenta Flotei a VI-a americana in Marea Mediterana contribuie la apararea


stramtorii Bosfor. In prezent, SUA finanteaza marina azera pentru a fi pregatita in cazul
unui ipotetic conflict naval pe Marea Caspica, de unde este transportat petrolul turkmen si
kazah, potrivit site-ului www.geographie.ens.
La ora actuala, SUA controleaza punctele strategice de intrare si iesire din Golful Persic
in detrimentul altor aliati. In regiune se gasesc 50% din rezervele petroliere mondiale si
aproape 40% din cele de gaz. Productia este transportata spre tarile consumatoare, in
special pe cale maritima. Americanii sunt prezenti atat in interiorul golfului, cat si in jurul
acestuia.

Baze militare americane sunt instalate in Arabia Saudita, la Prince Sultan – 9.000 de
oameni; Qatar, la Al-Udeid; Bahrein (Flota a V-a) si Kuweit - 100.000 de oameni.
Aceasta prezenta militara permite „sanctuarizarea" Arabiei Saudite si securizarea
stramtorii Urmuz. In plus, dupa razboiul din Irak, din 2003, militarii americani
stationeaza pe pamant irakian si incearca sa asigure protectia campurilor si conductelor
petroliere, care sunt tinta sabotajelor.

Prezenta in Golful Guineei

Dupa descoperirea rezervelor de hidrocarburi in tarile din Golful Guineei, Africa ar putea
deveni, in urmatorul deceniu, a doua sursa de petrol dupa Golful Persic. Administratia
americana a remarcat importanta securizarii rutelor de aprovizionare din zona, de la
oleoductul Tchad - Camerun si Higleig - Sudan, dar si a campurilor de extractie de aici.
Tentativa de lovitura de stat din Sao Tome si Principe a dat SUA un motiv pentru
deplasarea fortelor militare in arhipelag.

Militarizarea continentului sud-american

Lupta impotriva traficului de droguri ofera americanilor o buna motivatie de a interveni


militar, direct sau indirect, in cateva state din America de Sud. Americanii dispun de forte
militare pe acest continent la: Manta, in Ecuador, Tres, Escquinas y Leticia, in Columbia,
Isquitos, in Peru, Regina Beatrix, la Aruba si Comalapa, in Salvador. In plus, SUA
finanteaza fortele armate din aceste state.

Nu se limiteaza insa doar la securizarea propriei aprovizionari, ci si a tarilor


consumatoare aflate pe aceste trasee, cum ar fi Japonia, China si Coreea de Sud. Din
cauza cresterii amenintarilor piratilor sau a teroristilor din stramtoarea Malacca,
americanii si-au instalat mai multe baze militare in regiune, cele mai multe in Filipine.

Dupa atentatele de la 11 septembrie 2001, razboiul antiterorist declansat impotriva


talibanilor din Afganistan a oferit un bun prilej de a-si face cunoscuta prezenta militara in
Asia Centrala, in tari precum Uzbekistan, Tadjikistan si Kirgizstan. Aici, petrolul joaca
un rol secundar, dar se inscrie in logica strategica a deplasarilor americane.
In caz de criza cu China, SUA pot foarte usor sa opreasca aprovizionarea cu petrol catre
aceasta tara, care se face prin stramtoarea Malacca si, in curand, prin oleoductele ce vor fi
construite pe sub Marea Caspica. De asemenea, militarii americani sunt prezenti si in
Asia de Sud-Est, motivati de lupta impotriva teroristilor din gruparile Jihadul Islamic si
Abu Saiyyaf, precum si de interesele petroliere.

Batalia pentru Africa

In prezent, are loc o adevarata batalie pentru bogatiile continentului negru. Washingtonul
a deplasat Flota a V-a in Mediterana Orientala pentru a permite securizarea canalului
Suez, iar din septembrie 2002, o baza militara americana a fost amplasata la Djibouti.

Scopul este acela de a limita amenintarile teroriste in stramtoarea Bab El-Mendeb, dar si
pentru o prezenta strategica in Cornul Africii. Daca Djibouti era considerat pana de
curand partenerul Frantei, acum SUA cauta un compromis cu autoritatile locale, fiind
interesate de valoarea geostrategica a zonei. Nici Rusia nu a stat deoparte.

Astfel, compania Gazprom este deja cu un picior in Nigeria. Oficialitatile americane au


hotarat sa asigure protectia cailor maritime care leaga Golful Persic de coasta orientala a
Africii si India. Acest lucru este posibil gratie bazelor navale de la Diego Garcia, din
Oceanul Indian.

Turcia, cureaua de transmisie pentru gazul central-asiatic si transcaucazian

Presedintele american, George W. Bush, si omologul sau turc, Abdullah Gul, au


examinat, in uma cu doua saptamani, la Casa Alba, itinerariile alternative de livrare a
energiei spre Europa, a anuntat un reprezentant al administratiei americane, sub protectia
anonimatului.

„Partile au evocat rolul Turciei ca centru de tranzit pentru livrarile de resurse energetice
provenind din Transcaucazia si Asia Centrala spre Europa", a subliniat oficialul de la
Casa Alba, indicand ca Turcia duce, in prezent, negocieri in acest sens cu tarile din
regiune. „Existenta surselor de energie alternativa in Europa raspund atat intereselor
americane, cat si turcesti si europene", a declarat responsabilul american pentru agentia
RIA Novosti.

El a adaugat ca negocierile asupra acestei probleme au avut un caracter general si nu s-au


concentrat asupra unui proiect comercial concret. „In cadrul discutiilor au fost abordate
modalitatile prin care Turcia va avea un rol de lider in acest domeniu pentru tranzitul
gazului central-asiatic si transcaucazian livrat Europei, dar nu au fost nominalizate piete
sau companii concrete", a mai spus el.

Rusia inainteaza spre Europa Occidentala prin Marea Neagra

Prin acordul la care au ajuns, la sfarsitul saptamanii trecute, guvernul bulgar si concernul
rus Gazprom, pentru participarea la gazoductul ruso-italian South Stream, concurenta
intre proiectele energetice
ce vizeaza Europa Centrala si de Sud se amplifica, in conditiile in care lista investitorilor
in aceste proiecte devine tot mai eterogena. Moscova urmareste sa monopolizeze
infrastructurile de distributie din Balcani.

South Stream, concurent al gazoductului Nabucco, vizeaza constructia unei conducte cu o


lungime de 900 de kilometri care va transporta gaze naturale din Rusia in Italia. Aceasta
va traversa Marea Neagra de pe coasta rusa pana la Varna, de unde se va desparti in doua
ramuri, una sudica, prin Grecia si Marea Ionica pana in sudul Italiei, si una nordica, prin
Romania, Ungaria, Slovenia si Austria, pana in nordul Italiei. Aceasta conducta va
transporta anual 30 miliarde de metri de gaze spre Europa, nu numai din Rusia, ci si din
Asia centrala si Kazahstan.

Cine salveaza Nabucco?

Proiectul Nabucco, in valoare de 4,6 miliarde de euro, ar urma sa transporte gaze naturale
din Turcia in Austria, traversand Bulgaria, Romania si Ungaria. In cazul inceperii
constructiilor in acest an, conducta de 3.300 km lungime va deveni operationala in 2011.
Ea va transporta anual intre 25,5 si 31 miliarde de metri cubi de gaz din zona Marii
Caspice catre Europa Centrala, reducand dependenta energetica a Europei de gazul
rusesc.

Proiectul este condus de grupul austriac OMV si include, de asemenea, companiile MOL
(Ungaria), Botas (Turcia), Bulgargaz (Bulgaria) si Transgaz (Romania). Este de asteptat
ca grupul german RWE sa devina al saselea partener, asteptand acordul oficial al firmei
turce Botas.

Vectorul Gazprom

In ultimii ani, Gazprom s-a extins la nivel global si si-a consolidat pozitia pe piata rusa,
iar strategia companiei vizeaza dezvoltarea in continuare pe aceste piete. In Bulgaria,
compania rusa asigura petrolul pentru aceasta tara si tranziteaza benzina prin teritoriile
sale din Grecia si Turcia, scrie Reuters.

Este interesata, de asemenea, sa cumpere o parte din compania bulgara de stat care detine
monopolul in tara - Bulgargaz, daca guvernul continua planurile de listare a unei parti
minoritare a societatii la bursa. Gazprom intentioneaza sa achizitioneze si centrala de
incalzire din Sofia.

Bulgaria a ales Atomstroyexport, detinuta de Gazprom, sa construiasca o centrala noua in


Belene, in valoare de patru miliarde euro. In Republica Ceha, firma de gaze naturale ceha
Vemex a semnat un contract cu Gazexport, o unitate a Gazprom, pentru livrarea de gaze
naturale in Republica Ceha, care inlatura monopolul ceh. In Estonia, Letonia, Lituania,
Gazprom intentioneaza sa construiasca un depozit de gaze naturale in zona acestor state,
dar cauta rute alternative pentru conducte pentru a evita dependenta de tranzitul
traditional din aceste state.

In ceea ce priveste Grecia, presedintele Putin a declarat, luna trecuta, ca Grecia doreste
sa-si dubleze importurile de gaze naturale din Rusia dupa anul 2016. Grecia este
interesata si de South Stream. In Ungaria, Gazprom a castigat actiuni ale companiilor de
gaze naturale si de energie din Ungaria, printr-un contract, in 2006, in schimbul acordarii
companiei germane E.ON a unei parti din terenurile Yuzhno-Russkoye din Serbia.
Concernul rus si cel ungar MOL au format o companie care sa studieze o eventuala
expansiune a conductei de gaze Blue Steam, care duce gazul din Rusia in nordul Turciei.

In Serbia, in decembrie 2007, Rusia a propus Belgradului un pact prin intermediul caruia
Serbia ar putea fi inclusa in constructia conductei South Stream.

In schimb, Gazprom va primi un procent de 51 la suta din actiunile companiei sarbe NIS,
pentru 400 milioane de euro. Propunerea a iscat scantei in Serbia si a deranjat UE.
Gazprom detine 49 de procente din reteaua slovaca SPP, impreuna cu Ruhrgas si Gaz de
France, iar in Turcia, Gazprom alimenteaza trei sferturi din tara cu gaze naturale, prin
Europa de Sud si printr-o conducta in Marea Neagra, pe care o detine impreuna cu Eni.
Rusii doresc sa cumpere firmele de distributie de gaze din Turcia si intentioneaza sa
transporte gaze naturale in Israel.