Politologie GHHG

Alina Gabriela MARINESCU
POLITOLOGIE SI DOCTRINE
POLITICE
FUNDAMENTE TEORETICE, TESTE
GRILĂ, APLICAŢII ŞI STUDII DE CAZ
Manual universitar pentru Învăţământul
Frecvenţă Redusă
Editura Universităţii din Piteşti

2017
Cursul: Politologir si doctrine politice:fundamente teoretice, teste grilă,

aplicaţii şi studii de caz este destinat studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Economice şi
Drept a Universităţii din Piteşti, forma de învăţământ frecvenţă redusă, programul de
studiu Drept.
- numărul de credite - 3 puncte credit
- numărul ore de studiu individual - 14 - numărul ore de pregătire tutoriale -
14
- forma de finalizare examen, semestrul II
SI (curs) - Evaluare finală. 90%

Seminar - lucrare scrisa 40%
Structura
notei
-prezentare referat 50%
Obiectivele cursului:
 Să familiarizeze studenţii cu conceptul de politologie, democratie, si
regimuri politice
 Să identifice locul şi rolul principalelor categorii de doctine politice
 Să analizeze principalele doctine politice
 Utilizarea unor metode specifice de elaborare a studiilor de caz specifice
domeniului.
REFERENŢI ŞTIINŢIFICI:
 Conf. univ. dr. Constantin Augustus Barbulescu 
Conf. univ. dr. Valcu Elise Nicoleta
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MARINESCU, ALINA GABRIELA
Politologie si doctrine politice -Fundamente teoretice, teste grilă, aplicaţii şi

studii de caz: manual universitar pentru Învăţământul Frecvenţă Redusă / Alina
Gabriela Marinescu. - Piteşti : Editura
Universităţii din Piteşti, 2017
Conţine bibliografie
Index
ISBN 978-606-560-546-6
CUPRINS
INTRODUCERE
1.1. Argument.................................................................................................... 7
1.2. Obiectivele cursului..................................................................................... 8
1.3. Concepţia curriculară.................................................................................. 8
1.4. Scopul unităţilor de învăţare....................................................................... 9
1.5. Evaluare...................................................................................................... 9
1.6.Tematica unităţilor de învăţare.................................................................... 9
1.7. Bibliografie generală.................................................................................... 10
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

CE ESTE POLITOLOGIA?................................................................................ 13
1.1. Obiective..................................................................................................... 13
1.2. Politicul și politica-Obiect de studiu al politologiei....................................... 13
1.3. Legile, categoriile și funcțiile politologiei...................................................... 15
1.4. Relațiile dintre politologie și alte științe politice............................................ 17
1.5. Rezumatul unităţii de învăţare..................................................................... 19
1.6. Test de autoevaluare................................................................................... 20
1.7. Bibliografie specifică.................................................................................... 20
1.8. Lucrare de verificare.................................................................................... 21

CONSTITUIREA ȘI DEZVOLTAREA POLITOLOGIEI. PERSPECTIVĂ 22
ISTORICĂ..........................................................................................................
2.1. Obiective..................................................................................................... 22
2.2. Elemente ale gândirii și științei politice în epoca antică.............................. 22
2.3. Gândirea politică în evul mediu.................................................................. 31
2.4. Gândirea politică în perioada renașterii……………………………………… 36
2.5. Rezumatul unităţii de învăţare.................................................................... 42
2.6. Test de autoevaluare ................................................................................. 43
2.7. Bibliografie specifică................................................................................... 43
2.8. Lucrare de verificare...................................................................................
44

DEMOCRAȚIA.................................................................................................. 45
3
3.1. Obiective..................................................................................................... 45
3.2. Conceptul de democrație. Principii și norme democratice.......................... 45
3.3. Evoluția istorică a democrației................................................................... 47
3.4. Doctrine politice contemporane privind democrația................................... 54
3.5. Structuri și forme de guvernare.................................................................. 55
3.6. Putere și opoziție........................................................................................ 61
3.7. Rezumatul unităţii de învăţare.................................................................... 61
3.8. Test de autoevaluare.................................................................................. 62
3.9. Bibliografie specifică................................................................................... 63
3.10. Lucrare de verificare................................................................................. 63

DOCTRINE POLITICE. CARACTERISTICI GENERALE................................. 64
4.1. Obiective..................................................................................................... 64
4.2. Precizări conceptuale. Natura doctrinelor, trăsături comune și diferențieri. 64
4.3. Contribuția gânditorilor români..................................................................... 67
4.4. Ideologia. Conceptul și funcțiile acesteia................................................ 69
4.8. Lucrare de verificare................................................................................... 78

DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE……………………………………… 79
5.1. Obiective..................................................................................................... 79
5.2. Doctrina liberală.......................................................................................... 79
5.3. Doctrina conservatoare............................................................................... 87
5.4. Doctrina social-democrată.................................................................................
89
5.5. Tehnocrația și elitismul.......................................................................................
93
5.6. Fascismul și neofascismul..................................................................................
96
5.10. Lucrare de verificare..................................................................................
104

SISTEME ȘI RAPORTURI POLITICE. REGIMURI POLITICE………………… 105
6.1. Obiective...................................................................................................... 105
6.2. Conținutul și esența regimurilor politice………………………………………
105
6.3. Regimul politic democratic……………………………………………………..
106
6.4. Regimul politic dictatorial, totalitar…………………………………………….. 107
6.5. Rezumatul unităţii de învăţare.....................................................................
111
6.8. Lucrare de verificare....................................................................................
112

PARTIDE POLITICE.......................................................................................... 113
7.1. Obiective...................................................................................................
... 113
7.2. Conceptul de partid politic.Trăsături,
funcții................................................. 113
7.3. Evoluția partidismului în epoca modernă și contemporană. Sisteme 116
4
partidiste..............................................................................................................
7.4. Doctrine politice privind
partidismul…………………………………………… 118
7.5. Rezumatul unităţii de
învăţare..................................................................... 119
5
7.6. Test de
autoevaluare................................................................................... 120
7.7. Bibliografie
specifică.................................................................................... 121
7.8. Lucrare de
verificare.................................................................................... 121
6
INTRODUCERE
1.1. Argument
1.2. Obiectivele cursului
1.3. Concepţia curriculară
1.4. Scopul unităţilor de învăţare
1.5. Evaluare
1.6.Tematica unităţilor de învăţare
1.7. Bibliografie generală
1.1. ARGUMENT
În domeniul dinamic al științelor sociale, știința despre politică își afirmă

tot mai pregnant personalitatea, caracterul specific de disciplină aptă a explica
acțiunea de promovare și apărare, prin cele mai diverse mijloace, a intereselor,
adică a anumitor politici. Este și una din explicațiile plauzibile ale faptului că, în
ultimele decenii, a cunoscut o deosebită amploare preocuparea sistematică
pentru descifrarea, analiza și evaluarea structurii și funcționalității sistemelor
politice, a partidelor și orientărilor doctrinare.
Evoluția politicului din antichitate până în contemporaneitate, modalitățile
lui de manifestare în diferite epoci istorice și la diferite popoare, în sincronia și
diacronia istoriei au constituit preocupări constante și perseverente.
În acest context, insistența pe aspectele și problemele specifice
politicului în perioadele istorice veche, medie și renascentiste se datorează unei
nevoi reale de cunoaștere a procesului și evenimentelor politice ce s-au produs
într-un segment de timp mai puțin cunoscut. Dar și pentru a înlătura o posibilă
prejudecată privind existența unui vid cultural-intelectual în unele perioade
istorice și la unele popoare.
Disciplina Politologie și doctrine politice, prin problematica pe care o
abordează, oferă cadrul teoretic al introducerii studenților în lumea ideilor și
teoriilor, al doctrinelor și practicilor politice.
Având în vedere aceste considerente, prezentul curs urmăreşte să
prezinte o imagine sintetică si cuprinzatoare, cu rol orientativ, să fixeze notiuni,
concepții, comportamente politice și să traseze câteva repere generale în
domeniu. Structura prezentei lucrări urmăreşte prezentarea într-o succesiune
logică și rațională a doctrinelor politice cu resorturile sale și totodată,
familializarea studenţilor cu limbajul politic specific acestui domeniu.
Nu în ultimul rând, conţinutul prezentului manual are şi scopul de a trezi
curiozitatea destinatarilor săi în a-şi completa sfera cunoaşterii prin consultarea
lucrărilor de specialitate recomandate în bibliografie.
7
La conceperea cursului s-a ţinut seama de specificul programului de
învăţământ cu frecvenţă redusă, anul I, urmat de studenţii specializării ”Drept” şi
este structurat pe unităţi de conţinut, corespunzătoare tematicii orelor de
pregătire prevăzute în planurile de învăţământ. Acesta a fost astfel elaborat
încât să le permită studenţilor să asimileze singuri noţiunile de bază, să-şi
verifice cunoştinţele şi să fie capabili să aplice cunoştinţele pentru rezolvarea
unor cazuri practice.
Evaluarea studenţilor se va realiza prin raportare la activităţile
desfăşurate de aceştia în timpul anului, concretizate în participarea activă la
seminarii, elaborarea unor referate pe baza bibliografiei recomandate şi
susţinerea unor lucrări de verificare, precum şi prin susţinerea unei verificări
finale constând într-un test grilă la sfârşitul semestrului.
1.2. OBIECTIVELE CURSULUI
Obiectivul general al cursului constă în asimilarea de către studenţi a

conceptelor specifice disciplinei, precum: politicul și politica, puterea politică,
sistem politic, regim politic, pluripartidism, partid politic, doctrină politică, și
deprinderea utilizării lor în analiza fenomenului politic contemporan. Ca obiectiv
specific, deprinderea în analiza comparativă a principalelor doctrine politice
clasice și contemporane.
În esenţă, se urmăreşte dobândirea de competenţe ce vizează
cunoaşterea şi folosirea adecvată a termenilor specifici disciplinei; explicarea şi
interpretarea ideilor și doctrinelor politice; aplicarea cunoştinţelor dobândite în
acțiunea politică practică şi, sub aspect atitudinal, formarea conştiinţei politice.
1.3. CONCEPŢIA CURRICULARĂ
În elaborarea prezentului curs s-a pornit de la faptul că știința despre

politică are menirea și capacitate de a explica rațional complexitatea domeniului
politic, cu toate resorturile sale.
Prin urmare, s-a avut în vedere în primul rând evidenţierea importanţei
studierii acestei discipline, apoi lămurirea noţiunilor specifice, a principiilor ce
guvernează fenomenele politice, studierea surselor fără a căror însuşire nu este
posibilă înţelegerea domeniului politic.
Cursul este astfel elaborat încât să le permită studenţilor să se
familiarizeze cu noțiunile și conceptele specifice domeniului politic și în același
timp cu deprinderea utilizării lor în analiza fenomenului politic contemporan. De
asemenea, se vizează formarea deprinderilor necesare pentru formularea unor
raţionamente logice, ceea ce le va permite studenţilor o abordare critică a
problemelor politice controversate în materie.
9
1.4. SCOPUL UNITĂŢILOR DE CONŢINUT
Unităţile de conţinut au fost astfel elaborate încât să-i ajute pe studenţi să

dobândească o serie de competenţe, înţelegând prin aceasta capacitatea de ași
forma propriile criterii de apreciere a activităților politice.
Cursul urmăreşte să prezinte înainte de toate principiile generale ale
organizării vieții politice a societății, tendințele de evoluție ale sistemelor și
regimurilor politice precum și elementele definitorii doctrinelor politice.
Acesta a fost structurat în 7 unităţi de învăţare consacrate conţinutului
ştiinţific, timpul recomandat pentru însuşirea noţiunilor pe care acestea le conţin
fiind de câte 2 ore sau 3 ore. S-a ţinut astfel seama şi de timpul alocat acestei
discipline în planul de învăţământ, pentru lucrările de pregătire asistată de un
cadru didactic.
Indicarea unei bibliografii generale, precum şi a uneia specifice fiecărei
unităţi de învăţare are scopul de a oferi studenţilor posibilitatea de a dezvolta
cunoştinţele asimilate prin parcurgerea unităţilor de învăţare.
Structurarea unităţilor de conţinut s-a realizat plecând de la criteriul
volumului conţinutului ştiinţific nou transmis şi ţinându-se cont şi de criteriul
menţinerii coerenţei materiei predate.
1.5. EVALUARE
Modul în care studenţii îşi însuşesc noţiunile transmise prin prezentul

curs se apreciază prin utilizarea a două metode de evaluare: metoda evaluării
curente şi cea a evaluării sumative.
Prin urmare, la sfârşitul unităţilor de învăţare au fost prevăzute „teste de
autoevaluare” şi lucrări de verificare.
Prin rezolvarea acestora, cursanţii au posibilitatea de a-şi verifica modul
în care au înţeles şi stăpânesc noile concepte.
De asemenea, se urmăreşte şi verificarea parcurgerii bibliografiei
indicate.
Evaluarea sumativă (periodică) a fost structurată în etape, stabilite astfel
încât să se poată verifica mai multe unităţi de învăţare legate între ele prin
logica expunerii.
Evaluarea finală se va realiza în cadrul verificării finale pe care cursanţii o
vor susţine la sfârşitul semestrului. Aceasta va reprezenta o sinteză a formelor
de evaluare conţinute în prezentul curs.
1.6. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
10
Temele sunt următoarele:
Unitatea de învăţare 1: Ce este politologia ?

Unitatea de învăţare 2: Constituirea și dezvoltarea politologiei.
Perspectivă istorică
Unitatea de învăţare 3: Democrația
Unitatea de învăţare 4: Doctrine politice.Caracterizare generală
Unitatea de învăţare 5: Doctrine politice contemporane Unitatea de
învăţare 6: Sisteme și raporturi politice. Regimuri politice
Unitatea de învăţare 7: Partide politice
1.7. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. *** Dicţinar de scrieri politice fundamentale, coordonator Laurenşiu

Ştefan – Scalat, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
2. *** Istoria Românilor, vol. VII, Tom. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2003.
3. *** Istoria Universală, Larousse, vol.I-III, Evoluţia lumii contemporane,
Editura Univers Enciclopedic, Bucueşti, 2006.
4. Antoniade C. Macheavelli, Omul. Timpurile. Opera, vol.II, Politicul.
Istoricul. Patriotul, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 2, Pasajul
Macca 2.
5. Apostol Stan, Iosa Mircea, Liberalismul politic în România, Editura
Enciclopedică , Bucureşti, 1996.
6. Aristotel, Statul atenian, Editura Agora, Iaşi, 1992.
7. Barbu Nicolae, Marinescu Alina, Politologie, Ed.Universității din Pitești,
2010.
8. Bulei Ion, Sistemul politic al României moderne, Editura politică,
Bucureşti, 1987.
9. Burke Edmund, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, Editura Nemira,
Bucureşti, 2000.
10. Bobbio Norberto, Liberalism și democrație, Ed.Nemira, București, 2007
11. Alexandru Florian, Fundamentele doctrinelor politice, Ed.Universitară,
București, 2006
12. Ch.Montesquieu, Despre spiritul legilor. Traducere și note de Arman
Roșu, vol.I-II, Ed.Științifică, București, 1970
11
13. Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, Ed.Univers, București,
1998
14. Samuel Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale,
Ed.Antet, București, 2002
15. Jhon Stuart Mill, Despre libertate, Traducere de Adrian Iliescu,
Ed.Humanitas, București, 1994
16. Mihaela Miroiu, Ideologii politice actuale, semnificații, evoluții și impact,
Ed.Polirom, bucurești, 2012
17. Olivier Nay, Istoria ideilor politice, Ed.Polirom, Iași, 2008
18. Chatelet Francois, Evelyne Pisier, Conceptiile politice ale secolului XX,
Ed.Humanitas, Bucuresti, 1994
19. Rousseau Jean-Jacques, Despre contractul social sau principiile
dreptului politic, Ed.Mondero, București. 2000
20. Platon, Republica, Ed.Antet, București, 2005
21. Andrei Țăranu, Doctrine politice moderne și contemporane,
Ed.Fundației
Pro, București, 2005
22. Carpinschi Anton, Doctrine politice contemporane, Editura Moldova,
Iaşi, 1992.
23. Chatelet Francois, Pisier Evelyne, Concepţiile politice ale sec.XX,

Traducerea de Mircea Boari şi Cristian Preda, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
24. Dahrendorf Ralf, Reflecţii asupra revoluţiei din Europa, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993.
25. Duca I.G., Doctrina liberală, Extras din Vol. Doctrinele Partidelor
Politice,
Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.
26. Duverger Maurice, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Editura
Omegapres, Bucureşti, 1991.
27. Gusti Dimitrie, Partidul Politic, Editura Cultura Naţională, Bucureşti,
1924.
28. Held David, Modele ale democrației, traducere de Ciprian Petre,
Ed.Univers, București, 2000
29. Hlihor Constantin, Istorie şi Geopolitică în Europa secolului XX,
12
Consideraţii teoretice şi metodologice, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 1999.
30. Iliescu Adrian Paul, Liberalismul între succese şi iluzii, Bucureşti, 1998.
31. Iorga Nicolae, Evoluţia ideii de libertate, Editura tip Datina
Românească, Bucureşti, 1928.
32. Lăzărescu D.A., Introducere în istoria liberalismului european şi în
istoria Partidului Naţional Liberal, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti,
1996.
33. Macheavelli Nicollo, Principele, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.
34. Manent Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992.
35. Marinescu Theodor, Tehnocraţia- democraţie în capitalismul
contemporan, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
36. Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor, traducere şi note de Arman
Roşu, vol.I şi II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964-1970.
37. Negulescu Petre P. Partidele politice, Colecţia Etos şi Logos, Ediţie
îngrijită, prefaţă şi note Nicolae Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu, Editura
Garamond, 1997.
38. Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Editura Nemira, Bucureşti,
1998.
39. Platon, Opere, traducere de Cezar Papacostea, vol. I-II, Editura Casa
Şcoalelor, Bucureşti, 1930-1933.
40. Preda Cristian, Introducere în științe politice, Ediția a II-a revăzută,
Ed.Polirom, București, 2013
41. Raymond Aron, Democrație și totalotarism,Traducere de Simona
Ceaușu, Ed.All, București, 2001
42. Stuart- Mill John, Despre libertate, Traducere de Adrian Iliescu, Editura
43. Seilor Daniel L., Partidele politice din Europa, Institutul European, 1999.
44. Tocqueville Alexis de, Despre democraţie în America, 2 vol., Editura
45. Voiculescu Marin, Doctrine şi sisteme politice contemporane, Editura
Hyperion, Bucureşti, 1993.
46. A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, Librăria
Stănciulescu, Bucureşti, 1926
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1 CE ESTE POLITOLOGIA ?
13
1.1. Obiective
1.2. Politicul si politica-Obiect de studiu al politologiei
1.3. Legile,categoriile şi funcţiile politologiei 1.4. Relaţiile dintre politologie şi
alte ştiinţe politice
1.5. Rezumatul unităţii de învăţare
1.6. Test de autoevaluare
1.7. Bibliografie specifică
1.8. Lucrare de verificare
1.1. Obiective
• introducerea cursanţilor în studiul politologiei si a doctrinelor

politice
• definirea conceptelor şi prezentarea domeniului politic, ceea ce le
va permite cursanţilor să-şi facă o imagine de ansamblu asupra
conţinutului disciplinei pe care o vor studia
• identificarea şi înţelegerea legilor, funcţiilor si categoriilor
politologiei
1.2. Politicul si politica - Obiect de studiu al politologiei
Din antichitate şi până în contemporaneitate, politicul şi politica,

respectiv domeniul politic al vieţii sociale, au suscitat interesul a numeroşi şi
mari gânditori. Punctele de vedere exprimate acest sens – în funcţie de vremuri,
de interese, fie că au fost convergente, fie că au fost divergente, au un mare
merit, au condus la constituirea politologiei ca ştiinţă.
Etimologic cuvântul politologie provine din limba greacă de la polis -
stat, cetate şi logos - ştiinţă, adică ştiinţa despre stat, cetate sau, altfel spus,
ştiinţă politică. Studiul politicului şi firesc al politicii s-a realizat sub
denumirea de ştiinţă politică până în deceniul al VI lea al secolului al XX lea,
când a fost introdus termenul de politologie de către germanul Eugen Fischer
Baling şi promovat de Gert von Eynern(1954). În acelaşi timp, termenul este
introdus şi în Franţa de către A. Therive.
Politicul şi politica, sau altfel spus, domeniul politic (respectiv viaţa
politică) constituie obiectul de studiu a mai multor discipline: Teoria politică;
Teoria sistemelor politice comparate; Teoria relaţiilor internaţionale; Geopolitica;
Politologia; Filosofia politică; Teoria managementului politic; Teoria politicilor
publice; Filosofia socială; Istoria politică a lumii, etc. În sensul larg al cuvântului,
aceste discipline formează domeniul ştiinţelor politice.
14
În sprijinul politologiei – pentru elucidarea problemelor legate de domeniul
politic (viaţă politică respectiv politicul şi politică), vin şi discipline înrudite din
alte domenii cum sunt: Economia politică; Teoria organizaţiilor; Teoria
comportamentului raţional; Managementul; Dreptul (mai ales Dreptul
constituţional, Filosofia dreptului; Teoria generală a dreptului, etc); Sociologia;
Psihologia; Filosofia (mai ales Filosofia istoriei, Etica, Antropologia); Istoria etc.
Obiectul politologiei – pe scurt, fără alte comentarii- este domeniul sau
sfera politicului sau altfel spus politicul propriu-zis şi politica privind direcţiile şi
mecanismele progresului în societate. Dar, ce este politicul şi politica? În
prezent, cu privire la definirea politicului şi a politicii există o diversitate de
păreri:
• după unele interpretări domeniul politic ar cuprinde toate deciziile cu
privire la interesele colective sau comunitare, căci numai acestea
pot dobândi caracter politic.Prin urmare, domeniul politic ar fi
domeniul deciziilor privitoare la sfera publică, indiferent de sistemul
lor de referinţă: economic, administrativ, juridic, de ordin social etc.
• altă interpretare afirmă că politicul desemnează sfera organizării
comunităţilor sau a societăţii, a vieţii publice. Înrudită cu această
interpretare este şi cea care identifică politicul cu aranjamentele
colective. Guvernarea, ca element central al politicii, poate fi privită
ca activitate de organizare.
• altă categorie de interpretări insistă asupra problemelor puterii şi ale
controlului. Politica apare, din acest punct de vedere, ca o activitate
de dobândire, păstrare şi exercitare a puterii sau ca activitate de
control (al oamenilor, instituţiilor etc.) –“politica este o luptă pentru
putere” (H. Morgenthau). Numeroasele prezentări ale politicului ca
sferă a problemelor guvernării (conducerii politice) fac, şi ele, parte
din această categorie de interpretări dacă prin guvernare se
înţelege control şi dominaţie.
• alte concepţii influente prezintă politicul drept domeniu al asigurării
ordinii sociale. Nici o societate nu poate exista fără un minimum de
ordine; politicul ar fi deci ansamblul preocupărilor pentru a asigura
ordinea socială necesară. În aceeaşi categorie de interpretări se
includ şi ideile privitoare la conceperea sferei politicului ca sferă a
concilierii intereselor diverse din societate: ordinea presupune un
minim (cel puţin) de compromis şi consens între diversele grupuri de
interese existente. Există însă şi teoria conform căreia adevăratul
scop al politicii nu este concilierea intereselor tuturor oamenilor, ci
impunerea anumitor interese (individuale, sau, mai ales, de grup) în
dauna altora. Politica ar fi, din acest punct de vedere, o activitate de
tip conflictual şi nu una
15
de tip cooperativ(de exemplu, marxismul prezintă istoria societăţii
ca un şir lung de lupte între clasele sociale); scopul ei ar fi
asigurarea dominaţiei unor membrii ai comunităţii asupra altora, a
unor interese asupra altora.
Operând cu distincţii între politică şi politic, politologia apreciază că: 
politicul este o componentă esenţială, o trăsătură a vieţii sociale, o
caracteristică a naturii umane;
• politica este forma vie şi nemijlocită prin care se exercită direct
opţiunile(interesele) în funcţie de anumite condiţii de loc şi de timp.
Reţinând controversele în domeniu, cu deschiderile şi limitele lor, s-
ar putea conchide că din punct de vedere al teoriei sistemelor,
termenul de politic, în totalitatea sensurilor ce i se conferă exprimă
un subsistem
(suprastructura politică) al sistemului social global care include:
• conştiinţa politică (în componentele sale psihologice şi ideologice);
• relaţiile politice (raporturile acţionale de luptă, de alianţă dintre
grupuri, categorii sau clase sociale, precum şi relaţiile intermediare
dintre acestea);
• instituţiile (în primul rând statul) şi organizaţiile politice.
Acestea, îndeosebi statul şi partidele politice în epoca contemporană, au
rolul de a media traspunerea ideologiei politice a colectivităţilor sociale amintite
în acţiuni politice practice pentru cucerirea, consolidarea, controlul, conservarea
sau apărarea puterii lor politice.
În acest context, fără pretenţia de a fi o definiţie riguroasă (care să respecte
regulile logicii formale) s-ar putea aserta că politica este “arta şi ştiinţa de a
guverna”.
1.3. Legile, categoriile şi funcţiile politologiei
Obiectul de studiu al politologiei este, după cum e şi firesc, domeniul

politic în totalitatea sa şi în mod deosebit elementul acţional al acestuia.
Cu sprijinul disciplinelor ce formează domeniul ştiinţelor politice şi ajutorul
disciplinelor înrudite din alte domenii, politologia (ca ştiinţă generală asupra
politicului) îşi propune să descifreze şi să studieze categoriile şi legile specifice
acestui domeniu (politic), sub aspectele sale cele mai generale. Din acest punct
de vedere, politologia poate fi definită ca fiind ştiinţa legilor generale ale
domeniului politic şi a modalităţilor în care acestea acţionează, în funcţie de
condiţiile concret istorice.
Legile care acţionează şi guvernează în domeniul politicului au,
prin comparaţie cu legile ce acţionează în domeniul naturii specificul lor. Acesta
constă în faptul că ele, ca legi cu caracter social, exprimă deci tendinţe,
deoarece se exercită prin intermediul acţiunii oamenilor, adică al unor factori
16
subiectivi (imprevizibili). De aici rezultă şi mari dificultăţi pentru politologie în a
descoperi şi formula legi general valabile pentru domeniul politic.
Prudenţa –ţinând seama de specificul domeniului şi de dificultăţile pe
care le implică aborarea acestuia– ar îndemna la circumspecţie: unii (şi mulţi)
politologi au descris şi analizat domeniul politic (sub diverse aspecte) fără să
formuleze însă şi legi asupra acestuia; alţii, cei marxişti mai ales, au formulat o
serie de legi ale societăţii socialiste, legi declarate imuabile, obligatorii pentru
toţi.
Fără a tăgădui posibilitatea descoperirii şi formulării unor legi care guvernează
domeniul politic, s-ar putea opta, în această privinţă, pentru precauţie, prudenţă,
relativitate.În literatura de specialitate, există numeroase referiri la anumite legi
proprii domeniului politic.
Pornind de la premisa că o lege reprezintă un raport necesar, general,
relativ stabil şi repetabil între sisteme (sau procese), între laturile interne ale
aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între
stadiile succesive ale unui anumit proces, se poate accepta că politologia
studiază legile domeniului politic, ce ar putea fi prezentate, mai degrabă sub
forma unor principii generale, ca de exemplu:
• organizarea unui sistem politic articulat şi structurat în relaţii, instituţii
pe baza unor concepţii şi doctrine, prin intermediul cărora societatea
să-şi poată asigura funcţionalitatea şi progresul;
• organizarea şi conducerea democratică a societăţii;
• armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor
sociale;
• unitatea organică între libertate şi responsabilitate.
Având în vedere atât sfera sa de cuprindere cât şi conţinutul ei,
politologia reprezintă o ştiinţă de maxime generalizări date asupra domeniului
politic. Ea se ocupă cu studierea legilor (a principiilor) şi modalităţilor concrete
în care acestea se manifestă, în funcţie de condiţiile istorice ale dezvoltării
sistemului politic.
Politologia dispune de un sistem categorial propriu. Categoriile studiate de
politologie sunt şi ele de maximă generalitate şi se referă la sistem politic, stat,
putere politică, partidism, democraţie, regimuri politice, acţiune politică etc. Ca
şi legile, categoriile au un caracter obiectiv, sunt impuse de progresul istoric şi
se află într-o relaţie de interdependenţă între ele şi de cauzalitate.
În legătură cu impactul ei asupra domeniului politic, politologia are
următoarele funcţii:
• funcţie cognitivă - îşi propune să înţeleagă, să cunoască domeniul,
fenomenul politic. În acest sens, vizează teme ca:- viaţa politică a
societăţii, fenomenele caracteristice, istoria politică a
comunităţilor( inclusive schimbarea socială, revoluţiile) – conduita
politică individuală şi colectivă, cu resorturile(motivaţiile) ei, cu
17
regularităţile caracteristice, relaţiile politice(interindividuale sau
intergrupate), - organizarea politică a societăţii, instituţiile şi
statul(inclusiv tipurile de stat, de regim politic),
- acţiunea grupurilor olitice şi relaţiile dintre acestea(grupuri sociale,
grupuri etnice, grupuri de interese, grupuri de presiune), - acţiunea
organizaţiilor politice, în primul rând a partidelor şi asociaţiilor politice,
dar şi a organizaţiilor internaţionale, a celor neguvernamentale), -
natura puterii politice, exercitarea controlului asupra acesteia,
guvernarea şi tipurile sale(inclusiv conducerea politică la diferite
nivele, decizia, limitele puterii), - cultura politică cu mentalităţle,
atitudinile, valorile, tradiţiile, modelele comportamentale relevante, -
relaţiile internaţionale de cooperare sau de tip conflictua, geopolitica,
diplomaţia şi negocierile internaţionale, instituţiile şi organizaţiile
internaţionale.
• funcţie normativă - având ca scop final organizarea şi conducerea
politică tot mai eficientă a societăţii, politologia propune căile, mijloacele
şi metodele cele mai adecvate în acest sens;
• funcţie prospectivă - pe baza unor investigaţii, politologia face previziuni
menite să descifreze tendinţele fenomenului politic, schimbările ce
survin în cadrul raporturilor sociale pe plan naţional şi internaţional şi a
noilor cerinţe de progres ale societăţii;
• funcţie educativă - politologia vizează implicarea conştientă,
responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia
să primeze (în ciuda globalizării) spiritul patriotic, democratic,
respectarea valorilor general-umane.
1.4. Relaţiile dintre politologie şi alte ştiinţe politice
Complexitatea şi diversitatea politicului formează baza constituirii şi a

altor ştiinţe politice. Studierea din mai multe perspective a aceluiaşi fenomen, ca
şi interdependenţa dintre diferitele componente ale politicului, legitimează nu
numai existenţa mai multor ştiinţe politice, dar şi interdependenţa dintre ele.
• Managementul politic, are ca preocupare elaborarea principiilor,
metodelor şi mijloacelor adecvate în vederea realizării unei conduceri
politice eficiente. În acest scop procură materialul informativ necesar şi
oferă criterii riguroase pentru fundamentarea deciziilor politice. Pentru
realizarea obiectivului său utilizează concluziile teoretice ale praxiologiei
şi rezultatele investigaţiilor sociologice de ramură, apelează
interdisciplinele celor mai variate domenii ale cunoaşterii sociale şi
tehnologiile moderne ale acesteia (Teoria sistemelor, Cibernetica, Teoria
informaţiei, Teoria acţiunii, Ştiinţele deciziei etc.). De asemenea,
realizează corelaţii cu ştiinţele aplicative speciale: managementul
18
administraţiei, politica economică, politica demografică, politica culturală
etc.)
• Sociologia politică, are ca obiect de studiu fenomenul politic în
perspectiva totalităţii, a sistemului social global, pe care îl integrează în
funcţionalitatea socială generală şi, pe această bază, evidenţiază
interacţiunea complexă dintre procesele politice şi întreaga structură
socială. Dată fiind complexitatea politicului, ca şi multitudinea relaţiilor
sale cu alte fenomene sociale, modul de abordare sociologic apare
complementar celui politologic şi, prin urmare, necesar şi legitim.
Sociologia politică analizează structurile şi procesele politice în
comparaţie cu alte fenomene analoge, de regulă de la specie la
gen:puterea politică ca manifestare specifică a puterii sociale; relaţiile şi
instituţiile politice ca formă de existenţă ale relaţiilor şi instituţiilor
sociale;grupurile, statusurile şi rolurile politice ca variante ale grupurilor,
statusurilor şi rolurilor sociale; acţiunea politică ca specie a acţiunii
sociale etc.
• Antropologia politică, studiază etapele procesului de trecere de la
societăţile lipsite de structuri politice specializate la cele cu structuri şi
formaţii politice diferenţiate. Ea porneşte de la concepţia despre om ca
”homo politicus” (zoon-politikon), urmărind să descopere dincolo de
variaţiile istorice şi geografice ale organizaţiilor politice cunoscute,
proprietăţile lor comune, pentru a formula legi comune permanente ale
politicului.
• Psihologia politică (parte componentă a psihologiei sociale), care
studiază simţămintele exteriorizate în atitudini şi comportamente cu
caracter politic, prezente la nivelul grupurilor, categoriilor sociale,
naţiunilor etc. De asemenea, cercetează cu metode specifice aspectele
psihologice ale relaţiilor, proceselor, acţiunii politice etc., psihologia
liderului, aspectele psihologice ale puterii, autorităţii, conformismului,
indiferentismului, protestului politic, manipularea, prejudecăţile
socialpolitice, etc.
• Geografia politică, studiază harta politică a lumii şi evoluţia ei istorică,
caracteristicile dezvoltării politice a diferitelor ţări şi zone
culturalgeografice cu prelungirea influenţelor lor în realitatea economico-
socială, interacţiunea dintre fenomenele politice şi factorii geografici.
• Istoria politică, ramură a ştiinţei istorice, studiază istoria vieţii politice, fie
în perspectiva istoriei universale, fie în aceea a istoriei naţionale sau
zonal geografice.
• Istoria doctrinelor (ideilor politice), care realizează studiul doctrinelor
(ideilor) politice, conţinutul lor concret-istoric şi influenţa pe care au
exercitat-o în diferite împrejurări istorice.
19
• Filosofia politică, a fost preocupată, la început, de descrierea,
proiectarea şi teoretizarea republicii ideale (statului ideal), iar cu timpul a
devenit o meditaţie asupra fundamentelor ultime ale puterii şi, corelativ,
asupra naturii şi a funcţiei obligaţiei politice. Tematica ei de studiu s-a
îmbogăţit cu efortul fundamentării criteriului (lor) legitimităţii puterii
politice, determinării conceptului general de politică, ca activitate
distinctă, autonomă de etică, religie, economie etc. În prezent este
preocupată să întemeieze o logică, epistomologie şi metodologie a
ştiinţei politice.
În concluzie, obiectul de cercetare al disciplinelor care formează domeniul
ştiinţelor politice nu poate fi determinat riguros, graniţele dintre ele sunt fluente,
astfel încât cercetarea politicului este guvernată de principiul interdisciplinarităţii.
Etimologic cuvântul politologie provine din limba greacă de la

polis - stat, cetate şi logos - ştiinţă, adică ştiinţa despre stat, cetate sau,
altfel spus, ştiinţă politică. Studiul politicului şi firesc al politicii s-a realizat sub
denumirea de ştiinţă politică până în deceniul al VI lea al secolului al XX lea,
când a fost introdus termenul de politologie de către germanul Eugen Fischer
Baling.
Obiectul politologiei – pe scurt, fără alte comentarii- este domeniul sau
sfera politicului sau altfel spus politicul propriu-zis şi politica privind direcţiile şi
mecanismele progresului în societate. Operând cu distincţii între politică şi
politic, politologia apreciază că:
- politicul este o componentă esenţială, o trăsătură a vieţii sociale, o
caracteristică a naturii umane;
- politica este forma vie şi nemijlocită prin care se exercită direct
opţiunile(interesele) în funcţie de anumite condiţii de loc şi de timp.
Reţinând controversele în domeniu, cu deschiderile şi limitele lor, s-ar
putea conchide că din punct de vedere al teoriei sistemelor, termenul de
politic, în totalitatea sensurilor ce i se conferă exprimă un subsistem
(suprastructura politică) al sistemului social global care include:
- conştiinţa politică (în componentele sale psihologice şi ideologice);
- relaţiile politice (raporturile acţionale de luptă, de alianţă dintre grupuri,
categorii sau clase sociale, precum şi relaţiile intermediare dintre acestea); -
instituţiile (în primul rând statul) şi organizaţiile politice.
Pornind de la premisa că o lege reprezintă un raport necesar,
general, relativ stabil şi repetabil între sisteme (sau procese), între laturile
interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite
sau între stadiile succesive ale unui anumit proces, se poate accepta că
20
politologia studiază legile domeniului politic, ce ar putea fi prezentate, mai
degrabă sub forma unor principii generale.
În legătură cu impactul ei asupra domeniului politic, politologia
indeplineste următoarele funcţii:cognitiva, normativa,
prospectiva, educativa.
1. Definiti conceptul de politologie. Folosiţi spaţiul de mai jos

pentru formularea răspunsului.
..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
2. Precizati deosebirea dintre politic si politica. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
.................................................................................................................
3. Prezentaţi functiile politologiei.

Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
................................................................................................................
4. Stabiliti interdependente intre politologie si alte stiinte

politice.
..................................................................................................................
.......................................................................................................................
.......................................................................................................................
..................................................................................................................
21
N. Barbu, A. Marinescu, Politologie, Editura Universităţii din Pitesti, 2008.
S. Florea, N.Barbu, Politologie şi doctrine politice, Editura Universităţii din
Pireşti, 2001.
A.P. Iliescu, Introducere în politologie, Edituta Bic All, Bucureşti, 2002.
I.Mitran, Politologie, Editura Fundaţia României de Mâine, Bucureşti,
2000.
I. Prezentaţi principiile generale ce alcatuiesc legile domeniului

politic.
Instrucţiuni privind lucrarea de verificare:

- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj
ridicat este necesară parcurgerea bibliografiei recomandate. Criteriile
de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- acurateţea raţionamentului juridic,
- utilizarea bibliografiei recomandate
22
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2 CONSTITUIREA ȘI DEZVOLTAREA
POLITOLOGIEI PERSPECTIVĂ ISTORICĂ
2.1. Obiective
2.2. Elemente ale gândirii și științei politice în epoca antică
2.3. Gândirea politică în evul mediu
2.4. Gândirea politică în perioada renașterii
2.1. Obiective
• prezentarea elementelor ce compun gândirea politică în
evolutia sa istorică.
• familiarizarea cursanţilor cu principalele caracteristici
specifice perioadelor istorice si adaptarea la condițiile aferente fiecărei
societăți.
2.2. Elemente ale gândirii și științei politice în epoca antică
Rădăcinile politologiei se află în gândire antică, primele elemente

ale ştiinţei politice le descoperim în sfaturile politico-morale ale deţinătorului
puterii sau ale unor înţelepţi către cetăţeni sau către supuşi şi către cei care
sunt guvernaţi.
În Mesopotamia, Codul lui Hammurabi (secolul al XVIII- lea, Î.Chr.)
conţine reguli şi legi cu privire la organizarea statului, a dreptului de proprietate
şi de a raporturilor dintre diferitele categorii sociale. Puterea era considerată de
origine divină şi era deţinută de rege, care transmitea oamenilor normele
juridice de inspiraţie divină, în timp ce litigiile erau judecate de marele preot prin
intermediul unui judecător laic sau unui colegiu de judecători. Judecarea se
realiza după o anumită procedură care cuprindea printre altele, declaraţii de la
martori, expertize, jurământul în Templu al părţilor aflate în proces. La final se
încheia un proces verbal care putea fi revizuit iar instanţa ultimă de apel era,
regele.
Poemul lui Ghilgameş, aduce în atenţie reacţia eroului faţă de situaţia
de mizerie şi umilinţă a populaţiei din ţinutul Uruk. Hotărât să le schimbe viaţa,
Ghilgameş îl înfruntă pe zeu şi-i cere nemurirea pentru semenii săi.
23
Învins, Ghilgameş este sfătuit să se consoleze’’cu gândul că sărăcia unora şi
bogăţia altora, inegalitatea dintre oameni, oprimarea dispar odată cu moartea’’.
Primejdia coagulează comunitatea şi favorizează solidarizarea, astfel, Sfatul
Bătrânilor ca organ suprem al comunităţii, susţine încercările de instaurarea a
unei noi structuri economico-sociale, menite să înlăture nemulţumirile şi să
aducă bunăstarea, să facă din Uruk statul cel mai înfloritor, în care oamenii
devin bogaţi, puternici şi liberi. În acest context, economia satisfăcea nevoile de
consum ale tuturor locuitorilor, care se pot preocupa de dezvoltarea lor culturală
şi de buna educare a copiilor.
Poemul Ghilgameş oferă unul din primele proiecte de organizare
socială, în care ordinea de stat este întronată prin voinţa liber exprimată a
cetăţenilor săi.
China a pus în discuţie, încă din secolul al XIII- lea Î.Chr., profilul moral
al conducătorului şi al funcţionarului public. Numirea fucţionarilor publici se
făcea în urma unui concurs, organizat în baza unui examen, tip doctorat, în
litere, drept, rituri religioase şi istorie. Cel care dorea numirea într-o astfel de
funcţie publică susţinea, în mod obligatoriu, o probă teoretică şi una de dosar
(note de serviciu, caracterizări, rapoarte ale şefilor de serviciu).
Instituţiile politice, create de la sfârşitul mileniului al II- lea Î.Chr., erau
bine structurate şi aveau atribuţiuni precise. Regele considerat fiul cerului, oficia
sacrificiile aduse Cerului, conduita lui era în acord cu ordinea naturii în sensul
în care ,,conduita demnă a suveranului obţine ploaia la timpul potrivit,….,
greşelile lui cauzează o secetă îndelungată’’.
Viaţa publică, ordinea naturii şi conduita morală a oamenilor sunt
reglate de o singură lege, ,,destinele statului sunt condiţionate de stele în timp
ce organizarea socială, cu toate îndatoririle ei, vine din cer,, (Wang Cheng sec.I
Î.Chr.). Justiţia practica represiunea penală foarte severă cum ar fi pedeapsa
capitală pentru beţivi, tăierea părului, lovituri de bici sau de baston, exilul,
mutilarea, însemnarea cu fierul roşu pe faţă, tăierea nasului, a urechilor, a
limbii, amputarea labelor picioarelor.
Confucius (Kong Fu Li), 551-479 Î.Chr., a susţinut unitatea eticului şi
politicului, în acest sens, eticul reprezenta un ansamblu de norme morale dorit
pentru valoarea lui practică şi politică. Prezenţa eticului în acţiunea politicului
contribuie la menţinera echilibrului social şi la statuarea omeniei (reu) în viaţa
socială. Omenirea (reu) defineşte o calitate umană de a stabili relaţii corecte
interumane şi o virtute, aceea de a înţelege şi de a urma adevărata natură a
relaţiilor dintre oameni. Modelul acestor relaţii este relaţia dintre părinţi şi copii
în care ierarhiile sunt clare şi funcţionează câteva principii printre care regăsim
respectul faţă de superiori, pietatea (xiao), dreptatea (yi) şi reciprocitatea (shu).
Relaţiile interumane presupun ierarhii clare, îndatoriri şi reguli speciale de
comportament, roluri sociale pe care fiecare persoană are obligaţia să le
îndeplinească. Sunt considerate un adevărat cult al familiei, respectarea
24
tradiţiilor, administrarea ţării pe baza legilor şi obiceiurilor consacrate. Confucius
atrage atenţia asupra necesităţii ca fiecare să-şi îndeplinească rolul ’’ suveranul
să fie suveran, supusul să fie supus, tatăl – tată şi fiul – fiu’’(Analecte). Dar nu
exclude posibilitatea ca suveranul să se înstrăineze de popor, ceea ce justifică
reacţia de nesupunere şi de înlăturare a suveranului, asfel încât greşelile regilor
nu sunt niciodată acceptate. Învăţământul are, după părerea lui Confucius, un
rol important în viaţa socială, contribuind la menţinerea ordinii publice şi
prevenirea tensiunilor sociale, la formarea unui tip uman ideal. Prototipul uman
confucianist are ca structuri fundamentale pasiunea pentru dobândirea şi
practicarea adevărului, binelui, dragostei, austerităţii, modestiei, abnegaţiei,
respectul filial, cultul prieteniei, independenţa spirituală. Educaţia contribuie la
instaurarea unor relaţii corecte între indivizi care sunt trataţi după poziţii egale,
astfel femeilor talentate li s-au acordat funcţii administrative încă din secolul al –
III-lea Î Chr.
Urmaşul lui Canfucius, Meng a dat prima formă a teoriei mandatului
divin. Potrivit acestei teorii virtutea prin care un rege guvernează este venită din
partea Cerului, dar pe care Cerul i-o poate retrage sau poporul poate înlocui un
rege când acesta nu mai poate satisface exigenţele rolului Han Fei zi (cca.280-
230), teoretizează o formă de stat birocratic şi polişiţiesc care are ca obiectiv
final, menţinerea autorităţii absolute. Spre deosebire de Confucius care susţine
unitatea eticului cu politicul, Han Fei propune eliberarea politicii de morală,
adoptând interpretarea dată de daiştii puterii, ca raport natural. Puterea fiind
naturală conferă celui care o deţine o autoritate nelimitată, absolută, fiind
singura care poate să existe.
Mecanismul cel mai eficient pentru dobândirea şi păstrarea puterii
absolute implică două metode şi anume manipularea şi supraveghere, la rândul
său sistemul de supraveghere era numit ’’trinomul legist’’compus din spionaj,
delaţiune şi responsabilitate. Spionajul culege informaţii utile regelui despre
posibilii concurenţi. În acest sens se recomandă utilizarea servitorilor şi/sau a
copiilor pentru a furniza informaţii mărunte despre concurenţi sau adversari.
Aceste informaţii sunt extrem de utile şi deosebit de valoroase întrucât creează
impresia omniscienţei. Regele trebuie să se arate omniscient pentru că el
stabileşte legea după care este judecat comportamentul fiecăruia. Acolo unde
nu poate să pătrundă spionajul se foloseşte delaţiunea. Asociind omniscienţei
delaţiunea şi supravegherea, suveranul dobândeşte o aură de mister care, la
nevoie, poate deveni chiar,în principe
După cum precizează Han Fei, nu are nevoie decât de 2 instrumente
pentru a-şi controla supuşii, pedepsele şi recompensele.
Elemente ale gândirii şi ştiinţei politice în Grecia Antică
25
Grecia reprezintă teritoriul geografic şi spiritual în care au apărut
elemente ale gândirii politice dar şi explicaţii cuprinzătoare ale politicului într-o
unitate indisolubilă cu gândirea filosofică. Hegel ne atrăgea atenţia că’’Trebuie
…….examinată mai îndeaproape legătura strânsă ce există între filozofie şi
domeniile înrudite ale religiei, artei şi celorlalte ştiinţe, precum şi ale istoriei
politice’’. În’’Odiseea’’ lui Homer există elemente politice cu privire la
conducerea cetăţii pe timp de pace şi de război, în cadrul cărora sunt
menţionate formele de guvernământ eficiente: monarhia, aristocraţia,
democraţia şi cele corupte: tirania, oligarhia şi demagogia. Primii filosofi greci
sau aflat în centrul evenimentelor politice, luând parte la dezbaterile problemelor
social-politice.
Thales (624-548 Î.Chr.) a luptat pentru unirea oraşelor ioniene într-o
cetate federală cu o guvernare centrală. Iar aforismele sale’’Nu te îmbogăţii prin
fapte rele’’,’’Inactivitatea este urâtă’’,’’Nu fi inactiv, chiar atunci când eşti
bogat’’,au nu numai o valoare etică, ci ele reflectă activitatea, munca, economia,
sobrietatea, valori cu valenţe conotaţii politice. Societatea urma să se bizuie pe
forţă economică, pe cunoaşterea natutii, pe stăpânirea de sine a cetăţenilor, pe
cumpătare, pe relaţii interumane armonioase.
Solon a fost preocupat de instaurarea unei legiuri întocmite de
oameni (nomos) opusă legiurii divine(Themis). A dorit instaurarea dreptăţii
abstacte (Dike), a unei dreptăţi în sine şi a crezut într-o etică a’’polisului’’ situată
deasupra claselor. Activitatea sa de legiutor al cetăţii era orientată spre’’
eunomie’’,adică justa împărţire şi s-a concretizat într-o serie de legi cu caracter
social larg: anularea datoriilor săracilor, interzicerea înrobirii datornicilor, măsuri
împotriva calomniei, a luxului, desfrâului, trândăviei, fenomene care periclitau
ordinea socială, echilibrul polis-ului.
Anaximandru (610-547 Î.Chr.) a manifestat interes pentru modul în
care se împarte dreptatea în Agora, susţinând că timpul este judecătorul care
hotărăşte că lucrul luat de la celălalt trebuie dat imediat acestuia.
Pitagora (580-500 Î.Chr.) şi adepţii acestuia, au fost preocupaţi de
purificarea totală a individului pentru a putea, apoi, institui armonia socială, în
speţă dreptatea. Înspăimântaţi de dezordinea, imoralitatea şi frivolitatea
societăţii ioniene din secolele VI-IV î.chr. pitagoricienii au recomandat
practicarea virtuţii, viaţa ascetică, armonia socială, educaţia severă şi sobră,
optimismul realizării de sine, încercând prin aceasta să schimbe lumea.
Pitagora, dorea pacea şi concordia socială adică, homonoia,precum şi lupta
împotriva celor care doreau război civil, numit stasis, justificând prin aceasta
necesitatea organizării cetăţii pe baza legilor, atât a legii naturale cât şi a legii
sociale. Deşi legea socială are aceeaşi stringenţă ca şi legea naturală, se
deosebeşte de aceasta întrucât acţionează în spaţiul unde se află morala, viaţa
socială, lumea cetăţii.
26
Diferenţele între legile sociale şi legea naturală vor fi descoperite însă
mult mai târziu.
Eleaţii- Xenofan (sec.VI- V î.chr.) şi Parmenide (515-450 î. chr.) se
afirmă polemic în problemele eticii şi vieţii sociale.
Xenofan s-a remarcat prin vehemenţa critică a tradiţiei, convenţiilor
sociale, naivităţii, simplismului şi vulgarităţii spiritului comun, furtului, desfrâului
şi înşelăciunii. A propus o reformă socială care să vină în ajutorul majorităţii
poulaţiei, dmonstrând că toţi oamenii sunt egali de la natură.
Parmenide se manifestă ca adversar teoretic, politic şi etic al lui
Heraclit. A intervenit în apărarea drepturilor demosului şi a fost legiutor al cetăţii
Eleea.
Heraclit (540-480 î.chr.) membru al familiei regale, dispreţuieşte
’’vulgul’’datorită spiritului lui care nu cunoaşte decât amăgirile simţurilor,
închipuind o religie cu elemente absurde şi vulgare. În locul plăcerilor imediate,
a vieţii anarhice şi violente în care trăieşte’’vulgul’, Heraclit propune adoptarea
unei atitudini austere antisenzualistă, raţionalistă şi spirituală. Căci, spune
Heraclit:’’Sunt prea puţini cei care izbutesc să trăiască o viaţă spirituală în acord
cu logosul: unul din aceştia preţuieşte cât zece mii!’’. De aceea, poporul trebuie
să lupte pentru apărarea legii, să înţeleagă că totul se produce în
virtutea’’Necesităţii şi că virtutea constă în acţionarea conform naturii’’.
Sofiştii (sec. al-V-lea), adepţi ai concepţiei contractualiste în legile
sociale şi legile naturale, dintre dreptul pozitiv şi dreptul natural.
Descoperirea dreptului natural a determinat atitudini diferite faţă de
aspectele fundamentale ale societăţii, unii sofişti ca Alcidanios, au cerut
desfiinţarea scaliei, alţii ca Phaleos, egalitatea în educaţie şi proprietate pentru
toţi, sau au declarat egalitatea oamenilor , precum Lychaphron.
În contrast cu ei, Kalikles şi Thrasymachos afirmă că dreptul natural
nu va impune egalitatea, ci inegalitatea nesfârşită dintre oameni, în sensul în
care, în natură acţionează legea celui mai puternic. În consecinţă imediată,
dreptul natural este dreptul celui mai puternic, la nivelul societăţii , cel mai
puternic din punct de vedere natural este şi cel mai puternic din punct de vedere
economic.
Adesea, cei mai puternici reuşesc să facă legi sociale potrivite cu
interesele lor aşa cum invederează natura.’’Că-i dreptul celui mai destoinic să
aibă mai mult decât nevolnicul, a celui mai puternic decât , mai mult ca
bicisnicul’’. În consecinţă, dreptul natural consacră voinţa
celui puternic‚’’superiorul să cârmuiască pe inferior, el să capete mai mult’'.
În realitatea socială se întâmplă însă ca tocmai cei mai slabi să facă
legile în vederea satisfacerii intereselor lor, pentru înfricoşarea celor puternici.
De aceea se condamnă râvna pentru îmbogăţire, se consideră ca nedreaptă
îmbogăţirea unora, modestia.
27
Mulţimea, dornică să-şi ascundă neputinţa şi nepriceperea, întocmeşte
legi prin care împiedică pe cei puternici să-şi realizeze propria voinţă. Din
laşitate, laudă cumpătarea, dreptatea, modestia,altruismul. Virtuţile pe care se
consolidează o societate în care guvernează dreptul natural asigură afirmarea
performanţelor individuale.
Socrate (470-399 î.chr.) este nu numai părintele’’ marii filosofii’’, ci şi
un prestigios înaintaş al dezbaterii politice şi un creator important în domeniul
teoriei politice. A rămas exemplar prin respectul considerabil faţă de lege. După
ce a fost condamnat la moarte, Socrate a analizat consecinţele eventualului său
refuz de a se supune sentinţei tribunalului.
Considera, că dacă, ar fugi şi ar reuşi să scape cu viaţă, în felul
acesta ar contribui şi el la erodarea autorităţii legii. A legii căreia îi datorează
viaţa, cea care a consfinţit căsătoria părinţilor săi, graţie căreia a crescut şi a
fost educat devenind ceea ce este, un om virtuos, unul din cei mai mari înţelepţi
ai Greciei antice.
Respectarea legii reprezintă dreptatea, acceptând moartea nu
răspunde la rău cu rău ci dovedeşte respectul faţă de lege, supremaţia legii ca
forţă propulsoare a progresului social şi moral, precum şi temei al virtuţii, de
aceea le cerut cu insistenţă concetăţenilor săi, să respecte legile cetăţii, fie ele
şi nedrepte. În consecinţă, nerespectarea sau neaplicarea legilor devin factori
de erodare a fundamentelor cetăţii, periclitându-i existenţa.
Respectul pentru cetate, apărarea acesteia, spiritul de sacrificiu, sunt
nu doar expresia unui înalt civism, ci şi coordonate ale profilului moral al
cetăţeanului care îşi identifică propriul destinul cu destinul cetăţii însuşi. În
spiritul acestor valori trebuie să fie educat tineretul, educaţia fiind privită ca
adevărată forţă regenerativă a cetăţii, se încredinţează celor care sunt înzestraţi
de către divinitate cu înţelepciune şi talent. Educaţia îi deprinde pe oameni cu
virtutea, îi determină să se ocupe mai mult de spirit, le dă putere să depăşească
momentele de dificultate şi să primească moartea cu seninătate, să-şi învingă
laşitatea. Numai prin educaţie individul poate să atingă cu adevărat libertatea,
virtutea virtuliilor, să se situeze deasupra instituţiilor temporare şi a opiniilor
mărunte, în care se exprimă adesea invidia şi neputinţa de a recunoaşte
valoarea celuilalt. Cel educat, învăţatul, după cum constata Antistene –’’nu
acţionează conform legilor stabilite, ci conform legilor virtuţii’’.Virtutea se
întemeiază pe legea naturală care este, totodată, temeiul dreptului natural.
Dreptul pozitiv, operă a oamenilor, se află în raport de complementaritate cu
dreptul natural şi nu într-un raport de opoziţie.
Cetatea, polis-ul socratic, constitue cadrul necesar şi educativ în care
se confruntă şi se realizează interesele şi idealurile oamenilor, a diferitelor
grupuri sociale, în care funcţionează optim legea naturală şi legea pozitivă.
Strălucit elev al lui Socrate şi discipol credincios acestuia, Platon
(427- 345 î.chr.) a fost primul filosof, creator al unui proiect ideal al organizării
28
sociale şi statale pe care a încercat să-l aplice de două ori: o dată în Siracuza şi
altă dată în Sicilia. Ambele încercări au eşuat, fiind în acelaşi timp şi primul
filosof care şi-a riscat viaţa pentru nereuşita unui proiect politic. Încă din anii
tinereţii a fost atras de politică dar s-a depărtat de aceasta deoarece:’’Cu cât
cercetam mai mult toate acestea şi cu cît observam mai mult pe cei care se
ocupau cu politica, cu atât, pe măsură ce îmbătrâneam, mi se părea mai greu
să mă ocup de politică.
Însă, renunţarea la activitatea politică nu echivalează cu încetarea
interesului său pentru politică. Atenţia sa, se va îndrepta spre pregătirea unor
oameni politici adevăraţi, spre crearea unei adevărate pleiade de politicieni, în
măsură să introducă o nouă morală în cetate, să folosească metode şi mijloace
de conducere a treburilor cetăţii cât mai adecvate şi mai eficiente. După cum
susţinea Platon, politicul este sursa generatoare a mediului în care omul se
realizează ca fiinţă umană complexă. Altfel spus, politicul structurează
societatea, pune bazele ei organizatorice, constuieşte axa în jurul căreia se
făureşte sistemul de valori pe care se înalţă cetatea şi se organizează relaţiile
interumane, grupurile sociale, relaţiile dintre acestea şi puterea politică.
Cetatea îl situează pe individ în mijlocul vieţii, al rasei, în comunitatea
umană în forma ei bine organizată,viaţa în cetate se orânduieşte după dreptate,
după virtute. În aceste condiţii dreptatea este principiul bunei rânduieli a
societăţii şi a sufletului, după cum, cetatea în care domină viciul, e predestinată
autodistrugerii.
Toate acţiunile omului se desfăşoară în cetate şi desăvârşesc
problema socială şi problema politică în care sunt incluse virtuţiile morale, cu
sinteza lor sperioară, dreptatea. A fi drept înseamnă a-ţi face datoria,ceea ce
obligă la o îndeplinire a obligaţiilor ce decurg din rolul, locul şi poziţia pe care le
ai în societate. Acela care rămâne credincios înclinaţiilor lui natuale dă societăţii
tot ce are mai bun, dă întreaga măsură a posibilităţilor fizice şi intelectuale şi
este cu adevărat un om drept.
Cetatea asigură ordinea şi armonia, condiţiile materiale şi spirituale
necesare realizării fericirii tuturor cetăţenilor. Dreptatea este principiu şi metodă
pentru viaţa cetăţii, în sensul în care instaurarea dreptăţii îi permite individului
să-şi realizeze virtuţile personale şi-i asigură accesul la toate valorile civilizaţiei.
În cetate se dezvoltă creativitatea omului şi se perfecţionează personalitatea
umană, deschizându-i-se perspectivele atingerii înaltei performanţe, ceea ce
corespunde cu aotodesăvârşirea personală identificată cu atingerea
înţelepciunii.
Realitatea cetăţii de zi cu zi oferă suficiente dovezi din care rezultă că
oamenii nedrepţi sunt mai numeroşi şi beneficiază mai mult de avantajele
organizării sociale. Şi atunci se pune întrebarea : Este mai bine să fii drept sau
nedrept?
29
Formularea răspunsului a angajat o îndelungată polemică cu sofiştii,
aceştia susţinând ideea că cei care au desăvârşit nedreptatea sunt înclinaţi prin
natură spre nedreptate decât spre dreptate.
Dreptatea nu există după natură ci după legi şi nu e dorită pentru ea,
e numai tolerată. Se spunea,’’Cei care se îndeletnicesc cu dreptatea se
îndeletnicesc numai din silă şi din neputinţa de a face nedreptate’’.
În cetatea în care este încălcată dreptatea ca sinteză a virtuţiilor, iar
oamenii nu mai păstrează poziţia izvorâtă din legea naturală, apar şi formele
viciate de organizare statală cu cele patru forme:
1. Timocraţia. Militarii iau locul filosofilor, devenind
conducători, practică respectul autorităţii. Statul timocratic, dispreţuieşte
munca şi artele mecanice, cultivă curajul, spiritul de sacrificiu prin
stimularea exerciţiilor gimnastice, dar nu cultivă filosofia,desconsiderând
munca acestora.Exemple de timocraţii sunt Sparta şi Creta.
2. Oligarhia. Bogaţii iau locul militarilor, în sensul în care, o
minoritate cu avere şi bani institue o nouă ordine socială în care
guvernează banul şi este apreciată o singură abilitate, aceea de a face
bani. Ocupaţiile spirituale sunt dispreţuite, exemplu e stat oligarhic este
Sparta din timpul lui Platon.
3. Democraţia. Poporul înlocuieşte bogaţii, în sensul în care
demosul (poporul) reprezintă un material uman inferior, cu un rol de
subordonare faţă de’’ cei de sus’’. Demosul nu este apt pentru activităţi
elevate întrucât desfăşoară o activitate umilitoare, asigurarea condiţiilor
de trai pentru magistraţi şi militari. Democraţia este un stat anarhic, în
care fiecare face ce vrea, totul este îngădiut. Prin modul cum
funcţionează – spune Platon – democraţia realizează’’miracolul’’ de a
readuce la acelaşi nivel pe egali şi inegali.
4. Tirania. Anarhia creată de către democraţie nu poate fi
rezolvată decât de un tiran. În aceste condiţii, ascensiunea tiranului la
putere este asigurată de lupta dintre partide. Tiranul se dovedeşte a fi cel
mai periculos şi nescrupulos adversar al celor bogaţi cărora le confiscă
averile în numele poporului, al celor mulţi, lipsiţi de avere. ’’Când se naşte
un tiran, el răsare dintr-o rădăcină a salvării’’.
Proiectul platonic a fost considerat de unii politologi ca fiind utopic şi
comuist, aceste critici pot suporta amendamente însă, ele sunt exagerate.
Idei şi concepţii politice în opera lui Aristotel (384- 322 î.chr.)
Urmând tradiţia mentorului său Plaron, dar distanţându-se de
concepţia acestuia, Aristotel a dezvoltat ontologia, gnoseologia, acreat ştiinţa
logicii şi a enunţat idei deosebit de importante în variate domenii ale ştiinţelor
naturii. Aristotel deţine totodată şi performanţa elaborării primei lucrări de
ştiinţă politică.
30
Lucrarea intitulată, Politică, urmăreşte dezvoltarea mai multor
teme cum ar fi : originea statului, clarificarea naturii statului şi identitatea lui
în raport cu alte forme de comunitate umană, natura şi locul sclaviei,
dobândirea averii, republica ideală, educaţia, puterile în stat, regimurile
politice, monarhia, aristocraţia, democraţia, statul şi cetăţeanul, revoluţiile.
Originea statului se pierde în negura istoriei fiind rezultatul
asocierii dintre indivizi în baza unui interes comun’’binele cel mai ales’’,statul
este asociaţia supremă şi atotcuprinzătoare a cetăţenilor. Statul este un
element natural şi înseamnă oraş, formă superioară de organizare socială de
care este capabilă cetatea grecească şi în acelaşi timp, forma superioară a
vieţii politice.
Statul apare din nevoi naturale dar şi dintr-un ideal uman, din
’’dorinţa unei vieţi mai bune’’.Dorinţa aceasta include două lucruri cu urmări
foarte importante asupra destinului uman, cum ar fi activitatea morală şi cea
intelectuală. În organizarea statală omul are posibilităţi mai numeroase
pentru activitatea morală în raport cu cele pe care le oferă familia şi statul, în
care virtuţiile pot fi exercitate ceea ce implică o extindere a activităţii
intelectuale.
Spre deosebire de sofişti care au susţinut punctul de vedere
contractualist, Aristotel a insistat asupra ideii potrivit căreia statul este adânc
înrădăcinat în natura umană, mai exact în scopurile către care se îndreaptă.
Statul se formează prin voinţa liberă a cetăţenilor şi nu constrânge în mod
artificial libertatea,ci dimpotrivă, o protejează, îndeplinind totodată o serie de
funcţii:menţine ordinea interioară, asigură liniştea şi securitatea vieţii, apără
cetăţenii de agresiunile din exterior şi realizează educaţia morală a
cetăţenilor. În existenţa sa durabilă statul se bazează pe o stratificare socială
din analiza căreia se profilează portretul distinct al stăpânului şi acela al
sclavului.
Scavul este în esenţa lui’’un instrument pentru administrarea vieţii’’,
’’un instrument de posesie vie’’, un instrument pentru organizarea vieţii.
Natura sclaviei nu trebuie căutată în afara naturii umane, care-i face pe unii
buni pentru munca fizică, iar pe alţii pentru munca intelectuală.
Baza stratificării societăţii o constitue bogăţia, averea, dobândită
prin două moduri, modul natural şi modul nenatural. Aristotel era adeptul
proprietăţii private dobândite pe cale naturală, dar totodată şi un sever critic
al propeietăţii comune şi al statului ideal al lui Platon.
Seria argumentelor critice ale lui Aristotel este consistentă şi în
bună parte actuală. Astfel, naturii unitare a statului platonian îi opune
pluralitatea de elemente deosebite. Unitatea statului propusă de Platon nu
poate fi propusă prin organizarea pe care el a propus-o întrucât a susţine că
problemele tuturor sunt ale tuturor, e ca şi cum ai susţine că ele sunt ale
nimănui.
31
Statul ideal aristotelic distribuie funcţiile după merit şi trebuie să
aibă un teritoriu limitat, dar suficient de mare pentru a asigura viaţa liberă şi
tihnită a cetăţenilor. În aceste condiţii, ar trebui să fie greu accesibil
inamicului, uşor de evacuat la nevoie, în timp ce poziţia la mare îi crează
multe avantaje de ordin militar şi comercial.
Aristotel formulează interesante idei geopolitice, în sensul în care
mărimea cetăţii este determinată de întinderea spaţiului, bunurilor şi
numărului locuitorilor. Mediul geografic are un rol hotărâtor în evoluţia cetăţii,
favorizează sau îngreunează evoluţia ei, uşurează sau îngreunează calea
invadatorilor, ajută sau nu acţiunile de apărare’’Insula Creta- spune Aristotel-
pare că este predestinată de la natură să domine Grecia, iar poziţia sa
geografică este aproape minunată, se învecinează cu marea în jurul căreia
îşi au aşezările toţi grecii, pe de-o parte se află la mică distanţă Peloponezia,
iar pe da alta – de Asia, chiar de regiunea Turpia şi de Rhodos. Iată de ce
Minos şi-a consolidat puterea şi a întărit stăpânirea asupra mării, unele
insule le-a supus, altele le-a populat’’.
În concepţia lui Aristotel, distribuirea dreptăţii şi corectarea
nedreptăţii sunt opera autorităţii politice. Conţinutul dreptăţii distributive şi
corective formează conţinutul legilor şi ale dreptului politic. Dreptul politic
cuprinde dreptul natural şi dreptul politic propriu-zis. Dreptul natural exprimă
o cauză morală şi logică cere este recunoscută în orice împrejurare. Astfel
de cauze se referă la fericirea omului, la dreptul la viaţă, la întemeierea unei
familii. Dreptul politic exprimă o cauză convenţională şi se mai numeşte şi
drept privat.
Cele două forme de drept au corespondent două tipuri de lege,
legea naturală şi legea privată. Legea naturală reflectă în conţinutul
său’’ceea ce toţi cetăţenii sunt de acord să considere drept sau nedrept prin
natură, chiar dacă între ei nu există nici o societate sau convenţie’’.
Legea pozitivă exprimă o convenţie, dacă dreptul pozitiv este
întotdeauna scris, dreptul natural este în întregime nescris şi prevalează
asupra celui scris. În aceste condiţii, legea pozitivă nu trebuie să intre în
coflict cu Legea naturală.
Un interes aparte manifestă filosoful grec pentru dreptul penal,
astfel în cetate pot să apară tulburări ale ordinii, se produc crime, care impun
sancţiuni, pedeapsa este un mijloc de sancţiune dar şi de educaţie şi de
prevenţiune.
Ideile politice formulate de Aristotel alcătuiesc un tezaur de la care
se revendică multe idei doctrinare în secolele următoare.
2.3. Gândirea politică în evul mediu
32
A fost subordonată şi chiar controlată multă vreme de ideologia
religioasă, în sensul în care problema centrală în ştiinţa politică medievală era
raportul dintre ştiinţa statului şi biserică.
Primii creştini concepeau comunitatea ca fiind formată din oameni egali
între ei, făpturi chemate să-l servească pe Dumnezeu şi să se mântuiască de
păcatul originar printr-o viaţă ascetică şi o atitudine resemnată, dar activi în în
lupta pentru apărarea şi impunerea credinţei creştine, ca singura credinţă
autentică. Datorită caracterului noii credinţe, primii creştini au suportat
numeroase persecuţii şi privaţiuni. Urmarerea persecuţiilor la care au fost
supuşi, primii creştinivedeau în putere, pe de o parte un instrument prin care o
clasă sau un grup din societate domină majoritatea cu mijloace şi în moduri
care nu sunt pe placul celor conduşi, iar pe de altă parte ca o sursă de ordine şi
de dreptate care apără puterea centralizată şi se ocupă de sistematizarea şi
întreţinerea drumurilor, de organizarea vieţii în cetate.
Încă din faza incipientă a creştinismului este vizibil dinamismul radical
dintre poporul lui Dumnezeu şi lume,’’dintre Kosmos şi Seculum’’. Lumea
aceastaeste pasageră şi-ţi impune un mod de viaţă prin care să te detaşezi de
bogăţie, de putere, de tot ceea ce înseamnă bunuri materiale şi să te supui
stăpânului, conducerii, puterii politice legitime.
Sfântul Pavel recomandă supunere:’’Dă-i Cezarului ce este al Cezarului
şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu’’.
Creştinii sunt povăţuiţi să fie buni cetăţeni, să blameze hoţia, să apere
proprietatea privată, deşi nu sunt un drept absolut întrucât este legiferat prin
legea întocmită de om şi nu prin ceea ce e dată de divinitate. Idealul cultivat
este de simplitate, modestie în care orice prisos trebuie împărţit cu ceilalţi.
Generozitatea, altruismul, iubirea aproapelui, abstinenţa, asceza, acceptarea
destinului, conştiinţa răbdării, sunt valori, norme pe care se structurează
raporturile depăşeşte dintre creştinia căror voinţă este diriguită de valorile şi
preincipiile religiei creştine. Valorile normative ale creştinismului nu schimbă
statului sclavului în societate, în sensul în care sclavul este lipsit de drepturi
civile, dar în familia creştină toţi sunt egali în faţa Tatălui ceresc. Mănăstirea
este singurul loc în care există egalitatea absolută între indivizi, toţi fiind fraţi.
Statutul femeii a cunoscut importante modificări, recunoscându-i-se
îndreptăţirea de a aştepta din partea bărbaţilor aceeaşi fidelitatea ca aceea pe
care o dovedesc ele soţilor. Sfântul Augustin adoptă un punct de vedere care
depăşeşte cu mult mentalitatea vremii considerând femeia egală bărbatului în
ceea ce priveşte mintea şi inteligenţa.
Odată cu convertirea la creştinism a împăratului Constantin cel Mare,
prestigiul bisericii creştine a crescut, ceea ce a avut ca rezultat şi o poziţionare
avantajoasă în structura şi ierarhia instituţională a vremii. În consecinţă
regalitatea se consideră a fi de origine divină, astfel că regele este rege prin
33
graţia divină. Noua concepţie divină a regalităţii are urmări asupra evoluţiei
gândirii politice în secolele următoare care merită să fie relevate.
a) Dumnezeu dă puterea pentru un scop şi anume, bunăstarea poporului
supus, în acest sens, conducerea implică responsabilitate;
b)Conducătorul este instanţa supremă, sarcina sa este atotcuprinzătoare;
c) El dă socoteală indiferent cât de grave sunt faptele sale numai lui
Dumnezeu, nu are răspundere laică.
Gândirea politică are de acum, noi probleme asupra cărora să reflecteze:
a) relaţia dintre puterea seculară şi cea sacră;
b) problemele libertăţii şi ale constrângerii religioase;
c) natura şi distribuţia autorităţii ecleziastice.
Societatea (imperiul) devine societatea divină, principiile şi structurile
intelectuale, de explicare a vieţii sociale sunt furnizate de Biblie şi de teologia
creştină. Lucrările politice ale lui Platon, Aristotel, Cicero, dispar din terenul
dezbaterilor şi explicaţiilor vieţii sociale.Locul lor de referinţă este preluat de
Sfânta Scriptură, de evanghelii şi de lucrările teologilor.
Imperiul sau statul se transformă în instrumentul religiei creştine, el
întruchipează planul providenţial divin pentru mântuirea omenirii. Fuziunea
acestor două entităţi, altădată distincte, pun acum în discuţie noi probleme, cum
ar fi, natura divină a imperiului, natura omului şi relaţiile acestuia în societate,
efectele căderii omului în păcat şi efectele asupra virtuţii, binele şi răul,
libertatea, voinţa şi constrângerea religioasă. La dezbaterea şi clarificarea lor o
contribuţie de seamă au avut-o Aureliu Augustin (Sfântul Augustin), Toma
d`Aquino, Johan of Salisbury.
A) Teoria asupra Cetăţii Terestre şi asupra Cetăţii Divine
Aureliu Augustin (354-430), cel mai vestit dintre Părinţii Bisericii latine, autor
al unor valoroase lucrări de filozofie creştină: Confesiuni, Cetatea divină,
Despre iertare, Despre trinitate,etc. Dintre acestea, Cetatea divină este o
lucrare cu conţinut politologic. Prima parte are ca obiectiv respingerea
duşmanilor cetăţii lui Dumnezeu prin înfăţişarea viciilor şi eşecurilor imperiilor
păgâne, în special ale Imperiului Roman.
În partea a doua descrie istoria lumii până la Judecata de Apoi şi în Rai a
celor mântuiţi, strânşi în cetatea Domnului.Cele două cetăţi sunt în viziunea lui
Augustin, în fapt, două tradiţii diferite, două culturi diferite, romană şi creştină.
Imperiul Roman, ca oricare altă cetate terestră nu este prin ea însăşi nici sfântă,
nici diabolică, şi ca orice operă umană valoarea ei se află în adeziunea sau
neadeziunea oamenilor, în alegerea creatorilor ei a pietăţii sau a lipsei de
pietate.Cetatea terestră, aşa cum ilustrează istoria până la el, este cetatea celor
nedrepţi , a celor mândri, lipsiţi de pietate, a celor respinşi de Dumnezeu, a
păcătoşilor. Cetatea lui Dumnezeu, este cetatea celor sfinţi, umiliţi, sfioşi, a
34
celor care şi-au redobândit credinţă şi au devenit aleşii lui Dumnezeu în
vederea mântuirii lor.
Deosebirea dintre cele două cetăţi are la baza două tipuri de iubire, astfel,
una dintre acestea este iubirea perversă, care desparte mintea plină de mândrie
de societatea binecuvântată a celorlalţi. Este o iubire lipsită de puritate şi
centrată asupra sinelui, egoistă, care subordonează binelui individual, privat,
binele comun, subordonează totul deşartei mândrii a puterii, a orgoliului şi
vanităţii.Este iubirea pentru satisfacerea sinelui care pustieşte ceea ce este
împrejur. Cealaltă formă de iubire, situează în ordine, caritatea, mila, iubirea
aproapelui. Aparent opuse, cele două cetăţi au graniţele invizibile şi permeabile.
În lumea efemerităţii şia ispăşirii păcatului originar cele două cetăţi coexistă
până la separarea lor, care se va produce la Judecata de Apoi. În desfăşurarea
istoriei, vechile graniţe dintre cele două cetăţi, nu pot fi separate, aceasta este
posibilă şi se realizează dincolo de istorie.
În cele două cetăţi oamenii se aşează la poli opuşi prin obiectul iubirii, dar
între aceşti poli extremi ai iubirii există o scală de iubiri intermediare. Aşa este
posibil ca oamenii, care se situează la poli opuşi ai obiectului iubirii să se
întâlnească într-o sferă a unui grup de valori cunoscute de societatea
respectivă. În structura grupului de valori intermediare Augustin include,
satisfacerea nevoilor materiale, securitatea în faţa pericolului, relaţii sociale
reglementate, normate, instaurarea binelui ca valoare reper. Grupul acestor
valori stă la baza a ceea ce Augustin a numit ,,pacea terestră’’.
Societăţile seculare nu sunt decât momenta trecătoare în drumul
către,,cetatea terestră’’ şi ,,pacea eternă’’, opiri provizorii în drumul spre viaţa de
dincolo caracterizată prin odihnă şi timp liber, prin fericire perpetuă.Viaţa în
cetatea cerească, în realitate, viaţa unor sfinţi care nu muncesc, nu mint, nu au
sentimente de invidie, nu sunt trufaşi, nu au nuci un duşman, e răsplata pentru
viaţa exemplară şi faptele bune săvârşite în cetatea terestră. Fericiţi în viaţa de
dincolo,oamenii nu au nevoie să fie conduşi, au atins binele suprem şi aceasta
se exprimă în termeni de iubire şi pace.
Viaţa bună, liniştită şi tihnită, trăită în iubirea aproapelui este şi scopul
instituţiilor politice. Guvernarea trebuie să reducă tensiunile din societate şi să
ţină în limite rezonabile conflictele care nu pot fi rezolvate.
Guvernarea, prin instituţiile politice pe care le creează apără securitatea
oamenilor, îi controlează pe cei răi şi oferă celor buni cadrul social în care să
trăiască, în curăţenie sufletească şi în afară de păcat şi de ispită. Realizarea
misiunii de înlăturare a răului şi garantare a binelui, obligă guvernarea să se
folosească de legea temporară care derivă din legea eternă. Aceste două legi
guvernează două tipuri de ordine: ordinea naturală şi ordinea socială. Dacă
ordinea naturală este mai direct legată de legea eternă, legea socială este
legată de legea eternă prin voinţa umană şi prin lanţul de evenimente pe care le
generează voinţa.De aici mai decurge o consecinţă, şi anume, existenţa unei
35
distanţe între legea naturală şi legea umană. Fiind operă umană, legea umană
ca orice operă umană, este afectată de păcat, de aici reiese faptul că există o
natură duală şi contradictorie. Ca origine divină este dată pentru a înfrunta
efectele păcatului, produs de condiţia şi fiinţa decăzută a omului.
Augustin a marcat un moment important în dezvoltarea ştiinţei politice.
Unele din tezele doctrinei creştin- democraţiei contemporane, izvorăsc din
concepţia augustiniană.
B) Teoria Tomistă asupra Legii Naturale şi Legii Sociale
Toma d Aguino (1225-1274) este, sigur, unul dintre cei mai mari filosofi
medievali de orientare realistă. Gândirea sa filosofică şi politică a fost
influenţată de Aristotel, într-o măsură decisivă. Ca şi Aristotel consideră că omul
este în mod natural membru al unui grup social, că societatea este asocierea
liberă şi conştientă a oamenilor liberi în vederea realizării unui scop suprem. În
acest sens, adoptă o atitudine de fermă condamnare a trândăviei şi de
apreciere a monarhiei definită ca regimul politic şi regal care există atunci când
cineva conduce oamenii liberi, care deşi au totuşi puterea lor proprie care le
permite să se opună celui care le dă ordine, nu o fac, urmându-i fără a-i pune la
îndoială bunacredinţă.
Guvernarea monarhică se exercită pe baza legii. Autorul face distincţie
între legea eternă sau divină, legea naturală şi legea omenească.
Legea eternă este standardul absolut al binelui şi răului şi se găseşte în
înţelepciunea lui Dumnezeu, nefiind accesibilă oamenilor de rând.
Legea eternă nu este cunoscută de oameni aşa cum există în mintea lui
Dumnezeu, ci li se relevă parţial prin învăţătura Sfintei Scripturi şi parţial prin
participarea raţională, prin experienţa naturală şi prin înţelegerea naturii omului
şi a relaţiilor sale cu natura lucrurilor din mediul înconjurător. Legea eternă este
şi standardul absolut pentru organizarea politică a oamenilor. Legile naturii îşi
au fundamentul în legea eternă iar dreptul natural nu este în afara oricăror
limite, aceste limite sunt statuate în cele zece porunci ale,,Vechiului
Testament,,.
Legea omenească este o lege convenţională şi ea trebuie să respecte
dreptul natural şi să răspundă unor nevoi reale de viaţă ale oamenilor.
Legile pozitive consfinţesc valorile convenţionale ale societăţii care îi
asigură stabilitatea, ordinea şi prescriu condiţiile în care oamenii pot convieţui în
respect faţă de valorile creştine. Ierarhizarea lor se realizează după importanţă
şi durată, de la principiile cele mai generoase şi necesare, până la normele cele
mai variabile, mai înguste şi mai discutabile pentru caracterul lor plurivalent.
Sistemul legilor pozitive formeaeză dreptul pozitiv care diferă de la o epocă la
alta şi de la un popor la altul, deşi are la bază unsistem de principii stabile. Fiind
opera omului, deci a unei fiinţe imperfecte, dreptul pozitiv conţine şi legi
imperfecte, poate şi înguste, când nu respectă cerinţele dreptului natural. De
aceea judecata nu trebuie să urmeze, în aceste cazuri, litera legii, ci echitatea,
36
intenţia legiuitorului. În aceste condiţii, judecătorul este obligat să ţină cont de
împrejurări în soluţionarea cazului (aplică, cum am spune astăzi, legea în
spiritul şi nu în litera ei).
Opera lui Toma a fost precedată de revigorarea studiului operelor sfiinţilor
părinţi. Cetatea lui Augustin este dezvoltată de o serie întreagă de gânditori.
Unii dintre ei pun accent pe renunţarea la cetatea terestră în favoarea cetăţii
divine. Alţii, ca John de Salisbury, prezintă statul ca pe un fenomen social, ca
parte a ordinii naturale, ca un organism care se poate îmbolnăvi, boala putând
fi, în cazul nostru, tirania. Dintre studiile antice, cele aristotelice, sunt receptate
în opera lui Salisbury. Opera lui Aristotel a stimulat concepţia participativă a
cetăţeanului la viaţa statului, ceea ce a provocat schimbări în conţinutul unor
concepte cu conţinut politic: popor, guvernare, suveranitate, dar şi o nouă
înţelegere a conceptului de natură, de stat.Se formează o filozofie naturală care
în timp contrabalansează elementul teologic în gândirea poltică.
Platon intră în circuitul gândirii europene, fiind preferatul acelor gânditori
care se ocupă cu studiul naturii omului. Sub impactul filosofiei antice ( a lui
Aristotel, Platon în mod deosebit), a contribuţiilor unor filosofi creştini precum
Aureliu Augustin şi Toma dAquino.
Se elaborează ideea potrivit căreia legea este un instrument uman necesar
în procesul de formare a societăţii, un instrument care funcţionează însă în
procesul cooperării omului cu natura, finalitatea acestei cooperări este
înfrumuseţarea lumii şi ordonarea ei.
Dacă Aureliu Augustin a rezolvat problema relaţiei dintre puterea sacră şi
puterea seculară, prin instituirea unui sistem de valori – numit pacea eternă - şi
prin relaţia care există între legea eternă şi legea omenească, între dreptul
natural şi dreptul pozitiv, în secolele următoare chestiunea va fi readusă în
discuţie, considerându-se soluţia augustiniană nesatisfăcătoare. La discuţie
participă, între alţii, Sf.Bernard şi John of Salisbury.
Sf. Bernard dezvoltă doctrina celor două săbii, sabia materială şi sabia
spirituală, ambele săbii aparţin Bisericii, care foloseşte pe cea materială prin
intermediul puterii laice identificate cu puterea prinţului.
Sabia materială este instrumentul prin care se exercită puterea sacerdotală
asupra părţii inferioare a societăţii (vulgarului- n.n.) pentru a nu întina mâna
preotului. Atitudinea de nesupunere faţă de Papă îi permite acestuia să
folosească împotriva neascultătorilor nu numai sabia spirituală, ci şi pe aceea
materială. În acest fel, au devenit cruciadele, sabie materială pentru apărarea
Bisericii răsăritene.
John of Salisbury (1120-1180), discută diferenţa dintre principele adevărat
şi cel tiran, precum şi legătura dintre legea divină, principe şi Biserică. John of
Salisbury, exprimă părerea că principele guvernează în numele legii divine, în
timp ce tiranul se situează deasupra oricărei legi.
37
Principele adevărat este în situaţia oului care primeşte deciziile de la
puterea ecleziastică şi care nu poate examina cauzele acelora ce pot fi judecaţi
numai de Dumnezeu. Cel care binecuvântează este deasupra celui
binecuvântat, cel care are autoritatea de a conferi o funcţie e deasupra celui
căruia i se conferă, iar cel care poate oferi o funcţie e în drept să o şi retragă.
Autorul ia însă atitudine şi împotriva abuzurilor pe scare le face Biserica. Istoria
a demonstrat că uneori clerul, avar şi lacom, vinde dreptatea în loc să o
distribuie după avere.
Preocupat prea mult şi prea adesea de sine, clerul îşi neglijează adevărata
misiune. În timp ce bisericile sunt în ruină, Papa îşi construieşte palate luxoase
şi se înveşmântează în haine de purpură şi aur. Ar fi necesar ca Papa să
numească cu grijă, din rândul celor destoinici şi drepţi care dispreţuiesc gloria
deşartă şi banii pe demnitarii clerului, să fie el însuşi exemplu vrednic de urmat
pentru cler. Toate acestea pot fi prevenite dacă societatea este organizată şi
guvernată pe baza legii.Legea este regula vieţii drepte şi este un dar divin, ce
se învaţă de la preoţi.
Dacă legea divină nu se manifestă, intervine capacitatea omului de a
raţiona şi de a fi adept al legii naturale. În concluzie, sistemul de legi al unei
societăţi este opera a două autorităţi: ecleziastică şi laică şi este alcătuit din
dreptul divin şi din dreptul natural.
2.4. Gândirea politică în perioada renașterii
Gândirea renascentistă nu a constituit, aşa cum s-a susţinut o ruptură

definitivă şi totală cu Evul Mediu, un arc în timp prin care se realiza legătura
nemijlocită cu antichitatea greacă. Regenerarea spirituală specifică acestei
epoci constitue, potrivit părerii autorizate a lui W.Dilthey,,o perioadă de tranziţie
între perioada teologică a Evului Mediu şi cea ştiinţifică modernă,,. Tranzitarea
gândirii medievale spre noua spiritualitate renascentistă este pusă în legătura şi
cu o serie de schimbări de natură economică, socială, politică şi de atitudine.
Se are în vedere funcţia specifică oraşelor în care viaţa burgheză îşi face
loc sub forma unei unităţi indisolubile, neâncătuşată de dualismul medieval :
călugărul şi cavalerul. Noul fenomen burghez vesteşte mărirea şi diversificarea
contractului cu natura şi apariţia, în consecinţă, a filosofiei mai apropiată de
aspectele sensibile, care-şi prelungeşte efectele până la revocarea crezului
transcendental medieval. La finalul acestor schimbări se mai adaugă şi altele,
de ordin religios, cultural.
În aria preocupărilor culturale apar primele universităţi, gândirea latină
se deschide spre gândirea arabă şi pune accent treptat pe gândirea lui Aristotel.
Se redescoperă dreptul roman, se revigorează tradiţia de guvernare romană, se
încearcă restaurarea ideii de imperiu roman (Frederic Barbarosa), se regăsesc
stările sau ordinele sociale şi se reintegrează în sfera lor categoriile sociale care
38
sunt produsul organizării urbane: negustorii, meşteşugarii, artiştii, etc.În general
se produce o accentuare a tendinţei de secularizare şi ca urmare a creşterii în
epocă a prestigiului cavalerului, care obţin mântuirea luptând cu arma în mâna
schimbării.
Schimbările produse determină nevoia introducerii unei noi ierarhii în
lume şi deci, adoptarea unor noi criterii de reorganizare reprezentate de factorii
umani: puterea, demnitatea, rangul şi naşterea. Raporturile interumane sunt
reglementate prin valori morale care readuc în actualitate ideile lui Cicero
despre prietenie, dreptate, datorie. Prin aceste valori eterne, individul este situat
în prim plan. Ideea lui Cicero, potrivit căreia noi nu suntem născuţi pentru noi
înşine, este asimilată de renaştere din perspectiva iubirii pentru celălalt, pentru
adevărul pe care trebuie să-l căutăm. În acelaşi timp, Cicero este preferat şi
pentru consecvenţa cu care apără nonviolenţa, pentru a ne convinge că nu este
bine să batjocorim pe cei care îi cucerim şi pe care trebuie să-i protejăm, în
sensul în care demnitatea omului este valoarea pe care trebuie s-o apere
întreaga societate cu insistenţă şi să o probăm cu fapte de viaţă, luate din
experienţă.
Aceleaşi idei ale dăruirii individului până la sacrificiu pentru comunitate
le-a descoperit secolul al XII-lea şi în opera lui Seneca. De la el preia
renaşterea, ideea că nu poţi fi un bun cetăţean dacă nu îţi pui inteligenţa în
slujba cunoaşterii progresului ştiinţei şi artelor, pentru creaţie şi
autoperfecţionare. Ceea ce primează este viaşa contemplativă, viaţa refugiată
în meditaşie pentru regăsirea fiinţei pierdute dusă în izolare şi în retragere din
infernul plin de tumult al acestei lumi, viaţa de pustnic.
Totodată, viaţa urbană aduce în dezbatere idei neângăduite până acum:
statutul cetăţeanului, originile comunităţii umane, o nouă viziune asupra
dreptăţii. Până la redescoperirea lui Aristotel şi a ideilor sale despre stat, individ,
cetăţean, dreptate, erau larg răspândite ideile lui Cicero conform cărora orice
comunitate umană este în acord cu natura şi se guvernează potrivit prevederilor
drepului civil consfinţite de voinţa liberă a poporului. Comunităţile umane erau
definite ca uniuni de persoane care au o viziune comună asupra dreptăţii. Odată
cu aceste probleme noi viaţa individului este privită şi din perspectiva laturei ei
active cu modul just de a guverna oraşelor şi de a trăi în ele, de a fi imlpicat în
problemele sociale şi de a lupta pentru realizarea propriilor idealuri. Viaţa activă
nu este haotică, neângrădită, lipsită de normativitate. Dimpotrivă, presupune
existenţa legii, acceptarea dreptăţii comunitare, capacitatea omului de a
controla puterea.
Noua problematică apărută în evoluţia societăţii duce la confruntări de
idei, la formularea unor idei, adesea în opoziţie cu cele formulate şi susţinute de
pe poziţiile teologiei şi în spiritul Sfintei Scripturi. Apar ereziile, începutul l-a
constituit secolul al XI-lea. Ordinele de călugări – cerşetori- dominicanii, în
frunte cu Sfântul Dominic şi franciscanii, în frunte cu Sf. Francisc din Assissi,
39
marele mistic, s-au manifestat ca tendinţe eretice care vor îmbrăca cele două
forme de filosofi-teologi.
Aceste ordine eretice interpretează într-un alt mod decât cel tradiţional
cărţile sfinte, viaţa părinţilor creştini, reprezintă de fapt noi religii, opuse celei
oficiale, resping ideea asocierii bisericii cu puterea temporală şi decăderea
acesteia, susţin că adevărul trebuie căutat direct în evanghelii fără nici o
mediere instituţională. În centrul învăţăturii lor se pun valori care adună dureea
celor umili şi le generează speranţe cum ar fi ascetism, abstinenţă, sărăcie.
Sfântul Francisc ridică sărăcia la rangul de valoare polară şi consideră munca
fizică mai importantă decât celelalte activităţi ale omului. Pribegia, sărăcia,
abstinenţa, pocăinţa, alcătuiesc valorile preferenţiale ale modului de viaţă
religios mistic, iar religiozitatea mistică este una dintre cele mei timpurii
manifestăriale individualismului renascentist.
,,Misticismul prezintă însă unica modalitate a acestei epoci de a privi
îndeaproape adâncurile sufletului omenesc;omul care nu se cunoaşte pe sine
nu va fi cunoscut’’declară o sentinţă din acele ,,Fioretti ale Sf.Francisc’’.O
asemenea formă de viaţă se vede, însă, din acest motiv, limitată şi suspectată
de către oficialitatea dogmatică a Bisericii…
Este interesant de urmărit cum misticismul medieval, care îşi propune
pierderea conştiinţei individuale în marea Divinităţii, ajunge, printr-un anume
proces, tocmai la cea mai puternică afirmare a personalităţii omeneşti pe care o
cunoaşte istoria.
Sufletul şi simţirea individului concentrează puterea lui de a proslăvi
pe Dumnezeu şi de a îngriji şi ocroti cu gingăşie toate făpturile Domnului.
Relaţia dintre puterile spirituale şi puterile temporale, analizată în secolele
anterioare de către Honorius de Augsburg, John of Salisbury, este reluată în
perioada renascentistă.
Argumentul hieratic susţine existenţa unei singure societăţi a tuturor
creştinilor, un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez într-un trup,
cel al lui Hristos. Deşi unică, această societate este duală, fiind formată din laici
şi clerici, cu moduri de viaţă specifice şi cu mari diferenţieri între ele. În această
societate duală, puterea spirituală depăşeşte în onoare şi demnitate puterea
seculară sau terestră. Pe acest considerent, puterea spirituală este îndreptăţită
să evalueze şi săjudece faptele puterii seculare.
Gândirea hierocratică ajunge la concluzia că puterea seculară nu este
autonomă, se întemeiază pe puterea spirituală şi se supune numai puterii
spirituale. Cele două puteri sunt destinate să coopereze, dar, nevoia distincţiei
dintre ele apare în momentul când se pune problema relativei superiorităţi sau
inferiorităţi ale celor care le întruchipau în lumea seculară- papa sau împăratul
(monarhul). Situaţiile de relativă neclaritate şi chiar confuzie care apăreau în
asemenea ocazii erau clarificate prin folosirea argumentului dualist.
40
Potrivit argumentului dublului adevăr, papa nu are nici o putere
asupra împăratului şi în acest sens sunt de amintit împăraţii Frederic Barbarosa,
Frederic II şi Dante Aligerii. Teoria dublului adevăr susţinută în Italia de către
Dante şi Marsiglio de Padova a ajuns la concluzia că anarhia politică este
consecinţa uzurpării de către papalitate, a puterii imperiale, a nerespectării de
către papalitate a învăţăturii cuprinse în Evanghelii.
Dante, susţinător al puterii imperiale, a formulat trei teze principale în
spiritul acesteia.
1. Garanţia sigură şi unică a păcii şi a dreptăţii în lumea creştină se află în
exercitarea puterii de către un singur conducător.
2. Providenţa divină a atribuit rolul de conducător unic împăratului roman,
încă din perioada pre-creştină. Mesia a venit şi a ales să trăiască şi să
moară sub conducerea şi suveranitatea împăratului roman.
3. Puterea împăratului vine de la Dumnezeu care i-a transmis în mod direct
fără medierea papalităţii şi a fost exercitată independent de orice control
jurisdicţional din partea capului bisericii.
Marsiglio de Padova (cca.1275-1342/43) învinuieşte papalitatea de
lipsa de unitate a Italiei şi se opune pretenţiilor autorităţilor papale, de a
controla în mod direct sau indirect acţiunile guvernelor laice. În fapt se
ajunge, la ideea subordonării Bisericii, controlului statului.
În procesul întemeierii teoriei sale, care se revendică de la Aristotel,
Marsiglio susţine teoria dublului adevăr, separă raţiunea de revelaţie.
Tezele pe care îşi întemeiază demonstraţia stipulează:
1. Imoralitatea nu poate fi demonstrată raţional ;
2. Teologia nu contribuie la cunaşterea raţională ;
3. Fericirea nu poate să fie atinsă viaţa pământească fără ajutorul
divin;
4. Consecinţele la care duce religia trebuie reglementate de
societate. Societatea concepută ca organism viu în spirit
aristocratic stratificată în categorii sociale, are o evoluţie asemănătoare
modelului familiei şi reprezintă o comunitate care îşi este autosuficientă.
În reflecţia politicului este pusă poziţia diferitelor clase sociale, cu un
interes special faţă de poziţia clerului şi viaţa comunităţii. Unica funcţie a
clerului este aceea de a cunoaşte şi a-i învăţa pe oameni ceea ce trebuie
să creadă, să facă sau să evite pentru a se mântui şi a fi fericit în lumea
de dincolo.
Hristos nu a ales nici pe Petru şi nici urmaşii acestuia să fie
conducătorii Bisericii. Asumarea rolului de urmaşi ai lui Hristos de către
Sfinţii Apostoli are o origine umană. Originea aşa-zis divină a Papei a
generat o adevărată tiranie atât în treburile ecleziastice cât şi în cele civile.
Puterea în societate rezidă în întreg corpul cetăţenilor care o legitmează,
aceştia au jurisdicţie şi asupra episcopilor, preoţilor şi asupra clerului în
41
general. Marsiglia elaborează un model pentru relaţiile dintre comunitatea
civilă şi comunitatea credincioşilor, edificat pe următoarele exigenţe reper:
1. Numai comunitatea în ansamblu ei poate oferi garanţii în legătură cu
uzurparea puterii de către o parte a ei.
2. Adevărata conducere este comunală, ea se bazează pe egalitate şi
dezbatere în comun. Între comunitatea civilă şi cea a credincioşilor
există o strânsă legătură, modelul pentru societatea civilă fiind oferit
de actele apostolilor.
3. În ambele comunităţi este nevoie să se stabilească o legătură între
comunitate şi conducător. Comunitatea civilă se supune
conducătorului, autorităţii îmăratului.
În epoca Renaşterii s-au formulat şi o serie de teorii ale guvernării, dar
numai monarhia este trată într-un mod serios. S-a dezvoltat însă o teorie a
corporaţiilor, numite şi universităţi, definite ca asociaţii de persoane atât cu
caracter public cât şi cu caracter privat.
Modelul pentru această teorie corporatistă (a comunităţii) este
episcopul şi dioceza sa. Efortul este orientat spre descrierea relaţiilor şi
raporturilor complexe şi complicate dintre conducător şi membrii grupului, unde
fiecare are drepturi şi obligaţii. Teoria corporatistă satisface ideea de contract
între conducător şi poporul său, descrie în acelaşi timp statutul legal al
conducătorului.
Realităţile social-economice existente, modul în care se exercită
puterea, raporturile dintre guvernanţi şi guveranaţi, funcţionarea justiţiei au
provocat şi numeroase critici.
În Anglia Thomas Morus (1478-1535) elaborează o scriere utopică,
intitulată ,,Utopia,,. Morus înfăţişează mizeria, nedreptatea şi severitatea
pedepselor care se aplicau în acea vreme în Anglia. Justiţia engleză prevedea
pedepse mari împotriva furtului şi jafului, sperând la eradicarea acestor
fenomene. Morus ia atitudine în ,,Utopia’’ sa :,,Căci furtul nu este o crimă atât
de gravă să fie plătită cu viaţa şi nici o pedeapsă nu-i va putea împiedica să fure
pe aceia care o fac pentru a nu muri de foame…Ar fi preferabil să se asigure
fiecărui cetăţean traiul în aşa fel încât nimeni să nu fie nevoit să fure şi apoi să
fie executat.
Nu prin legi aspre se rezolvă situaţia furtului în societate, ci prin
crearea condiţiilor de trai pentru toţi cetăţeni. Mizeria în care trăiesc oamenii
este cauza fărădelegilor comise în societate, iar mizeria are ca sursă
proprietatea. Oriunde există proprietate particulară şi banul este măsura oricărui
lucru, nu vor putea să domnească prosperitatea şi justiţia socială. Justa
repartiţie a bunurilor şi asigurarea fericirii societăţii omeneşti sunt posibile numai
prin desfiinţarea prorietăţii particulare.
Reformele realizate în condiţiile proprietăţii particulare aduc numai
ameliorarea situaţiei şi nicidecum lichidarea mizeriei. Thomas Morus consideră
42
că organizarea socială generatoare de fericire şi prosperitate nu se bazează pe
proprietatea particulară şi declară munca obligatorie pentru toţi membrii
societăţii timp de şase ore zilnic.
Într-o asemenea societate virtutea este redusă la preceptul natural:,,O
viaţă plăcută este prescrisă de natură ca scop al acţiunilor noastre. Legile sunt
foarte puţine, special făcute pentru a nu încurca lucrurile şi pentru a putea fi
cunoscute de toţi membrii societății. Valorile pe care le preţuiesc cetăţenii
Utopiei, sunt printre altele, ştiinţa adevărată, egalitatea cetăţenilor indiferent de
religia lor, toleranţa religioasă, pacea în interiorul societăţii şi cu vecinii, puterea
educativă a exemplului. Izvorând din profuzimile umanismului şi plăsmuit într-o
viziune utopică, modelul societăţii propus de Morus arată mai de grabă nevoia
unor schimbări sociale profunde decât căile prin care s-ar putea produce aceea
schimbare.
În Olanda, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVI-lea, Erasmus de Rotterdam (1466-1536) în ,,Elogiul nebuniei’’ sancţionează
cu sarcasm portrete şi comportamente ale clerului şi scolasticilor, comparându-i
cu o ,,mlaştină urât mirositoare’’, sau cu o buruiană otrăvitoare de care trebuie
să te fereşti.
Renaşterea a generat o puternică mişcare culturală şi filosofică ce a
avut ca trăsătură caracteristică umanismul. Interesul tot mai mare pentru natură
se îmbină cu dorinţa descrierii cât mai exacte a aspectelor vieţii reale, în care
omul este înfăţişat ca o fiinţă vie, concretă. Rezultatul a fost o nouă atitudine
faţă de natură, faţă de om şi viaţă în general. În această nouă atitudine este
prezentă tendinţa de emancipare a omului şi eliberarea lui de cătuşele
dogmatismului scolastic medieval. În acest sens, disputele purtate au provocat
şi mişcări de largă participare socială.
Ian Huss (1371-1415) s-a ridicat împotriva autorităţii bisericeşti
punând pe acelaşi plan Sfânta Scriptură cu raţiunea omenească şi a apărut în
acelaşi timp dretul omului la gândire. Mişcarea husită a cunoscut două orientări,
una mai radicală, a taboriţilor şi alta mai modernă, cea a calvinilor. Taboriţii
cereau reforme de ordin social şi economic cu reverberaţii în plan politic:
lichidarea aservirii şi prestaţiilor feudale şi socializarea proprietăţii, dobândind
un profund caracter antifeudal, dar şi anticlerical.
Martin Luther (1483-1546), iniţiatorul mişcării reformiste din
Germania, se ridicase împotriva dominaţiei catolicismului, dar nu şi împotriva
feudalismului. Obiectul criticii lui Luther, este combaterea ritualurilor
catolicismului şi mutarea normelor morale în conştiinţa omului a afirmat existenţa
unui preot lăuntric, în inima mirenului. Idealul pe care îl urmăreşte Luther este
întemeierea unei biserici noi, mai puţin costisitoare. Mişcarea declanşată de
ideile lui Luther desfăşurată sub conducerea lui Th.Munzer, şi-a propus un
obiectiv mai cuprinzător şi anume, crearea unei societăţi egalitare.Luther, văzând
amploarea mişcării va trece de partea opozanţilor. Impresionat de
43
suferinţele şi mizeria unor categorii sociale, Tomasso Campanella (1568-1639),
critică, în lucrarea,,Civitae Solis’’starea de lucruri existente în societatea italiană
din acea vreme şi îşi expune ideile privitoare la reorganizarea societăţii. Modelul
propus se bazează pe inexistenţa proprietăţii particulare, pe munca tuturor
cetăţenilor ca singur mijloc de existenţă şi avuţie. În societatea ideală nu există
oameni,,leneşi, ticăloşi sau paraziţi’’obligaţiile sunt distribuite în mod egal,
realizate cu cinste şi onoare, munca este efectuată cu plăcere şi este o
necesitate vitală şi onorată pentru întreaga societate, ziua de lucru este de patru
ore. Cetăţenii nu cunosc nici bogăţia, nici sărăcia:,,Sărăcia este după ei, izvorul
înşelătoriei, al violenţei, al mărturiei mincinoase, al nepăsării faţă de patrie,
bogăţia, la rândul ei, îi face pe oameni să fie fără ruşine, orgolioşi, lăudăroşi,
perfizi, încrezuţi în neştiinţa lor, incapabili de afecţiune. În comunitate orice
individ e totodată şi bogat şi sărac, bogat deoarece posedă totul, sărac deoarece
nu are nimic în proprietatea sa. În comunitate, fiecare om se bucură de toate,
cum ar face-o un proprietar, fără a fi însă sclavul proprietăţii.
Instrucţiunea publică, se bucură de mare cinste în Cetate, printre
disciplinele studiate, regăsim matematica, urmată de ştiinţele naturii. În Cetate
sunt preţuiţi oamenii de ştiinţă, în sensul în care, numele, invenţiile şi
descoperirile lor sunt cunoscute şi respectate de locuitorii cetăţii. În consecinţă,
ştiinţa, învăţătura şi educaţia au o strânsă legătură cu practica şi viaţa de zi cu
zi. Educaţia morală, formarea caracterului, cultivarea virtuţii în interesul
societăţii formează obiective ale preocupărilor statului.
Organizarea politică este alcătuită în aşa fel încât în fruntea societăţii
să fie un metafizician, ales dintre cei mai învăţaţi şi cu cel mai mare prestugiu.
El este ajutat în conducerea statului de un triumvirat format din
putereînţelepciune-dreptate. Funcţiile în stat sunt ocupate prin alegeri la care
participă toţi cetăţenii, fiecare având dreptul de a alege şi de a fi ales şi de a
face observaţii.
Cetatea Soarelui, proiecţia utopică a lui Th. Campanella a devenit în
timp una din sursele de alimentare a gândirii socialiste care se va dezvolta în
secolele următoare generând o mişcare socială puternică cu impact asupra
evoluţiei societăţii omeneşti.
În lumea antică, puterea era considerată de origine divină şi era deţinută

de rege, care transmitea oamenilor normele juridice de inspiraţie divină, în timp
ce litigiile erau judecate de marele preot prin intermediul unui judecător laic sau
unui colegiu de judecători. Rădăcinile politologiei se află în gândire antică,
primele elemente ale ştiinţei politice le descoperim în sfaturile politico- morale
44
ale deţinătorului puterii sau ale unor înţelepţi către cetăţeni sau către supuşi şi
către cei care sunt guvernaţi.
2.6. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi dreptul natural conform concepţiei aristotelice. Folosiţi

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
2. Stabiliţi deosebirea dintre Cetatea Terestră şi Cetatea Divină.
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
..........................................................................................................................
3. Enumeraţi o caracteristică a doctrinei Sf.Bernard.
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
4. Definiţi valorile preţuite de cetăţenii Utopiei.
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
5. Stabiliţi Teoria ce va sta la baza gândirii socialiste.
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
..............................................................................................................................
N.Barbu, F.Stan, Filozofie- Elemente de istorie a filosofiei, Editura
45
Universităţii din Piteşti, 2001.
Gh.Cazan, Introducere în filozofie ( filosofia antică, filosofia medievală
şi modernă), Editura Actami, Bucureşti, 1996.
***Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978.
I. Enumeraţi cele patru forme viciate de organizare a cetăţii (statului)

atunci când dreptatea este încălcată.
- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei recomandate.
Criteriile de evaluare sunt:
-acurateţea raţionamentului juridic,
- utilizarea bibliografiei recomandate.
46
DEMOCRAȚIA
3.1. Obiective
3.2. Conceptul de democraţie. Principii şi norme democratice
3.3. Evoluția istorică a democrației
3.4. Doctrine politice contemporane privind democraţia
3.5. Structuri şi forme de guvernare
3.6 Putere și opoziție
3.1. Obiective
• prezentarea noţiunii de democrație, tipurile și formele acesteia

• Identificarea principiilor și valorilor specifice democrației
• identificarea particularităților specifice fiecărui tip de guvernare
• înţelegerea raportului dintre societate și cetățean
• identificarea elementelor ce compun binomul putere-opoziție
3.2. Conceptul de democraţie. Principii şi norme democratice
Termenul de democraţie provine din limba greacă de la cuvintele

demos „ popor” şi kratos „putere”, însemnând puterea poporului şi datează din
antichitate când au apărut şi primele forme de organizare democratică a
societăţii. Aceasta i-a făcut pe mulţi politologi să definească democraţia ca
formă de organizare politică a societăţii în care conduce poporul. Astfel de
definiţii le întâlnim şi în contemporaneitate, dar sunt necesare unele lămuriri,
precizări. A considera că democraţia reprezintă conducerea de către popor
(mase populare) duce la o serie de neclarităţi şi interpretări. Din afirmaţia
„conduce poporul” (sau conduc „masele”) nu rezultă cu claritate „ cine conduce”
şi „ care sunt cei conduşi”, ar părea că poporul şi conduce şi este condus, ceea
ce nu este logic.
Acceptând faptul că democraţia constituie un sistem de instituţii şi relaţii care
situează cetăţenii fie în poziţia de a decide direct democraţia directă, fie în
aceea de a delega puterea de decizie unor reprezentanţi aleşi, democraţia
47
reprezentativă, atunci o definiţie a democraţiei, mai apropiată de realitate, ar
putea fi: democraţia este o formă de organizare şi conducere politică a societăţii
de către cei care deţin puterea, prin consultarea cetăţenilor ţinând cont de
voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării.
Deci ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii, democraţia
presupune două părţi: conducători şi conduşi. Experienţa istorică evidenţiază
faptul că în democraţie, conducătorii (adică deţinătorii puterii politice), indiferent
de apartenenţa lor la un grup social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii
poporului.
În lumina experienţelor şi a condiţiilor concret-istorice se cunosc mai multe
tipuri sau forme de democraţie, acestea purtând diverse denumiri, în funcţie de
modul lor de manifestare sau de perspectiva analizei. Se vorbeşte astfel despre
democraţiile pluraliste, formale, directe, participative, reprezentative, fără a mai
aminti conotaţiile doctrinar-politice, unele intrate în desuetudine: democraţie
burgheză, socialistă, liberală, creştină. Există, de asemenea, diferenţieri din
perspectivă naţională, statală, sau zonalgeografică, fiind utilizaţi termeni ca
democraţie americană, franceză, niponă sau europeană, sud-americană etc.
Dar, pentru ca, în mod real societatea să se bazeze pe organizare şi
conducere politică democratică, în mod obligatoriu trebuie să respecte anumite
principii (reguli) de bază, luate ca un tot unitar. Acestea pot să îmbrace forme
concrete, în funcţie de etapa respectivă, de condiţiile concretistorice ale fiecărei
ţări. Dintre aceste principii reținem spre exemplificare:
• existenţa unui cadru legislativ, inclusiv o lege fundamentalăConstituţia,
în care să fie prevăzute drepturile şi libertaţiile fundamentale ale
omului şi ale popoarelor, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi
popoarelor în a gândi şi în a se organiza în mod liber, în a-şi manifesta
poziţiile faţă de diferitele probleme legate de organizarea societăţii,
inclusiv faţă de conducători, cu garanţii legislative că aceste drepturi şi
libertăţi să poată fi exprimate şi exercitate în mod liber;
• existenţa unui stat care să fie în stare să asigure, în principal, din
punct de vedere politic, organizarea şi conducerea societăţii, să
înfăptuiască separarea puterilor în stat: puterea legislativă, puterea
executivă, puterea judecătorească. Separarea puterilor în stat a
apărut ca o necesitate şi ca o garanţie împotriva totalitarismului;
• existenţa unui mecanism politic menit să asigure condiţii pentru
exercitarea liberă de către toţi cetăţenii a dreptului de a alege şi a fi
aleşi în organele centrale şi locale ale statului, prin vot universal,
direct, secret şi liber exprimat, pentru un regim politic garantat de lege;
• dreptul de organizare profesională şi politică liberă, care să asigure
posibilitatea cetăţenilor de a se organiza în asociaţii profesionale cu
caracter independent faţă de puterea de stat şi în partide politice, prin
care să se garanteze alternativele reale de conducere a ţării.
48
Pluralismul politic constituie o condiţie sine-qua-non a democraţiei,
deoarece numai acesta poate cere şi garanta ca cei care conduc să
aibă mai multă responsabilitate, putând fi înlocuiţi atunci când nu
corespund;
• existenţa unor mijloace de informare (mass-media) care să se
manifeste liber. Prin manifestare liberă trebuie să se înţeleagă faptul
că îşi exercită în mod independent poziţia ce o adoptă, fără ca puterea
de stat, îndeosebi, să impună o anumită linie prin cenzură. Aceasta nu
înseamnă că mijloacele de informare sunt în totalitate independente şi
faţă de partide sau formaţiuni politice. Esenţialul, însă, constă în
afişarea deschisă a acestor poziţii şi transmiterea unor informaţii
corecte, adevărate. Rolul deosebit de mare pe care îl are mass-media
în viaţa politică a unor state a determinat pe unii politologi să
considere presa scrisă şi vorbită ca a patra putere în stat. De aici
decurge obligaţia morală a mijloacelor de informare, să manifeste
multă responsabilitate şi onestitate faţă de opinia publică. Din aceste
considerente, în cadrul unui regim democratic, presa scrisă şi vorbită
are un statut special, de regulă, legiferat. Aceasta în scopul, pe de o
parte, să o protejeze de eventualele ingerinţe din partea fie a puterii
de stat, fie a unor grupuri de presiune, iar pe de altă parte, să o facă
responsabilă în ceea ce difuzează. În conformitate cu legea, fiecare
slujitor al presei scise şi vorbite răspunde pentru veridicitatea celor
transmise.
3.3. Evoluția istorică a democrației
Formele de organizare democratică a societăţii sunt stâns legate de

primele comunităţi umane. Democraţia a fost şi a rămas un factor care, de-a
lungul veacurilor, a condiţionat şi deci a însoţit progresul social.
Democraţia, ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii o
întâlnim în orânduirea sclavagistă şi este strâns legată de apariţia statului, ca
principal instrument politic de organizare şi conducere a societăţii. În acest
context, formele clasice de exprimare a democraţiei în perioada respectivă au
constat în :
• elaborarea unei legislaţii care prevedea anumite drepturi şi libertăţi
pentru cetăţeni;
• încercarea de a situa dreptul la baza organizării sociale;
• crearea unui mecanism care să asigure alegerea liberă a unor
organisme ale puterii de stat sau a unor conducători la nivelul puterii
de stat centrale şi locale. Sunt cunoscute în acest sens, formele
democratice de organizare ale Greciei şi Romei antice.
49
În Grecia antică, în epoca homeriană (sec.XII-VIII.î.e.n.) organele de
conducere erau: bazileul – cu puteri limitate, statul- ca for consultativ al
bazileului şi adunarea poporului (demosul) – ca putere supremă. În secolul VIII
î.e.n. regalitatea (bazileii) a fost înlăturată. Conducerea ateniană a fost luată de
nouă arhonţi (conducători), aleşi în fiecare an din rândul eupatrizilor (aristocraţia
gentilică).
Cele mai înalte forme ale democraţiei ateniene au fost atinse în secolele VI şi V
î.e.n., în mod deosebit în vremea lui Clistene şi Pericle care au introdus drepturi
egale de participare la conducerea cetății pentru toţi atenienii și prin urmare
participarea demosului la conducerea statului a primit numele de democraţie.
Astfel, în timp ce Sparta s-a constituit, ca urmare a legilor lui Licurg, într-un
stat sclavagist, oligarhic, prin organizarea într-o clasă militarist aristocratică a
polisului dominând în mod absolut peste masa periecilor (poporul de rând), a
hiloţilor şi a sclavilor, Atena a cunoscut de la Solomon la Pericle un complex
social-politic, înscriind în istorie paradigma democraţiei, ca formă de organizare
în care puterea de stat aparţine oamenilor liberi.
Democraţia ateniană a reprezentat o formă de guvernare sclavagistă,
fiind în esenţă statul proprietarilor de sclavi. În împrejurările istorice respective
democraţia (guvernarea poporului) şi oligarhia (guvernarea aristocraţiei) au
devenit două alternative politice fundamental opuse cu privire la organizarea şi
conducerea polisului grecesc. Democraţia care s-a afirmat pe Acropole în urmă
cu două milenii şi jumătate constituie o componentă de seamă a civilizaţiei
greceşti ce s-a transmis peste secole, având o importantă contribuţie la
progresul umanităţii.
În Roma antică, statul roman în perioada regalităţii (753-509 î.e.n.) era
condus de un rege ajutat de senat, rolul superior avându-l iniţial adunarea
poporului, care alegea pe rege, declara război etc.
Descendentă a unei democraţii militare, republica romană a constituit forma
de stat sclavagist prin care două caste de origine gentilică au fuzionat sub
impulsul relaţiilor economice întemeiate pe proprietatea privată şi pe exploatare
şi au determinat o nouă structură a comunităţii, în funcţie de relaţiile de clasă
formate pe această bază. În perioada republicii romane
(509-27 î.e.n) puterea civilă şi militară era încredinţată la doi magistraţi
(consuli) aleşi pe un timp de un an dintre patricieni şi deţineau puterea supremă
în stat. Treptat, pe măsura perfecţionării regimului democratic al republicii
romane, au fost înfiinţate noi magistraturi care au dus la separarea puterilor în
stat: pretori, cenzori, chestori. Instituţia supremă de conducere a republicii era
senatul, alcătuit din trei sute de patricieni aleşi pe viaţă.
Lipsa de drepturi, inclusiv politice, a plebei, a determinat declanşarea luptei
acesteia pentru participarea la viaţa politică, luptă care s-a soldat cu obţinerea
mai multor drepturi: plebeii să aibă doi tribuni pentru apărarea intereselor lor, cu
putere de veto; dreptul ca unul din cei doi consuli să fie plebeu; dreptul ca
50
plebeii să poată fi aleşi cenzori, chestori, pretori etc. În felul acesta,
lupta dintre patricieni (aristocraţie) şi plebei
(producătorii valorilor materiale) a condus la lichidarea inegalităţilor politice şi
civile dintre cele două categorii sociale. În acest context, legislaţia romană şi
instituţiile sale democratice au fost şi au rămas în admiraţia tuturor timpurilor.
Totuşi, datorită bazei de clasă a societăţii, care era alcătuită din stăpâni de
sclavi şi sclavi, democraţia acelei perioade avea și limitele sale istorice:
democraţia în acel timp nu a fost un fenomen permanent, ea alternând cu forme
dictatoriale de organizare politică; democraţia în slavagism cuprindea numai o
parte a societăţii; conducerea se realiza întradevăr cu consimţământul
cetăţenilor, prin consultarea acestora, dar cetăţenii cuprindeau numai stăpânii
de sclavi şi oamenii liberi, sclavii nefăcând parte din rândul cetăţenilor.
Factorul determinant care a impus această limită a democraţiei a fost constituit
din raporturile de proprietate, exprimate în proprietatea absolută a stăpânului
asupra sclavului.
În perioada feudală, deşi raporturile de proprietate şi sociale se schimbă,
feudalul exercită drepturi parţiale asupra țăranului, organizarea democratică a
societăţii marchează un mare regres faţă de antichitate, ceea ce se va
răsfrânge în sfera întregii vieţi economice, sociale, politice şi spirituale.
Regimurile absolutiste devin o caracteristică a organizării şi conducerii politico-
sociale, omenirea intrând într-un con de umbră pe coordonatele devenirii sale,
din care va ieşi cu mare dificultate. Puterea absolută a monarhului emana, în
concepţiile politice de atunci, de la Dumnezeu, iar poporul era complet ignorat.
Cu toate acestea, şi în feudalism se întâlnesc forme de organizare democratică
la nivele de localităţi şi de anumite comunităţi (de exemplu în republicile
italiene: Veneţia, Geneva, Milano, Pisa, Florenţa).
În perioada de trecere de la perioada feudală la cea capitalistă şi mai
departe în condiţiile capitalismului se realizează un mare progres pe calea
organizării democratice a societăţii, progres ce nu a fost egalat de alte perioade
de dezvoltare socială. Acest progres a fost generat de însuşi caracteristicile
perioadei capitaliste care, faţă de epocile sociale anterioare, a aşezat
dezvoltarea economică pe criterii strict economice de eficienţă şi rentabilitate,
de libertate a forţei de muncă ce a impus şi libertatea economică a individului şi
a organizării democratice a vieţii sociale.
Concurenţei din domeniul economic i-au corespuns mai multe opţiuni
privind organizarea şi conducerea socială. Acest fapt a permis o dezvoltare
democratică a societăţii, care a constituit condiţia sinequa-non a permanentei
dezvoltări şi consolidări a capitalismului. În felul acesta capitalismul a pus
politicul în slujba economicului, fapt ce a permis o dezvoltare fără precedent a
vieţii economice, a gradului de civilizaţie materială şi spirituală a omenirii.
Progresul realizat de capitalism pe linia dezvoltării democraţiei este evident,
de netăgăduit. Odată cu pregătirea şi înfăptuirea revoluţiilor burgheze au fost
51
proclamate, pentru prima dată în istorie, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului şi popoarelor care au fost înscrise în proclamaţii şi legi.„ Proclamaţiile”
drepturilor omului au constituit elemente de bază ale platformelor program
privind dezvoltarea democratică a societății. În acest sens pot fi amintite:
• Declaraţia drepturilor din Anglia (1688);
• Declaraţia de independenţă a S.U.A. (1776);
• Declaraţia drepturilor omului şi cetăţenilor din Franţa (1789);
• Drepturile prevăzute în Carta ONU, precum şi declaraţiile privind
drepturile omului, mai ales de la Helsinki (1975) şi Viena (1988).
Documentele prevăd o serie de drepturi şi libertăţi între care
exemplificăm
• egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi popoarelor fără nici un fel de
discriminare;
• organizarea şi exprimarea liberă a tuturor cetăţenilor;
• posibilităţi egale de instruire şi pregătire, de a munci, de a circula liber,
de a-şi stabili domiciliu în ţara unde doreşte;  dreptul la existenţă
decentă şi la viaţă privată etc.
În prezent în organismele ONU şi în alte organisme internaţionale, are loc
un schimb intens de păreri asupra transpunerii în viaţă a acestor drepturi şi
libertăţi. Se pot remarca dezvoltări încurajatoare în această direcţie, dar şi
îngrijorări în legătură cu unele încălcări ale acestor principii.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi popoarelor este
în strânsă legătură cu manifestarea unor responsabilităţi, a respectării unor
obligaţii şi îndatoriri care să facă posibilă manifestarea drepturilor şi libertăţilor
respective.
Drepturile şi libertăţile proclamate au fost legiferate, tot pentru prima dată în
istorie, prin adoptarea unor legi, inclusiv a legii fundamentale- Constituţia, care
au creat cadrul legal al statului de drept, un mecanism democratic în care să se
asigure:
• votul universal, direct, secret şi liber exprimat;
• separaţia și echilibrul puterilor în stat;
• alegerea organelor puterii de stat de către popor;
• crearea sistemului politic, bazat pe pluralism politic, inclusiv pe
pluripartidism;
• garantarea prin lege a exercitării drepturilor şi libertăţilor;
• libertatea presei vorbite şi scrise, libera circulaţie a informaţiei în general
etc.
Toate acestea au făcut ca, de-a lungul anilor, în multe ţări capitaliste să
se statornicească sisteme democratice puternice, ca de pildă democraţiile
occidentale.
52
O problemă teoretică şi practică ce se poate pune este dacă aceste democraţii
occidentale reprezintă modelul unei vieţi democratice depline. Deşi progresul
realizat este de o mare amploare şi încă neegalat, există o serie de limite care
fac ca democraţia să nu-şi manifeste în toate împrejurările şi pe deplin virtuţile
sale general umane şi anume:
• inegalitatea economică (menţinută şi uneori amplificată de către
capitalism), faptul că unii sunt proprietari şi alţii lipsiţi de proprietate fac
ca exercitarea drepturilor şi libertăţilor să nu se producă în egală măsură
pentru toţi cetăţenii. Marii proprietari, capitaliştii, deţinători ai puterii
economice, au mari posibilităţi de a-şi exercita puterea în stat de a
beneficia de drepturi şi libertăţi într-o măsură mai mare decât restul
cetăţenilor, majoritatea salariaţilor. Unii politologi occidentali recunosc că
inegalitatea economică îşi pune ampreta asupra democraţiei, în
capitalism
unii fiind „mai egali decât alţii”;
• inegalitatea cetăţenilor pe plan economic, potrivit dialecticii dezvoltării
capitalismului, a generat inegalitate şi între ţări;
• inegalitatea economică atât pe plan intern, cât şi pe plan extern a
generat şi generează pe scară mare politicianismul, manipularea,
neacoperirea cu fapte a unor declaraţii şi, uneori, chiar încălcarea făţişă
a unor drepturi şi libertăţi;
• bazat pe inegalitate economică, capitalismul, în situaţii de criză, poate să
dea conducerea societăţii unor grupuri care înlătură democraţia şi
instaurează dictaturi totalitare precum fascismul, nazimul etc. Prin
urmare, se poate conchide că burghezia, în anumite împrejurări, pentru
a apăra interesele unor grupări cu caracter restrâns, recurge la regim
dictatorial (realitatea istorică o confirmă );
• existenţa unei democraţii dezvoltate, cu vechi tradiţii, se datorează, nu
atât virtuţilor burgheziei, cât, mai ales, luptei maselor populare, a
diferitelor categorii sociale, care au impus şi impun democraţia.
Pentru burghezie este preferabil să conducă democratic, dar nu trebuie
uitată politica monopolurilor care pot recurge, în anumite împrejurări, la
dictatură.Conducerea democratică sau dictatorială este, în ultimă instanţă,
rezultatul raporturilor de forţe dintre conducători şi conduşi.
Pe baza unei îndelungate experienţe istorice, popoarele au început să
înţeleagă că esenţialul pentru progres îl reprezintă democraţia.
În secolul trecut democraţia a primit puternice lovituri prin apariţia unor
regimuri totalitare precum cele fasciste şi naziste dar şi cele socialiste
(comuniste). Dacă regimurile fascist şi nazist şi-au instaurat dictatura în mod
făţiş, cele comuniste au făcut-o în bună parte în numele unei democraţii noi,
considerată de tip superior-democraţia socialistă.
53
Instaurarea sistemului socialist într-un şir de ţări după primul şi cel de-al
doilea război mondial, prin trăsăturile sale de bază, a exclus din start
democraţia ca formă de organizare şi conducere socială, bazându-se pe
regimuri totalitare, pe dictaturi. Viciul de fond al acestei situaţii este legat de
însuşi modul în care a apărut sistemul socialist, precum şi de întreaga gândire
teoretică şi practică ce l-a însoţit.
Politicul trebuie să slujească economicului, să elimine piedicile din calea
dezvoltării sale libere, numai pe criterii de eficienţă şi rentabilitate, pe baza unui
cadru politic democratic. Prin instaurarea socialismului, în pofida experienţei
acumulate până atunci, raportul a fost inversat. Economicul a fost subordonat
politicului, iar dictatura şi constrângerea au devenit elemente specifice
regimului. Instaurarea proprietăţii socialiste- care s-a realizat prin intermediul
politicului pe cale dictatorială- nu numai că nu a creat baza unei noi democraţii,
aşa cum s-a pretins, ci, dimpotrivă, a creat fundamentul economic al statului
totalitar. În socialism, economicul - în afara faptului că sa dovedit ineficient, fiind
creat şi menţinut prin măsuri extra economice -, a constituit şi sursa perpetuării
dictaturii. Egalitatea cetăţenilor prin intermediul proprietăţii socialiste asupra
mijloacelor de producţie a constituit de fapt, calea prin care cetăţenii au fost
lipsiţi de toate drepturile şi libertăţile lor fireşti, fiind subordonaţi direct statului.
Astfel societatea civilă şi-a pierdut dreptul ei firesc.
Aserţiunile că interesele individuale sunt subordonate celor generale au
condus la eludarea drepturilor şi libertăţilor individuale, cetăţeanul ne mai
putându-se manifesta liber. Pe aceste căi s-a ajuns la un singur partid, la un
singur conducător, cu manifestările cunoscute.
Regimurile comuniste prin specificul şi natura lor au fost nu numai regimuri
dictatoriale, ci şi abuzive, corupte, încărcate de fenomene care au umilit şi
înjosit fiinţa umană, ridicând cultul personalităţii, demagogia, minciuna, crima,
abuzurile, corupţia etc. la ranguri de principii ale politicii de stat. Chiar şi
legislaţia socialistă (inclusiv constituţia) era încălcată, statul ne mai fiind un stat
de drept, ci unul bazat pe forţă, pe represiune, pe dictatură. Această situaţie, în
perioada de început a socialismului era proclamată ca o virtute. I.V. Stalin,
citându-l pe V.I.Lenin spunea că „dictatura proletariatului, în realitate dictatura
unui partid sau unui om, trebuie să se manifeste în cadrul şi în afara legii”.
Comuniştii, pe temeiul luptei de clasă care exista ca realitate, au propovăduit
ura de clasă şi în cele din urmă ura faţă de om, realitate care explică în mare
măsură unele manifestări monstruoase ale dictaturii. Pentru a înţelege cum a
fost posibil ca, în numele democraţiei socialiste, să se exercite cele mai dure
dictaturi, trebuie înfăţişate atât cadrele teoretice privind democraţia în
socialism, cât şi faptele concrete ce au avut loc în legătură cu aceasta:
• marxiştii au acreditat ideea că pentru trecerea la socialism este
nevoie de dictatura proletariatului, pe care o considerau ca fiind
mai democrată decât orice altă democraţie. Aceasta ar rezulta, din
54
punct de vedere marxist, din faptul că dictatura proletariatului
reprezintă „dictatura majorităţii exploatate împotriva minorităţii
exploatatoare”. Oricum, nu poate fi admis
că în vederea instaurării unei societăţi „mai bune şi mai
dreaptă”(cum se spunea) să se instaureze o dictatură, fie ea chiar
dictatura proletariatului sau a majorităţii. Regimurile dictatoriale
au marcat, întotdeauna, un regres în dezvoltarea socială ;
• dictatura instaurată de comunişti nu a fost o dictatură a
proletariatului, ci o dictatură a unui grup restrâns din cadrul
partidului comunist, ce a propulsat în frunte o persoană care şia
atribuit puteri discreţionare, devenind dictator (I.V. Stalin,
MaoTzedung etc.);
• în timpul şi după cel de-al doilea război mondial a avut loc o
împărţire a sferelor de influenţă între marile puteri care a favorizat
extinderea şi amplificarea regimurilor dictatoriale împotriva voinţei
popoarelor respective ( de exemplu, Munchen-sept. 1939, a
însemnat o încurajare a hitlerismului, dându-i acestuia mână liberă
pentru cotropirea Cehoslovaciei, la fel cum Pactul Ribbentrop-
Molotov din 23.VIII.1939, respectiv înţelegerea dintre Hitler şi
Stalin a însemnat prima împărţire a lumii în sfere de influenţă
printr-un tratat, care de fapt a întărit două sisteme totalitare. Ialta şi
Postdam au constituit înţelegeri între marile puteri, care au înlesnit
acţiunile Uniunii Sovietice, ale comunismului de impunere, în
unele ţări europene, a unor regimuri comuniste totalitare, la
adăpostul forţei armatelor sovietice ).
• în multe din aceste ţări, la sfârşitul perioadei de trecere de la
capitalism la socialism, partidele comuniste care reprezentau
singurele forţe politice conducătoare, dându-şi seama de
discreditarea completă în ochii popoarelor a oricărui fel de
dictatură, au lansat teza democraţiei socialiste, ca tip superior de
democraţie, care ar exista în aceste ţări. În acelaşi timp, au luat
măsuri pentru a se da o aparenţă de democraţie, în sensul în care,
în toate aceste ţări, cu excepţia Chinei şi Coreei de Nord unde se
mai vorbeşte de dictatura proletariatului, erau înscrise în
constituţie drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
acreditându-se ideea că, prin instaurarea proprietăţii socialiste,
oamenii erau egali faţă de mijloacele de producţie şi ca atare,
există o reală democraţie – ba, mai mult, s-a creat şi un mecanism
politic care rea menit să asigure exercitarea drepturilor şi
libertăţilor precum: alegerea organelor puterii de stat prin vot
universal, direct şi secret, crearea unor organisme ale democraţiei
în întreprinderi, pe ramuri de activitate etc. încât semnele
55
exterioare conduceau la ideea unui regim democratic. În realitate,
această democraţie era numai formală, dar masca dictatura.
Duritatea sistemului socialist a constat în faptul că dictatura, abuzurile,
crimele s-au manifestat în numele democraţiei, în numele libertăţii şi dreptăţii în
viaţa socială.
Regimurile de dictatură comunistă au fost însoţite de demagogie, minciună,
înşelătorie, abuzuri ridicate la principii ale puterii de stat. Ele au condus la
involuţia democraţiei şi nu la ridicarea acesteia pe trepte superioare.
Democraţia, de-a lungul istoriei, s-a dezvoltat şi se dezvoltă numai în măsura
în care relaţia dintre conducători şi conduşi se înclină în favoarea celor din
urmă, când conduşii impun conducătorilor prin modalităţi şi mijloace variate –
respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi popoarelor.
3.4. Doctrine politice contemporane privind democraţia
În contextul actual al confruntărilor de idei consacrate fenomenului

politic, raporturilor societate-cetăţean, problematica democraţiei, organizării şi
conducerii pe baze democratice ocupă un loc central.
În epoca noastră două sunt principalele doctrine care au tratat problema
democraţiei:
• doctrina democraţiei din ţările occidentale (cu vechi tradiţii)
care are ca ax principal pluralismul politic şi pluripartidismul,
separarea puterilor în stat, votul universal liber exprimat,
independenţa mijloacelor de informare, dreptul la liberă asociere
şi liberă exprimare a tuturor cetăţenilor, etc. Această doctrină a
cunoscut şi cunoaşte o dezvoltare deosebită o dată cu extinderea
ei în aproape toate ţările din lume, inclusiv în cele din est. În
cadrul acestei doctrine, pot fi distinse nuanţe diferite în funcţie de
etapă, de ţară punându-se accentul pe unul sau altul din
elementele democraţiei.
• astfel, teoria democraţiei pluraliste, acreditează, pe bună dreptate,
ideea că o veritabilă democraţie are la bază un sistem social,
inclusiv existenţa unor organizaţii cu caracter profesional, şi a
unor partide puternice care asigură deplina libertate de gândire şi
acţiune a cetăţenilor ce iau parte, prin reprezentanţii lor, la
conducerea întregii societăţi. În acest mod se asigură o colaborare
între societatea civilă şi societatea politică. Aceasta din urmă se
bazează pe stat şi instituţiile sale şi prin tot ce face trebuie să
slujească societatea civilă. Teoria democraţiei pluraliste are un
caracter dominant în cadrul întregii democraţii din epoca
contemporană.
56
• legat de unele caracteristici ale democraţiei din anumite ţări a
apărut o nouă teorie –teoria grupurilor de presiune, dezvoltată la
început în S.U.A, iar apoi în Europa Occidentală.
În accepţiunea acestor teorii „grupurile de presiune” sunt asocieri de
indivizi care iau naştere pe baza unor interese de moment sau de perspectivă,
fără să aibă o organizare clară, program sau statut care să afirme interesele
respective. Aceste grupuri de presiune se pot constitui ad-hoc, în legătură cu un
anumit eveniment, sau sunt constituite dinainte pe baza unor interese proprii şi
pot acţiona în anumite împrejurări pentru a determina un anumit curs al vieţii
politice. În acest sens, grupurile de presiune pot să aibă un rol pozitiv, atunci
când promovează idealuri ce se identifică cu aspiraţiile democratice sau un rol
negativ, când acţiunile acestora contravin intereselor democratice.
• alte teorii din cadrul doctrinei democratice din ţările occidentale
(cu vechi tradiţii) sunt teoriile poliarhice, în care elementele de
democraţie sunt combinate cu cele de conducere de către elite.
Adepţii acestei teorii susţin că exercitarea conducerii politice
trebuie să o facă elitele, prin respectarea principiilor democratice.
Instaurarea socialismului într-un număr de ţări a fost însoţită şi de
o doctrină politică privind democraţia, aşa zisa democraţie
socialistă de tip superior. Elementele componente ale acestei
doctrine erau:
• tăgăduirea valorilor reale ale democraţiei de până atunci;
• instaurarea democraţiei pe calea dictaturii proletariatului care
putea fi exercitată în cadrul şi în afara legii;
• existenţa unui singur partid deţinător al puterii politice în stat;
• lipsa oricărei independenţe a mass-mediei, subordonarea totală a
partidului unic conducător;
• absenţa garanţiilor legale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
• ruptura totală între declaraţii (vorbe) şi fapte;
• existenţa pur formală a unui sistem instituţionalizat democratic,
menit să mascheze exercitarea dictaturii;
• în numele unor idealuri de dreptate şi echitate socială, în numele
poporului, se săvârşau tot felul de abuzuri, crime, statul fiind un
stat al forţei, nu al dreptăţii.
În cadrul acestei doctrine au existat anumite nuanţe materializate în anumite
teorii cum sunt: teoria socialismului democratic și teoria socialismului cu faţă
umană etc.
Prin esenţa sa socialismul bazat pe un sistem politic în care monopolul
puterii se afla în mâna unui singur partid nu putea deveni democrat sau cu faţă
umană.
57
3.5. Structuri și forme de guvernare
Teoretic, dar şi practic, problemele democraţiei sunt strâns legate de

problemele guvernării, în sensul în care acestea constituie acţiunea de
cârmuire, de conducere, de dirijare social-politică, de control asupra afacerilor
publice. În contextul unei vieţi sociale democratice aceste funcţii sunt îndeplinite
de instituţiile de putere legislativă, executivă şi judecătorească.
Guvernarea, exercitarea puterii, se înfăptuiesc prin intermediul unor
forme şi structuri organizate, legal constituite şi consemnate ca atare în legi
fundamentale (constituţiile). La rândul lor, tradiţiile, cutumele, antecedentele
istorice, dar şi reformele constituţional – juridice au rolul lor specific. Din această
perspectivă, regimurile politice, formele de guvernare au fost şi sunt diferite. În
lumea antică, Aristotel le împărţea în: monarhie, aristocraţie şi democraţie. Mai
târziu, Montesquien se referea la guvernarea republicană (puterea aparţinea
poporului), la cea monarhică (guvernează un singur om, dar în temeiul unor
legi) şi la cea despotică (guvernează un singur om, fără legi, fără reguli).
Epoca modernă, în care guvernările democratice s-au restrâns
(monarhia fiind uneori doar expresia tradiţiei istorice, practic lipsită de putere) a
propus practicii şi teoriei politice guvernările republicane în formele
parlamentară, prezidenţială şi semiprezidenţială.
În procesul de constituire şi exercitare a puterii, un rol important
revine factorului legislativ, parlamentului, ca instituţie deliberativă compusă din
reprezentanţi aleşi periodic, la termene stabilite potrivit ciclurilor electorale
specifice fiecărei ţări sau, în anumite cazuri, înainte de termen. Parlamentul
poate fi constituit dintr-o singură instanţă sau două, deci poate fi unicameral sau
bicameral.
Parlamentarismul este oglinda anumitor practici democratice, iar
bicameralismul şi unicameralismul constituie şi expresia luptei pentru
echilibrarea puterilor, a preocupării de a se evita abuzul de putere. Experienţa
istorică a dovedit că, în procesul dezbaterii şi adoptării legilor, existenţa uneia
sau două camere legislative are şi avantaje şi dezavantaje. Astfel,
bicameralismul oferă, pe de o parte, posibilitatea de a se supune unui dublu
examen proiectele de legi şi de a se asigura un cadru mai larg confruntărilor de
idei, dar pe de altă parte, se ajunge la tergiversarea elaborării legilor. Politicienii,
juriştii critică bicameralismul pentru neajunsurile rezultate din simetria atribuţiilor
şi puterilor celor două camere. Există însă şi parlamente bicamerale asimetrice,
una dintre camere având atribuţii restrânse în raport cu cealaltă (în limbaj politic
cameră inferioară şi cameră superioară).
Aşa cum democraţia nu este un sistem „perfect”, nici parlamentul–
emanaţie a sa şi instrument al vieţii democratice- nu poate fi perfect, fiind criticat
pentru deficienţele sale.
58
Nu de puţine ori analiştii politici semnalează într-o ţară sau alta, slaba
pregătire a parlamentarilor, „amatorismul”. În ce priveşte funcţionalitatea
instituţiei s-a observat că dezbaterile de fond nu au loc în şedinţe plenare (care
devin formale), ci în comisii de lucru; nu de puţine ori, decizii esenţiale se iau în
reuniuni ale liderilor de grupuri parlamentare.
Gânditori reputaţi au consemnat faptul că uneori parlamentul s-a
transformat într-un cadru de dezbateri sterile „de intrigă şi corupţie, unde
responsabilitatea nu-şi găseşte locul” (A. Comte). Evident că s-au făcut multe
progrese pe calea eliminării unor asemenea deficienţe, dar continuă să se
resimtă metode cum ar fi obstrucţia activităţii legislative, provocarea subiectivă
de crize guvernamentale, folosirea abuzivă a imunităţii şi privilegiilor
parlamentare.
În ciuda deficienţelor sale -şi nu puţine- parlamentul asigură
funcţionalitatea pluralismului politic, imprimă caracter politic vieţii de stat,
permite realizarea mai mult sau mai puţin a controlului puterii de către societate.
Având atribuţii în adoptarea legilor constituţionale (organice) şi a celor ordinare,
ele se întâlnesc anual în două sesiuni, dar şi în sesiuni extraordinare ori de câte
ori este nevoie. Propunerile legislative se supun întâi adoptării în Camera în
care au fost prezentate de iniţiator, iar proiectele de legi sau propunerile
legislative adoptate uneia din camere se trimit celeilalte. Pentru deosebiri în
privinţa redactării intervine procedura de mediere. Pentru promulgare, legile se
trimit Preşedintelui României. Birourile permanente şi Comisiile parlamentare se
alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere, iar preşedinţii
acestora se aleg pe durata mandatului.
În contextul guvernării prin separarea puterilor şi asigurarea unor
relaţii de echilibru între acestea, puterii executive îi revin atribuţii legate de
aplicarea politicilor şi legilor adoptate de către puterea legislativă. Potrivit
condiţiilor social-politice, diferite de la o ţară la alta, funcţiile executivului diferă,
acestea fiind consfinţite constituţional. Astfel, puterea este exercitată fie de
preşedintele ţării, fie de guvern şi aparatul administraţiei de stat.
Într-un regim democratic, executivul nu poate legifera, fiind în schimb
reprezentat pe lângă corpul legislativ, iar în anumite împrejurări, puterea
executivă poate căpăta imputerniciri legislative limitate. Într-un sistem totalitar,
puterea executivă absoarbe pe cea legislativă şi judecătorească în numele
asigurării unităţii de acţiune a puterilor, a unicităţii puterii de stat.
După modalităţile de constituire sau de funcţionare a executivului, ca
urmare a jocului democratic se disting mai multe tipuri de guvern:
• majoritar – alcătuit de un partid care a câştigat majoritatea voturilor
electoratului;
• de coaliţie – executivul reuneşte reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni
politice în scopul obţinerii unei majorităţi favorabile în parlament;
59
• minoritar- executivul nu dispune de majoritatea parlamentară;
După împrejurarea constituirii lor pot fiinţa, exista:
• guvern provizoriu- executivul are un rol tranzitoriu într-o perioadă de
schimbări de situaţii politice;
• guvern insurecţional- executivul este instituit ca urmare a unei insurecţii
contra celui existent;
• guvern militar, format din cadre militare, de regulă, în urma unei lovituri
de stat sau prin ingerinţe externe;
Din perspectiva legalităţii (sau inegalităţii) se disting:

• guvernul de drept, alcătuit în concordanţă cu procedurile constituţionale;
• guvernul de fapt, care îşi arogă autoritatea în urma unei lovituri de stat
sau în condiţiile ocupaţiei străine, fără consultarea voinţei naţionale prin
proceduri legale. Reglementările Constituţiei prevăd că, potrivit
programului de guvernare acceptat de Parlament, executivul asigură
înfăptuirea politicii interne şi externe şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice, cooperând cu organismele sociale interesate. În
ceea ce priveşte modul de constituire a guvernului, preşedintele ţării
desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma
consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă
nu există o asemenea majoritate, a partidelor parlamentare. Pentru
întreaga sa activitate guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului, de altfel Constituţia reglementează raporturile dintre cele
două autorităţi publice.
Puterea judecătorească are ca menire corecta şi dreapta aplicare a
legilor. Autoritatea judecătorească şi instanţele judecătoreşti îndeplinesc, în
principiu, funcţii independente de cele două puteri. Nu lipsesc însă cazurile
când amestecul politicului alterează echilibrul puterilor. Se încalcă astfel
principiul separaţia puterilor ca premisă a asigurării democratismului real.
Guvernarea, exercitarea puterii, constituie un proces strâns legat de
ceea ce politologia, sociologia politică numeste clasă politică, o categorie
socială care are interese, funcţii şi comportamente specifice (şi care nu se
identifică cu termenul de clasă socială). Unele abordări folosesc pentru
termenul de clasă politică şi alte categorii precum: elita politică („establishment”,
„power elite” sau „nomenclatura”) clasa conducătoare sau oligarhia politică.
Clasa politică cuprinde nu numai pe cei aflaţi la guvernare la un moment dat, ci
şi pe cei ce aspiră la putere, adică opoziţia.
În interiorul clasei politice (al guvernanţilor „în funcţie” sau „potenţiali”)
este relevant comportamentul politic adică modul de manifestare socială,
publică a concepţiilor, intenţiilor şi acţiunilor politice. Analiza, alături de alte
metode, a comportamentului politic face posibilă descifrarea „feţei nevăzute” a
omului politic (percepţii, judecăţi, atitudini, convingeri, nu întotdeauna exprimate
60
direct şi recunoscute ca atare) în conexiune cu manifestările vizibile cum ar fi:
votul, protestele, întrunirile publice, campaniile electorale, discursurile şi
declaraţiile etc.
În ceea ce priveşte elita politică, aceasta desemnează acele categorii
sau grupuri prin status şi rol alcătuiesc „structura de putere”. Ele exercită o
influenţă majoră, controlând direct sau indirect elaborarea deciziilor în sfera
politicii, a economiei, a societăţii, în general, ca şi aplicarea acestora.
Politologia se ocupă de acel grup sau cerc al persoanelor ce intră în
sfera conducerii sistemului politic, participă la exercitarea puterii, pe care o obţin
(cuceresc) în mod public, pe căi legitime, o exercită mai mult sau mai puţin
transparent, uneori chiar ocolind instituţiile politice. Unii politologi (Vilfredo
Pareto) consideră că elitele se caracterizează prin conştiinţă de grup, coerenţă
şi conspiraţie. Alţii, mai ales cei americani (David Reisman, Robert Dhal,
Gabriel Almond) au abordat teoria elitelor prin prisma mai ales a funcţionalităţii
acestora decât prin cea a genezei şi evoluţiei istorice, observând astfel elite
neunitare (dispersarea în grupuri), elite multiple (echipe de lideri grupate după
diverse criterii) şi elite specializate (politică, administrativă, de comunicaţie etc).
În analizele politice, un rol aparte revine comportamentului electoral al
guvernanţilor, al „celor mulţi”, care, prin opţiunile faţă de ofertele politice, decid
periodic prin vot, reacţia lor probabilă constituind un factor cu o pondere
importantă în oferta politică şi elaborarea diverselor strategii de acţiune proprie
forţelor politice. Studiile privind comportamentul la vot se preocupă de influenţa
pe care o au asupra orientărilor la urne factori cum sunt: afiliera la un partid,
legăturile de familie, prieteniile, vârsta, religia, ocupaţiile, naţionalitatea (sau
etnia) locul de reşedinţă, nivelul de educaţie, convingerile ideologice, nivelul
venitului, starea economică generală, statutul social, permeabilitatea la
propagandă etc.
O altă problemă care face obiectul analizelor politologice este aceea
de a stabili cum şi de ce electoratul are anumite preferinţe sau pur şi simplu se
refugiază în zona indiferenţei, a absenteismului. În acest sens se pot distinge
următoarele comportamente:
• participarea activă-prezenţă la vot din interes direct pentru politică,
angajare în practici politice, participare la reuniuni electorale, tendinţe de
a influenţa pe alţii etc.;
• participarea pasivă – respect pentru legea electorală sau înţelegerea
prezenţei la vot ca o datorie cetăţenească, însă fără interes manifestat
pentru politică sau pentru practici politice în general;
• absenteism activ- neparticiparea la vot ca un act politic deliberat, ca
urmare a voinţei de a nu participa la legitimarea unui sistem politic, ori
care ar fi el;
• absenteism pasiv- generat de lipsa interesului pentru politică sau motivat
prin eventuala izolare geografică sau socială a unor alegători.
61
Activ sau inactiv, partizan sau indiferent, corect informat ori supus
manipulării, alegătorul este ţintă a politicii şi a politicienilor, iar într-un sistem
democratic, dreptul de vot este unul din pilonii statutului de cetăţean.
Comportamentul politic care se află într-o continuă modelare, sub
influenţa unei mulţimi de factori, imprimă anumite dimensiuni schimbării
electorale (opţiunilor electoratului). Şi, în acest sens, politologii vorbesc de trei
dimensiuni distincte:
• magnitudinea schimbării electorale, în cazul transferului masiv de voturi
sau de preferinţe de la o forţă politică la alta;  viteza sau rapiditatea
schimbării opţiunilor înainte, în timpul campaniei electorale sau chiar în
ziua scrutinului;
• durata schimbării, care poate fi critică, tranzitorie sau deviată.
În analiza comportamentelor politice (inclusiv la vot) sunt de luat în
seamă o serie de variabile care le determină schimbarea şi anume:
• oferta politică,
• gradul de cultură civică,
• „mişcările” în interiorul, absenteismului,
• evoluţiile în timp ale unui sistem sau actor politic,
• posibilele şi diversele „reconversii” politice generate, între altele, de
schimbări în situaţia social-economică obiectivă a alegătorilor.
Lumea politică este o lume, mai mult sau mai puţin, divizată. De aceea,
actorii politici (îndeosebi partidele, dar şi elitele) recurg la alianţe politice. În
funcţie de scopurile urmărite şi de mijloacele de realizare a acestora, alianţele
politice reunesc, pe baza unui acord în prealabil negociat, partide, grupări
organizate sau persoane care convin să urmeze o anumită linie politică pentru
menţinerea sau cucerirea puterii. De regulă, alianţele rezultă din unirea a două
sau mai multe partide, înainte sau după alegeri, având ca ţeluri câştigarea
alegerilor, formarea guvernului, constituirea în cadrul parlamentului a unui „bloc”
în favoarea sau împotriva unei propuneri legislative etc.
Forţele politice (inclusiv cele provenind din doctrine contrare, opuse şi
opozabile) pot realiza între ele pacte politice, care nu întotdeauna sunt explicate
public sau justificate. Asemenea forme de alianţă convin reguli de guvernare
sau de exercitare a puterii pe baza unor garanţii mutuale asupra intereselor
participanţilor la înţelegere, care sunt specificate într-un protocol public sau
secret. Alianţele, pactele sau blocurile politice nu se încheie la întâmplare,
oricând şi oricum; ele ţin de strategia şi tactica politică (în principiu), iar în mod
practic, de conjunctura politică.
În contextul vieţii politice, forţele aflate în luptă (în competiţie sau
concurenţă) pot ajunge la compromis politic, adică la renunţări şi concesii
reciproce pentru a depăşi opiniile contradictorii, stările tensionate, conflictele
latente. Prin compromis se poate ajunge la consens, ca acord unanim de voinţă
pentru o anumită rezolvare a unei probleme.
62
Consensul politic nu înseamnă „armonie” sau contopire a poziţiilor de
principiu, ci înţelegere sau acord pentru soluţionarea unor probleme de interes
general, cu alte cuvinte, preponderenţa raţiunii asupra pasiunii. În legătură cu
ideea de compromis, ca element al politicii realiste, omului politic i se cere să fie
el realist şi nu romantic, să aibă o vedere clară asupra realităţii şi să înţeleagă
că el nu poate impune, după voinţa sa, anumite idei, ci trebuie să vadă ce se
poate realiza din planurile sale şi ce nu. Ţinând seama de împrejurările sociale,
el trebuie să recurgă adeseori la compromis, nu în sens moral, ci pur politic.
Aceasta înseamnă să poată admite o realizare treptată a unui scop în funcţie de
etapele evoluţiei politice şi de relaţiile dintre factorii politici. Compromisul este
legat de democraţie şi el face posibilă înţelegerea între majoritate şi minoritate,
evitând tirania. Prin urmare, în politică compromis nu înseamnă compromitere
a scopurilor şi renunţare la morală.
Alianţele, înţelegerile, strategiile de urmat ţin de conjuctura politică
dată, adică de acel concurs de împrejurări în care are loc evenimentul respectiv,
faţă de care oamenii politici, mai ales, trebuie să manifeste flexibilitate în
gândire şi acţiune, să evite închistarea în tipare ideologice sau în acţiuni
stereotipe.
3.6. Putere și opoziție
Un aspect esenţial al vieţii politice îl reprezintă relaţia putere –

opoziţie. În cadrul acestei relaţii, puterea reprezintă capacitatea legitimă de a
impune propria voinţă sau de a exercita autoritatea, dominaţia. Ca termen
„pereche” al puterii, opoziţia reprezintă ansamblu grupurilor politice, partidelor
sau alianţelor care, luate separat sau în ansamblu, se opun politic regimului în
funcţie sau politicii guvernului aflat la putere. Puterea şi opoziţia, acţionează
prin mijloace specifice, iar într-un sistem democratic ele fac posibilă
confruntarea de idei ameliorarea şi perfecţionarea soluţiilor. Concurenţa dintre
putere şi opoziţie generează alternanţa la putere, ca urmare a voinţei şi
orientărilor electoratului.
Asimilată cu forţa, puterea semnifică şi impunerea unei voinţe politice. Însă
în acest domeniu, cel mai puternic nu este destul de puternic pentru a fi tot
timpul „stăpânul” dacă el nu transformă forţa în drept şi supunerea în datorie,
încât puterea normativă să izvorască dintr-o moralitate socială consacrată prin
drept.
Situate pe poziţii diametral opuse, puterea şi opoziţia au roluri diferite.
Experienţa democratică arată că forţele politice aflate în opoziţie pot juca roluri
funcţionale (constructive), dar şi disfuncţionale (nonconstructive), iar prin
aceasta, benefice sau malefice, pentru ele însele ori pentru societate.
63
Democraţia este o formă de organizare şi conducere politică a societăţii

de către cei care deţin puterea, prin consultarea cetăţenilor ţinând cont de
voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării.
Democraţia, de-a lungul istoriei, s-a dezvoltat şi se dezvoltă numai în măsura în
care relaţia dintre conducători şi conduşi se înclină în favoarea celor din urmă,
când conduşii impun conducătorilor prin modalităţi şi mijloace variate
respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi popoarelor.
Drepturile şi libertăţile proclamate au fost legiferate, tot pentru prima dată în
istorie, prin adoptarea unor legi, inclusiv a legii fundamentale- Constituţia, care
au creat cadrul legal al statului de drept, un mecanism democratic în care să se
asigure:
• votul universal, direct, secret şi liber exprimat;
• separaţia și echilibrul puterilor în stat;
• alegerea organelor puterii de stat de către popor;
• crearea sistemului politic, bazat pe pluralism politic, inclusiv pe
pluripartidism;
64
1. Enunţaţi principiile ce stau la baza democraţiei, pornind de la
definirea conceptului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
2. Precizaţi organele de conducere specifice epocii homeriene.
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
3. Stabiliţi caracteristicile definitorii ale doctrinei democraţiei din ţările
occidentale (cu vechi tradiţii).
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
4. . Definiţi conceptul de absenteism activ.

.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
5. Stabiliţi factorul determinant dintre putere şi opoziţie.
.......................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
Nicolae Barbu, Alina Marinescu, Politologie, Editura Universităţii, Piteşti,

2008,
Robert A.Dahl, Poliarhiile.Participare şi opoziţie, Editura Institutul
Europea, 2000
Wright Mills, Imaginaţia sociologică, Editura Politică, Bucureşti, 1975,
65
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom,
Iaşi, 1997,
Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1977.
I. Analizați tipurile de guvernare într-un regim democratic.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4 DOCTRINE POLITICE. CARACRERISTICI

GENERALE
4.1. Obiective
4.2. Precizări conceptuale. Natura doctrinelor, trăsături comune şi diferenţieri

4.3. Contribuţia gânditorilor români
4.4. Ideologia.Conceptul şi funcţiile acesteia
4.5. Rezumatul unității de învățare
4.1. Obiective
• înţelegerea conceptului de „doctrină politică„ și clasificarea

acestora • cunoaşterea importanţei valorilor și normelor politice,
sociale, umane specifice fiecărei doctrine în parte
• însușirea conţinutului doctrinelor politice și modul cum
acționează la nivel de societate
66
4.2. Precizări conceptuale. Natura doctrinelor
Apariţia şi dezvoltarea doctrinelor politice au urmat procesul firesc al

evoluţiei gândirii teoretice, într-o strânsă legătură cu efortul făcut pentru
înţelegerea naturii umane, a rolului şi locului său în lume, a raporturilor omului
cu lumea în general, cu semenii săi în special, a relaţiilor cu cei care deţin
puterea, a normelor care guvernează aceste relaţii, a drepturilor şi a obligaţiilor
ce revin fiecărei părţi (conducători şi conduşi) în scopul înfăptuirii bunăstării şi a
prosperităţii.
Sistematizarea şi închegarea unor explicaţii coerente a ideilor
formulate au dus cu timpul la apariţia doctrinelor politice în epoca modernă. De
acum putem vorbi de liberalism, socialism, conservatorism, naţionalism,
geopolitică, pe trunchiul cărora vor deriva mai târziu pragmatismul, utilitarismul,
neoliberalismul, neoconservatorismul, extrema dreaptă cu variantele sale
(fascism, nazism, legionarism), social- democraţia, socialismul marxist. Lor le
putem alătura altele precum, tehnocraţia, anarhismul, teoria convergenţei.
Încă de la început, doctrinele politice au fost clasificate în doctrine politice de
dreapta şi doctrine politice de stânga, în sensul în care dreapta a fost similată
cu conservatorii, cei care fac apel la tradiţii, la ordine morală, cu o viziune mai
pesimistă asupra naturii umane, în timp ce stânga a fost asociată cu ideea de
transformare, de modernizare, preogres. Adepţii se inspirau din
lucrările epocii iluministe elaborate de J.
Locke, Montesquieu şi J.J.Rousseau. Între timp, zona de stânga a fost ocupată
de partidele socialiste adepte ale valorilor de reformă, dreptate socială,
egalitate, libertate.
Doctrinele politice, în ansamblul lor şi fiecare în parte, se
caracterizează prin câteva trăsături:
a) sunt sisteme coerente de principii, teorii, valori şi norme cu privire la
organizarea şi funcţionarea societăţii, la obţinerea şi exercitarea puterii,
la conţinutul, formele şi modalităţile de exercitare a acesteia, la structura
organizaţională şi instituţională a societăţii, la relaţiile dintre diferitele
categorii şi clase sociale.
b) tezele, ideile, valorile constitutive se articulează pe baza unui principiu
centric, unificator cu o funcţie orientatoare a activităţilor politice.
c) doctrinele politice exprimă la nivel teoretic, sistematizat şi argumentat,
interesele, în primul rând pe cele economice, ale unor grupuri sau clase
sociale, precum şi strategiile şi tacticile preconizate şi considerate
eficace pentru realizarea lor fie în condiţiile exercitării puterii, fie în
opoziţie, concretizate în programe politice din care derivă acţiunile
prezentate în proiecte de guvernare şi în politici adaptate diferitelor
domenii ale vieţii sociale.
67
d) orice doctrină politică cuprinde un sistem de principii, teorii, norme,
valori politice cu caracter universal şi un efort teoretic de a le adapta la
condiţiile specifice ale ţării, la nivelul de cultură generală a populaţiei, la
experienţa politică acumulată de populaţie şi de politicieni, este
interesată de relaţiile politice internaţionale, de poziţionarea geopolitică
a ţării, de structura etnică a populaţiei şi de relaţiile existente între
gruparea etnică majoritară şi grupările etnice minoritare.
e) doctrinele politice propun societăţilor cărora li se adresează un sistem
de valori şi norme sociale şi umane apreciate ca adecvate tendinţelor
progresului social şi concordante cu aşteptările electoratului căruia se
adresează.
f) doctrinele politice au o funcţie proiectivă şi modelatoare asupra
societăţii, faţă de care adoptă o concepţie evoluţionistă (organicistă),
reformatoare, revoluţionară sau conservatoare- reacţionară.
g) schimbările sociale, fizionomia societăţii la un moment dat,
neliniştile,tensiunile ei sau stările ei de linişte, de dezvoltare
consensuală sunt produsul influenţelor exercitate de doctrinele politice
asupra unor largi pături sociale, de forţa lor de atracţie şi de gradul lor
de conştientizare a problemelor care atrag interesul populaţiei.
h) doctrinele investighează, explică, interpretează realitatea economică,
formulează predicţii privind viitorul societăţii, argumentează necesitatea
schimbării sau menţinerea statu-quo-ului,indică forţele sociale capabile
să îndeplinească predicţia.
Revenind la conceptul de doctrină politică, este evident că acesta
exprimă interesele unui grup social, într-o anumită etapă istorică şi defineşte
poziţia sau concepţia acestuia faţă de problemele fundamentale ale organizării
politice. Politicianul Virgil Magearu, susţinea că,,elementele constitutive ale unei
doctrine politice sunt două şi amune, o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi
asupra evoluţiei sociale şi un ideal social’’.În acest fel, doctrina politică apare ca
o configuraţie ideală, în sensul de formulare a unor concepţii care urmăresc să
aibă efecte, direct sau indirect, asupra dezvoltării societăţii, influenţând luptele
socio-politice pe termen mai lung sau mai scurt, pe plan naţional sau
internaţional.
Istoria complexă a luptelor politice, relevă că doctrinele sau
concepţiile politice,sunt influente şi active în măsura în care oamenii care
exercită puterea le asimilează şi le transformă în principii de acţiune, de
modelare a dezvoltării sociale, economice şi politice.Din perspectivă istorică,
doctrinele politice au îndelpinit sau exercitat, funcţii prodresiste, conservatoare
sau retrograde, în acord cu interesele exprimate, de ţelurile şi valorile ce le
călăuzesc.
În acest context, doctrina politică devine dinamică, se dezvoltă în
raport cu viaţa socială, pentru ca în caz contrar, devine dogmă transformânduse
68
în utopie şi ulterior în mit, în sensul de continuă promisiune a ceva realizabil
,,cândva’’.
În ce priveşte dogma, este de relevat faptul că aceasta are sensul
de învăţătură sau teză considerată ca imobilă, acceptată necritic, fără a se lua
în considerare condiţiile concrete, evoluţia cunoaşterii sau a proceselor sociale.
În literatura de specialitate (politologie) se consideră dogmă orice politică ce se
ghidează după anumite principii constante, la polul opus acesteia aflându-se
pragmatismul
Prezentarea succintă a doctrinelor politice, impune câteva observaţii
generale, între care evidenţiem următoarele aspecte:
a) În primul rând, este de reţinut că toate doctrinele politice, fără excepţie, au
un caracter istoric, fiecare dintre ele susţinând un anumit set de valori, în
funcţie de ideologia de la care pornesc.
b) În al doilea rând, fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a
doctrinelor politice au cunoscut şi cunosc diferenţieri, deosebiri,
mergându-se uneori până la separări şi sciziuni doctrinare, sub denumiri
diferite, la,, variante’’.
c) În al treilea rând, între diferitele doctrine politice ezistră un transfer de teze
sau de principii, rezultat al continuei adaptări la realitatea socială, însă nici
una dintre ele nu este unitară, pură.
d) În al patrulea rând, niciuna dintre doctrinele politice nu are şi nu poate
avea caracter de universalitate.
e) În al cincelea rând, istoria doctrinelor politice reflectă, în cele din urmă,
istoia performanţelor sau contraperformanţelor socio-umane ale fiecăreia
în parte şi ale tuturor laolaltă.
4.3. Contribuția gânditorilor români
Concepţiile gânditorilor români asupra politicului au evoluat urmând

cursul sinuos al evoluţiei istoriei naţionale. Politicul a fost conceput ca activitate
specifică de organizare a statului, de reglementare a raporturilor dintre
guvernaţi şi guvernanţi, de asigurare a eficienţei acţiunilor de apărare în faţa
agresiunilor străine şi, mai târziu, de eliberare socială şi naţională, de făurire a
statului naţional unitar şi de consolidare a noilor instituţii de inspiraţie
democratică, de participare activă la viaţa economică şi culturală internaţională,
la schimbul mondial de valori.
Raţionamentele politice au purtat pecetea urgenţei problemelor cu care
se confrunta societatea şi jalonau direcţiile direcţiile practice pe care trebuia să
le urmeze ţara. Dar, despre o întreprindere sistematică de închegare a unei
teorii politice putem vorbi abia odată cu apariţia lucrării Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie.
69
Lucrarea are ca fir călăuzitor, expunerea unui cod de reguli şi de
principii pe care domnitorul trebuie să le urmeze în diferite situaţii posibile ale
dezvoltării istorice. Neagoe Basarab, îl sfătuieşte pe fiul său să nu împartă cu
nimeni nici puterea, nici vistieria, nici cinstea rangului său. Unui domn adevărat,
nu i se cuvine să împartă puterea cu boierii,, de neam mare’’nici cu rude; lui ,,i
se cuvine să aibă …slugi drepte’’ care să-i fie,, supuşi, gata cu zel pentru …..a
vărsa sângele lor’’ în folosul domnitorului, iar pe cei ce greşesc şi nu se
îndreptă,, în voia domnului este a-i ucide pre ei şi din cale a-i înlătura ca pe acel
pom neroditor’’.În acest context, Domnitorul are origine divină, fiind alesul lui
Dumnezeu. Domnitorul are datoria să-i aşeze,, pe dregători ….nu după părtinire
şi pentru înrudire…..sau /şi dintre fiii de boieri, chiar dacă părinţii lor au fost buni
şi ei sunt netrebnici, la ce veţi avea nevoie de ei? ştii că nu te-am uns pe tine
domn ei,ci te-au uns Dumnezeu,ca să fii drept faţă de toţi’’….să nu
asuprească ,,pe săraci sau mănăstirile cu leafa slugilor’’ domnitorului,să fie
achilibrat în toate acţiunile.,,Însă pe cei săraci care se trudesc cu slujba voastră,
(…)să nu-i puneţi mai jos de fiii de boieri, ci să fie alături de dânşii, pentru că şi
de aceştia veţi avea nevoie cândva…’’
La rândul său, Dimitrie Cantemir întreprinde o analiză cuprinzătoare a
cauzelor creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman şi exprimă convingerea că
forma de organizare statală ideală este monarhia.
Corifeii Şcolii Ardelene au folosit principiul drepturilor naturale ale
omului pentru fundamentarea egalităţii în drepturi a naţiunii române cu celelalte
naţionalităţi din Transilvania şi pentru admitarea românilor în structurile
privilegiate ale societăţii (în dietă, în guvern, în funcţiile publice). Politicul este
folosit ca instrument de respectare a drepturilor şi libertăţilor umane, de
integrare şi socializare a individului în structurile social-economice, culturale şi
politice şi al modelării lor potrtivit nevoilor fireşti ale cetăţenilor consideraţi ca
fiinţe egal îndreptăţite la demnitate. Samuil Micu încredinţa politicului misiunea
de a dezvolta conştiinţa naţională şi responsabilitatea faţă de destinul ei:
,,Acestea sunt care foarte pre scurt am socotit a le aduce pentru ceva
cunoştinţă a neamului românesc, cu care câtuţi de cât să pociu băga neamului
românesc la inimă ca să gândească de sine şi să caute din ce părinţi şi din ce
oameni ieste şi cât de puternic şi cinstit odinioară au fost şi tuturor limbilor
groaznic şi stăpân, iar acum să socotească la câtă ticăloşie au venit şi cât ieste
el cel mai jos neam, o, durere, slugă şi rob, prost şi neânvăţat, sărac şi
lipsit……….Să gândească că mai întâiu să se dobândească binele şi fericirea
cea de obşte a neamului, nu feştecare să umble după cum patima şi pofta sa îl
poartă’’.
Activitatea politică contribuie la formarea conştiinţei naţionale şi la
dobândirea demnităţii naţionale, îndeamnă la reânnoirea legăturilor dintre
tradiţie, prezent şi viitorul naţiunii, cultivă optimismul în rândul comunităţii şi
70
curajul pentru ieşirea din eventualele situaţii de derivă în care se află
comunitatea la un moment dat.
Ion Heliade Rădulescu conceptualizează politica, definind-o ca ,,Ştiinţă
ce se ocupă despre binele material şi moral al societăţii,iar greşeala în politică
aduce atingere naţiunii întregi, ceea ce implică un grad sporit de
responsabilitate din partea politicianului. Activitatea politică nu e posibilă în
condiţiile de nelibertate sau de limitare a libertăţii. Drumul spre înfăptuirea
binelui material şi moral e drumul libertăţii, un drum în care are loc o adevărată
bătălie între bine şi rău şi se produce transformarea continuă a unuia în
celălalt.Şi potrivit aspectelor de conţinut ale binelui şi răului, a terenului pe care
are loc bătălia, se configurează forma de guvernământ.,,Libertatea cere o
republică, egalitatea o democraţie, fraternitatea o sociabilitate-ştiinţă.
Sociabilitatea dezvoltată începe să devină o ştiinţă,,.
Politicul nu este doar un factor contemplativ, explicativ asupra societăţii şi
a evoluţiei istorice, este şi un mijloc practic de rezolvare a dualităţilor libertinaj-
despotism, libertate-autoritate, stăpânire-norod, care tind adeseori să se
substitue dualităţii guvern-popor.Ştiinţa politică are ca preocupare soluţionarea
raportului dintre guvern şi popor, dintre individ şi societate, dintre libertate şi
autoritate, dintre drepturi şi datorii, dintre raţiune şi pasiune, dintre obiectiv şi
subiectiv.
Simion Bărnuţiu, extinde sfera politicului asupra drepturilor naturale şi
raţionale ale omului, originea statului, libertăţii ca element structural natural al
omului, dreptului ca formă juridică a libertăţii, a raporturilor dintre libertate şi
egalitate, a formelor de guvernare potrivite poporului român.Învăţatul ardelean
elaborează şi o teorie asupra naţiunii.Astfel, politicul întemeiază o ştiinţă a
statului pentru a da eficienţă activităţilor,, spre a-şi potea efeptua scopurile în
securitatea şi spre mulţămirea comune,,.Prestarea acestor funcţii revine,,
potestăţii politice,, care a apărut odată cu contractul social.,,Organul cel
naturale al potestăţii politice e majoritatea celor capaci ai societăţii civile şi
aceasta se crea(ză) şi intră în funcţiunile sale prin însuţi paptul uniunii’.
Interesul pentru circumscrierea explicaţiilor privind naţiunea şi drepturile
ei este prezent şi în publicistica lui Dimitrie Bolintineanu.
Naţiunea, afirmă el, progresează numai când ,,patria acestei naţii e
mare’’.Fericirea ei nu depinde însş numai de mărimea teritoriului, ci şi de modul
în care toţi cetăţenii,, îşi îndeplinesc datoriile către dânsa’’.
Una din datoriile cetăţenilor către patrie este şi aceasta: când locuitorii
depun din munca lor o parte pentru susţinerea patriei. Politicul meditează
asupra rolului proprietăţii dincolo de marginile economicului.Proprietatea îl
transformă pe individ în cetăţean, adică în locuitor al unui stat care are drepturi
şi obligaţii bine determinate. Naţiunea nu este o sumă de indivizi, ci o mulţime
de proprietari cu interese şi a proprietăţii alimentează ura şi dezbinarea unei
naţiuni.
71
Pe măsură ce s-au produs schimbări profunde în viaţa socială şi culturaă
a ţării, a evoluat şi concepţia gânditorilor români despre politică şi rolul ei în
evoluţia societăţii omeneşti, s-au adâncit reflecţiile asupra caracterului
pragmatic al activităţilor şi deciziilor politice, iar interesul pentru participarea la
viaţa politică a câştigat teren în rândul populaţiei în general, al claselor bogate şi
al intelectualităţii în special.
Participarea la viaţa politică a dobândit conotaţii de nobleţe, a dat o
măsură de prestigiu combatanţilor, toate aceste aspecte vor apărea dezvoltate
când vor fi dezbătute contribuţiile româneşti la elaborarea politicilor publice.
4.4. Ideologia, conceptul și funcțiile acesteia
Termenul, de origine greacă (vine de la eidos = imagine şi logos =

disciplină, țnvățătură), a fost folosit pentru prima oară de Antoine Destutt de
Tracy (1754-1836), urmat de Condillac (1715-1780) şi de către Napoleon (1769-
1821).
Condilliac, înţelegea prin termenul de ideologie, ştiinţa ideilor sau mai
precis studiul genezei ideilor din senzaţii. Antoine Destutt de Tracy a fost
interesat de studiul originii ideilor, împrumutând multe din ideile filosofului
englez John Locke (1632-1704) expuse în lucrarea Essay Concerning Human
Understanding.
Din teoriile acestor gânditori rezultă că ideile oamenilor, indiferent de
natura lor(ştiinţifică, filosofică, religioasă, politică) se formează în cadrul
experienţei, nu sunt înnăscute, date o dată pentru totdeauna, ci sunt
schimbătoare, dinamice. Se formează şi se consolidează în procesul
cunoaşterii experimentale, al vieţii de zi cu zi şi au legătură nemijlocită cu
mediul de viaţă al oamenilor.Întrucât experienţele oamenilor şi popoarelor sunt
diferite şi ideile lor sunt diferite şi în mod incontestabil, în această mare
diversitate de experienţe şi de idei unele sunt false sau greşite, altele
adevărate.
Aşa de exemplu, sunt ideile religioase care nu sunt decât simple
superstiţii învelite într-o exprimare teoretică ca se vrea a fi crezută ca
adevărată.
Unii teoreticieni găsesc originea noţiunii de ideologie în termenul opinion,
folosit în dezbaterile lor de ilumunuştii francezi din secolul al XVIII-lea, alţii ajung
cu cercetarea originii termenului până la teoria lui Fr. Bacon, asupra a ceea ce
el numea idoli care împiedicau cercetarea adevărului. Din această perspectivă,
era tot mai acută nevoia apariţiei unei ştiinţe menite să explice originea ideilor,
numită ideologie, care să-i ajute pe oameni să evite greşelile. Termenul a fost
sortit încă de la început să aibă o dublă semnificaţie. Pe de altă parte, ideologia
în înţelesul de ştiinţă, iar pe de altă parte, în rândul clerului, al conservatorilor,
72
ideologia avea o conotaţie negativă, de teorie falsă, periculoasă, care îndrumă
omul pe căi greşite.
Napoleon Bonaparte, a denumit-o metafizică sinistră, folosită în scopuri
obscure. Epoca modernă, a consacrat termenul ideologie ca ansamblu al
teoriilor, valorilor, principiilor proprii intereselor unei clase sociale, ale celei
aflate la putere, adică acele teorii şi valori care fundamentează interesele clasei
deţinătoare a puterii, cu ajutorul cărora îşi consolidează şi îşi justifică rolul de
clasă conducătoare.
Karl Marx şi Friedrich Engels în lucrarea Ideologia germană 1845-1846
vorbesc deseori despre ideologie ca falsă conştiinţă în sensul de cunoaştere cel
puţin inadecvată sau măcar viciată a realităţii sociale, deoarece tinde să
substitue realităţilor sociale imaginea denaturată şi subiectivă a clasei
deţinătoare a puterii,burghezia, clasă considerată depăşită din punct de vedere
istoric şi neinteresată în cunoaşterea realităţilor sociale şi mai ales a
perspectivelor de evoluţie ale societăţii.
Aproape întreaga ideologie se reduce fie la o înţelegere denaturată a
acestei istorii , a societăţii omeneşti, fie la o totală ignorare a ei. Ideologia însăşi
este numai una dintre laturile acestei istorii.
Termenul ideologie, a luat în filozofia lui Marx şi Engels,un sens
devalorizator. Ideologia era concepţia burgheză denaturată asupra relaţiilor
dintre diferitele clase şi asupra exercitării puterii în stat.Ideologii erau consideraţi
teoreticienii idealişti,,în înteaga ideologie, oamenii şi relaţiile dintre ei apar cu
capul în jos, ca într-o cameră obscură’’.Falsa conştiinţă (ideologia) nu este o
creaţie voit cănştientă, ci un produs cognitiv care se doreşte just, corect.
Deşi, consideră ideologia ca pe o falsă conştiinţă, când analizează
diferitele forme ideologice- concepţiile politice, juridice, morale, filosofice,
estetice, nu le consideră în şi prin sine, reflectare denaturată, falsă cănştiinţă,
pentru că în toate coexistă elemente de reflectare adecvată cu cele neadecvate,
conţinuturi fondate cu altele nefondate logic şi ştiinţific, valori şi non-valori sau
pseudovalori. În acest caz, ideologia este redusă la o simplă iluzie a clasei
domonante, deoarece valorile şi proiectele ei erau declarate, dorite universal şi
apreciate ca indispensabile, deoarece în lipsa lor societatea este predispusă la
destructurare, decădere, involuţie.
Ipostaza de simplă iluzie a ideologiei se explică, după părerea celor doi
teoreticieni, prin faptul că în interiorul clasei conducătoare se produce o
diviziune a muncii, în muncă intelectuală şi muncă fizică(materială), ceea ce ca
o parte a clasei să se prezinte ca gînditorii clasei, iar ceilalţi adoptă o atitudine
mai mult pasivă decât receptivă faţă de fabricatele ideologilor, deoarece în
calitatea lor de oameni activi (producători, comercianţi, anteprenori) au mai
puţin timp la dispoziţie pentru a-şi face iluzii şi ideii despre ei înşişi. E posibilă
chiar apariţia unei opoziţii şi duşmănii între între aceste două categorii de
indivizi aparţinători ai aceleaşi clase, ideile propagate de ideologii clasei
73
conducătoare pot apărea în ochii celorlalţi, sau a unei părţi importante dintre ei,
ca nefiind ideile clasei respective.
Teoria marxistă a fost elaborată ca o armă în lupta de clasă, în sensul în
care deţinătorii puterii politice şi economice îşi impun propriile idei în întreaga
societate. Ideile clasei conducătoare sunt în fiecare epocă ideile conducătoare,
iar ideologia acţionează ca instrument de dobândire şi menţinere la putere a
clasei sociale dominante din punct de vedere economic. Desigur, Marx şi
Engels surprindeau un aspect esenţial al ideologiei, ca teorie care înainte de
toate reflectă relaţiile dintre grupurile şi clasele sociale aflate în luptă pentru a
ajunge la putere şi pentru impunerea programelor politice proprii privind
organizarea şi funcţionarea societăţii. Dar, acest fapt nu exclude cu desăvârşire
capacitatea ideologiei de a reflecta corect realitatea şi de a oferi soluţii eficace
în activitatea pe care o desfăşoară partidele în vederea realizării progresului
social.
Despre ideologie ca mijloc de asigurare a dominaţiei claselor sociale
avute, au teoretizat şi alţi gânditori, între care amintim pe Raymond Aron,
renumit sociolog francez, susţine că în statele occidentale,,deţinătorii
mijloacelor de producţie, bancherii, cei avuţi, exercită direct sau indirect o
influenţă asupra celor ce conduc afacerile publice.’’
Idei asemănătoare au enunţat şi V.Paretto, G.Mosca, L.Burnham,
afirmând că democraţiile au devenit începând cu secolul al XX-lea oligarhii
plutocratice, puterea fiind exercitată de către cei avuţi. Iar M.Duverger afirmă cu
tărie că în societăţile democratice occidentale deciziile fundamentale sunt
adoptate sub influenţa oamenilor care deţin capitalul.
Karl Mannheim, polemizând cu teoria marxistă, susţine, apelând la
sociologia cunoaşterii, că există posibilitatea ca toate gândurile sociale să fie
ideologice, ceea ce înseamnă că nu există înţelegere pur ştiinţifică sau
obiectivă a aranjamentelor sociale.Astfel, el a extins noţiunea de ideologie la
ceva de genul unui sistem de credinţe despre lumea socială sau un
Weltanschauung (perspectivă asupra lumii). Acesta este cel de-al doilea motiv
pentru care concepţia lui Mannheim este importantă aici, el a deschis
posibilitatea de a concepe ideologia ca fiind mai mult decât o pledoarie pentru
interesul clasei muncitoare.
Deoarece terenul ideologiei pare destul de vag pentru unii politologi şi de-
a lungul timpului a avut sensuri diferite pentru diferiţi oameni, se propune
abandonarea lui. Soluţia aceasta nu este împărtăşită de prea mulţi
politologi.Altfel spus, Terence Ball şi Richard Dagger propun un alt conţinut
definitoriu:,,O ideologie (…),este un coerent şi comprehensiv de idei care explică
şi evaluează condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi înţeleagă locul în societate şi
oferă oferă un program pentru acţiunea socială şi politică.’’
În concluzie, ideologia este un fenomen complex din a cărui structură fac
parte toate evenimentele, procesele, fenomenele, activităţile sociale şi
74
consecinţele lor care au nevoie pentru a fiinţa de intervenţia conştientă a omului
determinată de o cunoaştere interesată, motivată economic, cultural, social şi
politic. Cunoaşterea ideologocă este orientată de un anumit sistem de valori
selectat din cultura existentă,în funcţie de interese,trebuinţe,aşteptări,ţeluri
condiţionate social-istoric. Înţeleasă în specificitatea ei ideologia are o
multitudine de dimensiuni, în funcţie de planurile pe care se realizează planul
gândirii, planul reificat în raporturi politice, juridice, morale, artistice, în instituţii
(stat, partit, organizaţii) şi în creaţii spirituale partizane.
Cercetătorii sunt, în general,de acord că ideologia îndeplineşte mai multe
funcţii:
1. teoretico-explicativă,
2. evaluativă,
3. orientativă,
4. programatică(prescriptivă),
5. praxiologică,
6. de prognozare,
7. de organizare,control şi înregistrare
Funcţia explicativă explorează cauzele care determină realitatea
socială să fie aşa cum este, cu întregul său evantai de fenomene: peosperitate,
bunăstare, stări conflictuale, şomaj, crize, respectarea sau încălcarea drepurilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Diferitele ideologii dau explicaţii diferite acestor fenomene şi fiecare în
parte caută să convingă cît mai mulţi oameni de justeţea explicaţiilor şi de
unicitatea soluţiilor pe care le propun.
Funcţia evaluativă oferă criterii pentru a stabili dacă un fenomen este
bun sau nu este bun, util, necesar. Fiecare doctrină are setul său propriu de
criterii (valori) pentru evaluarea aceluiaşi fenomen. Liberalul, spre exemplu,
susţine că statul nu trebuie să intervină în mecanismele economiei de piaţă.
Social-democraţia susţine că statul trebuie să intrevină ori de câte ori apar
fenomene perturbabile în activitatea economică prin măsuri şi politici
adecvate.,,Oricare ar fi poziţia, este clar că toate ideologiile oferă standarde sau
indicaţii care îi ajută pe oameni să aprecieze, să judece, să evalueze politicile şi
condiţiile sociale astfel încât să poată decide dacă aceste politici sau condiţii
sunt bune, rele sau neutre.’’
Funcţia de orientare îi ajută pe oameni să-şi dobândească propria
identitate, ce loc şi ce rol au în societate şi ce loc le este rezervat în structura şi
în ierarhia socială, cum trebuie să se relaţioneze cu lumea în care
trăieşte.Liberalul înţelege că numai prin competiţie îşi poate afirma
personalitatea în toată splendoarea sa.Doctrina nazistă consideră că numai
prin eliminarea raselor inferioare îşi poate cuceri dreptul de a-şi impune peste
75
tot în lume propria cultură şi civilizaţie.Nu există ideologie lipsită de funcţia de
orientare.
Funcţia programatică constă în stabilirea unui program general de
acţiune socială şi politică şi în prescrierea unor modalităţi cu caracter obligatoriu
de urmat pentru atingerea obiectivelor cuprinse în programul
partidului.,,Ideologiile politice îndeplinesc aceste (….) funcţii pentru că încearcă
să lege gândirea-idei şi credinţe-de acţiune. Fiecare ideologie oferă o viziune a
lumii politice şi sociale aşa cum este şi cum ar trebui să fie, în speranţa de a
inspira oamenii să acţioneze fie pentru a schimba, fie pentru a-şi prezenta
modul de viaţă.Dacă nu fac acest lucru-(…)-nu sunt ideologii.’’
Funcţia praxiologică constă în preocuparea de a cerceta şi de a oferi
agenţilor politici (organizaţii şi lideri) cele mai eficiente metode şi mijloace de
maximizare a efectelor acţiunii polotice în special, al celei umane în general, cu
consumuri minime de energie şi mijloace.În acest scop, partidele apelează la
soluţii interdisciplinare oferite de cercetările în domeniile vieţii sociale de:
ştiinţele economice, de sociologia şi psihologia politică, de teoria sistemelor,
managementul politic, geopolitică, filosofia politică, istoria politică.
Funcţia de prognozare constă în estimarea valorilor
socialeconomice, morale şi cultural-ştiinţifice probabile pe care societatea le va
obţine prin aplicarea politicilor propuse în diferite domenii ale vieţii
sociale.Ideologia îşi exercită puterea de influenţare şi de cuprindere în sfera
activităţii sale a noi aspecte şi domenii de preocupare şi acţiune umană. Este
cazul manifestărilor generaţiilor tinere cu un pronunţat mesaj de solidarizare sau
de negare a contribuţiilor generaţiilor anterioare la progresul societăţii, de
preţuire sau de profundă nemulţumire pentru moştenirea preluată de la
înaintaşi, de insatisfacţie sau dimpotrivă de satisfacţie faţă de implicarea lor în
activităţile de conducere şi de decizie ale societăţii.
Realităţile contemporane confirmă, măcar în parte, teoria lui Daniel
Bell, care a prognozat că vechile ideologii sunt pe cale de a-şi epuiza resursele
şi va apărea o adevărată goană după ideologii noi.
Numeroase probleme aparent neideologice cum ar fi autonomia
locală, descentralizarea, reforma învăţământului, situaţia femeilor, a tineretului,
protecţia naturii, dobândesc şi semnificaţia ideologică nouă.În acest sens,
modalităţile de soluţionare devin părţi componente ale programelor politica.
Funcţia de organizare, control şi înregistrare, cunoştinţele ideologice
expun în formule accesibile, scopurile grupului, justifică ţelurile, strategiile de
urmat, sarcinile imediate şi de perspectivă, realizează consensul,pregătesc
acceptarea comenzii şi stabilesc normele şi regulile de conduită şi de acţiune,
ierarhia şi structura organizatorică teritorială a partidului.Conducerea şi controlul
ajustează comportamentul individul punându-l în acord cu cel al grupului
aparţinător.Urmăresc realizarea unui anumit conformism mintal şi
76
comportamental al indivizilor faţă de grup, stabilizarea organizării colectivităţii, o
anumită autoreglare a structurii şi funcţionării grupului.
Ideologia se manifestă tot mai mult şi mai vizibil în societatea
contemporană ca fundament al activităţilor şi acţiunilor oamenilor în societatea
contemporană.Ideologia, după părerea noastră, nu poate fi tratată ca o
categorie gnoseologică, deoarece nu se referă la modul de constituire a
conştiinţei umane în procesul cunoaşterii, la validarea cunoştinţelor, nu
cercetează criteriile de validare a cunoştinţelor, nu întemeiază o epistemologie
a ştiinţelor sociale, chiar dacă uneori dezbate probleme cu specific
epistemologic: adevăr, eroare, fals, ipoteză, raţionament, inducţie,
deducţie.Preocupările ideologiei rămân circumscrise la cercetarea substratului
şi a conţinutului social, la relevarea funcţiei sociale a cunoştinţelor despre
societate şi despre raportarea omului la lume, modul de organizare şi
funcţionare a societăţii, de exercitare a puterii.Nu toate ideologiile sesizează
totalitatea, societatea şi omul social în totalitatea lor, adică nu toate ideile
propagate au valoare teoretică şi practică, sunt adecvate realităţilor la care se
referă.
Ideologiile au un volum de idei care satisfac nevoile şi aşteptările
deopotrivă valabile pentru toate clasele şi păturile sociale, ceea ce înseamnă că
ideologia nu are un conţinut de clasă restrictiv.Alături de aceste idei există unele
care tratează realitatea socială prin prisma intereselor de clasă, prin poziţia pe
care o au în societate anumite clase sociale.Aceste idei au un conţinut strict de
clasă, sunt legate de experienţa istorică, de situaţia, de interesele unei anumite
părţi a societăţii.Genetic, adică din punctul de vedere al apariţiei şi dezvoltării
lor, şi funcţional ideile ideologice sunt legate de existenţa şi de evoluţia anumitor
clase sociale, de poziţia lor în structura socială şi de rolul pe care îl au
organizarea şi dezvoltarea activităţii economice.De aici nu trebuie să tragem
neapărat concluzia că ideologiile ar fi părtinitoare.
Experienţa istorică-socială a grupurilor şi claselor sociale, a omenirii,
asimilarea originală a valorilor culturii universale, înţelegerea imperativelor
epocii, a sensului istoriei situează ideologia deasupra intereselor de
clasă.Gradul de coerenţă, structurarea riguroasă în ideologia politică, ideologia
juridică, ideologia filosofică, artistică, religioasă, etică, fără a le confunda cu
ideologia generală, sunt alte argumente în favoarea ideii că ideologiile nu se
suprapun pe teritoriile valorice şi acţionale ale unei singure clase.Indiferent dacă
ideologia are un conţinut predominant de clasă sau exprimă şi satisface
interese şi aşteptări cu caracter predominant general, de interes naţional,
societăţile nu pot face abstracţie de aportul ei la dezvoltarea lor de ansamblu.
Este un adevăr unanim admis, că ideologia are menirea de a-i transforma pe
oameni şi a-i modela potrivit condiţiilor schimbătoare ale existenţei lor, de a-i
convinge că ei nu sunt în exclusivitate şi în mod fatal produsul împrejurărilor
istorice şi că, dimpotrivă, opţiunile lor ideologice au un rol hotărâtor în
77
schimbarea împrejurărilor istorice şi în crearea unui cadru existenţial permisiv
dezvoltării propriei personalităţi şi creşterii nivelului de trai, a celui cultural şi de
civilizaţie.
Opţiunile ideologice se fundamentează pe o totalitate de idei relativ
sistematizate, relativ structurată din punct de vedere al originii lor.(evidentă în
interesul constant al politicienilor de a-şi justifica opţiunile prin apelarea la
anumiţi mari gânditori).
Din punct de vedere funcţional se leagă de interesele, năzuinţele,
idealurile unor clase sociale şi ale unor largi categorii ale populaţiei care
formează viitorul bazin electoral al partidului transformat în agentul acţiunii de
îndeplinire faptică a unei anumite ideologii.Opţiunile ideologice redau (reflectă,
transpun la nivelul conştiinţei abstracte sub forma doctrinei ideologice)
realitatea, exprimând felul în care indivizii, pe baza experinţei social-istorice şi a
cunoştinţelor acumulate, se raportează la realitatea socială şi deduce anumite
norme şi reguli de comportament, directive de acţiune, proiecte şi programe ce
constitue raţiunea de a fi a grupării ideologice.În acest sens, ideologiile nu sunt
statice nici în conţinutul lor, nici în strategiile lor, ele sunt dinamice,
schimbătoare potrivit legităţilor care dirijează dezvoltarea societăţii în ansamblul
său şi a conştiinţei sociale în particular.Dinamismul caracteristic ideologiei are şi
o componentă internă de conţinut, de aceea este posibil transferul organic sau
împrumutul valoric şi de practici politice conjunctural de la o ideologie la alta.
Valoarea teoretică şi practică a ideologiei, gradul său de penetrare în
rândul unor largi forţe sociale depind în mare măsură de câteva coordonate ale
modului de constituire şi de receptare a lumii:
a) îmbinarea lucidităţii cu îndrăzneala creatoare atât în planul ideilor cât şi
în cel al activităţii şi de receptare a lumii.
b) prezenţa spiritului critic îmbinat cu forţa selectivă şi generalizatoare a
performanţelor economico-sociale şi culturale obţinute de comunităţile
umane.
c) probabilitatea şi pluralitatea soluţiilor susţinute de fundamente riguroase
şi de alegere obiectivă a variantei considerate optimă.
d) relativitatea programelor întregită de năzuinţa mereu împlinită spre
perfecţiune.
e) Deschiderea spre viitor prin prognoze cât mai serios argumentate.
Coordonatele amintite asigură împlinirea spiritului ştiinţific şi al
ideologicului, a obiectivului şi subiectivului; justifică prezenţa ideologicului şi în
alte forme ale activităţii umane. Pecetea ideologicului devine astfel prezentă în
întreaga sferă a socialului, fără însă a o absorbi în întregime sau a se
suprapune tuturor formelor de activitate umană şi fără a duce la concluzia că
toate înfăptuirile sociale se produc prin dirijarea directă, indirectă sau ocultă a
ideologicului.Întrucât, de exemplu, rezultatele investigaţiei ştiinţifice-tehnice sunt
folosite la accelerarea progresului social şi sunt folosite ca instrumenta ale
78
perfecţionării economice şi a conştiinţei sociale, ele au şi o anumită substanţă
ideologică, fiind susţinute şi uneori chiar cerute prin programe politice sau prin
intervenţii şi sprijin guvernamental.
De aceea, se cere astăzi, mai mult ca niciodată, ideologiei să aibă un
pronunţat caracter ştiinţific, să nu se îndepărteze de avantajele pe care i le
conferă ştiinţa. În acelaşi timp, omul de ştiinţă nu poate rămâne indiferent de
idealurile individuale şi interesele naţionale ale comunităţii căreia îi
aparţine.Răspunderea sa nu este doar o răspundere faţă de comunitatea
ştiinţifică, ci şi de o răspundere faţă de comunitatea umană în general.
Max Born, marele savant german, deţinător al Premiului Nobel (1954),
vorbea despre responsabilitatea morală şi socială a fizicianului atunci când
scria:,,Dacă se va întârzia cu acest lucru , al răspunderii morale şi sociale,
atunci libertatea ştiinţei va fi tot atât de mult ameninţată ca şi libertatea
cetăţenească a fiecărui om de ştiinţă în parte.Iar această problemă a
răspunderii este tot atât de internaţională ca şi ştiinţa însăşi.,,
O serie de mari cercetători în domeniul ştiinţelor sociale , cum ar fi,
Wright Mills, Irving Horowitz, Bertrand Russell, Jean-Jacques Salomon, Maurice
Duverger, au susţinut nevoia unei atitudini angajante, militante, democratice şi
progresiste a oamenilor de ştiinţă.
Gândirea politologică actuală continuă tradiţia abordării în modalităţi
diferite a conceptului ideologie.Ca o notă comună reţinem înţelegerea ideologiei
ca factor de agregaţie a unui grup cu interese şi valori relativ comune şi de
recunoaştere mutuală între membrii aceleiaşi comunităţi.
Ideologia acţionează ca factor fondator al unui grup şi de menţinere a
grupului prin acţiuni de reanimări, de aniversări, crearea de mituri, ritualuri,
simboluri, ceremonii ce produc entuziasme colective, diverse stocuri de
reprezentări, credinţe, imagini şi motive de admiraţie sau de repulsie faţă de
anumite evenimente, personalităţi, idei care justifică realitatea grupului.
În același timp, este un cod complex fără de care nu ar fi posibilă
existenţa şi comunicarea în grup, întrucât traduce realitatea în simboluri cu
scopul de a face situaţiile comprehensibile şide a ajuta acţiunea voluntară a
grupului sau a individului.Apariţia ideologiilor are drept cauză, neputinţa omului
de a se elibera de sub dominaţia societăţii prin alte mijloace decât prin iluzii.
Ideologia ca sistem de idei folosit pentru definirea sensului existenţei şi a
realităţii grupului sau a individului, în realitatea dată prin activităţile pe care le
desfăşoară şi pe care le justifică, oferind explicaţii şi argumente, demonstrează
necesitatea producerii lor în interesul grupuluisau individului care le
înfăptuieşte.Astfel de opinii se întâlnesc în lucrările unor politologi
contemporani-J.Sperno Weilland, Rabino Giorgio ş.a.
Alteori, ideologiilor le este contestat orice caracter ştiinţific,
recunoscându-li-se doar caracterul de ,,simple iluzii,, normativ-valorizator.
79
Pozitivistul E.Topitsch susţine cu fermitate opoziţia dintre ştiinţă şi ideologie,
întemeiată pe deosebirile existente între sistemele lingvistice cu caracter
normativ-valorizator.Ideologiile folosesc sistemul acesta (normariv-valorizator),
operează la imperativ nu la indicativ, poartăamprenta epocii şi pot fi
particularizate, localozate şi temporalizate.
Alţi politologi, nume celebre ale gândirii contemporane, Raymond Aron,
Daniel Bell, Bertrand de Juvenel, Edward Shiles, Seymour Lipset,
J.K.Galberaith, W.W.Rostow, Herman Khan, A.Wiener, I.Horowitz, Alain
Touraine, consideră că vremea ideologiilor a trecut, societatea contemporană
creând condiţiile pentru dispariţia ideologiilor.
Interesul crescând pentru activitatea politicăa categoriilor i claselor
sociale din societatea contemporană, luptă pentru deţinerea poziţiei de înaltă
autoritate în sistemul de conducere şi decizie al societăţii, încercările de
influenţare a deciziilor politice pe diferite căi, arată rolul tot mai important al
ideologiei şi al politicului în societatea contemporană şi nicidecum dispariţia
ideologiei şi perimarea politicului ca subsistem vital pentru existenţa şi
dezvoltarea societăţii omeneşti.
Noţiunea de doctrină politică, exprimă interesele unui grup social, într-o

anumită etapă istorică, definind poziţia sau concepţia acestuia faţă de
problemele fundamentale ale organizării politice.
Politicianul Virgil Magearu, susţinea că,,elementele constitutive ale unei
doctrine politice sunt două şi amune, o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi
asupra evoluţiei sociale şi un ideal social’’. În acest fel, doctrina politică apare
ca o configuraţie ideală, în sensul de formulare a unor concepţii care urmăresc
să aibă efecte, direct sau indirect, asupra dezvoltării societăţii, influenţând
luptele socio-politice pe termen mai lung sau mai scurt, pe plan naţional sau
internaţional.
80
1. Precizaţi o caracteristică, ce stă la baza doctrinelor
politice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
2. Definiţi conceptul de dogmă. Folosiţi spaţiul de mai jos
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
3. Enunțați principiul stabilit de corifeii Școlii Ardelene.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
4. Enumeraţi gânditorii străini ce au formulat teorii despre
ideologie.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
Max Born, Fizica în concepţia generaţiei mele, Editura Academiei,

Bucureşti, 1969,
Nicolae Barbu,Stan I.Florea, Politologie, Editura Carminis, Piteşti, 2006,
Terence Boll, Richard Dogger, Ideologii politice şi
idealuri democratice,Ediţia a II-a, Editura Polirom, 2000,
Raymond Aron, Democratie et Totalitarisme,Editura Gallimard, Paris,
1980,
Maurice Duverger, Introduction a la politique,Editura Gallimard, Paris,
1995,
Ion Mitran, Politologie,Editura Fundaţiei România de Mâine,Bucureşti,
2000
81
I. Analizaţi fucnţiile ideologiei politice.


- utilizarea bibliografiei recomandate
DOCTRINE POLITICE CONTEMPORANE
5.1. Obiective
5.2. Doctrina liberală 5.3. Doctrina conservatoare
5.4. Doctrina social-democrată
5.5. Doctrina creștin-democrată 5.6. Tehnocrația și elitismul
5.7. Fascismul și neofascismul
5.1. Obiective
• definirea conceptelor de liberalism, conservatorism,

socialdemocrație, creștin-democrație, tehnocrație, elitism, extrema
dreaptă, şi clasificarea acestora după sintagma dreapta-stânga
• cunoaşterea elementelor definitorii ce compun fiecare doctrină
politică
• aprofundar
5.2. Doctrina liberală
Doctrină politică a cărei geneză se regăseşte în gîndirea politică

revoluţionară din Anglia secolului al XVII-lea şi Franţa celui de-al XVIII-lea,
82
îmbogăţit ulterior în modul cel mai fertil în secolul al XIX-lea, pentru a ajunge la
curentul eterogen actual, liberalismul înfăţişează teze şi idei diverse, în funcţie
de epoci şi state, chiar în funcţie de tendinţele manifestate în aceeaşi epocă şi
acelaşi stat.
Politologii consideră că este cât se poate de dificil a formula o definiţie
exactă a liberalismului contemporan, ca de altfel a oricărei alte doctrine.
Dispersat doctrinar în clasic şi modern, în neoliberalism şi
neoconservatorism, liberalismul se redefineşte teoretic, sub incidenţa întâlnirii
istorice şi concurenţei cu alte doctrine, de la cea social-democrată la democraţia
creştină şi naţionalismul renăscut al epocii integrărilor statale şi mondiale.
Susţinând cauza protejării vieţii, libertăţii şi proprietăţii indivizilor, liberalismul
operează delimitări, uneori tranşante, între societatea civilă şi stat.
Într-o astfel de concepţie, societatea este formată din indivizi liberi să-şi
satisfacă scopurile, acţionând din proprie iniţiativă şi autonom. În acest sens,
Adam Smith elaborează ideea potrivit căreia, orice individ, atâta vreme cât nu
încalcă legile, este lăsat cu desăvârşire liber să-şi vadă propriile interese,
punând atât activitatea cât şi capi talul în concurenţă cu alţi indivizi, conduşi de
o ,,mână invizibilă,,.
Sursele teoretice şi actul de naştere al liberalismului le reconstituim prin
invocarea principiilor economiei clasice, de la Stuart la Adam Smith,şi de la cele
definite în opera politică a lui John Locke, la cele două Declaraţii ale drepturilor
omului,cea americană de la 1787 şi cea franceză din 1789, precum şi diferitele
constituţii proiectate în consens cu ele.
În forma sa iniţială regăsim şi sintezele făcute prin efortul teoretic al
unor ilustre personalităţi precum Francois-Marie Arouet Voltaire(1694-1778) şi
Charles Louis de Secondant Montesquieu(……..), ideile fiziocraţilor Francois
Quesnay(1694-1774) şi Anne Robert Jacques Turgot(1727-1781) şi ale
reprezentanţilor economei politice engleze- Adam Smith(1723-1790) şi David
Ricardo(1772-1832).Opera lor a fost precedată de contribuţiile iniţiatorilor acelei
ample mişcări intrate în istorie sub numele de Reformă, care aduce în
dezbatere redistribuirea rolului Bisericii în societate, prin separarea puterii
spirituale de cea temporală. Se cere Bisericii, reîntoarcerea la misiunea ei
priginară, pentru a sprijini individul să iasă din păcat. Punerea în discuţie a
rolului Bisericii, ca instituţie atotputernică este una din componentele doctrinei
liberale.
John Locke (1632-1704) a dat cea dintâi formulare sintetic clară, a
fundamentelor doctrinei liberale în lucrarea ,,Al doilea tratat de guvernare’’,
subintitulat ,,Eseu asupra originii, limitelor şi adevăratelor ţeluri ale guvernării
civile’’. Sintetizând, doctrina liberală lockeeniană evidenţiază următoarele
formulări:
• Constituirea societăţii civile din raţiunea de a asigura funcţionarea
dreptului fiecăruia de a acţiona când se simte lezat în legătură cu
83
propria persoană sau cu bunurile lui şi de a fi satisfăcut prin
aplicarea unei pedepse celui care a produs lezarea.
• Situarea dreptului de proprietate în cadrul drepturilor naturale şi
plasarea proprietarului ţi a proprietăţii la originea societăţii civile.
• Apariţia unui sistem juridic şi judiciar comun necesar pentru a
decide în cazul diferenşelor ce apar între indivizi şi pentru a-i
pedepsi pe delicvenţi.
• Postularea rolului fundamental al legilor naturii şi a necesităţii
respectării lor.
• Restricţionarea puterii guvernării pentru a nu se întinde,,dincolo de
graniţele binelui comun,,.Guvernarea se exercită numai ,,în
virtutea legilor stabilite şi permanente,promulgate şi cunoscute de
popor,, şi nu recunoaşte dreptul şi ,,forţa comunităţii, în interior,
decât pentru a asigura aplicarea acestor legi şi în exterior decât
pentru a preveni şi repara atingerile aduse de străini,,.
• Conceperea statului ,,ca forma în interiorul căreia se exercită în
armonie libertăţile individuale,el este-şi nu este decât–forma
societăţii politice sau civile,,.
J.Locke operează o mutaţie în gândirea politico-filosofică punând
dreptul natural în relaţie directă cu libertatea individului.,,Libertatea naturală a
omului- scrie el- constă în a trăi independent de orice putere superioară pe
pământ, fără a depinde de voinţa sau de autoritatea legislativă, fără vreo
subordonare faţă de altă persoană şi de a nu cunoaşte altă regulă decât legea
naturii.Libertatea omului în societate constă în a nu lua în seamă nici o altă
putere legislativă decât aceea care a fost stabilită în Republică, de comun acord
şi de a nu suporta imperiul nici unei alte voinţe, sau constrângeri din partea
vreunei legi în afară de acelea pe care le-a instituit legislativul, conform misiunii
cu care acesta este însărcinat’’.
Separaţia puterilor în stat, specializarea instituţiilor politice şi
cooperarea dintre ele pentru a asigura libertatea, obligaţia Guvernului de a
acţiona pentru realizarea binelui societăţii, prevenirea arbitrariului şi a bunului
plac în exercitarea atribuţiilor, exercitarea atribuţiilor de către executiv pe baza
şi în limitele prevederilor legale formează o sferă problematică tratată cu
insistenţă de către filosoful englez.
Puterea legislativă nu poate aliena competenţa în virtutea căeia ea
legiferează, nici nu o poate plasa în alte mâini întrucât competenţa ei ,,derivă de
la popor în virtutea unei cesiuni şi a unei instituţii speciale şi ce se identifică
obligatoriu cu obiectul acestei cesiuni,,.
J.J.Rousseau (1712-1778) foloseşte dreptul natural şi contractualismul
pentru a fundamenta egalitatea, suveranitatea, dreptul acestuia la revoluţie.
84
Egalitatea naturală, originară a oamenilor a fost încălcată în momentul în care a
apărut proprietatea privată, când primul om a avut nesăbuinţa să înlocuiască
dreptul nostru cu ,,dreptul meu,,.
Libertatea individuală nu poate fi disociată de egalitate, astfel încât
individul cedează drepturile lui naturale autorităţii politice emanate din voinţa
generală a cetăţenilor liber exprimată, în afara oricărei constrîngeri de orice fel.
Această cedare, de fapt un transfer purificativ şi momentanse face în schimbul
obţinerii drepturilor civile, mai limitate, dar mai sigure. El cedează independenţa
şi câştigă libertatea, cu ajutorul legii civile, singura care poate fi eficace.
Exprimând voinţa generală, adică voinţa întregului popor, legea are în vedere
pe toţi supuşii incorpore şi nu este nedreaptă, pentru că nimeni nu este nedrept
faţă de el însuşi. Adevărata libertate constă în ascultarea faţă de lege, întrucât
legea este expresia propriei noastre voinţe.
Teoria liberală a lui G.W.F.Hegel(1770-1831) recunoaşte caracterul
conflictual al producţiei, consului şi distribuţiei, formulând teza potrivit căreia
libertatea individului şi libera utilizare de către fiecare a activităţii şi bunurilor
sale moştenite sau dobândite ca rezultat al activităţii depuse generează
inegalităţi între oameni şi opoziţii de diferite grade:
a) între cei care practică aceeaşi profesie,
b) între cei bogaţi care vor să obţină şi mai multă bogăţie,
c) între cei bogaţi şi cei care se afundă tot mai mult în sărăcie.
De aici, concluzia inconsistenţei teoriei că pe măsură ce societatea civilă
se consolidează, industria se dezvoltă şi se produce o reglementare a
ordinii rezonabile în sensul în care se poate restabili armonia în stat.
Teoria hegeliană asupra societăţii civile a contribuit la îmbogăţirea
conceptului şi a funcţilor pe care le are în cadrul statului. În primul rând, Hegel
separă în mod categoric societatea civilă de cea poitică.În al doilea rând, el
consideră societatea civilă ca fiind spaţiul public în care indivizii, în dubla lor
calitate de persoane legale şi de subiecţi morali, îşi urmăresc şi îşi satisfac
propria bunăstare în cadrul unor relaţii voluntare şi exterioare cu alte persoane,
pe baza proprietăţii şi a unor relaţii preponderent contractuale. În al treilea rând,
societatea civilă este specifică societăţilor bazate pe econmia depiaţă, şi nu în
ultimul rând, societatea civilă îndeplineşte trei categorii de funcţii, între care
amintim, cea economică şi socială( prin care organizează instituţiile, stabileşte
practicile în legătură cu producţia, distibuirea şi consumul produselor), funcţia
juridică ( se recunoşte şi se protejează proprietatea), funcţia politică de control
şi contrabalansare a tentaţiilor autoritariste ale statului şi de a reprezenta politic
interesele individuale şi de grup.Teoria hegeliană consideră că celor trei funcţii
le corespund trei tipuri de instituţii:justiţia, administraţia, corporaţiile.
Cele două rădăcini constitutive ale liberalismului –lockeană şi
hegeliană- oferă un temei filosofic liberalismului politic care are ca elemente
substanţiale egalitatea şi libertatea tuturor, proprietatea ca drept natural şi
85
drepturile omului. Liberalismul politic vizează raporturile individului cu statul,
libertăţile conferite şi garantate cetăţenilor, mecanismele statului în garantarea
libertăţilor individuale şi pârghiile pe care le are statul la dispoziţie pentru a
menţine ordinea şi a preveni excesele de libertate ce pot arunca societatea în
anarhie.
Jeremy Bentham(1748-1832), urmându-l cu fidelitate pe Locke,
introduce în fundamentarea liberalismului principiul uilitarist, principiul celei mai
mari fericiri, potrivit căruia orice acţiune individuală,
inclusiv cea guvernamentală, este aprobată sau dezaprobată,, în funcţie de
tendinţa pe care pare să o aibă aceasta de a mări respectiv de a micşora
fericirea celor ale căror interese sunt în joc,,.
Indiferent de teoriile pe care le urmăm, intuiţionistă sau cele care
postulează ,,legea naturii,, legea raţiunii,, dreptatea socială, toate sunt
reductibile la acest principiu.Pentru îndeplinirea principiului -,,cea mai mare
fericire pentru cei mai mulţi oameni- este necesară intervenţia politicului prin
actul de legiferare pentru a fixa căile legale de urmat şi sarcina guvernării ,, de a
promova fericirea societăţii prin pedepse şi răsplăţi.În acest context, actul
legiferării nu trebuie să aducă atingere sferei drepturilor şi libertăţilor indivduale,
adică sferei,, datoriilor individului faţă de sine însuşi,,.
Jeremy Bentham a pus bazele viitoarei mişcări reformiste a ,,filosofiei
radicale,, în care s-au afirmat, James Mill, J.S.Mill, economistul David Ricardo,
John Austin, fondatori ai liberalismului.
Sintetizând diferitele orientări liberale, formulăm câteva valori
fundamentale ale liberalismului : independenţa şi responsabilitatea individuală,
libera iniţiativă, libera concurenţă şi neintervenţia statului în mecanismele
economice, respectarea drepturilor individuale, dreptul de proprietate, dreptul
individului la securitate şi rezistenţa la opresiune, egalitatea în faţa legii,
legitimitatea puterii ptin consimţământul cetăţenilor exprimat în cadrul alegerilor
libere pe baza votului universal, voinţa generală este îndreptăţită să exercite o
autoritate nelimitată asupra indivizilor, guvernarea reprezentativă este singura
formă de guvernare posibilă, precizarea sferei libertăţii: libertatea fiecăruia de
aşi urmări propriile interese atâta timp cât nu obstrucţionează dreptul egal al
celorlalţi de a face acelaşi lucru, libertatea de a nu fi condamnat în virtutea
voinţei arbitrare a unui individ sau a unui grup, libertatea fiecăruia de a-şi
eprima propria opinie, de a-şi alege propria profesie, de a dispune de
proprietate după cum crede de cuviinţă, fără a da seama altcuiva de
demersurile, valorile şi opţiunile sale, dreptul fiecăruia de a trăi în societate fără
a fi supus supravegherii colectivităţii.
Conceptul fundamental al liberalismului este libertatea. La început,
nevoia de libertate se motiva prin lipsa de reglementări juridice la nivelul
societăţii, ceea ce împiedica distribuirea justiţiei care se făcea după practici
cutume, edicte şi ordonanţe depăşite, anchete şi cercetări în care tortura şi
86
abuzul guvernau desfăşurarea lor, pedepse ce aminteau de vremurile de
revoltă.
Francois-Marie Arouet Voltaire, consideră că o bună guvernare
presupune, libertatea întemeiată pe legi de care se bucură cetăţenii, precum şi
de existenţa unei puternice opoziţii faţă de autoritatea suveranului, a cărei
finalitate se reflectă în nivelul de dezvoltare culturală şi de civilizaţie.Libertatea
asigură cetăţeanului posibilitatea de a aduce la cunoştinţa guvernării
problemela care-l preocupă folosind procedee variate. Formele concrete de
înfăptuire a libertăţii se circumscriu într-un registru legislativ care reglementează
activitatea din diferitele domenii ale vieţii social-economice: financiar, economic,
comercial, militar, relaţiile cu populaţia din colonii, participarea poporului la
realizarea bogăţiei unei ţări.
Herbert Spencer (1821-1903), susţine că apariţia liberalismului are ca
motivaţie esenţială dorinţa oamenilor de ,,a rezista şi micşora puterea executivă
a stăpânitorului asupra supusului,,ceea ce implică între alte măsuri autonomia şi
independenţa justiţiei.
John Stuart Mill (1806-1873) aduce noi argumente pentru libertatea
individuală şi a toleranţei. Dreptul fiecărei persoane de a-şi exprima opinia, chiar
şi atunci când ,,o singură excepţie, ar fi de aceeaşi părere, şi doar o singură
persoană ar fi de părere contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la
tăcere acea unică persoană decât ar fi îndreptăţită aceasta din urmă să reducă
la tăcere întreaga omenire.Adevărata libertate presupune confruntarea de
opinii, dreptul de a infirma sau de a contrazice părerile noastre.
Extinderea intervenţiei statului în soluţionarea unor probleme reale ale vieţii
sociale a îndepărtat cu timpul liberalismului de esenţa sa originară. Milton
Friedman, constatând că în secolul al XX-lea liberalul priveşte bunăstarea şi
egalitatea fie ca premise, fie ca alternative ale libertăţii, favorizează politicile de
intervenţie şi de paternalism ale statului împotriva cărora luptase liberalul
clasic,îşi propune să atragă atenţia asupra sensului originar al
liberalismului:,,aceea de doctrină privind omul liber’’.
Teza, folosită ca premisă de Friedman, afirmă că libertatea, şi în
special libertatea politică, este o valoare în sine.Libertatea politică are raţiunea
de a fi în libertatea economică, pluralismul politic se explică prin pluralismul
proprietăţii şi prin mecanismele economiei concurenţiale.
Demersul lui Friedman merge mai departe, el afirmând:,,Libertatea în
rânduieli economice este ea însâşi o componentă a libertăţii, înţeleasă în sens
larg, ceea ce face ca libertatea economică să fie un scop în sine,,.
Libertatea economică este o specie a libertăţii generale, o libertategen,
cu o existenţă în sine.Dacă libertatea-gen este o valoare în sine, atunci şi
diferitele forme particulare ale libertăţii, ca specii, sunt purtătoare de
valoare.Orice reglementare a libertăţii implică protejarea libertăţilor politice
87
clasice:libertatea de asociere,libertatea de exprimare a opiniei, libertatea de
gândire, libertatea economică.
Forma esenţială de manifestare a libertăţii politice se depistează în
viaţa politică a unui stat atunci când se poate acţiona pentru schimbarea formei
de guvernământ.De aceea, ea nu e posibilă în statele în care proprietatea este
etatizată, iar statul controlează în mod absolut activitatea economică.
În societatea concurenţială proprietatea fiind dispersată, nici un
proprietar nu ajunge să controleze întreaga piaţă şi în consecinţă, nici un lider
sau partid politic nu poate să exercite puterea în mod discreţionar.Funcţionarea
economiei de piaţă are o importanţă hotărâtoare pentru înfăptuirea practică a
libertăţii politice şi exercitarea unui guvernământ deplin liberal, fără a prezuma
dispariţia oricărei forme de guvernământ. Dispariţia totală a guvernământului nu
poate fi posibilă deoarece presupune:
a) existenţa unor indivizi erfecţi, ceea ce contravine realităţii,
b) existenţa numai a uor scopuri dezirabile realizabile exclusiv pe căi
pur economice, dar această posibilitate este exclusă, deoarece există scopuri
ce pot fi realizabile,însă numai pe baza deciziilor politice. Căile politice
cer o confirmare şi conformare din partea tuturor participanţilor la jocul
social.Stabilirea lor obligă decidenţii să respecte acele valori generale care
păstrează coeziunea socială şi nu duc la sciziuni sau la schisme sociale.Din
acest punct de vedere, Milton Friedman vorbeşte despre trei temeiuri de
susţinere a guvernământului:
a) guvernământul ca factor creator de reguli şi arbitru care să vegheze la
respectarea lor,
b) guvernământul ca mijlocitor al acţiunii comunităţii în cazurile care implică
monopoluri tehnice sau efecte de vecinătate,
c) existenţa temeiurilor paternaliste care pot justifica o anumită clasă de
acţiuni guvernamentale.
Friedrich August von Hayek(1899-1992), întreprinde o operă de
reactualizare a liberalismului clasic, întruchipat în societatea oamenilor liberi,
admiţând distincţia dintre ordinea socială spontană care se autoregenerează
şi pe de altă parte,ordinea de tip planificat, dintre dreptatea în societatea
bazată pe ordinea spontană şi dreptatea socială ataşată de societatea
bazată pe ordinea planificată, în condiţiile în care sesizează că democraţiile
occidentale preocupate de realizarea statului ,,bunăstării generale,,poartă cu
sine pericolul transformării graduale a ordinii spontane a societăţii libere,,
într-o coaliţie de interese organizate.
Teoria politică a lui Hayek are ca element generic conceptul de
supremaţie a legii, precum şi modul spontan de apariţie a reguliilor sociale
(morale şi juridice). Regulile sociale sunt de cele mai multe ori reguli în parte
inconştiente şi nu sunt fructul cunoaşterii organizate, sistematice.Ele apar în
interacţiunea umană întâmplătoare în diferite sfere ale vieţii sociale ca
88
modele transformate în ghid pentru acţiunile viitoare similare.Ele sunt
folosite adesea în mod creator de către anumiţi indivizi, dar nu pot fi în
general explicite.
Liberalismul reprezintă cea mai veche doctrină apărută în spaţiul
continentului european. Apariţia şi dezvoltarea liberalismului sunt fenomene
istorice strâns legate de înfăptuirea evoluţiilor burgheze.
Originiile îndepărtate ale liberalismului se află în grava ,,criză a
conştiinţei europene’’din secolul XVI-XVIII, care a generat trecerea de la
medieval la modern.Afirmarea liberalismului a fost rezultatul revanşei
protestantismului, după triumful acestuia în urma războaielor religioase, cu
consecinţe semnificative în planul politicii europene moderne.Prin urmare,
premisele liberalismului se găsesc în problemele politico-teoretice, din care
au izvorât epuizantele râzboaie religioase din secolul al XVI-lea.
Liberalismul s-a născut ca o expresie a libertăţii de conştiinţă, a
nevoii de transformare a instituţiilor statului, pentru a se găsi mijloacele
adecvate de regularizare a pieţii economice. Prin critica adusă Vechiului
Regim absolutist medieval, liberalismul şi-a disputat succesiunea acestuia
cu diversele curente socialiste.
În termeni de politică practică, spune Pierre Manent,,liberalii vor fi
adepţi ai Revoluţiei împotrive reacţionarilor, împotriva celor care pretind să
revină la Vechiul Regim şi critici ai revoluţiei împotrive celor care o invocă
pentru a o continua şi aprofunda şi fac astfel, imposibilă stabilirea instituţiilor
liberale implicate de principile sale.,,
Liberalismul a apărut, deci, ca o alternativă de gândire la vechea
organizare politică bazată pe monarhia absolutistă, pronunţându-se pentru:
a) pluralism politic, b) separarea puterilor în stat, c) respectarea drepturilor
cetăţeanului, d) stat de drept, indiferent de forma de guvernare (monarhie
constituţională sau republicană).
La baza liberalismului se află principiul libertăţii individuale, ca
principiu suprem.Pe temeiul libertăţii individuale se afirmă libera iniţiativă şi
liberul schimb în economie, pornind de la postulatul promovat de revoluţia
franceză ,,lessez faire,laisser passer’’.
Statul nu numai că nu trebuie să intervină în viaţa economică, dar
trebuie să şi garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor individului,
inclusiv libertatea economică pe baza apărării şi respectării proprietăţii
private.
Liberalismul este un fenomen istoric de o mare semnificaţie, care
a conferit secolului al XIX-lea o bună parte din măreţia sa, cu o largă
extindere şi în secolul al XX-lea. Deşi a suferit un declin în anii interbelici, ca
urmare a dezvoltării mişcărilor totalitare, după al doilea război mondial,
revine pe scena politică, dovedindu-şi capacitatea de a influenţa asupra
societăţii. Mai ales în Franţa şi Anglia se transformă în liberalism
89
democratic, forţe politice din cele mai diverse(catolici, socialişti),
inspirânduse din conţinutul principiilor sale.
În strânsa legătură cu dezvoltarea socială, doctrina liberală a
cunoscut mai multe variante: liberalismul clasic şi neoliberalismul.
Frământările din interiorul liberalismului au condus la trei mari variante ale
acestuia: a) liberalismul ,,nostalgic,,b) liberalismul
,,organizat,,c)liberalismul ,,social,,.
Liberalismul ,,nostalgic,, crede în viabilitatea tezelor liberalismului
clasic, socotind că principiile acestuia sunt valabile şi astăzi. Adepţii lui sunt
de părere că pentru a se redresa activitatea economică este suficientă
reântoarcerea laprincipile individualismului şi ale liberei concurenţe.Unii
teoreticieni apreciează, chiar, că tot răul social provine din amestecul
statului în viaţa economică. De pildă, Milton Friedman, într-o lucrare apărută
la Londra, în 1980, critică intervenţia statului în viaţa economico-socială,
planificarea centralizată descurajând iniţiativele particulare este,, în opinia
lui, vinovată de criza societăţii capitaliste. Alţii, socotesc că statului trebuie
să i se recunoască doar o funcţie similară poliţiei rutiere.
Liberalismul ,,organizat,, se distanţează de liberalismul clasic,
afirmând nevoia intervenţionismului accentuat al statului în toate domeniile,
dar mai ales în economie.
Liberalismul social, consideră oportun controlul social organizat,
efectuat de stat cu scopul ajustării marelui capital, în favoarea celor
dezavantajaţi economic.În concluzie, variantele liberalismului ne dezvăluie
natura şi evoluţia lui specifică.Mai corect, nu putem vorbi propriu-zis, de
liberalism ci de liberalisme.Pe de-o parte, se manifestă preocuparea pentru
respingerea creşterii excesive a puterii etatice, a intervenţionismului statal,
pe de altă parte, se urmăreşte evitarea scăderii excesive a puterii şi
autorităţii statului până la punctul în care ordinea liberală ar putea fi
periclitată.
5.3. Doctrina conservatoare
Conservatorismul, înainte de a deveni doctrină politică, a existat de-a

lungul evoluţiei istorice a omenirii ca o stare de spirit, atitudine, însoţind politicul
în dezvoltarea şi afirmarea sa.
Termenul derivă din franceză (conservatorisme) şi reprezintă o
atitudine, dar şi un sistem de idei, convingeri politice care acordă importanţă
instituţiilor tradiţionale(religie, familie, proprietate) şi susţin dezvoltarea treptată
în locul schimbărilor bruşte.Cel care a folosit, cel dintâi, această conotaţie a
conservatorismului a fost Chateaubriand, când şi-a intitulat propriul periodic,
desemnat să servească ideea restaurării politice în Franţa cu denumirea Le
Conservateur.
90
Ulterior, termenul devine frecvent folosit în Anglia (1830), Germania,
România (1860), el aflându-se în strânsă legătură cu tradiţionalismul ,şi de
aceea, în analiza conservatorismului trebuie să facem distincţia între
conservatorism şi tradiţionalism, acesta din urmă desemnând un ataşament
tenace, exagerat, excesiv faţă de tradiţie în sensul supraevaluării
ei.Tradiţionalismul este un termen folosit, deseori, de sociologul german Max
Weber în sensul rezistenţei faţă de nou. Este un concept istorico-sociologic
general, contrapus reformismului ce denotă, mai mult sau mai puţin, o
caracteristică a fiecărui individ.
Conservatorismul este un fenomen modern, apărut în perioada
revoluţiilor burgheze, fiind expresia reacţiei faţă de principiile doctrinei
liberale.Fondatorul doctrinei conservatoare a fost englezul Edmund Burke care,
în 1790, a scris lucrarea de mare succes Reflecţii asupra revoluţiei franceze,
unde se pronunţa pentru apărarea ordinii sociale, împotriva înnoirilor şi
schimbărilor afirmate de revoluţie.
După Edmund Burke, moravurile sunt mai importante decât legile,
deoarece de ele depind, în mare măsură acestea din urmă(legile). Altfel spus,
nu legile şi principiile creează dreptatea şi moralitatea, ci ele dau sens, valoare
şi aplicabilitate principiilor.
Potrivit primilor conservatori europeni, tradiţia trebuie respectată,
fiecare om fiind dator să accepte poziţia moştenită în ierarhia socială şi să
respecte autorităţile, adică principiul ierarhiei şi principiul autorităţii.Principiile şi
ordinea socială susţinute de doctrina conservatoare se pot rezuma astfel:a)
statul de drept,b) inegalitatea oamenilor, reflectată în existenţa claselor sociale
distincte şi ierarhizare(ordine ierarhică),c) proprietatea privată ca element
fundamental în apărarea ordinii sociale,d)religia şi apărarea ei, ca instituţie
fundamentală a societăţii.
Conservatorismul nu tinde să schimbe sau sa transforme societatea,
ci să o amelioreze.Doctrina conservatoare susţine că, prin natura lor ,,oamenii
sunt inegali iar adevărata libertate constă în posibilitatea fiecăruia de a-şi
dezvolta ceea ce are particular”.
Conservatorii resping concepţia burgheză, modernă
a proprietăţii,astfel că, în viziunea conservatorismului, proprietatea tradiţională,
medievală, conferă proprietarului privilegii şi prerogative, ea fiind izvorul
legitimităţii puterii politice. (dacă proprietarul înstrăina posesia, dreptul de
vânătoare, simbol al onoarei nu putea fi înstrăinat, dovadă că noul proprietar nu
era cel ,,autentic”)
Atitudinea conservatoare presupune indubitabil respect şi loialitate
faţă de tradiţii, dar ea nu afirmă, în mod maniheist, că tot ce reprezintă tradiţia
este bun şi tot ce înseamnă schimbare este rău. Axa conservatorismului nu este
supremaţia absolută şi sacrosantă a tradiţiilor, ci doar ascendenţa acestora în
procesul dezvoltării sociale.Din această perspectivă, conservatorismul
91
înseamnă un fel special de tradiţionalism. El nu practică un cult exagerat faţă de
tradiţie, ci vede în respectarea ei cadrul indispensabil funcţionării normelor,
regulilor şi instituţiilor. Sub acest aspect conservatorismul are o componentă
marcată de realosm politic, urmărind înfăptuirea unor obiective pornind de la
realitatea dată, prin descoperirea cât mai corectă a mijloacelor de a face ceva,
precum şi înţelegerea a ceea ce nu se poate realiza, la un moment istoric dat.
Conservatorismul reproşează deopotrivă liberalismului şi
socialdemocraţiei aşezarea vieţii comunitare pe baze ,,raţionale” izvorâte din
principii, idealuri, teorii.
Marea descoperire a doctrinei conservatoare este că ,,nimic nu este
de descoperit” deoarece nu există adevăruri ,,cheie” şi nici panacee universale.
În acest sens, Chesterton spunea că devenim conservatori pe măsură ce
îmbătrânim, dar nu pentru că am descoperit că multe cât din lucrurile noi sunt
mistificări, ci pentru că descoperim cât de mult din lucrurile vechi erau autentice.
Conservatorismul românesc se aseamănă cu cel european, revendicându-se
însă dintr-o realitate şi din tradiţii proprii. El este produsul ritmului de transformare
modernă a societăţii româneşti, manifestarea ideologiei îmbrăcând forme clare,
bine definite, odată cu înfiinţarea Partidului Conservator, în 1880. Din păcate,
reprezentanţii de vază ai curentului nu au reuşit decât parţial să-şi fixeze
formulele politice în social.Din punct de vedere strict doctrinar, ei nu au excelat,
neexistând, cu mici excepţii, lucrări cu conţinut ideologic, programe, platforme.
Se punea mare preţ pe oratorie, în sensul în care, majoritatea
oamenilor politici ai vremii aveau pregătire în domeniul juridic, se cultiva elocinţa,
stilul destul de înflorit, formulele retorice. Prin urmare, putem descoperi mai
degrabă o orientare ideologică, clar articulată, şi mai puţin o doctrină propriu-
zisă, ca sistem coerent de principii, finalizată în documente programatice
esenţiale.
Reprezentanţii doctrinei conservatoare româneşti nu se opuneau
schimbărilor, ci militau pentru desfăşurarea acestora într-un ritm temporizant. Ei
socoteau că progresul rezultă ,,dintr-un proces lent şi prudent,,asemănător
maturizării unei plante.Prin Junimism, care a reprezentat cea organizată,
coerentă a direcţiilor în care se îndrepta societatea românească modernă.
Personalităţile care au exprimat conservatorismul în perioada lui de
maximă afirmare au fost:P.P.Carp, Titu Maiorescu, Mihail Eminescu, Constantin
Rădulescu Motru, Alexandru Marghiloman.Principala creaţie
a conservatorismului românesc a fost teoria formelor fără fond,o ,,forma mentis,,
specifică, contribuţie românească adusă la marile idei teoretice ale Europei.
Prin introducerea spiritului critic în toate domeniile, dar mai ales în
mişcarea literară şi artistică, această teorie şi reprezentanţii ei au conferit
modernizarea României, conştiinţa de sine, fiind absolut necesară, pentru a
92
merge în direcţia trecerii de la forme spre conţinut în procesul dezvoltării
sociale.
5.4. Doctrina social-democrată
Doctrina social-democraţiei s-a format în procesul de dezvoltare a

societăţii moderne în condiţiile în care s-au constituit şi celelalte doctrine, apare
ca teoretizare a intereselor şi idealurilor categoriilor şi claselor sociale
defavorizate, în primul rând a muncitorilor industriali şi agricoli a căror
experienţă şi nivel de trai depindeau de câştigurile salariale obţinute ca răsplată
a muncii depuse.
Reprezintă alături de liberalism, cea mai importantă dintre doctrinele
politice ale modernităţii, având rădăcini comune în proiectul raţionalist al
iluminismului, din secolul al XVIII-lea.
A apărut ca un curent de gândire critică a societăţii capitaliste aflată
în faza acumulării primitive a capitalului şi ca o încercare de elaborare a unui alt
model de societate în care munca să fie principalul şi unicul izvor al bunăstării şi
al prestigiului omului în societate.
Diversele idei şi experienţe socialiste, derulate pe parcursul secolului al
XIX-lea, de la cele utopice, la cele autointitulate,,ştiinţifice,,şi de la acestea la
cele revizionist social-democrate au reprezentat manifestarea unor încercări de
a construi o organizare mai dreaptă şi echitabilă a societăţii. Astfel, momentul
de început îl situăm în Anglia şi Italia secolului al XVI-lea.Vorbim de opera
aparţinând lui Thomas Morus (1478-1535) în Anglia şi de cea a lui Tommaso
Campanella (1568-1639) în Italia. Ambii gânditori criticau mizeria şi inegalităţile
economice şi sociale existente în societăţile lor şi cereau înlocuirea relaţiilor
bazate pe proprietatea privată cu proprietatea obştească şi obligativitatea
muncii pentru toţi cetăţenii.
A urmat apoi momentul Morelley şi Mably, în secolul alXVIII-lea, care
au afirmat ideea că societatea comunistă este singura care corespunde raţiunii,
naturii umane, organizării unei societăţi echilibrate. În acelaşi cadru
istoricosocial, Babeuf a emis ideea că instaurarea orânduirii comunismului se
face pe cale insurecţională revoluţionară a unui grup de revoluţionari.
Urmează momentul socialiştilor utopici Saint-Simon, Charles Fourier
şi Robert Owen, caracterizat prin adâncirea criticii la adresa societăţii capitaliste
şi a analizei funcţiilor organismului politic burghez, a polarizării antagonice a
bogăţiei şi sărăciei în capitalism.
Societatea proiectată urma să se înfăptuiască prin activitatea
conştientă desfăşurată de forţele sociale nemulţumite. Noua societate
desfiinţează proprietatea privată şi instaurează proprietatea comună
(socialistă), înfăptuieşte egalitatea deplină a tuturor cetăţenilor, naţionalitate şi
credinţă religioasă. Munca este singurul izvor al avuţiei şi al fericirii, producţia
93
socială este organizată la scara întregii societăţi în conformitate cu nevoile reale
ale populaţiei.
Până astăzi stânga este o expresie politică a altruismului, fiind marcată
de o mare deschidere şi sensibilitate pentru suferinţele celorlalţi. Noţiunea de
stânga a apărut la 1789, odată cu Revoluţia Franceză, când iacobinii, cei mai
decişi în răsturnarea monarhiei, a privilegiilor nobiliare şi instalarea republicii,
ocupau locul din partea stângă a Adunării Reprezentanţilor pe stări.
Doctrina social-democrată se înscrie în ideologia reformistă, apărută în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis, tendinţele reformiste pe plan
teoretic, au început să se manifeste în cadrul partidului social-democrat
german, în anii 1880-1881.Baza teoretică, pe care se va structura doctrina
social-democratică, s-a configurat în dezbaterile furtunoase de idei din interiorul
partidului social-democrat german, iniţiate de Eduard Berstein, care au căpătat,
apoi, denumirea de revizionism, acesta reprezentând prima mare ruptură în
cadrul mişcării socialiste.
În esenţă, reformismul sau revizionosmul lui Berstein a fost o
provocare adusă marxismului dintr-o perspectivă practică. Afost un alt mod de a
concepe realitatea socială şi a o teoretiza mai deschis şi mai flexibil. Socialismul
din punct de vedere teoretic şi practic nu mai era conceput ca un fenomen
separat, ci o parte integrantă a societăţii capitaliste, fiind expresia a ceea ce are
mai bun umanismul occidental în evoluţia sa istorică.
Berstein a contestat viabilitatea celor cinci teze marxiste: a) a respins
determinismul economic, ca bază a schimbărilor sociale, arătând că formarea
conştiinţei politice are la bază valorile morale, b) a respins teoria marxistă a
luptei de clasă, ca motor al progresului istoric, arătând, asemeni sociologului
Auguste Conte, că progresul tehnic, va duce la o diminuare a conflictelor
sociale, c) a respins teza apocaliptică marxistă despre prăbuşirea iminentă a
modului de producţie capitalist, d )a respins teoria valorii-muncă şi plus-valorii,
ca nefiind operaţionale, e) a respins maniheismul politic, care face din dictatura
proletariatului, cea mai importantă consecinţă a luptei de clasă.
A susţinut ideea, potrivit căreia socialismul trebuie să fie moştenitorul
legitim al libealismului, iar pentru a-şi impune valorile sale, social-democraţia
trebuie să-şi edifice un sistem de alianţe cu partidele care luptă pentru
democraţie şi respingerea dictaturii proletariatului.
Eduard Berstein a avut o contribuţie importantă atât în ceea ce priveşte
fundamentarea doctrinei social-democrate, cât şi în evoluţia ulterioară a practicii
partidelor social-democrate continentale (marcată şi de contradicţia dintre
interesele de clasă şi cele naţionale care au răbufnit cu amploare în ajunul
primului război mondial). Pe aceleaşi poziţii reformiste s-au aflat socialiştii
francezi Alexandru Millerand, Jean Jaures. A doua ruptură s-a adâncit în
perioada interbelică, fiind potenţată de apariţia partidelor marxist-leniniste,
precum şi adâncirea, în genere a extremismelor politice.
94
Părăsind fundamentele politice şi ideologice ale marxism-leninismului,
după al doilea război mondia, social-democraţia şi-a legitimat cu noi argumente
teoretice profilul ei de forţă politică a stângii moderne, şi dreptul de a se
considera, în continuare, purtătoarea legitimă a intereselor clasei muncitoare în
cadrul eşichierului politic occidental.Social-democraţia reformistă s-a diferenţiat,
astfel, de socialismul revoluţionar marxist, adaptându-se sistemelor politice
multipartidiste, concurenţei politice din democraţiile parlamentare şi ale
economiei de piaţă.
Şansa istorică a relansării social-democraţiei a fost întâlnirea cu
teoria economică a lui John Keynes, care a conferit un fundament ideologic
credibil pentru plasarea economiei sub controlul statului de drept. Doctrina
social-democratică de factură keynesiană s-a impus în programele şi practica
politică a guvernărilor social-democrate.
Stânga modernă, social-democrată are o poziţie clară în raport cu
statul, în sensul în care se pronunţă deopotrivă atât împotriva diminuării rolului
statului, dincolo de o anumită limită, cât şi împotriva exagerării acestui rol.
În prezent, doctrina social-democrată presupune obligatoriu referinţe la anumite
valori centrale, cum ar fi, libertatea, solidaritatea, justiţia socială. Ele alcătuiesc
triada axiologică a social-democraţiei, de asemenea, are în centrul
preocupărilor sale apărarea drepturilor omului, nediscriminarea oamenilor după
rasă, naţionalitate sau sex.
Doctrina social-democrată porneşte de la realitatea transformărilor
produse în cadrul societăţilor contemporane, sistemul capitalist actual fiind
diferit de cel din secolele al XIX-lea şi chiar din prima jumătate a secolului al
XX-lea. Proprietatea privată nu mai generează abuzuri, fiind echilibrată de o
serie de alte drepturi şi îndatoriri sociale.Sub presiunea mişcărilor muncitoreşti
şi a criticii socialiste, precum şi dintr-o strategie preventivă, menite să asigure
oamenilor un trai decent, pentru a evita declanşarea unor conflicte sociale, nu
mai sunt ignorate drepturile unor largi pături sociale.
În condiţiile actuale, doctrinele de stânga se deosebesc de cele de
dreapta (distincţia stânga-dreapta rămâne valabilă, dar având alt conţinut de la
o epocă la alta) prin ataşamentul la idealul egalităţii între oameni. Norberto
Bobbio afirmă, pe bună dreptate, că omul de stânga este egalitarist, adică
convins că cea mai mare parte a inegalităţilor care îl indignează sunt sociale şi
deci eliminabile. Omul de dreapta este inegalitarist, pentru că aceste inegalităţi
existente în societate ţin de natura omului şi e zadarnic să încerci eliminarea lor.
Tot pentru a contura fizionomia stângii în raport cu dreapta, în
condiţiile când vechile criterii nu mai pot fi, în bună măsură operabile, Giovanni
Sartori, spune că stânga ,,reprezintă politica legată de etic şi care refuză
nedreptatea’’. În intenţii, şi la originea sa stânga înseamnă să faci bine celorlalţi,
înseamnă altruism, în timp ce dreapta presupune să ai grijă de tine, adică,
egoism ,,în premisă, stânga …este virtuoasă şi urmăreşte binele….dreapta
95
….nu este interesată de virtute şi nu îşi urmăreşte decât propriile interese’’.
Ideile socialiste au apărut în Principalele Române în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea prin activitatea politică şi culturală pe care au desfăşurat-o
tinerii reîntorşi de la studii din străinătate. Unii dintre ei au luptat pe baricade în
revoluţiile occidentale, reântorşi acasă au inişiat activităţi de răspândire a ideilor
socialiste, revoluşionare şi de organizare a clasei muncitoare.
Din punct de vedere istoric, doctrina şi practica social-democratică nu
au avut o carieră strălucită în România. De altminteri, socialismul ca mişcare de
idei şi practică a generat pe scena vieţii politice româneşti cunoscuta
replică,,socialismul o plantă exotică,,. Ea conţine mult adevăr, comparativ cu
afirmarea doctrinei socialiste pe plan european, în ţări ca Germania, Franţa
Italia, unde socialiştii au avut o reprezentare mult mai consistentă în
parlamente.
Dar, cu toate acestea nu au lipsit abordările teoretice de mare
valoare, cea mai semnificativă operă din literatura social-democraţiei româneşti
fiind lucrarea lui Constantin Dobrogeanu Gherea, Neoiobăgia.Studiu
economico-sociologic al problemei noastre agrare,apărută în 1910. Ea
reprezintă o radiografie a sistemului agrar din România, de la sfârşit de secol
XIX şi început de secol XX, neoiobăgia însemnând un mod propriu de evoluţie a
societăţii româneşti, care o diferenţiază şi particularizează, în raport cu formele
capitalismului dezvoltat european.
Demersul teoretic al lui Gherea era diferit faţă de analiza întreprinsă
de Ştefan Zeletin în lucrarea, de mare ecou în epocă, Burghezia
română.Originile şi rolul ei istoric, unde acesta din urmă considera că evoluţia
României reproduce, într-un ritm rapid, dezvoltarea capitalismului pe plan
european. După Gherea, numai schimbarea raporturilor agrare şi promovarea
unui vast proces de industrializare, împreună cu democratizarea societăţii
româneşti, pot asigura trecerea de la ,,sistemul oligarhic, la unul democratic,
înlăturându-se, astfel, dilema ,,formelor fără fond,, existente în societatea
românească.
Analiza întreprinsă de Constantin Dobrogeanu Gherea a generat
polemici în epocă, cea mai aprinsă fiind deschisă de curentul poporanismului, al
cărui reprezentant a fost Constantin Stere.
Ulterior, în perioada interbelică, din aceeaşi perspectivă
socialdemocrată, este reluată tema privind oligarhia românească de către
Şerban Voinea, în lucrarea Marxism oligarhic.Contribuţii la problema dezvoltării
capitaliste româneşti, apărută în 1926. Este o carte tot mai disputată, cu Ştefan
Zeletin, unde Şerban Voinea supune unei critici aspre tezele acestuia, sub
sintagma ,,marxism oligarhic,, arătând că demersul teoretic al autorului
,,burgheziei române,, este opus celui marxist, chiar dacă numele lui Marx este
deseori invocat pe parcursul lucrării.
96
În sfâşit, una din contribuţiile social-democraţiei româneşti, de după
cel de-al doilea ăzboi mondial, este studiul lui Titel Petrescu, publicat în 1946,
Ce este Partidul Social-Democrat,unde acesta abordează problema trecerii la
socialism din perspectivă europeană, ca un proces gradual, izvorât din ideea
ordinii şi legalităţii. Era o încercare de dezavuare a experimentului comunist, de
sorginte sovietică.
5.5. Doctrina creștin-democrată
După o epocă de mai multe secole în care teoria socială a fost

aşezată pe baze şi principii raţionaliste şi desacralizată, iar autoritatea politică şi
de stat a îmbrăcat armura laicităţii, politologia a readus în atenţie, actualitatea
valorilor şi principiilor religiei creştine, pentru activitatea şi teoria politică.
Utilizarea creştinismului în discursul şi practica politică are o motivaţie umanistă,
interesul pentru condiţia omului în lume, pentru persoana şi destinul omului,
înţeles ca posibilitate a devenirii sale,a realizării ca fiinţă economică, politică,
culturală, creatoare de valori şi purtătoare de moralitate.
Deşi valorile creştine au o vechime de două mii de ani, apariţia
creştindemocraţiei reprezintă un fenomen politic modern.Franţa este
considerată leagănul creştin-democraţiei, la mijlocul secolului al XIX-lea
dezvoltându-se sistemul liberal modern al catolicismului.Cu toate acestea, în
mod paradoxal, în
Franţa nu s-a constituit un partid creştin puternic, spre deosebire de Olanda şi
Belgia, unde s-a realizat unitatea politică a mişcărilor creştine.
Este semnificativ faptul că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe fondul
creşterii antagonismelor dintre marile puteri, a cursei înarmărilor, a
naţionalismului extremist, a fost elaborată, la 1891, enciclica papală,Despre
înnoirea lucrurilor(Rerum novarum), care firma nevoia implicării catolicismului în
viaţa social-politică, pe acest temei dezvoltându-se şi doctrina
creştindemocrată.Acest document ar fi primul care atrage atenţia asupra nevoii
de a readuce creştinismul cu sistemul lui de valori, în atenţia politicului şi de a
activa interesul Bisericii faţă de problemele politice, ale organizării şi funcţionării
statului.Ar fi, deci, documentul care duce la apariţia democraţiei creştine.
După primul război mondial, în anul 1918, Luigi Struzo a fondat Partidul Popular
Italian, elaborând astfel, primele idei doctrinare ale democraţiei
creştine.Constatăm la el un interes aparte pentru ceea ce s-a numit ,,pluralism
orizontal,,(grupări de interese, familie, profesie, comunităţi locale şi regionale,
mişcări ale tineretului şi altor categorii, mişcări opozante la tendinţele
monopoliste) şi ,,pluralism vertical,,(grija pentru manifestarea toleranţei şi
respect faţă de diferite tendinţe).Este prezentă preocuparea pentru orientarea
statului de drept spre morala creştină, criticând atât capitalismul sălbatic precum
97
şi comunismul care degradează persoana umană şi îi afectează statutul
demnităţii.
În cadrul tradiţiei catolicismului politic sunt două curente rivale: curentul
creştin-democrat radical şi catolicismul social, de sorginte conservatoare, aflat
în strânsă legătură cu Vaticanul. Doctrina creştin-democrată a devenit larg
cunoscută după cel de-al doilea război mondial, prin umplerea golului dintre
liberalism şi socialism, între individualism şi colectivism, şi având, în acelaşi
timp o viziune specifică legată de valorile creştine pe care se întemeiază
solidaritatea umană.
Democraţia creştină se inspiră din filosofia creştină, în primul rând din cea
tomistă,,Pentru aceasta, scopul organizării politice este de a face posibile
moralitatea publică şi cea privată şi de a le ordona, impunând un joc de
,,echilibare între individ şi colectivitate’’.
Ea îşi fixează rolul de a echilibra puteea cetrală, care trebuie să fie în
măsură să intervină în forţă în caz de criză, şi instituţiile reglatoare naţionale şi
locale, care să ajute aplicarea jurisprudenţială şi cutumiară, mai suplă şi
particularizată.În acelaşi timp, să promoveze interesul naţiunii, imprescriptibil,
folosind alianţe internaţionale convenabile şi pacea mondială, să sprijine
autoritatea politică a statului, dar în egală măsură să apere autoritatea
spirituală. Graţie acestora, vor putea să fie satisfăcute valori aparent opuse, dar
care devin astfel, esenţial-complementare:proprietatea şi munca, inegalitatea
naturală şi egalitatea morală, disciplina şi libertatea, familia şi statul,
naţionalismul şi ecumenismul.
Obiectivele democraţiei creştine reorientează dezbaterea politică spre:
1) dimensiunea morală şi a respectului persoanei umane,
2) dimensiunea aplicării criteriilor de guvernare,
3) dimensiunea statului în raport cu guvernarea,dimensiunea proprietăţii.
Consecventă filosofiei politice aparţinând Sfinţilor Augustin şi Toma,
doctrina creştin-democrată, propagă ideea unui guvernământ mixt, sinteză a
valorilor regimurilor politice care de-a lungul istoriei s-au făcut remarcate prin
mari beneficii aduse culturii şi civilizaţiei universale:monarhia, aristocraţia,
democraţia.
Principiul fundamental al guvernării este principiul subsidiarităţii,
princupiu care aduce guvernarea cât mai aproape de interesele reale ale
cetăţenilor.Subsidiaritatea implică o serie de transformări organizatorice la
nivelul structurilor locale şi centrale ale statului, în acelaşi timp obligă aotorităţile
să intensifice preocupările pentru modelarea instituţiilor şi schimbarea
mentalităţilor.
Toate aceste transformări au ca suport teoretic convingerea că, dincolo
de orice schimbare, dincolo de orice imperfecţiune existentă în organizarea şi
funcţionarea societăţii, în axiologia cu care operează diferitele sfere ale
98
socialului, mai ales în cea juridică, există un garant al binelui şi al dreptăţii,
transcedenţa lui Dumnezeu.
Reuşita acestei lupte spirituale depinde în bună măsurăde modul în care
se angajează cetăţenii în funcţionarea principiilor autoguvernării, de gradul în
care legea capătă legitimtate nu prin forţa ei de coerciţie.
Subsidiaritatea cere în mod ferm descentralizarea actului de decizie,
ajungând să transfere în seama consiliilor locale o serie de atribuţii pe care le
deţinea guvernul: administrarea bugetului propriu, a şcolilor, a instituţiilor de
ocrotire socială, a spitalelor, a asistenţei sociale, în general, a tot ceea ce
înseamnă activitate economică, socială, edilitară, cultural-locală. Intervenţia
puterii centrale, se justifică numai în situaţii de criză, de evenimente
imprevizibile, ale căror efecte nu pot fi remediate prin forţele de care dispun
localităţile sau regiunile administrative, sau pe care nu le pot detensiona în
cadrul atribuţiilor ce le sunt rezervate.
Raportul dintre puterea centrală şi puterea locală nu este de subordonare,
ci de parteneriat,în sensul în care puterea locală poate decide în toate
chestiunile care o privesc în mod autonom, în condiţiile respectării legislaţiei
existente,în timp ce, puterea centrală promovează interesul general naţional,
asigurând dezvoltarea proprietăţii private şi a liberei iniţiative, intervenind pentru
coreţia unor disfuncţionalităţi, în funcţionarea mecanismelor economiei
concurenţiale.
Statul în care guvernează democraţia creştină este statul de drept
consolidat de o legislaţie în care se conservă valorile tradiţionale în consens cu
proiecţiile valorice şi nevoile contemporane ale societăţii.
Statul este un bun naţional, aflat în folosul întregii comunităţi, refuzând
utilizarea instituţiilor sale în serviciul unor categorii sau grupuri sociale restrânse
şi a unei direcţii politice rigide, lipsite de flexibilitate şi de capacitatea de a se
adapta la cerinţele schimbătoare ale vieţii, la nevoile nou apărute ca urmare a
progresului social.
Democraţia creştină nu formează un bloc omogen, în interiorul său
descoperim trei orientări: de dreapta, de centru, de stânga. Dreapta creştină
reacţionează ferm la schimbările survenite în societatea contemporană cu
efecte grave asupra stării de normalitate. Spre deosebire de celelalte două
orientări, dreapta susţine că Biblia trebuie citită literal, nu simbolic, fiecare
cuvânt conţinând învăţătura lui Dumnezeu
Democraţia creştină, a deţinut puterea timp îndelungat în unele ţări
europene- Germania, Italia, Austria, contribuind la progresul social-economic,
cultural şi de civilizaţie al acestor state.Succesul democraţiei creştine,,a fost şi
un fel de revanşă istorică a Europei tradiţionale şi creştune marginalizată, pas
cu pas, pe firul veacului trecut, de triumful unei modernităţi care s-a identificat
cu statul jacobin, centralizat şi secularizat şi cu o cultură sfâşiată între
individualismul de expresie liberală şi colectivismul de tendinţă socialistă’’.
99
Putem afirma că esenţa doctrinei democrat-creştine, nu este răspândirea
dogmei creştine, ci solidaritatea, armonia, cooperarea, principii care aparţin şi
liber cugetătorilor sau altor confesiuni, motiv pentru care în multe state
europene, doctrina creştin-democrată este considerată a fi o formă de
neoconservatorism.
Într-adevăr, conţinutul doctrinei creştine se intersectează cu
conservatorismul în unele puncte principale ca de pildă, respectul faţă de
valorile tradiţionale, printre care regăsim, religia şi familia.
Esenţa doctrinei, a apărut ca o reacţie faţă de atacurile la adresa bisericii
şi catolicismului. Democraţia creştină a avut o contribuţie importantă la
înfăptuirea procesului de integrare europeană. Astfel, cancelarul german,
Konrad Adenauer,precum şi ministrul de externe francez Robert Schumann şi
De Gasperi, au conferit primelor trepte ale integrării un caracter
creştindemocrat.
Democraţia creştină în ţara noastră a fost preluată de către fostul
P.N.Ţ.,reânfiinţat la 8 ianuarie 1990. În urma fuziunii cu Partidul Democrat
Creştin a luat denumirea de Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin Democrat,
declarându-se moştenitorul de drept şi continuatorul fidel al istoriei vechiului
P.N.Ţ.,adept al valorilor şi principiilor creştine. A fost unul dintre partidele care
au jucat un rol important în istoria României în perioada interbelică, a exercitat o
activitate de guvernare, obţinând cel mai mare procent din istoria ţării la
alegerile din decembrie 1928(77,7% din totalul voturilor).
În timpul guvernării din 1928-1931, s-au adoptat mai multe măsuri
cu caracter economic şi social: stabilizarea monetară, aplicarea doctrinei
,,porţilor deschise,, în politica economică, dezvoltarea cooperaţiei,
încurajarea ,,industriei ţărăneşti’’ aplicarea de măsuri pentru creşterea
atribuţiilor organelor administrative locale, elaborarea proiectului de construire a
,,statului ţărănesc’ ’întemeiat pe colaborarea dintre toate clasele sociale, în
cadrul unei ,,democraţii rurale’’. Partidul Național Țărănesc a avut în rândurile
sale politicieni de mare valoare politică şi culturală:Iuliu Maniu,Virgil Magearu,
C.I.Parhon, Simion Mehedinţi ,Al.Vaida-Voievod,Vasile Goldiş, Ion Mihalache,
Constantin Stere, Pan Halippa, G.G.Mironescu, Armand Călinescu, Mihai
Ralea.
5.6. Doctrina tehnocrată şi elitismul
În literatura politică şi sociologică, elitele reprezintă un grup de

persoane ce dispun de o poziţie socială, culturală, spirituală aparte în cadrul
societăţii.În sens general, elita reprezintă grupul oamenilor ,,celor mai
buni,,dintr-o comunitate, creatori de valori, care se afirmă prin calităţile lor,
instrucţie, talent, origine, avere. Există, astfel, elite culturale, ştiinţifice,
100
religioase, politice. Elitele politice, se manifestă în cadrul principalelor instituţii
ale sistemului politic, reunind persoane care influenţează sau participă direct la
elaborarea deciziilor economice, sociale, politice într-un stat.
Termenul de elitism politic a apărut în secolul al XX-lea, el desemnând un
grup restrâns de oameni ,,aleşi,,superior dotaţi, cărora trebuie să li se
încredinţeze conducerea societăţii. Membrii elitelor politice ocupă poziţii
importante în economie, în societate, în viaţa culturală şi religioasă, în virtutea
cărora se implică în politică.
Teoriile moderne ale elitei se întemeiază pe ideea inegalităţii oamenilor,
fenomen care este inevitabil, în condiţiile în care inegalitatea naturală, funciară
este însoţită de un proces firesc de diferenţiere.
Reprezentantul elitismului romantic a fost Thomas Carlyle, care socoteşte
că istoria a fost şi este produsul acţiunilor excepţionale ale eroilor, aceştia sunt
marii comandanţi de oşti, reformatorii, întemeietorii religiilor.Teoria elitelor şi-a
aflat adevărata consacrare prin contribuţia reprezentanţilor şcolii politice italiene
ilustrată de Vilfredo Pareto şi Gaetano Mosca, precum şi a germanilor Max
Weber şi Roberto Michels, care au fundamentat o paradigmă cu o mare forţă de
influenţă intelectuală şi practico-politică.
De numele lui Vilfredo Pareto, se leagă fundamentele doctrinei
elitare,potrivit căreia, orice societate cuprinde două categorii de populatie:cea
inferioară, total străină elitei, cu influenţă minimă sau nulă asupra guvernării şi
cea superioară, care, la rândul ei se împarte în două:elita guvernamentală şi
nonguvernamentală.Trecerea dintr-un grup în altul, este un fenomen denumit
de Pareto ca fiind circulaţia elitelor, în sensul în care, transformările la nivelul
elitelor guvernante sunt lente şi continue, circulaţia elitelor fiind aidoma unui
fluviu. Dar, din timp în timp, acest curs este perturbat de mişcări bruşte, violente
asemănătoare marilor revărsări de ape,după care situaţia revine la normal.
După Pareto, revoluţiile se produc, fie din cauza încetinirii circulaţiei
elitelor, fie datorită faptului că elemente de calitate inferioară se acumulează în
straturile superioare. Aceste elemente evită să facă uz de forţă, în vreme ce în
straturile inferioare se dezvoltă elemente de calitate superioară ce
posedă,,reziduurile,,necesare pentru a guverna şi sunt dispuse să facă uz de
forţă.
Sistemul paretian se întemeiază atât pe o analiză neutră, schematizată a
elitelor, cât şi pe o analiză a substratului psihologic al forţelor care asigură
echilibrul şi dinamica unei societăţi. Schema propusă de Pareto, nu ţine seama
de era democraţiei, când dinamica elementelor sociale mobilizează mersul
istoriei.
Gaetano Mosca dă o formă clară a elitismului politic, insistând asupra
fundamentelor sociale şi culturale ale ,,superiorităţii,,diferitelor segmente ale
structurii sociale(aristocraţie, clase conducătoare), precizând că nu sângele sau
ereditatea, ci calităţile lor distinctive, între care cele de ordin moral sau
101
intelectual sunt elemente ce determină segregarea între guvernaţi şi guvernanţi.
Doctrina tehnocrată este o variantă contemporană a teoriei elitelor, guvernarea
tehnocrată fiind limitată la un grup de specialişti. Ea preconizează o organizare
şi conducere a societăţii pe baze raţionale, ştiinţifice, acordând o atenţie
specială problemelor legate de eficienţa economică.
Doctrina tehnocrată se întemeiază pe ideea potrivit căreia deciziile din
diverse domenii ale vieţii sociale, care necesită o pregătire de înaltă
specialitate, nu pot fi decât atributul unui grup restrâns de oameni.
Politologul, Henry Smith, introduce această caracteristică, în circuitul
dezbaterilor ştiinţifice, la începutul perioadei interbelice. În prezent, doctrine
tehnocrată pune accent pe necesitatea tehnicizării deciziilor, determinată de
ştiinţă, bazate pe criterii de raţionalizare şi eficienţă.Este o doctrină care a făcut
o anume carieră, în anii 70-80 ai secolului trecut, dar a avut şi adversari, încât
aria sa de susţinere s-a restrâns tot mai mult.
Apărătorii acestei doctrine sunt de părere că, în condiţiile dezvoltării, fără
precedent a ştiinţei, puterea nu mai aparţine factorilor politici, în esenţă,
parlamentului, guvernului, partidelor politice, ci oamenilor de ştiinţă,
organizaţiilor internaţionale.Statul tehnic, creat ca urmare a eficientizării tuturor
activităţiilor, trebuie să fie formet numai din specialişti, prin stat tehnic se
înţelege un organism de administrare a treburilor sociale în concordanţă cu
nevoile cetăţenilor.
În felul acesta, deciziile ştiinţifice iau locul celor politic, ele nemaiavând
nevoie de legitimitate, întrucât aceasta izvoreşte din caracterul obiectiv al
probităţii ştiinţifice. Parlamentul îşi pierde în acest fel eficienţa, iar democraţia şi
participarea cetăţenilor la adoptarea deciziilor se restrâng tot mai mult. În speţă,
cetăţeanul, lipsit de pregătirea de specialitate, nu are posibilitatea să participe
sau să contribuie, în mod real, la procesul decizional.
Două trăsături particularizează tehnocraţia: a) fetişizarea progresului
tehnic,b)diminuarea acţiunii sensului umanist al existenţei omului. Din acest
considerent s-a exprimat îngrijorarea oamenilor politici faţă de pericolul
tehnocrat, astfel că în lucrarea intitulată Tehnocraţia. Mit sau realitate?, Jean
Meynaud sublinia, pericolul potenţial al tehnocratismului pentru democraţie.
Trebuie amintit, însă, faptul că, doctrina tehnocrată are multe elemente raţionale
aflate în strânsă legătură cu dezvoltarea civilizaţiei actuale.În primul rând este
vorba de relaţia dintre ştiinţă şi putere, aceasta căpătând un caracter ştiinţific.
Nu există o problemă a politicii care să nu aibă implicaţii tehnice, după cum nu
există probleme tehnice care să nu aibă repercursiuni politica. Între politică şi
tehnică, există o legătură, dar şi o separare calră.Concursul ştiinţei şi tehnicii
devine tot mai necesar, pentru a guverna, dar cu toate acestea politica nu poate
fi redusă la tehnică. Dacă politica devine tot mai raţională, ştiinţifică, eiminându-
se empirismul politic, decizia rămâne politică, pentru că opţiunea, adică
alegerea din mai multe variante posibile,este un atribul al omului politic.În
102
aceste condiţii, conducerea tehnocrată nu se mai bazează pe un mandat din
partea cetăţenilor, ci este expresia unor competenţe strict profesionale.În
genere, tehnocraţii nu trebuie să dea socoteală numănui şi de aceea doctrina şi
practica, de acest fel, pot deschide calea spre regimuri autoritare.
În concluzie, doctrina tehnocrată poate reprezenta un element de
progres în gândirea politică numai în măsura în care, în practică, se respectă
principiile statului de drept.
5.7. Fascismul și neofascismul
Fascismul, produsul tipic al epocilor de criză socială generală, a apărut

în urma Primului Război Mondial, mai întâi în Italia şi apoi s-a extins şi în alte
ţări ale lumii, preponderent în ţările europene, Austria, Spania, Portugalia,
Slovacia, Bulgaria, Norvegia, Franţa.
Cauzele sunt de natură economică, socială şi politică, astfel, că putem
vorbi, mai întâi, de o nemulţumire aproape generalizată de urmările primei
conflagraţii mondiale. Au rămas nerezolvateprobleme precum, reântregirea
teritorială pentru unele state, extinderea sferelor de influenţă economică şi
politică pentru altele, dobândirea unor poziţii strategice pentru avântul economic
şi ridicarea nivelului de viaţă. În locul satisfacţiilor au apărut destul de repede
insatisfacţiile dintr-o mulţime de cauzeprintre care amintim, cheltuieli financiare
din ce în ce mai mari, brusca scumpire a vieţii, creşterea impozitelor,
incapacitatea desfacerii produselor, scăderea puterii de cumpărare, apariţia
unui surplus de forţă de muncă ca urmare a demobilizărilor de război, a
reducerii forţelor militare, a falimentului întreprinderilor axate pe producerea
armamentului şi a celor care nu au mai găsit pieţe de desfacere pentru
produsele lor, lipsei de capital pentru retehnologizare şi modernizare. În plan
social s-a produs o gravă polarizare între oameni foarte bogaţi şi oameni foarte
săraci.
În plan politic, schimbările erau ieşite de sub control şi îndreptate spre
compromiterea valorilor şi principiilor democratice, ale statului de drept.
Ascensiunea stângii, a celei de orientare comunistă marxistă, stârnea tot mai
multă îngrijorare. În Italia, socialiştii reuşiseră să deţină poziţii importante în
consiliile locale şi în Parlament şi să creeze o stare de spirit antiburgheză greu
de suportat. Se ajunsese ca tot ce avea înfăţişare burgheză să formeze obiect
de agresiune pentru partizanii socialiştilor.
Automobilele cu greu puteau circula în sate şi în mahalalele ,,oraşelor
roşii, ,fără să fie ţinta atacurilor cu pietre.
Procesul de erodare a prestigiului instituţiilor democratice, s-a
amplificat pe măsură ce dificultăţile în rezolvarea problemelor economice şi
sociale au crescut pe fondul unor scandaluri financiare.
103
Se simţea nevoia unui şef puternic, responsabil, capabil să domine
tumultul partidelor politice, să acopere prin autoritatea sa criza politică.
Pluripartidismul apărea în ochii multora nu ca o virtute, ci ca o evidentă
slăbiciune de organizare internă.
Abordările fascismului, în ultima vreme, neglujează nejustificat
atitudinea partidelor fasciste faţă de cultură. În doctrina sa, fascismul s-a
prezentat ca salvatorul valorilor morale şi culturale, ameninţate de agresiunea
venite din partea valorilor şi creaţiilor culturale ale comunismului. Îşi asuma
misiunea sacră de a apăra cultura greco-latină, Occidentul, spiritualitatea
creştină, arianismul.
În realitate, politica culturală urmărea fie distrugerea, fie minimalizarea
valorilor culturale naţionale şi universale. Universităţile au trecut le epurarea
somităţilor pe criterii de rasă, sau de liberalism şi democraţie. Cultura fascistă
respinge creştinismul şi proclamă incompatibilitatea acestuia cu cultura
germană, întrucât Noul şi Vechiul Testament includ numeroase elemente
semite. Unele organizaţii fasciste cultivă o filozofie a naturii în sensul celei
ariene primitive şi se declară deschis împotriva masonilor, iezuiţilor şi evreilor.
În Germania nazistă, înscăunarea hitlerismului s-a făcut la vâlvătăile
valpurgice ale autodafeurilor hrănite cu bibliotecile devastate de furia
,,culturală,, a modernilor hitlerişti,,. Şi aici au fost anatemizate o serie de
intelectuali suspectaţi de gândire raţionalistă.
Detectarea cauzelor generatoare ale fenomenelor caracteristice
primilor ani de după război era îngreunată de neclarităţile ideologice şi de
insuficienta dezvoltare a teoriei sociale. S-a recurs, în consecinţă, la explicaţii
care puneau fenomenele şi procesele social-economice şi politice fie pe seama
inamicului extern fie a complotului unor forţe obscure sau a elementelor
,,patogene,,de pe corpul sănătos al naţiunii, de regulă pe seama străinilor şi în
primulrând, pe seama evreilor. Se cerea ,,să se pună capăt acestei naturalizări
scandaloase de care beneficiază foarte des evreii români, polonezi sau
germani….să închidem poarta acestor indezirabili între care sigur se găsesc şi
câteva eşantioane în fiecare scandal şi care sunt instrumentele celor mai
nefaste propagande,,.
În aceste căutări ideologice confuze s-a conturat fascismul, adică
dreapta radicală extremă.
Despre ascensiunea extremei drepte, care este pusă de unii politologi
în seama succeselor socialiştilor şi amplorii pe care o luase mişcarea
muncitorească, Eric Hobsbawm, un avizat analist al acestei orientări ideologice,
scria,,ascensiunea dreptei radicale după primul război mondial a fost, fără
îndoială, o reacţie la pericolul, ba chiar la realitatea revoluţiei sociale şi la
puterea clasei muncitoare în general, la Revoluţia din octombrie şi la leninism în
particular. Trebuie făcute totuşi două precizări importante în legătură cu
104
afirmaţia că teroarea dreptei a fost, în esenţă, o reacţie la acţiunea stângii
revoluşionare.
În primul rând, se subestimează impactul Primului Război Mondial
asupra unei pături importante a clasei de jos şi de mijloc, asupra tinerilor soldaţi
sau civili care, după 1918, au avut sentimentul că îşi rataseră şansa de a deveni
eroi. A doua afirmaţie este aceea că dezlănţuirea aripii de dreapta nu a fost o
reacţie împotriva bolşevismului ca atare, ci împotriva celor organizate de clasa
muncitoare, care ameninţau ordinea existentă în societate sau puteau fi
învinovăţite de prăbuşirea ei”.
Opinia lui Eric Hobsbawm este confirmată şi de diversitatea şi
complexitatea problemelor pe care şi le propune să le rezolve în programul său
Benito Mussolini.
Programul primului partid fascist, cel întemeiat de Benito Mussolini,
conţine idei naţionaliste şi reformiste ce vizează întreaga sferă a sistemului
social. În domeniul economic se prevedeau: naţionalizarea frabicilor de arme şi
muniţii, impozitarea exagerată a capitalului, sechestrarea averilor congregaţiilor
religioase, înlăturarea privilegiilor fiscale acordate clerului şi îndeosebi ierarhiei
religioase, revizuirea contractelor de furnituri militare, confiscarea a 85% din
beneficiile rezultate din contractele efectuate în timpul războiului.
În domeniul social se întâlnea reglementarea prin lege a zilei de
muncă de 8 ore, atât în industrie cât şi în agricultură, participarea
reprezentanţilor muncitorilor agricoli şi industriali la conducerea întreprinderilor
de profil precum şi concesionarea întreprinderilor cu caracter public.În domeniul
politic, recunoaşterea principiilor democratice ale reprezentării strict
proporţionale, dreptul la vot şi eligibilitatea pentru femei, coborârea vârstei
pentru alegerea deputaţilor de la vârsta de 33 ani la 25 ani, desfiinţarea
Senatului şi înlocuirea lui cu consilii tehnice alese de grupurile profesionale.
Fascismul are ca ideal statul totalitar, adică,,statul care admite că
există la naţiune o credinţă comună, o voinţă comună, o gândire şi o
sensibilitate comune….oricine se opune statului totalitar se opune poporului şi
….merită pedepsele cele mai exemplare…statul totalitar este autoapărarea
poporului”.
Ajunse la putere, partidele fasciste interzic activitatea partidelor
comuniste, socialiste, muncitoreşti, social-democrate şi a sindicatelor socialiste,
exacerbează naţionalismele şi încurajează lupta interetnică pentru a putea
interveni în rezolvarea conflictelor şi a întări măsurile dictatoriale. Rezolvă
problemele sociale potrivit principiului,,munca şi capitalul sunt două componente
egale,,şi în consecinţă, lupta de clasă nu are nici un temei, fiind o invenţie a
comuniştilor.
În acest context, activitatea partidelor fasciste are ca fundament o
filozofie, prezentată astfel de unul dintre ideologii fascismului francez:
105
,,Filosofia noastră se opune esenţialmente celei a înaintaşilor noştri. Părinţii
noştri au vrut libertatea, noi reclamăm ordinea…Ei au propovăduit fraternitatea,
noi cerem disciplina sentimentelor.Ei au profesat egalitatea, noi afirmăm
ierarhia valorilor’”.
Filosofia fascistă respinge fără a apela la prea multe ergumente
determinismul, supune îndoielii valori şi repere unanim acceptate până atunci,
determinismul filosofic este înlocuit cu iraţionalismul şi spiritualismul, transferat
adeseori în practici mistice.
Baza socială a fascismului cuprinde elemente aparţinând aproape
tuturor categoriilor sociale: militari, studenţi, funcţionari, intelectuali de diferite
profiluri, muncitori industriali şi agricoli, mici meseriaşi, comercianţi, mici
burghezi. Atragerea lor s-a făcut cu o varietate de mijloace propagandistice:
presă, radio, cinematografie, adunări publice, demonstraţii în forţă cu participare
masivă şi a demagogiei virulente folosite pentru apărarea valorilor naţionale,
trediţiei.
Urmările politicii fasciste au fost nefaste:
- viaţa politică a fost mutilată prin dispariţia structurilor politice reprezentative,
- acţiunile mijloacelor de comunicare s-au uniformizat,
- a avut loc ideologizarea învăţământului de toate gradele, a sporit intervenţia
statului în toate aspectele vieţii, - putere s-a concentrat în mâna liderului,
- drepturile şi libertăţile individuale au fost restrânse, - intervenţia masivă a
statului în activitatea economică.
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, nu a însemnat şi lichidarea
tuturor rădăcinilor ideologiei fasciste, cu toate că principalele ţări promotoare ale
acestei ideologii-Italia, Germania şi Japonia, au ieşit învinse din conflagraţia
mondială.
Reactualizarea fascismului sub forma neo îşi are originea şi în
instabilitatea politică, în adâncirea contradicţiilor şi fenomenelor de nemulţumire
apărute în interiorul diferitelor state şi, în exterior, în încordarea relaţiilor dintre
diferitele state, mai ales a celor cu potenţial economic şi militar, în încleştarea
dintre Vest şi Est sub raport ideologic şi militar, în amploarea mişcărilor şi
acţiunilor extremiste, a celor de tip terorist, în derapajele şi deranjamentele
produse spiritului naţional în statele care au intrat în raza de influenţă a unor
mari puteri, ca o consecinţă a noii structuri geopolitice stabilite la finele
războiului.
Neofascismul se situează în extrema dreptei politice şi încearcă să
golească de conţinut democraţia şi pluripartidismul, să îndepărteze populaţia de
la participarea activă la viaţa politică şi să instaureze un stat autoritar.
Arialdo Banfi afirmă că,,fascist sau nazist, vechi sau nou,, este
acela ,,care refuză sistemul democratic, care glorifică crimele naziste şi care-i
atacă pe foştii luptători din Rezistenţă,,.
106
Acţiunile organizaţiilor neofasciste nu se desfăşoară exclusiv în planul
dezbaterilor ideologice, a schimbului de argumente, fie şi sofisticate, sau
folosind informaţii incomplete sau extrase din context.
Programul politic al grupărilor neofasciste se caracterizează prin
atitudine antidemocratică, antisemită, rasistă, anticomunistă, prin dorinţa statului
totalitar în care liderul concentrează întreaga putere politică, militară şi
economică, reprezentând chintesenţa calităţilor unei naţiuni, fiind prevestitorul,
fericirii naţiunii în numele căreia guvernează. Pe acest considerent, liderul
trebuie urmat şi ascultat necondiţionat.
Doctrină politică a cărei geneză se regăseşte în gîndirea politică

revoluţionară din Anglia secolului al XVII-lea şi Franţa celui de-al XVIII-lea,
îmbogăţit ulterior în modul cel mai fertil în secolul al XIX-lea, pentru a ajunge la
curentul eterogen actual, liberalismul înfăţişează teze şi idei diverse, în funcţie
de epoci şi state, chiar în funcţie de tendinţele manifestate în aceeaşi epocă şi
acelaşi stat.
107
1. Enumeraţi o caracteristică a doctrinei liberale
fundamentată de J.Locke. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
2. Stabiliţi variante ale liberalismului. Folosiţi spaţiul de

mai jos
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
.
3. Enumeraţi o caracteristică a doctrinei conservatoare.
Folosiţi
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
N.Barbu, F.Stan, Politologie, Editura Carminis, Piteşti, 2006,p.75

A.P.Iliescu, Doctrine politice contemporane,
Universitatea creştină,,D.Cantemir”Bucureşti, 2003
*** Doctrinele partidelor politice, Colecţia Etos şi Logos, Editura
Garamond, Bucureşti, 1997
*** Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Coordonator Laurenţiu
Ştefan Scalat, Editura Humanitas,Bucureţti,1997,p158
T.Ball, R.Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, ediţia a II-a,
Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Daniel Barbu, Şapte teme de politică românească, Editura Antet,
Bucureşti, 1997, p.23
Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Editura Nemira, Bucureşti,
1998, pp.42-68
A.D.Xenopol, Istoria partidelor politice în România, Librăria
108
Stănciulescu, Bucureşti, 1920
I. Stabiliţi o comparaţie, evidenţiind trei caracteristici, între

doctrina liberală şi cea conservatoare din societatea românească.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6 SISTEME ȘI RAPORTURI

POLITICE REGIMURI POLITICE
6.1. Obiective
6.2. Conținutul și esența regimurilor politice 6.3. Regimuri politice
democratice
6.4. Regimuri politice totalitare
6.1. Obiective
• însuşirea de către cursanţi a noțiunilor de regim politic cu cele

două forme specifice, democratic și totalitar, dictatorial, alienat.
• introducerea cursanților în mecanismele regimurilor politice, prin
înțelegerea elementelor caracteristice.
• dezvoltarea capacităţii de a exersa noţiunile nou-predate prin
aplicarea lor într-un studiu de caz.
6.2. Conținutul și esența regimurilor politice
109
Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi
funcţionare a sistemului politic, îndeosebi modul de constituire şi acţiune a
organelor de stat, în raport cu cetăţenii.
Dacă organele de conducere ale puterii politice, în general, organele de
stat se constituie şi acţionează prin consultarea cetăţenilor, prin respectarea
voinţei şi intereselor acestora, avem de a face cu un regim democratic. Un
astfel de regim, de regulă, reprezintă interesele generale ale tuturor membrilor
societăţii, ale tuturor categoriilor sociale .
Dimpotrivă, dacă organele puterii politice, organele de stat se
constituie şi acţionează prin nesocotirea voinţei cetăţenilor, fără consultarea
acestora şi împotriva voinţei lor, avem de a face cu un regim dictatorial care
reprezintă interesele unui grup minoritar aflat în conflict cu interesele generale
ale societăţii.
Prin urmare, regimul politic este determinat, în ultimă instanţă, de
raporturile de forţă dintre cetăţeni, dintre societatea civilă şi stat.
În evoluţia sa istorică, în raport cu condiţiile concret istorice, societatea
omenească a cunoscut atât regimuri democratice cât şi dictatoriale. Regimul
politic nu trebuie confundat cu forma de guvernământ. Aceasta din urmă se
referă la raporturile dintre organisme ale statului în procesul lor de constituire. În
acest sens pot exista ca forme de guvernare:
• monarhii absolute sau constituţionale
• republici prezidenţiale
• republici semiprezidențiale
• republici parlamentare
Regimul politic nu depinde atât de forma de guvernare, cât mai ales,
de raportul dintre acesta şi cetăţeni.
Este adevărat că în cazul unor monarhii cu caracter absolut, nu pot
exista decât regimuri dictatoriale. În cazul monarhiilor constituţionale putem
avea doar regimuri democratice, iar în cazul unei republici prezidenţiale, pot
exista atât regimuri politice democratice, cât şi dictatoriale.
6.3. Regimuri politice democratice
Regimurile politice democratice au apărut odată cu primele forme de

organizare democratică a societăţii, având o serie de trăsături specifice în raport
cu formaţiunile sociale.
În epoca antică şi în feudalism, regimurile politice democratice au
reprezentat rarităţi. În epoca modernă, cel puţin în ţările dezvoltate, acestea
devin o formă principală de exercitare a conducerii politice a societăţii,
îmbrăcând forme specifice în raport de condiţiile concrete ale fiecărei ţări şi
anume:  regimuri politice democratice în cadrul unor monarhii constituţionale:
Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Norvegia, Japonia etc.
110
• regimuri democratice în cadrul unor republici parlamentare: Italia,
Germania, Portugalia, Finlanda etc.
• regimuri democratice în cadrul unor republici prezidenţiale și
semiprezidențiale: S.U.A., Franţa, România etc.
După înfrângerea fascismului în cel de-al doilea război mondial şi
scoaterea în afara legii a mişcărilor şi partidelor care au generat regimuri
politice dictatoriale, precum şi datorită proceselor ce au avut loc în ţările Europei
centrale și de est asistăm la extinderea regimurilor democratice care sunt pe
cale să se instaureze în majoritatea statelor lumii. Ele îmbracă forme specifice,
de la o ţară la alta şi chiar de la un continent la altul.
Observăm astazi faptul că procesul de democratizare se extinde şi în
statele arabe și lumea a treia, inclusiv în ţările aflate multă vreme sub influenţă
comunistă, este vorba de ţările din America Latină şi din Africa.
Se poate aprecia că, în epoca contemporană regimurile democratice
capătă o pondere tot mai mare în viaţa politică a tuturor ţărilor, de acesta fiind
legată promovarea progresului şi prosperităţii, a colaborării între popoare şi, în
ultimă instanţă, a menţinerii securității colective.
Substanţa regimului politic democratic se află în sistemul drepturilor şi
libertăţilor omului, ceea ce permite cetăţenilor să aibă acces la viaţa politică şi
să determine prin voinţa lor cursul şi calitatea regimului politic. Un regim politic
este democratic în măsura în care libertatea, democraţia, pluralismul şi
parlamentarismul fundamentează existenţa societăţii globale. Implicit, esenţa
democratică a regimului politic presupune ca statul să fie liber, puterile sale de
natură politică, economică, culturală, educaţională etc să nu fie subordonate
sau acaparate nici uneia din grupările care le dispută. Orice identificare cu
acestea, în detrimentul majorităţii cetăţenilor, poate să conducă la un regim
politic anti-democratic, dictatorial. Încălcarea jocului democratic, de către un
grup saul altul, înseamnă anularea libertăţii proprii a celorlalte grupuri sau
cetăţeni, dar şi un atentat la libertate, la autoritatea şi suveranitatea statului ce
reprezintă interesele societăţii.
Suportul menţinerii unui regim democratic constituţional se află în
competiţia permanentă a structurilor pluraliste ale societăţii civile şi politice.
Specific acestui cadru este faptul că grupurile de cetăţeni posedă libertatea şi
aut onomia faţă de puterea statului, ceea ce face posibilă manifestarea
opoziţiei ca factor de control al puterii şi de edificare a valorilor democratice.
Legitimitatea funcţionării regimului politic democratic este dată de votul
cetăţenilor în momentul alegerilor, activitate prin care se exercită un control
asupra regimului politic, cât şi asupra opoziţiei. Într-un astfel de regim, sistemul
politic se caracterizează prin lipsa puterii personale, prin limitarea mandatului, şi
responsabilitatea celor aleşi în faţa poporului. În acest mod, puterea este
dispersată, limitată, controlată şi concurenţională, ceea ce determină
reproducerea puterii politice a regimului în procesul dezvoltării democratice.
111
6.4. Regimuri politice dictatoriale, alienate
Noțiunea de dictatură provine de la latinescul „dictatura”, derivat din

„dictare-a afirma”, însemnând dominaţia nelimitată a unui grup social, a
unei persoane. Dictatorul (lat. „dictator”), este persoana care exercită
conducerea fără nici un control al statului, având puteri discreţionare.
În Roma antică, dictatura însemna puterea absolută a unui despot
autocrat, tiran și era atribuită magistraţilor superiori investiţi cu puteri nelimitate
în împrejurări excepţionale cum ar fi- războaie, răscoale populare – pentru o
perioadă de şase luni. Exprimând, iniţial, o putere legal constituită, la sfârşitul
republicii romane prin dictatură se înţelegea puterea celui care a acaparat-o cu
mijloace ilegale.
În politologie, termenul de dictatură este identificat cu cel de
totalitarism, despotism, autocraţie.
Cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii există o diversitate de
păreri, dintre care menţionăm:
• caracterul absolut al autorităţii supreme;
• absenţa unor norme de succesiune;
• lipsa unor legi sau cutume în virtutea cărora dictatorii să răspundă
pentru faptele lor;
• concentrarea puterii în mâna unei singure persoane.
De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri dictatoriale, îndeosebi
în perioada feudală, sub forma monarhiilor absolutiste. Odată cu epoca
modernă, regimurile absolutiste au primit puternice lovituri, prin apariţia
regimurilor democratice. Cu toate acestea, istoria modernă şi, în mod deosebit,
cea contemporană, au înregistrat şi regimuri politice dictatoriale.
Mare amploare au avut dictaturile de tip fascist ( Moussolini, Hitler,
Horty etc) şi comunist (Stalin, Mao-Tzedun etc). În afară de aceste regimuri
dictatoriale de mare amploare se cunosc şi alte regimuri dictatoriale militare,
personale, întâlnite în America centrală și de sud.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe
ideologia şi partidul politic de extremă dreaptă sau de extremă stângă, ale
căror mijloace şi practici au atins formele cele mai arbitrare ale puterii
absolute discreţionare, exercitate prin teroare, propagandă şi asasinat.
Regimurile totalitare au unele trăsături comune, la baza apariţiei şi menţinerii lor
stând:
• existenţa unui singur partid, fapt ce a determinat înlăturarea
statului de drept;
• ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, întâlnite in
cadrul regimurilor fascist și nazist, manifestat prin exterminarea
popoarelor şi indivizilor aparţinând altor comunităţi, rase, sau
112
concepţii în cadrul regimurilor comuniste exprimate prin misiunea
„istorică” a clasei muncitoare şi a tezei „luptei de clasă” care a
distrus drepturile şi libertăţile naţiunilor, ale indivizilor, ale tuturor
comunităţilor sociale care s-au aflat sub comunism:
• mitul dominaţiei charismatice, mitologia şefului predestinat să
conducă creându-se cultul personalității întreţinut prin mijloacele
propagandei şi ideologiei partidului, impuse până la dimensiunile
unei isterii colective.
Regimurile totalitare comuniste au apărut în timpul primului război
mondial, în fostul imperiu ţarist şi după al doilea război mondial în unele ţări din
centrul şi estul Europei, în Asia şi America Latină şi au dispărut, în bună parte,
ca urmare a revoluţiilor anticomuniste din anii 1989-1990. Regimurile totalitare
fasciste au apărut după primul război momdial, şi au fost înlăturate după al
doilea război mondial, ca urmare a victoriei Naţiunilor Unite.
După primul război mondial, îndelungat şi pustiitor, comunitatea
europeană s-a aflat în faţa unei profunde frământări social – politice. Criza
socială puternică, războiul, sărăcia maselor au produs perimarea idealurilor şi
valorilor umaniste afectate profund de mizerie şi agresiune.
În cadrul procesului de eliberare naţională, s-a produs destrămarea şi
prăbuşirea marilor imperii, realizându-se o nouă configuraţie naţional-statală în
Europa. Fascismul şi comunismul – dictaturi – au apărut, mai ales, în unele
state foste, imperiale, conţinând şi dezvoltând pe alte planuri tradiţiile de
dominaţie antidemocratică. În fostul imperiu ţarist, în Ungaria, şi în parte în
Germania, s-au produs revoluţii politice comuniste (bolşevice).
După prăbuşirea marilor imperii, la scurt timp, se observă că s-a trecut
de la ţarism la comunism, de la austro-ungarism şi imperiul militarist german la
comunismul stângii extremiste, ca, în final, să se instaureze, în Ungaria şi
Germania, regimurile de extremă dreaptă. Acest fapt a demonstrat
disponibilitatea acestor societăţi – moştenitoare ale fostelor structuri imperiale
agresoare- pentru aşezarea regimurilor totalitare. Italia, după primul război
mondial, prezenta un imperialism sărac, neâmplinit în tendinţele sale de
expansiune economică şi teritorială, unde „criza socială internă a declanşat
mari acţiuni revendicative. Grupările de extremă stânga, puternice în centrul
industrial din norul ţării, se orientează spre modelul sovietelor” ca modalitate a
declanşării revoluţiei comuniste.
Mişcarea politico-fascistă, condusă de B.Mussolini (fost director al
ziarului socialist „Avanti”, el însuşi socialist în prima parte a vieţii) reuşeşte,
datorită slăbiciunii şi fricii forţelor politice liberale, ameninţate de valul
revendicărilor sociale şi de o posibilă revoluţie bolşevică, să impună dictatura
grupurilor fasciste, venită şi ea din mişcarea agresivă şi violentă a străzii, ca
alternativă în soluţionarea crizei de autoritate politică şi obţinerea echilibrului
social.
113
Revoluţia democratică din Rusia, din februarie 1917, ar fi putut permite
dezvoltarea unei societăţi democratice pluraliste, proces oprit însă prin lovitura
de stat a bolşevicilor din luna octombrie 1917.
O societate rusă, democratică, nu s-a putut dezvolta şi maturiza în
câteva luni, când, din punct de vedere economic şi social , se află în stadiul unui
imperialism feudal primitiv şi autocratic, ale cărei tradiţii absolutiste şi represive
au fost perfecţionate de noul ţarism al partidului bolşevic.
Pendularea sistemului politic între extremismul de dreapta şi cel de
stânga (şi invers) este specific societăţilor tributare structurilor autoritare şi de
dominaţie (exceptând în parte statele supuse forţei, din afara dictatului şi
dictaturii), în care procesele dezvoltării în general şi ale echilibrului social intern
s-au desfăşurat în absenţa sau palida manifestare a valorilor şi normelor
democratice (lipsa libertăţii naţionale, sociale, a pluralismului,
parlamentarismului, votului universal etc.) România, datorită unor împrejurări
istorice, a cunoscut, în epoca contemporană, mai multe regimuri dictatoriale.
Primul regim dictatorial, instaurat în România a fost cel instituit de Carol al II-
lea, în perioada februarie 1938-septembrie 1940, intrat în istorie sub denumirea
de dictatura regală. Acest regim politic facilitat şi de conjunctura internaţională,
s-a caracterizat şi prin suprimarea, în bună parte, a drepturilor şi libertăţilor
democratice, abrogarea Constituţiei din 1923 şi înlocuirea ei cu altă Constituţie
prin care principalele prerogative ale puterii erau concentrate în mâinile
monarhului. Prin noua Constituţie se interzicea activitatea partidelor politice şi
se constituia un singur partid proregalist- „Frontul Renaşterii Naţionale”, denumit
apoi „Partidul Naţiunii” etc.
Cea mai gravă situaţie pentru ţară, care a avut loc în acestă perioadă,
a constituit-o sfârtecarea teritoriului românesc, în faţa presiunilor extreme a
celor două mari puteri, Germania hitleristă şi Rusia comunistă, care, în urma
pactului Ribbentrop-Molotov, din august 1939, şi-au împărţit sferele de influenţă,
România fiind supusă, din partea ambelor puteri, unor grave amputări teritoriale.
Condiţiile devenind şi mai nefavorabile pentru România, s-a netezit
drumul instaurării unui alt regim dictatorial având consecinţe, de asemenea,
grave pentru ţară. La începutul lunii septembrie 1940, dictatura regală a fost
înlocuită cu dictatura generalului Ion Antonescu şi ca urmare a intervenţiei
directe a guvernului hitlerist. Prezenţa la guvernare, alături de Ion Antonescu, a
legionarilor, pentru o scurtă perioadă (septembrie 1940-ianuarie 1941) a
imprimat regimului din acest interval un caracter fascist, extrem de sângeros.
În urma actului de la 23 august 1944, regimul politic antonescian a fost
înlăturat,dar, datorită împrejurărilor istorice (înţelegerilor dintre marile puteri) din
acea vreme, s-a deschis drumul instaurării unui alt regim dictatorial, a celui
comunist, atât în România cât şi restul statelor cuprinse în sfera de influenţă
sovietică.
114
În scurt timp, sunt înlăturate din viaţa politică a ţărilor respective
partidele şi organizaţiile politice, instituindu-se sistemul partidului unic de
guvernământ. Are loc anularea principiilor separării puterilor în stat, drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti sunt lipsite de garanţii legale. Întreaga presă scrisă şi
vorbită, mijloacele de comunicare sunt subordonate partidului conducător,
valorile autentice ale democraţiei sunt negate, se produce o ruptură totală între
vorbe şi fapte. Prin acţiuni concrete, dictatura unui grup restrâns, cu sprijinul
organelor represive, distruge societatea civilă, toate organizaţiile disidente.
Puterea dictatorială din aceste ţări, inclusiv Uniunea Sovietică, prin
voluntarism şi autoritarism,frâna sau chiar bloca eficienţa economică, dezvoltarea
ştiinţei şi culturii. Astfel, societăţile est europene evoluau inevitabil pe un drum
înfundat, fără perspectivă.
Toate au generat mai ales, în ţări ca Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia
stări conflictuale sau chiar explozive. Din păcate, încercările de destalinizare a
regimurilor respective, de îndepărtare de formele sale represive, brutale, de
punere în discuţie a modelului însuşi din aceste ţări, au eşuat pentru o vreme.
În ceea ce priveşte regimul politic comunist din România, trebuie menţionat că,
în pofida uriaşului efort propagandistic, susţinut metodic încă de la începutul
anilor 1960, de a prezenta modelul românesc ca fiind diferit de celelalte
societăţi central şi est europene, nu a fost decât un caz particular al modelului
stalinist.
Spre deosebire de alte ţări, în România, nucleul conducător al partidului
comunist a înăsprit şi mai mult represiunea în partid şi în societate, organizând
– prin cultivarea cultului personalităţii – o manipulare de proporţii.
Drept urmare, cultul personalităţii ceauşiste se substituie democratizării,
constituind paravanul politicii de „liberalizare” cosmetică din anii 1960.
Stalinismul a rămas o formulă convenabilă pentru echipa conducătorului din
România, chiar după dispariţia fizică a dictatorului de la Kremlin.
Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi funcţionare

a sistemului politic, îndeosebi modul de constituire şi acţiune a organelor de
stat, în raport cu cetăţenii. În evoluţia sa istorică, în raport cu condiţiile concret
istorice, societatea omenească a cunoscut atât regimuri democratice cât şi
dictatoriale. Regimul politic nu trebuie confundat cu forma de guvernământ.
Aceasta din urmă se referă la raporturile dintre organisme ale statului în
procesul lor de constituire. În acest sens pot exista ca forme de guvernare:
• monarhii absolute sau constituţionale
• republici prezidenţiale
• republici semiprezidențiale
• republici parlamentare
115
Regimurile politice democratice au apărut odată cu primele forme de
organizare democratică a societăţii, având o serie de trăsături specifice în raport
cu formaţiunile sociale. Substanţa regimului politic democratic se află în
sistemul drepturilor şi libertăţilor omului, ceea ce permite cetăţenilor să aibă
acces la viaţa politică şi să determine prin voinţa lor cursul şi calitatea regimului
politic.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe ideologia şi
partidul politic de extremă dreaptă sau de extremă stângă, ale căror mijloace şi
practici au atins formele cele mai arbitrare ale puterii absolute discreţionare.
1. Definiţi noţiunea de regim politic.

..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
........................................................................................................................
2. Definiţi conceptul de regim democratic.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
3. Menţionaţi elementul de legitimitate al regimului politic
democratic.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................

Ştefan Scalat, Editura Humanitas,Bucureţti,1997
T.Ball, R.Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, ediţia a II-a,
Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Daniel Barbu, Şapte teme de politică românească, Editura Antet,
Bucureşti, 1997
116
Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Editura Nemira, Bucureşti,
1998.
I. Precizaţi deosebirile între regimurile democrat şi cel totalitar.


PARTIDE POLITICE
7.1. Obiective
7.2. Conceptul de partid politic. Trăsături, funcții
7.3. Evoluția partidismului în epoca modernă și contemporană.Sisteme
partidiste
7.4. Doctrine politice privind partidismul
7.1. Obiective
• înţelegerea de către cursanți a conceptelor de partidul politic,

doctrine politice, partidismul cu formele consacrate de
unipartidism, bipartidism şi pluripartidism.
• Introducerea cursanților în fenomenul partidist, evidențiind rolul
partidelor politice intr-o societate democratică și caracterul
progresist al acestora
• Înțelegerea cursanților de a delimita doctrinele partidelor politice
117
7.2. Conceptul de partid politic. Trăsături și funcții
Literatura de specialitate abundă în definiţii, înţelegeri ale conceptului de

partid politic. Amintindu-le, cel puţin pe unele dintre ele, ar avea menirea de a
elucida trăsăturile şi funcţiile partidului politic în viaţa socială.
Conceptul de partid politic desemnează o grupare relativ organizată
şi stabilă care exprimă sistematic interesele unui grup social, le reprezintă
programatic şi le promovează în forme specifice, luptând pentru cucerirea
sau menţinerea puterii politice. În termenii cei mai generali, partidul politic ar
putea fi definit ca organizaţie relativ durabilă, formată din indivizi care
împărtăşesc aceeaşi concepţie ideologică, subscriu la un set comun de valori
social-politice, acţionând pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea programului
propriu.
Unele abordări teoretice consideră partidul o reuniune de oameni care
împărtăşesc aceeaşi doctrină politică, în timp ce altele se referă la partid ca la
un ansamblu organizat de oameni uniţi, pentru a acţiona în comun în interes
naţional, potrivit unor principii concrete asupra cărora au căzut de acord, sau ca
la formaţiuni care grupează oameni de aceleaşi opinii, ce urmăresc să-şi
asigure o influenţă determinată asupra afacerilor publice. În alte concepţii,
reprezintă partid politic orice grup de indivizi care, împărtăşind aceleaşi
concepţii politice, se străduiesc să le promoveze, raliindu-şi un număr cât mai
mare de cetăţeni şi căutând să cucerească puterea sau cel puţin, să-i
influenţeze deciziile. Alte analize, pornind preponderent de la criteriile
organizării, apreciază fie că partidul ar fi un ansamblu de comunităţi, o reuniune
de mici grupuri diseminate pe întreg teritoriul unei ţări, legate prin instituţii
coordonatoare, fie că un partid se caracterizează prin continuitate şi
discontinuitate în organizare, prin structuri de comunicare permanentă în
interiorul său şi cu mediul social.
Se consideră, de asemenea, că un partid ar fi expresia relaţiilor de tip
asociativ, reflectând apartenenţe bazate pe libera înregimentare, cu scopul de a
înfăptui un ideal sau a obţine avantaje materiale pentru militanţii săi. În alte
abordări, partidele politice sunt grupări voluntare mai mult sau mai puţin
organizate, care în numele unei anumite concepţii asupra intereselor comune şi
ale societăţii, pretind să-şi asume singure sau în coaliţie funcţiile guvernării.
Sintetizând, în definirea partidelor politice trebuie să se ţină seama de
unitatea următoarelor determinări:
a. partidul politic este o asociaţie sau uniune liberă, adică un
grup
secundar sau de adeziune, formal, cu caracter
permanent sau quasipermanent;
b. partidul politic are un caracter organizat, o structură stabilă,
118
implicând existenţa unei reţele permanente de relaţii între centrul naţional,
nivelele intermediare şi unităţile de bază;
c. partidul politic exprimă şi promovează, de regulă, interesele
fundamentale ale unui grup determinat (clasă socială sau fracţiune de
clasă);
d. partidul politic presupune elaborarea unui program, cu
obiective imediate şi de perspectivă, stabilite după o anumită platformă
ideologică în lumina căreia se stabilesc opţiunile asupra metodelor şi
mijloacelor de înfăptuire a programului. Ideologia partidelor şi propaganda
acestora joacă un rol hotărâtor în câştigarea şi orientarea membrilor,
simpatizanţilor şi aderenţilor lor. În principiu orice partid politic are un rol
informaţional şi formativ, dar, mai ales în cazul partidelor reacţionare,
nevoia camuflării obiectivelor reale determină recurgerea la dezinformare
şi demagogie
socială;
e. în societăţile antagoniste, lupta politică fiind competiţia pentru
exercitarea puterii supreme în societate prin intermediul statului, iar
partidele fiind principalul instrument al forţelor sociale în această luptă,
finalitatea partidului politic este fie menţinerea puterii, fie influenţarea,
controlul sau cucerirea acesteia.
În concluzie, conceptul de partid politic desemnează o grupare relativ
organizată şi stabilă de oameni, constituită pe baza liberului consimţământ, care
acţionează programatic, conştient şi organizat pentru servirea intereselor unor
clase, grupuri sociale, comunităţi umane (popoare, naţiuni), pentru dobândirea
sau/şi menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerea societăţii,
în conformitate cu anumite idealuri exprimate prin doctrine, prin programe
politice.
Ca fenomen politic, partidismul reprezintă o componentă dinamică a
vieţii democratice active, în sensul că democraţia începe să se manifeste
eficient, social odată cu apariţia şi dezvoltarea partidelor ca instituţii politice.
Din concepţiile propuse pentru partidul politic rezultă o serie de
trăsături specifice acestuia, care îl deosebesc de alte instituţii politice:
• are un caracter conştient, în sensul că este o asociaţie liberă de
cetăţeni, ce urmăreşte fie să ajungă la putere, fie să păstreze puterea
pentru realizarea unui set de valori social-politice. Un partid uneşte
deci oameni care au acelaşi crez politic, doritori să-l slujească şi, cred
ei, capabili să o facă;
• are caracter de grupare socială (uneori declarat), în sensul că
partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale.
De regulă, partidele nu-şi declară deschis faptul că slujesc interesele
unei anumite clase sociale. Experienţa istorică a dovedit că partide
care implică în denumirile lor termeni ca: democrat, naţional,
119
muncitoresc, ţărănesc, popular, republican, al dreptăţii sociale etc. şi
care afirmă că au ca ţel slujirea poporului s-au dovedit a fi, în realitate,
antipopulare, partizane, de grup. În principal, orice partid care
acţionează în direcţia preluării puterii se adresează prin programul
său, tuturor cetăţenilor ţării;
• are caracter istoric, în sensul că partidele au apărut odată cu
organizarea politică a societăţii şi au evoluat împreună cu aceasta.
Aşadar, geneza partidelor politice este legată de momentul istoric al
afirmării sclavagismului, de momentele în care societatea a adoptat şi
forma democratică de conducere.
Rolul partidelor în organizarea şi conducerea societăţii se
manifestă prin anumite funcţii:
 potenţarea procesului de conştientizare a intereselor fundamentale
a unor grupuri mai largi sau mai restrânse de cetăţeni şi atragerea
acestora, prin intermediul unor programe şi platforme, spre o
activitate politică conştientă;
• organizarea cetăţenilor pe baza unor principii şi reguli care să
asigure desfăşurarea unei acţiuni conştiente, dirijate spre un scop;
• formarea şi pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului
calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când
partidul ajunge să preia puterea politică;
 asigurarea guvernării, în perioada exercitării puterii politice în stat,
prin elaborarea unor programe, norme şi orientări de dezvoltare,
în concordanţă cu interesele ţării respective, pe plan intern, cât şi
extern;
 menţinerea tonusului luptei politice şi concurenţei de oferte în
cadrul opoziţiei politice, specifice sistemului politic pluralist.
Apariţia şi dezvoltarea partidelor politice au constituit un factor necesar,
obiectiv, cu caracter progresist, deoarece ele, pe de o parte, au rolul de a
atrage largi categorii sociale la o activitate conştientă, iar, pe de altă parte,
asigură mai multe variante în realizarea progresului social.
Prin urmare, partidele sunt un element decisiv în conducerea
democratică a societăţii.
7.3. Evoluția partidismului în epoca modernă și contemporană.

Sieteme partidiste
În antichitate, ca de altfel şi în feudalism, partidele politice nu erau bine

conturate, nu aveau programe clare şi nici o activitate permanentă, ceea ce a
făcut ca în aceste etape de dezvoltare socială forma predominantă de
organizare şi conducere să fie una dictatorială şi respectiv absolutistă.
120
Cu unele mici excepţii, în orânduirile respective şi în situaţia când
partidele au existat şi au desfăşurat o activitate democratică, ele nu au atras
categorii largi ale poporului. Aceasta pentru că în antichitate, de exemplu,
sclavii nu erau consideraţi cetăţeni, fiind lipsiţi de drepturi politice, iar în
feudalism iobagii legaţi de pământ, nu puteau desfăşura o activitate politică de
sine stătătoare.
Partidele, în accepţiunea lor modernă, ca instituţii politice bine
conturate, organizate, cu statute şi programe clar fundamentate, cu activitate
permanentă la care au acces toate categoriile sociale, apar în condiţiile
societăţii capitaliste.
Partidismul în formă evoluată este strâns legat de epocile
modernă şi contemporană. Prin urmare, indiferent de modalităţile concrete pe
care le îmbracă partidismul, pentru capitalism şi, în general, pentru întreaga
dezvoltare socială ulterioară, partidele politice devin o necesitate pentru
progresul social.
Partidismul s-a manifestat şi se manifestă în lumea modernă şi
contemporană sub mai multe sisteme:
 Unipartidismul, adică existenţa unui singur partid în viaţa politică a
unei societăți, a fost posibilă la începulul dezvoltării capitalismului.
Atunci a fost nevoie de coalizarea celor mai largi forţe sociale pentru
lupta împotriva absolutismului feudal. În acest scop se crea un partid care
dobândea, de obicei, un caracter naţional (de exemplu, în România, în perioada
premergătoare, Revolutiei de la 1848-1849, s-a constituit, Partida Naţională,
singurul partid politic în activitate, care era purtătorul idealurilor de libertate
socială, naţională şi unitate statală);
Sistemul unipartidist a fost şi este cunoscut şi în unele ţări în curs de
dezvoltare. Acesta are menirea de a acţiona atât în faza luptei de eliberare de
sub dominaţia colonială, cât şi în perioada luptei pentru păstrarea independenţei
economice şi politice, pentru lichidarea subdezvoltării şi a decalajelor ce le
separă de restul statelor lumii și astfel, atingerea acestor obiective impune
unitatea forţelor sociale. În aceste situaţii, unipartidismul este o soluţie de
moment ce nu trebuie permanentizată. Experienţa istorică a arătat că
menţinerea pe o perioadă mai îndelungată a unipartidismului duce în mod
inevitabil la un regim dictatorial.
Unipartidismul se întâlneşte şi în perioade de criză ale societăţii, când
forţele conservatoare, prin intermediul unipartidismului, adoptă o conducere
dictatorială. În acest sens în perioada interbelică, sunt cunoscute situaţiile din
Italia, Germania în care, prin intermediul unui singur partid, partidul fascist,
patridul nazist, s-a ajuns la regimuri dictatorile.
Aceeaşi situaţie, se întâlneşte în ţările cu regimuri comuniste, unde, la
baza dictaturii, a stat existenţa unui singur partid.
121
In concluzie, unipartidismul poate fi acceptat numai în situaţiile în care
el coalizează forţele majorităţii naţiunii în scopul atingerii unor obiective cu
caracter naţional, constituindu-se apoi ca punct de plecare pentru crearea
condiţiilor în care să fie posibilă şi apariţia altor partide.
• Bipartidismul este întâlnit în aproape toate fazele dezvoltării
democratice a societăţii având ca moment de început perioada luptei
maselor populare, în frunte cu burghezia, pentru înlăturarea
absolutismului feudal. Atunci forţele politice progresiste s-au constituit
într-un partid al afirmării noii societăţi, iar forţele conservatoare într-
unul de apărare a vechilor stări de lucruri (de exemplu, în Anglia,
Partidul Conservator şi Partidul Laburist, în SUA Partidul Democrat şi
Partidul Republican, în Ţările vesteuropene, prin alternanţă, Partidul
Democrat-Creştin şi Partidul Social-Democrat, în România, Partidul
Naţional Liberal şi Partidul
Naţional Ţărănesc). Cele două mari partide pot să reprezinte
interesele aceleiaşi grupări sociale, de pildă ale burgheziei, sau ale
unor grupări sociale diferite. Nici o clasă socială nu este absolut
omogenă, ci este alcătuită din grupări cu interese opuse cum ar fi:
burghezia industrială, financiară, agrară etc. În consecinţă, pentru
oglindirea diversităţii de interese este nevoie de mai multe partide, de
cel puţin două. Existenţa a două partide face posibil ca partidul aflat la
putere să poată fi controlat de cel din opoziţie, pentru a nu comite
greşeli sau abuzuri. Pe baza experienţei istorice s-a ajuns la concluzia
că un guvern puternic trebuie să beneficieze de o opoziţie la fel de
puternică. Numai aşa se deschide calea perfecţionării activităţii social-
politice şi a stabilităţii.
• Pluripartidismul, sub forma lui cea mai cunoscută, se întâlneşte, mai
ales, după primul şi al doilea război mondial, în ţările occidentale,
unde diversele categorii sociale îşi au propriile partide.
În contemporaneitate, pluripartidismul poate fi împărţit în trei mari
grupări: gruparea partidelor de dreapta cu nuanţele de
centrudreapta sau de extremă dreapta. În această categorie intră
partidele conservatoare şi liberale, care pot fi de dreapta sau centru
dreapta şi partidele fasciste sau neo-fasciste de extremă-dreapta;
gruparea partidelor de stânga cu nuanţele de stânga şi extremă-
stânga. În această categorie intră partidele socialiste, social-
democrate, comuniste etc. iar în extrema stânga, partidele comuniste
de tip marxist-leninist; gruparea partidelor de centru cuprinde, în
general, partidele democrat-creştine, social-creştine etc.
În prezent, se observă o restrângere şi, deci, o scădere a influenţei
partidelor extremiste, atât de dreapta cât şi de stânga. Aceasta se explică prin
aceea că fascismul a condus omenirea la cel de-al doilea război mondial, cu
122
toate consecinţele lui dramatice, iar comunismul s-a dovedit ineficient
economic, iar din punct de vedere politic s-a manifestat ca o dictatură
asemănătoare celei fasciste. Datorită acestor stări de lucruri, în democraţiile
tradiţionale, guvernele se axează pe grupările de centru sau centru-stânga, care
s-au dovedit în practică a fi cele mai viabile.
7.4. Doctrine politice privind partidismul
În perioada de ascensiune a capitalismului au apărut primele doctrine

politice care glorificau fenomenul partidist ca fiind dovada esenţială a unei vieţii
democratice reale dintr-o ţară.
În secolul trecut au apărut însă şi teorii, doctrine care criticau sau chiar
tăgăduia pluripartidismul, considerându-l ca fiind sursa unor fenomene de criză
din viaţa unor state. Geneza unor asemenea doctrine se află, într-o anumită
măsură, şi în fenomenele negative care însoţesc activitatea partidelor politice ,
dintre care reţinem:
• politicianismul este un comportament politic bazat pe practici imorale,
pe înşelătorii, pe maşinaţiuni politice în vederea realizării unor
interese personale;
• demagogia pe care politologii, în funcţie de intenţii, metode şi
consecinţe, o înţeleg diferit. Cei care pun accentul pe intenţii, înţeleg
prin demagogie propunerea unor programe de acţiune politică despre
care cel care le propune ştie dinainte că sunt irealizabile, dar
scontează să obţină prin ele avantaje politice. Autorii care
caracterizează demagogia prin metodele folosite, enumeră ca note
definitorii ale acesteia chemări iraţionale, promisiuni false etc. În
sfârşit, unii autori sunt de părere că demagogia se defineşte prin
consecinţele sale, în sensul că se urmăreşte nu realizarea unor
cerinţe politice reale ale maselor, ci ataşamentul emoţional al acestora
faţă de aceste cerinţe;
• diversiune politică, presupune distragerea atenţiei oamenilor de la
anumite probleme greu de rezolvat, dificile ale vieţii sociale şi
deturnarea acesteia spre alte probleme, mai puţin spinoase;
• oportunismul este un comportament schimbător, oscilant, care se
modelează, se adaptează în funcţie de circumstanţele de moment.
Oportunismului i se reproşează lipsa rigorii logice în înlănţuirea ideilor,
iar pe plan moral absenţa sincerităţii. Oportuniştii sunt dispuşi la
tranzacţii, acomodări, manevrări, replieri strategice impuse de
împrejurări;
• manipularea politică este o acţiune de inducere în eroare care, prin
diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor în
123
aşa fel încât le lasă impresia că acţionează conform propriilor voinţe şi
interese, că îşi formează ei înşişi modalitatea de a gândi şi a acţiona.
Prin astfel de metode, unele partide, dezorientează şi înşeală masele, le
influenţează şi le folosesc pentru realizarea scopurilor lor, care nu sunt
întotdeauna nobile şi, mai mult, sunt contrare intereselor lor.
Una din cauzele principale care au dat naştere doctrinelor politice ce
neagă rolul benefic al partidelor o constituie apariţia grupărilor extremiste cu
tendinţe evidente de monopolizare a puterii politice, ca de exemplu grupările de
extremă dreaptă sau de extremă stânga. Politica acestora cu grave consecinţe
negative, a determinat pe mulţi politologi să conteste fenomenul partidist ca
atare.
În prezent, doctrinele politice care contestă partidismul şi-au pierdut din
importanţă. Experienţa politică a dovedit că partidismul este un fenomen pozitiv,
o condiţie sine-qua-non a unei vieţi democratice.
Conceptul de partid politic desemnează o grupare relativ organizată şi

stabilă de oameni constituită pe baza liberului consimţământ, care acţionează
programatic, conştient şi organizat pentru servirea intereselor unor clase,
grupuri sociale, comunităţi umane (popoare, naţiuni), pentru dobândirea sau/şi
menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerea societăţii, în
conformitate cu anumite idealuri exprimate prin doctrine, prin programe politice.
Partidismul s-a manifestat şi se manifestă în lumea modernă şi
contemporană sub mai multe sisteme: unipartidismul, bipartidismul precum şi
pluripartidismul. În perioada de ascensiune a capitalismului au apărut primele
doctrine politice care glorificau fenomenul partidist ca fiind dovada esenţială a
unei vieţii democratice, reale dintr-o ţară.
124
1. Definiţi conceptul de partid politic.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
2. Stabiliţi trăsăturile specifice partidului politic, prin care

se
deosebeşte de alte instituţii politice.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
3. Precizaţi situaţiile în care unipartidismul poate fi
acceptat într-o
societate.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
..........................................................................................................................
4. Explicaţi noţiunea de bipartidism, argumentând prin
două exemple reprezentative.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................
5. Stabiliţi care sunt consecinţele fenomenelor negative la
nivel de societate democratică.
..................................................................................................................
...............................................................................................................................
...............................................................................................................................
.........................................................................................................................

Ştefan Scarlat, Editura Humanitas, Bucureşti.
125
*** Mică Enciclopedie de Politologie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.337.
Ion.Mitran, Politologie, Editura Fundaţiei României de Mâine,
Bucureşti, 2000, pp.60-62.
Călin.Vâlsan,Politologie, Editura Economică, București, 1977, pp.
96-107.
Ion.Alexandrescu, Ion.Bulei, I.Mamina, I.Scurtu,
Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994), EMP, Bucureşti,
1996, pp.104-112.
Alexandru Florian, Fundamentele doctrinelor politice, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006.
I. Prezentaţi rolul partidelor politice în organizarea și conducerea

societăţii.


126

Politologie GHHG

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politologie GHHG

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alina Gabriela MARINESCU

Editura Universităţii din Piteşti

Cursul: Politologir si doctrine politice:fundamente teoretice, teste grilă,

SI (curs) - Evaluare finală. 90%

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Politologie si doctrine politice -Fundamente teoretice, teste grilă, aplicaţii şi

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7

În domeniul dinamic al științelor sociale, știința despre politică își afirmă

1.2. OBIECTIVELE CURSULUI

Obiectivul general al cursului constă în asimilarea de către studenţi a

1.3. CONCEPŢIA CURRICULARĂ

În elaborarea prezentului curs s-a pornit de la faptul că știința despre

Unităţile de conţinut au fost astfel elaborate încât să-i ajute pe studenţi să

Modul în care studenţii îşi însuşesc noţiunile transmise prin prezentul

1.6. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare 1: Ce este politologia ?

1.7. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. *** Dicţinar de scrieri politice fundamentale, coordonator Laurenşiu

23. Chatelet Francois, Pisier Evelyne, Concepţiile politice ale sec.XX,

• introducerea cursanţilor în studiul politologiei si a doctrinelor

1.2. Politicul si politica - Obiect de studiu al politologiei

Din antichitate şi până în contemporaneitate, politicul şi politica,

1.3. Legile, categoriile şi funcţiile politologiei

Obiectul de studiu al politologiei este, după cum e şi firesc, domeniul

1.4. Relaţiile dintre politologie şi alte ştiinţe politice

Complexitatea şi diversitatea politicului formează baza constituirii şi a

1.5. Rezumatul unităţii de învăţare

Etimologic cuvântul politologie provine din limba greacă de la

1.6. Test de autoevaluare

1. Definiti conceptul de politologie. Folosiţi spaţiul de mai jos

3. Prezentaţi functiile politologiei.

4. Stabiliti interdependente intre politologie si alte stiinte

1.7. Bibliografie specifică

1.8. Lucrare de verificare

I. Prezentaţi principiile generale ce alcatuiesc legile domeniului

Instrucţiuni privind lucrarea de verificare:

2.2. Elemente ale gândirii și științei politice în epoca antică

Rădăcinile politologiei se află în gândire antică, primele elemente

Elemente ale gândirii şi ştiinţei politice în Grecia Antică

2.3. Gândirea politică în evul mediu

2.4. Gândirea politică în perioada renașterii

Gândirea renascentistă nu a constituit, aşa cum s-a susţinut o ruptură

2.5. Rezumatul unităţii de învăţare

În lumea antică, puterea era considerată de origine divină şi era deţinută

2.6. TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi dreptul natural conform concepţiei aristotelice. Folosiţi

2.7. Bibliografie specifică

N.Barbu, F.Stan, Filozofie- Elemente de istorie a filosofiei, Editura

2.8. Lucrare de verificare

I. Enumeraţi cele patru forme viciate de organizare a cetăţii (statului)

• prezentarea noţiunii de democrație, tipurile și formele acesteia

3.2. Conceptul de democraţie. Principii şi norme democratice

Termenul de democraţie provine din limba greacă de la cuvintele

3.3. Evoluția istorică a democrației

Formele de organizare democratică a societăţii sunt stâns legate de

3.4. Doctrine politice contemporane privind democraţia

În contextul actual al confruntărilor de idei consacrate fenomenului