Sunteți pe pagina 1din 2

A.

ISTORIA MUZICII UNIVERSALE


5. Premise ale apariţiei clasicismului muzical;
Compozitorii trebuiau să compună după niște reguli stricte, toate compozițiile
trebuiau să aibă o anumită structură, de exemplu, simfoniile trebuiau să conțină 4
părți,( allegro- lento- ritm de 3 pătrimi- allegro), iar sonatele aveau următoarea
compoziție: repede-lent-repede, fiecare parte având forma de lied. Cei mai
importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (părintele simfoniei ), Wolfgang
Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven (compozitorul este considerat deseori
și romantic, datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură
specifică pieselor muzicale din această perioada, cu excepția Sonatei nr.14,
numită și Sonata Lunii, a cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai
compus și Luigi Boccherini (cel mai cunoscut pentru renumitul său menuet),
Antonio Salieri (cunoscut mai bine pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât
pentru muzica sa) și Leopold Mozart (tatăl compozitorului).
Genurile preferate de compozitori în perioada clasicismului muzical au
fost simfonia, sonata și concertul solistic
Cei trei mari compozitori ai clasicismului vienez - Haydn, Mozart și
Beethoven - stăpânesc și perfecționează diferite genuri muzicale și procedee
componistice, de la linia melodică populară, la polifonia barocă. Ei reunesc
stilul galant și sentimental al muzicii preclasice cu diverse trăsături ale muzicii
germane, franceze sau italiene, într-o mare varietate de creații, caracterizate
printr-o înaltă virtuozitate a formei combinată cu dramatismul muzicii. Acest
aspect se recunoaște în toate genurile, de la muzica de cameră, în special
cvartetul de coarde dezvoltat de J. Haydn și sonata instrumentală, la simfonie,
concert pentru instrumente soliste și orchestră, operă (de ex. Mozart) sau în
muzica religioasă (Requiem-ul de Mozart sau Missa solemnis de Beethoven),
care au devenit modele pentru generațiile următoare. Caracteristic pentru cea
mai mare parte a compozițiilor este folosirea în prima mișcare a formei de
sonată, nu în manieră schematică, ci într-o mare diversitate a fanteziei creatoare,
proprie fiecărui compozitor în parte.
Sonata - Compozitie muzicală executată la un instrument sau la un grup
restrâns de instrumente (dă sonare), în opoziție cu "cantata" (din latină: cantare).
Compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai
multe părți (de regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru
înregistrări de o amplă orchestră simfonică.
Muzica de camera - Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de
instrumente. În funcție de numărul interpreților, orchestra de cameră se numește
duo, trio, cvartet, cvintet, etc. De regulă, o astfel de orchestră constă din
instrumente cu coarde, la care uneori, se adaugă și instrumente de suflat.
Simfonia: Joseph Haydn: introduce un climat afectiv puternic
prin afilierea sa cu mișcarea artistică a vremii, numită Sturm und
Drang; simfoniile sale stabilesc coordonatele formatului clasic al
speciei. A scris 104 astfel de compoziții, multe cunoscute astăzi prin
titluri cu aluzie programatică care, în fapt, aparțin de o dată mult mai
recentă. Haydn dezvoltă un model pentru structura simfoniei, canonul
stabilit astfel numărând patru părți. Simfoniile sale încep de regulă
printr-un allegro în formă de sonată, se continuă cu o mișcare lentă
(andante sau adagio), urmată de un menuet și un final (finale) în
tempo alert, adesea în formă de rondo. Culmea creației lui Haydn o
constituie ultimele douăsprezece simfonii, denumite "Simfonii
londoneze", compuse între anii 1790 și 1795 pentru impresarul
londonez Salomon
W. A. Mozart Cele 41 simfonii ale lui reprezintă cel mai înalt nivel
ajuns de acest gen în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. La
început entuziasmat de stilul lui Johann Christian Bach (fiu al lui
Johann Sebastian, stabilit în Londra), Mozart va prelua mai apoi
construcția simfonică elaborată de J. Haydn. Contribuțiile sale
favorizează melodia și orchestrația.
L. van Beethoven Prin el, simfonia capătă noi dimensiuni în conținut
și formă, care aveau să surprindă publicul. A compus 9 simfonii, unele
avînd un conținut programatic marcat de înalte concepții ideale și
etice. Simfonia lui ca de altfel întreaga sa creație, îndreaptă interesul
pentru melodie stârnit de creația lui W.A.Mozart către armonie,
polifonie și formă – într-un cuvânt, construcție muzicală.
Comparația celor doi autori merge mai departe, punându-se în discuție
o tipologie a „melodiștilor” și una a „componiștilor” – prima se
bazează pe efectul creat de melodii cu multă personalitate, în vreme ce
a doua se remarcă prin dezvoltarea unor teme muzicale triviale (atunci
când acestea sunt desprinse din context). Beethoven este considerat
pentru epoca sa drept cel mai creativ „componist”, mărturii ale artei
sale fiind dezvoltările din partea întâi a Simfoniei a V-a și partea a doua
din Simf. a VII-a, construită pe o temă aproape lipsită de melodie
(finalul mișcării reia tema în mod fragmentat,„traversând” mai multe
partide instrumentale din orchestră în timpul enunțării.