Sunteți pe pagina 1din 2

A.

ISTORIA MUZICII UNIVERSALE


3. Stilul instrumental (Barocul)
Forma de suită are două strofe. În prima se renunţă la tema în tonalitatea
principală, o desfăşurare liberă conducând spre tonalitatea dominantei sau a
relativei, cu care se sfârşeşte. A doua începe cu expunerea temei la dominantă,
apoi o desfăşurare liberă readuce tonalitatea iniţială. În desfăşurarea suitei
intervine uneori şi principiul variaţional. Dansul din suită se repetă
integral,variat.
Reluarea dansului se numeşte double, păstrând aceeaşi schemă ca dansul
iniţial. Prin folosirea double-ului se părăseşte unicitatea imaginii.
Aceste inovaţii le găsim şi în sonatele pentru pian de Domenico Scarlatti
(1685-1759). Sonatele sale pentru pian merg de la simpla formă a suitei până la
prefigurarea sonatei clasice bitematice cu dezvoltare.
În secolul anterior, sonata era termenul folosit pentru a denumi o piesă
sunată la instrumente cu arcuş sau de suflat, spre deosebire de cantata, intonată
de voce, sau toccata, executată la instrumentele cu claviatură.
În secolul al XVII-lea şi la începutul celui următor, termenul de sonată
este întrebuinţat pentru denumirea suitelor. Treptat, denumirile dansurilor dispar,
părţile suitei fiind intitulate doar cu termenii de mişcare. Se cunosc două tipuri
de sonate: da chiesa şi da camera.
La sfarsitul secolului al XVII-lea, sonata cuprinde părţile ciclului de suită.
Cele patru dansuri tipice suitei (allemanda, couranta, sarabanda, giga) vor
genera spiritul părţilor sonatei clasice. Sonata da chiesa cuprinde patru părţi: un
preludiu grav şi cantabil, un allegro, o arie lirică şi o piesă vioaie, de cele mai
multe ori de tip gigă cu ritmuri provenite din muzica de dans. Sonata da camera
este o suită de piese de dansuri, în care treptat se omit titlurile de dans. Spre
sfarsitul secolului al XVII-lea, genurile da chiesa şi da camera se împletesc,
dând sonata preclasică. În secolul al XVIII-lea, apar transformări, ce conduce la
forma sonatei clasice.
Din uvertura italiană derivă concertul instrumental. Pentru a se obţine
contraste s-au introdus dialoguri între un grup mic de instrumente – concertino –
şi masa orchestrală – concerto grosso.
Limbajul muzical instrumental al Barocului prezintă o bogată
ornamentică, precum şi puternice contraste dinamice si armonioase
În epoca barocă, termenul concerto grosso este folosit pentru prima dată
pentru compoziții în mai multe părți. Maeștri ai acestei forme muzicale au fost
Corelli, Händel și Bach.
Ceva mai târziu, s-a dezvoltat concertul pentru instrument solo.
Diferența față de concerto grosso este că doar un solist ( de ex.vioară)
dialoghează cu orchestra. Vivaldi și Tartini au contribuit în mod esențial la
dezvoltarea acestei forme muzicale, dar sa dezvoltarea definitiva era in
compozițiile compuse de J.S. Bach și Händel.
Formele care s-au dezvoltat în barocul mijlociu au înflorit și au devenit tot
mai diverse. Concertele, suitele, sonatele, concerto grosso, oratoriile, opera și
baletele s-au bucurat de succes în toate țările. Formele lucrărilor erau în general
simple, cu forme binare repetate (AABB) sau forme tripartite simple (ABC),
formele de rondo fiind foarte frecvente. Aceste scheme au influențat și
compozitorii ulteriori.
Antonio Vivaldi a fost unul dintre cei mai importanți reprezentați ai
barocului târziu. Născut la Veneția în 1678. Reputația lui A.V. nu venea din
faptul că avea o orchestră proprie sau că era un angajat la curte, ci prin lucrările
sale publicate, inclusiv sonate trio, sonate pentru vioară și concerte. În aceste
două genuri, sonată și concert, care erau încă în dezvoltare, A.V. a adus cele mai
importante contribuții. S-a stabilit pe anumite șabloane, cum ar fi planificarea
lucrărilor în forma repede- lent-repede și utilizarea de ritornello pentru părțile
rapide. A utilizat și titluri programatice pentru diferite lucrări, cum ar fi
celebrele sale concerte pentru vioară Cele patru anotimpuri.
Domenico Scarlatti a fost unul dintre cei mai importanți virtuozi ai
claviaturii din vremea sa. Toată cariera sa a fost compozitor al curții, inițial în
Portugalia (începând cu 1733) și apoi la Madrid, unde a petrecut restul vieții
sale. D. S. a compus opere și muzică de biserică dar lucrările sale pentru
claviatură, distribuite intens după moartea sa, i-au asigurat locul și reputația.
Poate cel mai important compozitor in epoca baroca este Georg
Friedrich Händel. Era într-o permanentă căutare a formulelor comerciale de
succes în operă, apoi în oratoriile în limba engleză.. Era cunoscut și pentru
adaptarea unor piese precum celebrul oratoriu Mesia, ce a avut premiera în
1742,
La momentul morții sale era unul dintre cei mai cunoscuți compozitori
din Europa iar muzica sa a fost studiată de către muzicienii perioadei clasice.
Händel, datorită puternicelor sale ambiții publice, și-a bazat mare parte din
lucrările sale pe resurse melodice combinate cu tradiție bogată de interpretare cu
improvizație și contrapunct.
Johann Sebastian Bach este considerat cel mai important compzitor al
epocii barocului muzical. În timpul vieții sale a devenit cunoscut mai degrabă ca
pedagog, administrator și interpret decât ca și compozitor. Născut în Eisenach în
1685 într-o familie de muzicieni, a primit o educație importantă de la o vârstă
mică și s-a considerat că avea o voce sopran excelentă. A deținut o varietate de
posturi de organist, devenind celebru pentru virtuozitatea și abilitatea sa. În
1723 a primit postul cu care a fost asociat pentru restul vieții sale, acela de
cantor și director muzical în Leipzig. Experiența sa variată i-a permis să devină
cea mai importantă personalitate muzicală a orașului atât pentru muzica sacră și
seculară cât și ca pedagog pentru elevii săi. A compus lucrări precum Patimile
după Ioan, Patimile după Matei, Oratoriul de Crăciun și Misa în Si minor.
Inovațiile muzicale ale lui au experimentat cu toate formele omofonice și
polifonice din perioada barocului. Era un catalog virtual al tuturor modalităților
contrapunctuale existente și era capabil să țese adevărate pânze de armonie. Prin
urmare, lucrările sale sub forma fugilor cuplate cu preludii și toccate pentru
orgă, precum și formele de concert din baroc, au devenit fundamentale atât
pentru tehnica de interpretare cât și pentru cea teoretică. Învățăturile lui B. au
devenit evidente în epocile clasice și romantice când compozitorii au
redescoperit subtilitățile armonice și melodice din lucrările sale.