Sunteți pe pagina 1din 6

Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe

Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană

Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Curs 2

Natura procesului de integrare europeană

Integrarea diferă de simpla cooperare prin faptul că prima reprezintă un proces de


unificare; consecinţa imediată este aceea că integrarea nu se poate realiza prin recurgerea la
metodele clasice ale cooperării între state, metode care se întemeiază, în principal, pe acordul
unanim al statelor (consens); trebuie să se recurgă la procedee mult mai energice şi mai
constrângătoare pentru state, în cadrul unei organizaţii pe care o putem califica drept o
organizaţie supranaţională.
În legătură cu acest tip de organizaţie, pot fi remarcate unele elemente specifice
organizaţiei de integrare, precum:
 unele competenţe (dintre care unele strâns legate de ceea ce înseamnă
suveranitatea unui stat, precum domeniul monetar sau fiscal) sunt atribuite
organizaţiei internaţionale;
 autonomia organelor de decizie în raport cu guvernele statelor membre;
 competenţa instituţiilor de a adopta acte juridice ce pot fi impuse şi statelor care
au votat împotrivă şi efectul direct al normelor juridice ale organizaţiei în dreptul
intern al statelor membre.
În general, organizaţiile de integrare beneficiază de mijloace de acţiune mult mai
eficiente decât cele de care dispun organizaţiile de cooperare.
Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii Europene reprezintă un exemplu de
integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate
economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente.
Pentru unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării (Marchal), un astfel de proces
este integrarea teritorială, deoarece se referă la un fenomen care, într-un spaţiu delimitat
geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale, tehnice şi politice.
Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe
Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană

Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Integrarea teritorială este un proces dinamic, progresiv, limitat în spaţiu, de creare a


unui ansamblu nou, bazat pe o reţea complexă de legături de solidaritate în toate domeniile;
- este un proces prin care economiile naţionale fac loc unei noi entităţi, punctul de plecare
fiind fuziunea economică, iar cel final fuziunea politică – dar nu ca scop în sine, ci ca o
necesitate, prin forţa lucrurilor;
- integrarea teritorială reprezintă o fuziune progresivă a economiilor naţionale pe toate
planurile, în primul rând economic şi apoi pe plan social şi în final politic.
În procesul de integrare, un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată
solidarităţii economice: un spaţiu integrat va fi un spaţiu de solidaritate.
Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea şi echilibrul noii entităţi şi va
determina o anumită viziune asupra condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi instrumentelor
folosite. Există un spaţiu integrat atunci când legăturile de solidaritate care există între diversele
sale elemente sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează nimănui şi este în
profitul tuturor; aceasta caracterizează spaţiul naţional.
Un spaţiu similar trebuie creat prin integrare, un spaţiu în care indivizii şi grupurile
sociale să fie conştiente de apartenenţa la o comunitate, să fie solidare atât cât uman este posibil.
În funcţie de natura solidarităţii există trei procese de integrare, laturi (componente) ale
integrării depline, respectiv:
 integrarea economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea
unei reţele complexe de legături interdependente între agenţii economici ai ţărilor
participante; integrarea economică presupune eforturi de reducere sau eliminare a
rolului de frontiere economice al frontierelor teritoriale între statele Europei.
Demarcaţiile între economiile naţionale pot exista sub forma barierelor naturale
care determină costuri mari legate de infrastructură, comunicaţii şi transport, a
disparităţilor în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare sau a comportamentului
anticoncurenţial.
 integrarea socială completează integrarea economică şi este specifică integrării
depline, dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi
deplin solidari;
Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe
Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană

Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE

 integrarea politică, consecinţă a celorlalte, reprezintă existenţa unităţii de decizie


şi se poate realiza sub două forme: confederală şi federală. Ca finalitate,
integrarea teritorială va fi atât economică cât şi socială şi politică, un proces
desfăşurat în toate cele trei domenii.
De-a lungul timpului, integrarea a primit mai multe definiţii, dintre care: Integrarea
presupune eliminarea frontierelor economice între două sau mai multe economii, frontiera
economică fiind orice demarcaţie peste care mobilitatea efectivă sau potenţială a bunurilor,
serviciilor şi factorilor de producţie, precum şi a fluxurilor de comunicaţii este relativ scăzută.
În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a
economiilor naţionale într-o nouă entitate. Elementele sale definitorii sunt:
- declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare şi
netarifare din calea schimburilor comerciale;
- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv, etapizat,
conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;
- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;
- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor pieţei
nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi
timp.

Personalitatea juridică a Uniunii Europene

Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene și a Uniunii Europene


Comunităţile Europene au dobândit, încă de la crearea lor, personalitate juridică, având
capacitatea necesară pentru exercitarea prerogativelor în cadrul raporturilor internaţionale.
Tratatele de la Roma din 1957 au recunoscut, fiecărei Comunităţi, o personalitate juridică
distinctă de aceea a statelor membre, prevăzând, în mod expres acest lucru: „Comunitatea are
personalitate juridică”; „în relaţiile internaţionale, Comunitatea va beneficia de capacitatea
juridică necesară pentru a-şi îndeplini funcţiile şi a-şi atinge scopurile”.
Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe
Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană

Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE

În tratate există dispoziţii de fond şi de formă care presupun personalitatea juridică


internaţională a Comunităţilor.
Curtea de justiţie a precizat, de asemenea, că singura care a dobândit această capacitate
este Comunitatea, cu excluderea instituţiilor sale. Dar, dacă personalitatea juridică şi capacitatea
care rezultă din aceasta, se impun statelor membre, în raport cu statele terţe ele trebuie să fie
recunoscute de acestea, nefiindu-le opozabile (ca şi în cazul oricăror altor organizaţii
internaţionale).
În schimb, Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) din 1992 nu a recunoscut în mod
expres personalitatea juridică pentru UE. Absenţa unei asemenea prevederi nu a condus automat
la excluderea ideii că UE nu are personalitate juridică. Din dispoziţiile TUE rezultă clar că UE
nu se substituie Comunităţilor Europene. Articolul 1 TUE, afirmând că „Uniunea este fondată pe
Comunităţile Europene completate cu politicile şi formele de cooperare consacrate prin prezentul
tratat”, postulează, din contră, menţinerea Comunităţilor, ale căror Tratate constitutive sunt
modificate prin Tratat. Personalitatea juridică a Comunităţilor este, în consecinţă, menţinută, ca
şi competenţele lor internaţionale; personalitatea juridică devine, în fapt, o expresie în domeniul
competenţelor comunitare ale Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte poziţia Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene în cadrul
comunităţii internaţionale, reţin atenţia următoarele aspecte:
- cele două subiecte de drept internaţional au relaţii cu statele terţe şi cu organizaţiile
internaţionale; aceste din urmă raporturi depind de statele membre şi de Comunităţile
Europene;
- Comunităţile au drept de legaţie pasiv, care le este recunoscut, în mod indirect, prin
art. 17 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile pe care statul de sediu trebuie
să le acorde misiunilor acreditate de către statele terţe pe lângă Comunităţi. În
schimb, Comunităţile dispun, în statele terţe, de o dublă reprezentare (a Consiliului,
prin reprezentantul diplomatic al statului care asigură preşedinţia şi alta a Comisiei,
sub formă de delegaţii).
Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe
Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană

Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Personalitatea juridică a Uniunii Europene după intrarea în vigoare a Tratatului de la


Lisabona (după 1 decembrie 2009)
Până la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană era definită ca fiind o entitate sui generis,
având personalitate juridică emergentă, în existenţa sa sprijinindu-se pe cei trei piloni, instituiţi
prin Tratatul de la Maastricht, şi anume:
o Comunităţile Europene;
o Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC);
o Justiţia şi Afacerile Interne (JAI).
Printre Declaraţiile anexate Actului final al Conferinţei Interguvernamentale care a
adoptat Tratatul de la Lisabona, se regăsește şi aceea prin intermediul căreia „Conferinţa
confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică”, însă acest fapt „nu o va
autoriza în nici un fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite
de către statele membre prin tratate”.
Cu privire la personalitatea juridică a UE, se observă că cel mai scurt articol al Tratatului
privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată), şi anume art. 47, consacră, pentru prima
dată în istoria Uniunii, personalitatea juridică a acestei entităţi: „Uniunea are personalitate
juridică”. Prin urmare, de la 1 decembrie 2009, se poate spune că, pe scena internaţională, apare
un nou subiect de drept, şi anume Uniunea Europeană, dacă ne raportăm la definiţia oferită în art.
1 al Convenţiei din anul 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile
internaţionale având caracter universal, şi anume: „o asociere de state constituită printr-un tratat,
având o constituţie proprie şi organe comune şi având o personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre care o compun”.
De asemenea, poate fi amintit, tot ca argument, şi art. 2 din Convenţia cu privire la
dreptul tratatelor din anul 1969, articol care defineşte organizaţia internaţională ca fiind „o
organizaţie interguvernamentală, scoţând în evidenţă calitatea membrilor”.
Din definiţiile oferite, rezultă următoarele, cu aplicare şi Uniunii Europene:
- membrii organizaţiei sunt statele;
- organizaţia se constituie în temeiul acordului de voinţă al statelor, acord exprimat prin
actul constitutiv (în cazul UE, Tratatul de la Lisabona);
Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, Facultatea de Litere și Științe
Masterat: Administrație Publică și Integrare Europeană

Disciplina: DREPTUL UNIUNII EUROPENE

- organizaţia are o structură instituţională proprie;


- organizaţia are personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de cea a statelor
care o compun.
O altă consecinţă a personalităţii juridice conferite UE, constă în faptul că numai Uniunea
este abilitată să încheie acorduri internaţionale în domeniile sale de competenţă. De asemenea,
personalitatea juridică permite Uniunii să aibă un buget, funcţionari şi sedii; poate semna
contracte şi primi reprezentanţe diplomatice.
Pe scurt, dobândirea de către Uniune a personalităţii juridice:
- este rezultatul unei cerinţe necesare cu privire la stabilirea clară a statutului juridic al
Uniunii pe plan internaţional, în general şi european, în special;
- contribuie la ameliorarea percepţiei Uniunii şi a capacităţii sale de acţiune, facilitând
activitatea politică şi contractuală a Uniunii la nivel bilateral şi multilateral pe scena
internaţională, precum şi la prezenţa sa în alte organizaţii internaţionale;
- contribuie la vizibilitatea Uniunii şi oferă cetăţenilor statelor membre o identitate în
raport cu Uniunea;
- constituie un element indispensabil în stabilirea unui sistem de protecţie a drepturilor
fundamentale la nivelul Uniunii;
- contribuie la corectarea disfuncţionalităţilor care rezultau din structura pe piloni.

DE REŢINUT! În prezent, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, UE este o


organizaţie internaţională cu personalitate juridică, împărţirea pe piloni fiind desfiinţată. UE este
succesoarea Comunității Europene, dar nu cuprinde şi CEEA, care este o organizaţie între
aceleaşi 27 de state membre, dar cu o existenţă separată.

S-ar putea să vă placă și