Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe
Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană
Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Curs 2
Natura procesului de integrare europeană
Integrarea diferă de simpla cooperare prin faptul că prima reprezintă un proces de
unificare; consecinţa imediată este aceea că integrarea nu se poate realiza prin recurgerea la metodele clasice ale cooperării între state, metode care se întemeiază, în principal, pe acordul unanim al statelor (consens); trebuie să se recurgă la procedee mult mai energice şi mai constrângătoare pentru state, în cadrul unei organizaţii pe care o putem califica drept o organizaţie supranaţională. În legătură cu acest tip de organizaţie, pot fi remarcate unele elemente specifice organizaţiei de integrare, precum: unele competenţe (dintre care unele strâns legate de ceea ce înseamnă suveranitatea unui stat, precum domeniul monetar sau fiscal) sunt atribuite organizaţiei internaţionale; autonomia organelor de decizie în raport cu guvernele statelor membre; competenţa instituţiilor de a adopta acte juridice ce pot fi impuse şi statelor care au votat împotrivă şi efectul direct al normelor juridice ale organizaţiei în dreptul intern al statelor membre. În general, organizaţiile de integrare beneficiază de mijloace de acţiune mult mai eficiente decât cele de care dispun organizaţiile de cooperare. Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii Europene reprezintă un exemplu de integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente. Pentru unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării (Marchal), un astfel de proces este integrarea teritorială, deoarece se referă la un fenomen care, într-un spaţiu delimitat geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale, tehnice şi politice. Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană
Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Integrarea teritorială este un proces dinamic, progresiv, limitat în spaţiu, de creare a
unui ansamblu nou, bazat pe o reţea complexă de legături de solidaritate în toate domeniile; - este un proces prin care economiile naţionale fac loc unei noi entităţi, punctul de plecare fiind fuziunea economică, iar cel final fuziunea politică – dar nu ca scop în sine, ci ca o necesitate, prin forţa lucrurilor; - integrarea teritorială reprezintă o fuziune progresivă a economiilor naţionale pe toate planurile, în primul rând economic şi apoi pe plan social şi în final politic. În procesul de integrare, un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată solidarităţii economice: un spaţiu integrat va fi un spaţiu de solidaritate. Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea şi echilibrul noii entităţi şi va determina o anumită viziune asupra condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi instrumentelor folosite. Există un spaţiu integrat atunci când legăturile de solidaritate care există între diversele sale elemente sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în profitul tuturor; aceasta caracterizează spaţiul naţional. Un spaţiu similar trebuie creat prin integrare, un spaţiu în care indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente de apartenenţa la o comunitate, să fie solidare atât cât uman este posibil. În funcţie de natura solidarităţii există trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, respectiv: integrarea economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea unei reţele complexe de legături interdependente între agenţii economici ai ţărilor participante; integrarea economică presupune eforturi de reducere sau eliminare a rolului de frontiere economice al frontierelor teritoriale între statele Europei. Demarcaţiile între economiile naţionale pot exista sub forma barierelor naturale care determină costuri mari legate de infrastructură, comunicaţii şi transport, a disparităţilor în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare sau a comportamentului anticoncurenţial. integrarea socială completează integrarea economică şi este specifică integrării depline, dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari; Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană
Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE
integrarea politică, consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de decizie
şi se poate realiza sub două forme: confederală şi federală. Ca finalitate, integrarea teritorială va fi atât economică cât şi socială şi politică, un proces desfăşurat în toate cele trei domenii. De-a lungul timpului, integrarea a primit mai multe definiţii, dintre care: Integrarea presupune eliminarea frontierelor economice între două sau mai multe economii, frontiera economică fiind orice demarcaţie peste care mobilitatea efectivă sau potenţială a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie, precum şi a fluxurilor de comunicaţii este relativ scăzută. În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a economiilor naţionale într-o nouă entitate. Elementele sale definitorii sunt: - declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare şi netarifare din calea schimburilor comerciale; - integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv, etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică; - principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale; - o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi timp.
Personalitatea juridică a Uniunii Europene
Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene și a Uniunii Europene
Comunităţile Europene au dobândit, încă de la crearea lor, personalitate juridică, având capacitatea necesară pentru exercitarea prerogativelor în cadrul raporturilor internaţionale. Tratatele de la Roma din 1957 au recunoscut, fiecărei Comunităţi, o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre, prevăzând, în mod expres acest lucru: „Comunitatea are personalitate juridică”; „în relaţiile internaţionale, Comunitatea va beneficia de capacitatea juridică necesară pentru a-şi îndeplini funcţiile şi a-şi atinge scopurile”. Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană
Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE
În tratate există dispoziţii de fond şi de formă care presupun personalitatea juridică
internaţională a Comunităţilor. Curtea de justiţie a precizat, de asemenea, că singura care a dobândit această capacitate este Comunitatea, cu excluderea instituţiilor sale. Dar, dacă personalitatea juridică şi capacitatea care rezultă din aceasta, se impun statelor membre, în raport cu statele terţe ele trebuie să fie recunoscute de acestea, nefiindu-le opozabile (ca şi în cazul oricăror altor organizaţii internaţionale). În schimb, Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) din 1992 nu a recunoscut în mod expres personalitatea juridică pentru UE. Absenţa unei asemenea prevederi nu a condus automat la excluderea ideii că UE nu are personalitate juridică. Din dispoziţiile TUE rezultă clar că UE nu se substituie Comunităţilor Europene. Articolul 1 TUE, afirmând că „Uniunea este fondată pe Comunităţile Europene completate cu politicile şi formele de cooperare consacrate prin prezentul tratat”, postulează, din contră, menţinerea Comunităţilor, ale căror Tratate constitutive sunt modificate prin Tratat. Personalitatea juridică a Comunităţilor este, în consecinţă, menţinută, ca şi competenţele lor internaţionale; personalitatea juridică devine, în fapt, o expresie în domeniul competenţelor comunitare ale Uniunii Europene. În ceea ce priveşte poziţia Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene în cadrul comunităţii internaţionale, reţin atenţia următoarele aspecte: - cele două subiecte de drept internaţional au relaţii cu statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale; aceste din urmă raporturi depind de statele membre şi de Comunităţile Europene; - Comunităţile au drept de legaţie pasiv, care le este recunoscut, în mod indirect, prin art. 17 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile pe care statul de sediu trebuie să le acorde misiunilor acreditate de către statele terţe pe lângă Comunităţi. În schimb, Comunităţile dispun, în statele terţe, de o dublă reprezentare (a Consiliului, prin reprezentantul diplomatic al statului care asigură preşedinţia şi alta a Comisiei, sub formă de delegaţii). Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană
Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Personalitatea juridică a Uniunii Europene după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona (după 1 decembrie 2009) Până la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană era definită ca fiind o entitate sui generis, având personalitate juridică emergentă, în existenţa sa sprijinindu-se pe cei trei piloni, instituiţi prin Tratatul de la Maastricht, şi anume: o Comunităţile Europene; o Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC); o Justiţia şi Afacerile Interne (JAI). Printre Declaraţiile anexate Actului final al Conferinţei Interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona, se regăsește şi aceea prin intermediul căreia „Conferinţa confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică”, însă acest fapt „nu o va autoriza în nici un fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre prin tratate”. Cu privire la personalitatea juridică a UE, se observă că cel mai scurt articol al Tratatului privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată), şi anume art. 47, consacră, pentru prima dată în istoria Uniunii, personalitatea juridică a acestei entităţi: „Uniunea are personalitate juridică”. Prin urmare, de la 1 decembrie 2009, se poate spune că, pe scena internaţională, apare un nou subiect de drept, şi anume Uniunea Europeană, dacă ne raportăm la definiţia oferită în art. 1 al Convenţiei din anul 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale având caracter universal, şi anume: „o asociere de state constituită printr-un tratat, având o constituţie proprie şi organe comune şi având o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”. De asemenea, poate fi amintit, tot ca argument, şi art. 2 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor din anul 1969, articol care defineşte organizaţia internaţională ca fiind „o organizaţie interguvernamentală, scoţând în evidenţă calitatea membrilor”. Din definiţiile oferite, rezultă următoarele, cu aplicare şi Uniunii Europene: - membrii organizaţiei sunt statele; - organizaţia se constituie în temeiul acordului de voinţă al statelor, acord exprimat prin actul constitutiv (în cazul UE, Tratatul de la Lisabona); Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană
Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE
- organizaţia are o structură instituţională proprie;
- organizaţia are personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de cea a statelor care o compun. O altă consecinţă a personalităţii juridice conferite UE, constă în faptul că numai Uniunea este abilitată să încheie acorduri internaţionale în domeniile sale de competenţă. De asemenea, personalitatea juridică permite Uniunii să aibă un buget, funcţionari şi sedii; poate semna contracte şi primi reprezentanţe diplomatice. Pe scurt, dobândirea de către Uniune a personalităţii juridice: - este rezultatul unei cerinţe necesare cu privire la stabilirea clară a statutului juridic al Uniunii pe plan internaţional, în general şi european, în special; - contribuie la ameliorarea percepţiei Uniunii şi a capacităţii sale de acţiune, facilitând activitatea politică şi contractuală a Uniunii la nivel bilateral şi multilateral pe scena internaţională, precum şi la prezenţa sa în alte organizaţii internaţionale; - contribuie la vizibilitatea Uniunii şi oferă cetăţenilor statelor membre o identitate în raport cu Uniunea; - constituie un element indispensabil în stabilirea unui sistem de protecţie a drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii; - contribuie la corectarea disfuncţionalităţilor care rezultau din structura pe piloni.
DE REŢINUT! În prezent, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, UE este o
organizaţie internaţională cu personalitate juridică, împărţirea pe piloni fiind desfiinţată. UE este succesoarea Comunității Europene, dar nu cuprinde şi CEEA, care este o organizaţie între aceleaşi 27 de state membre, dar cu o existenţă separată.