Sunteți pe pagina 1din 54

1.

Cultura muzicală a Evului


Mediu:
- muzica gregoriană - de la cantus planus, primele genuri
polifonice (conductus, cantus gemellus etc), până la momentul
Ars Antiqua;
- muzica bizantină - ehuri, caracteristici , genuri;
-muzica laică medievală - genuri specifice muzicii
trubadurilor, trouverilor, minnesängerilor (arta cavalerească,
pastorala etc).

In anul 800 Carol cel Mare este incoronat de catre Papa,


fapt ce consolideaza Europa din punct de vedere politic si
religios. Muzica se dezvolta in paralel, pe doua segmente
religios si laic.
Muzica religioasa se unifica, prin sistematizarile facut de
Papa Grigore cel Mare, sub fora cantului gregorian, denumit si
cantus planus, care devine primul sistem muzical vest- european.
Curtile feudale incurajeaza creatia muzicala laica de
divertisment; un rol important il are muzica de dans, care va duce
la dezvoltarea genurilor instrumentale.
Apar numeroase lucrari teoretice (atribuite lui Boethius,
Hucbald, Odon de Cluny, Philippe de Vitry, Franco da Cologna).
Organizarea discursului muzical este initial monodica,
ulterior evoluand catre polifonie. Tot in aceasta perioada se
cristalizeaza un sistem modal bazat pe modurile grecesti.

Muzica bizantina
Cultura si artele bizantine vor cunoaste o inflorire deosebita
in secolul al VI-lea, in timpul imparatului Justinian.
Muzica religioasa bizantina a evoluat si s-a dezvoltat pana in
zilele noastre. Stilurile sale cele mai importante, care coincid si cu
principalele etape de dezvoltare sunt:
 Cel paleobizantin(sec. IV-XII)
 Cel mediobizantin(sec. XII- XVIII)
 Cel neobizantin(de la inceputul sec al XIX- lea)

Muzica bizantina este monodica, vocala si modala.
The Lord is my Page 1
shepherd!
O trasatura importanta a sa este intonatia netemperata,
data de prezenta microtoniilor.Notiunea de metru (masura) este
inlocuita de anumite tipuri structural - expresive care se refera
atat la ritm cat si la caracteristicile melodiei si la expresia
acesteia. Ele sunt:
 Tipul recitativ- recitarea silabica pe un sunet dat;
 Tipul irmologic- melodia este foarte simpla, cu un ambitus
foarte mic; ritmul este bazat pe raportul strans dintre silaba
si sunet;
 Tipul papadic- cantare frumoasa, melodia este foarte
ornamentata (melismatica), ritmul foarte liber, de aceea cele
mai multe astfel de cantari sunt individuale;
 Tipul stihiraric- melodie mai dezvoltata, mai lirica, cu
anumite ornamentatii, ritmul fiind o combinatie intre cel
silabic si cel liber.

In anul 754 Sf. Ioan Damaschinul scrie cea mai importanta


opera a sa, Octoihul, folosita si astazi in Biserica Ortodoxa.
Acesta cuprinde cantarile zilnice ale unui ciclu de opt duminici,
intonate pe opt moduri pe care el le nueste ehuri (glasuri).
Aceste moduri se impart in doua tipuri: autentice(dorian-
mod de re, lidian- mod de mi,frigian- mod de fa, mixolidian- mod
de sol) si plagale, derivate din cele 4 ehuri
(hipodorian,hipolidian,hipofrigian,hipomixolidian)
Genul principal al muzicii bizantine este liturghia, cel mai
important serviciu divin al Bisericii Ortodoxe. Structura ei s-a
pastrat aproape neschimbata din primele secole crestine.
Liturgia cuprinde mai multe cantari religioase:
 Troparul- compus pe o melodie simpla, are o desfasurare
dinamica;
 Condacul- piesa muzicala religioasa compusa dintr-un
numar mare de strofe si linii melodice, incadrate intr-o
forma tipica;
 Canonul- compozitie formata din noua ode distincte din
punct de vedere melodico- ritmic si modal, fiecare
cuprinzand mai multe tropare.
Notatia bizantina se facea prin neume (semne grafice
utilizate pentru a indica aproximativ cursul unei melodii)
In perioada paleobizantina, notatia evolueaza foarte
mult, pornind de la cea ecfonetica, ce continea doar anumite
semne prozodice, si ajungand, catre finalul secolului al XI- lea, la
reprezentarea semnelor deasupra fiecarei silabe a textului, prin
care se indicau atat trasaturile melodice si stilistice cat si modul
de executie.
Un element nou care apare in perioada mediobizantina
este marturia, neuma complementare care fixeaza atat tonul
initial cat si modul (ehul) melodiei respective. Interpretarea
melodiilor nu mai este lasata la voia intamplarii, punctul de
plecare fiind mai clar definit.
In perioada neobizantina ( sec. XIX) apare necesitatea
de simplificare a cantului bizantin. Chrysant de Madytos propune
eliminarea neumelor ornamentale si stabileste structura modurilor
si a formelor cadentiale. El adauga si cateva semne de durata,
numite timporale, si incearca sa se apropie de notatia silabica a
lui Guido d'Arezzo, stabilind un numar fix de sunete.
Odata cu reforma lui Chrysant, muzica bizantina isi pierde o
parte din autenticitate si bogatie, prin eliminarea microtoniilor.
Muzica gregoriana a aparut in spatiul Imperiului Roman
de Apus.
La sfarsitul secolului al IV-lea, episcopul Ambrozie din Milan
fixeaza cateva canoane. El recomanda folosirea a patru moduri si
a unui anumit repertoriu de cantari.
In timpul pontificatului Papei Grigore cel Mare (secolul al VI-
lea) are loc o noua reforma a muzicii de cult in Biserica Romana,
in care sunt adaugate inca patru moduri la cele stabilite de
Ambrozie din Milan.
Cantul gregorian se mai numeste si cantus planus sau, dupa
aparitia polifoniei in muzica religioasa, cantus firmus.
Cantul gregorian are urmatoarele caracteristici:
- este monodic;
- este modal (bazat pe modurile bisericesti);
- este vocal, a capella (fara acompaniament instrumental);
- este nonmetric (nu se supune metricii moderne, cu
incadrare in anumite masuri);
- foloseste ritmul liber, supus legilor prozodiei;
- are o melodica bazata in principal pe mers treptat sau cu
salturi mici;
- are ambitus restrans;
- este cantat in limba latina;
- este scris intr-o notatie neumatica speciala.

Modurile gregoriene se impart- ca si cele bizantine- in


moduri autentice si plagale. Pentru modurile autntice au fost
imprumutate tot denumirile grecesti: dorian, pentru modul cu
final pe re; frigian, pentru modul cu final pe mi; lidian, pentru
modul cu final pe fa si mixolidian, pentru modul cu final pe sol.
Modurile plagale au aceleasi finale ca modurile autentice din care
sunt derivate, diferenta constand in scara care incepe cu o cvarta
mai jos fata de modul autentic.
Pe langa aceste moduri, in practica muzicala gregoriana mai
existau inca doua: ionianul si eolianul recunoscute de Biserica
de-abia in secolul al VI-lea. Ele stau la baza tonalitatii majore si
minore.
Misa este principala slujba religioasa a Bisericii Catolice. In
cadrul acesteia exista atat parti cantate cat si recitate sau
vorbite. Partile cantate care au acelasi text la orice slujba sunt
cuprinse in Ordinarium Missae.
Celelalte parti cantate, cuprinse in Propiu Missae, au texte
diferite.
Compozitiile muzicale denumite mise cuprind, de obicei, cele
cinci parti din Ordinarium Missae: Kyrie, Gloria, Credo,
Sanctus- Benedictus si Agnus Dei, deoarece acestea sunt
invariabile si sunt cantate la orice slujba, pe tot timpul anului
bisericesc.
In Propium Missae sunt incluse celelalte parti cantate:
Introitus, Gradual, Alleluia/Tract, Offertoriu, Comuniune, acestea
fiind denumiri generale pentru diverse texte care se schimba de
la o liturgie la alta.
Cantarea responsoriala a dus la anumite suprapuneri, atunci
cand unul dintre coruri isi incepea fraza odata cu sfarsitul de
fraza al celuilalt cor sau solist. Pe de alta parte, in manastiri
corurile erau formate atat din adulti cat si din copii, existand in
intonare o diferenta naturala de o octava. Pornind de la acest
paralelism, la un moment dat apare o alte voce paralela, la cvinta
(respectiv cvarta). Acesta prima forma de polifonie s-a numit
organum.
Organum-ul primitiv (sau paralel)- este pria forma
descrisa in mod clar in secolul al IX- lea ca avand doua voci
paralele. Melodia cantului gregorian era denumita vox principalis
si era dublata la o cvarta inverioara de o alta voce, vox
organalius.
Organum-ul liber- in secolul al XI-lea, organum-ul strict
paralele a fost inlouit cu cel liber in care, pe langa miscarea
paralelea a vocilor, exista si o miscare oblica sau contrara.

Organum-ul melismatic- la inceputul secolului al XII-lea


apare un nou tip evoluat de organum, cunoscut sub diverse
denumiri, melismatic. Cantus planus era intonat de tenor in note
lungi, carora le era adaugata o voce superioara, in valori de note
mai mici.
In Anglia practica polifonica era mai putin riguroasa in ceea
ce priveste regulile consonantei, conform viziunii antice grecesti.
Aici apare cantus gemellus, in paralelism de terte si sexte.
Acesta va fi importat mai tarziu si in Franta, dand nastere tipului
de polifonie cunoscut sub numele de faux bourdon.
- Cea mai importanta lucrare fiind Micrologus de Guido
d'Arezzo.

Muzica laica
Compozitiile laice au urmatoarele caracteristici:
- pot fi vocale, vocal- instrumentale sau doar instrumentale;
- sunt metrice, spre deosebire de cantus planus, cel mai
adesea in masuri ternare;
- au ritmul in general silabic;
- au fraze clare si structuri formate din sectiuni bine definite,
unele dintre ele fiind repetitive;
- utilizeaza modurile bisericesti, in special pe cele ionian
(major) si eolian (minor);
- pentru texte se folosesc diversele limbi de circulatie, spre
deosebire de cantul gregorian care folosea exclusiv limba
latina;
- au o tematica variata, dominante fiind cantecele de
dragoste;
Genul vocal:
In epoca intalnim atat compozitii muzicale, generic denumite
cantece (chanson in Franta, lied in Germania, canzone in
Italia), cat si genuri specifice, cum ar fi virelais, rondeau,
ballata, minnelied, caracterizate prin forme distincte. Exista
dovezi certe despre folosirea intrumentelor pentru
acompaniament. Probabil acestea doar dublau linia melodica
vocala, genurile ramanand monodice. Formele de virelais,
rondo si ballata au ca principala caracteristica alternata refren-
strofa.
Minnelied-ul este o forma specifica frecventa in Germania
si contine trei sectiuni melodice: AAB (forma de bar).

Genul instrumental:
O forma primara de teatru, care include si muzica vocala dar
si pe cea instrumentala este drama liturgica, in care erau
prezentate vietile sfintilor.
Cea mai mare parte a muzicii laice din evul mediu o datoram
unei clase de nobili cultivati care erau in acelasi timp poeti,
compozitori si interpreti. In Franta acestia se numeau
trubaduri (cei din sudul tarii) sau truveri (in nordul tarii). In
Germania, acestia se numea minnesingeri.
In a doua parte a sec al XII-lea Europa cunoaste o perioada
de inflorire culturala. La Paris se construieste celebra Catedrala
de la Notre Dame. Epoca va fi denumita de muzicienii secolului
al XIV-lea Ars Antiqua (arta veche).
Polifonia incepe sa se dezvolte, in principal in mediul
religios. Lucrarile muzicale aveau in general trei voci, dar apar
si primele piese la patru voci. Cantus firmus sta la baza
tuturor constructiilor
Din punct de vedere teoretic apare un element nou
introducand conceptul de metru. Tempus perfectum
(divizarea in trei a duratei lungi, care poate fi asimilata
metrului ternar modern) este prezent mai ales in lucrarile laice.
Sunt introduse modurile ritmice, preluate din teoria
greaca: troheul, iambul, dactilul, anapestul, spondeul si
tribahul.
Organum-ul de la Notre Dame evolueaza din cel
melismatic. Sunt scrise lucrari la două, trei si patru voci.
Spre deosebire de organum-ul melismatic unde tenorul avea
note tinute, lungi, in conductus ritmul vocilor este aproape
similar, in general silabic. Desi ramane un gen religios, textele
nu mai sunt neaparat liturgice. Genul conductus cunoaste o
preioada de inflorire intre anii 1160- 1240.
Motetul este unul dintre cele mai importante genuri ale
muzicii polifonice, continuand sa existe pana in sec al XVIII-
lea. Motetul medieval este o compozitie polifonica in care
vocea fundamentala (tenorul) intoneaza un cant gregorian
modificat dupa tiparele modurilor ritmice, deasupra carora sunt
adaugate alte doua voci. Aceste doua parti putea avea
texte diferite,
religioase sau laice, in limba latina sau in alta limba.
Ca reprezentanti ai Scolii de la Notre Dame enumer pe:
1 Léonin- A scris culegerea Magnus Liber Organi care
contine cel putin 42 de compozitii muzicale la deo voci,
destinate serviciilor liturgice.
2 Pérotin- este succesorul lui Léonin. A revizuit Magnus
Liber Organi, adaugand noi sectiuni. Continua si
imbunatateste genul organum, scriind lucrari la doua, trei
si patru voci, cea mai cunoscuta fiind Viderunt Omnes.
Dezvolta un gen nou polifonic pe una, doua sau trei voci,
denumit conductus.
2. Renașterea muzicală:
- estetica înnoirii de limbaj, caracteristici si cronologia
perioadei. Genurile musicale si caracteristicile lor:
madrigalul, motetul, misa, chansonul francez, liedul
german. Evolutia muzicii incepand cu secolul al XV-lea, de
la Ars Nova, la Scoala franco-flamandă (caracteristici,
genuri, reprezentanti, importanta). Aparitia operei
(drama per musica); context istoric, caracteristici,
reperezentanti ai Cameratei Florentine. Claudio
Monteverdi, Gluck, reprezentanti al genului.

Uneori, virtuozitatea scriiturii polifonice, la care au ajuns


compozitorii din secolul al XV-lea, a împins muzica spre un făgaş
formal, încât tehnica lor a devenit, la un moment dat, un scop în
sine. Aceste tendinţe formaliste au fost depăşite de creatorii
autentici, dornici să realizeze o muzică expresivă şi cu un conţinut
cât mai divers.

Înfloritoare pe teritoriul Franţei de nord şi în Ţările de Jos,


muzica franco-flamandă va îmbina Ars nova franceză şi italiană cu
muzica tradiţională engleză. Prezintă şi note proprii.

În secolul al XV-lea se dezvoltă arta contrapunctului şi


compozitorii dobândesc o libertate în mişcarea vocilor polifonice,
libertate care a mers până la nesocotirea textului literar, reuşind
să dea aripi creaţiilor muzicale.
Contemporan în Franţa cu G. Dufay şi G. Binchois,
compozitorul John Dunstable(1370-1453) a activat la capela
regală din Franţa, dar şi în Italia, aşa încât creaţia sa conţine, în
afară de sonorităţi plăcute cu pasaje de „faux bourdon”, tipice
englezilor, şi o cantabilitate specific italiană. Atunci când preia
teme gregoriene, el le tratează în stil variaţional, ornamentându-
le sau modificându-le pentru a corespunde sensului expresiv
dorit.

Numele de căpetenie al primei epoci de înflorire a şcolii


franco-flamande este Guillaume Dufay (1400-1474).

Simplifică ritmica şi contribuie la răspândirea unor clare


procedee de notaţie.

Dacă în muzica laică el rămâne ancorat de stilul tradiţional,


compunând ballade, virelai-uri, rondeau-uri, bergerette,
chanson, în cea religioasă (misse, motete), este mai îndrăzneţ,
acordând vocilor un ambitus mai mare. Uneori apelează la
fragmente de cântece laice, Cultivă mult polifonia, perfecţionând
tehnica scriiturii pe mai multe voci, fără să renunţe la calda
expresivitate.

Madrigalul:

C. Monteverdi: Fiind un maestru al tehnicii polifonice, el


încredinţează, adesea, execuţia madrigalelor unei singure voci,
celelalte linii polifonice fiind atribuite instrumentelor.
Îndepărtându-le textul, elocvenţa şi plasticitatea melodiile sale
nu- şi pierd din expresivitate.

Spre finele secolului, în istoria madrigalului se înscriu două


genuri noi, cel acompaniatşi cel dramatic. În madrigalul
acompaniat, vocile umane sunt înlocuite cu instrumente,
rămânând a fi cântată vocal doar vocea superioară, păstrând însă
ţesătura muzicală polifonică. Madrigalul dramatic sugerează o
acţiune dialogată, în care eroii se exprimă participând la ţesătura
polifonică.

Motetul:
Motet se numește o compoziție muzicală polifonică bazată pe
un text religios, rareori și laic, scrisă conform regulilor
contrapunctului pentru mai multe voci, în care se suprapun
simultan mai multe melodii de sine stătătoare, astfel că fiecare
voce îsi are melodia sa, uneori și text propriu. De obicei, motetul
este interpretat "a capella", fără acompaniament instrumental.

Denumirea provine din latină, unde movere însemna a


mișca, pentru a ilustra mișcarea liniilor melodice suprapuse peste
cantus firmus. Denumirea în latina medievală era motectum, dar
se folosea și denumirea italiană mottetto, spre a descrie mișcarea
diferitelor voci, una față de celaltă.

Motete scrise pe texte laice sunt cuprinse în coleția Magnum


opus musicum a lui Orlando di Lasso.

Missa:

Misă (din latină missa) este o compoziție muzicală polifonică


religioasă pentru cor și soliști, pe textul tradițional al liturghiei
catolice care se cântă, cu sau fără acompaniament instrumental,
în bisericile romano-catolice în cadrul liturghiei. Sub numele de
misă au fost compuse, începând din sec. al XIII-lea, numeroase
opere vocale a capella destinate să ilustreze textele liturgice.
Intre misele celebre se numără Misa cu patru psalmi de Claudio
Monteverdi, Misa în Si minor de Johann Sebastian Bach, Missa
solemnis de Ludwig van Beethoven, Missa Brevis și Missa Longa
de Wolfgang Amadeus Mozart, 14 mise, printre care Missa in
tempore belli, Nelsonmesse, Harmoniemesse, Schöpfungsmesse
de Joseph Haydn, Deutsche Messe de Franz Schubert, Misa
solemnă de Hector Berlioz, Missa de Crăciun și Missa de Paște de
Wilhelm Georg Berger, Marea misă în re minor de Anton Bruckner.

Chansonul francez:

Scoala din Paris creează chanson-ul, expresie specifică a


sensibilității franceze. Chanson-ul aduce o accentuată reflectare a
realității, având adeseori un caracter descriptiv și totodată liric. La
aceste însușiri se adaugă și o puternică accesibilitate. Spre
deosebire de creația franco-flamandă, cea a școlii din Paris are o
mai mare consistență armonică (fără a renunța însă la măiestria
polifonică).

Sub influența orientării generale a Renașterii spre poezia


antică, poeții umaniști ai vremii au urmărit reînvierea metrului
acestei poezii; compozitorii care au scris muzică pe aceste texte
au respectat, la rândul lor, cu rigurozitate, construcția metrică a
textului, ajungând astfel la o mare diversitate și flexibilitate a
ritmului și la construcția asimetrică a frazelor bazate pe o
permanentă schimbare a măsurii.

Liedul german:

Işi poate găsi izvoarele începând cu secolele XII-XIV în


cântul acompaniat de un instrument sau neacompaniat al
minnesängerilor (spaţiul cultural german), al trubadurilor sau al
truverilor (actuala Franţă). Trecând prin faze diferenţiate ce se
raportează permanent la contururile geografice dar şi specific
naţionale, acest gen muzical se materializează progresiv şi variat
în cadrele sale delimitate, influenţat fiind în primul rând de factorii
muzical şi poetic. Ca notă specifică generală a miniaturilor vocale
cu acompaniament de pian observăm o stare de armonie a celor
trei elemente constitutive ale genului, sau a celor trei arte
imergente în el: poezie, voce, pian, dar şi un filon comun şi
anume acela al folclorului, al cântecului popular. Astfel în
Germania ia naştere liedul ce conţine elementele sale generatoare
în simplicitatea cântecelor populare volkslied şi länder.

Opera italiana.

În jurul anului 1580, Vicenzo Galilei, Ottavio Rinuccini,


Giullio Caccini, Jacopo Peri si altii, condusi de Giovanni Bardi, au
pus bazele unei reuniuni intelectuale umaniste denumite
Camerata florentina, a carei activitate muzical-teoretica si
creatoare se desfasura la Florenta.
Prima consecinta a acestei aparitii a fost afirmarea monodiei
acompaniate si a elementelor fundamentale ale melodramei: aria
si recitativul.

Spre sfârsitul sec. al XVI-lea au fost scrise primele opere,


care însa nu s-au mai pastrat. Este vorba, cum notam mai
înainte, despre Daphne.

Prima opera care s-a pastrat în întregime este Euridice


compusa în 1600 de Jacopo Peri pe un libret tot de Rinuccini.
Aceasta lucrare reconstituie tragedia antica cu acelasi nume.
Spectacolul era realizat cu mai multe personaje, cântând textul
acompaniat de o mica orchestra, într-un cadru scenic organizat.
Acesta avea sa devina actul de nastere al noului gen muzical -
opera.

Prima opera care corespundea ideii de spectacol muzical


prin dramatismul recitativelor, inspiratia melodica, folosirea cu
ingeniozitate a resurselor orchestrale, a corului si a baletului a
fost Orfeu de Claudio Monteverdi, reprezentata în 1607, la Roma.

În prima parte a sec. al XVII-lea, si Roma s-a afirmat ca un


centru în care se dezvolta opera, cei mai cunoscuti compozitori
care au activat acolo fiind Giulio Caccini.

Claudio Monteverdi (1567-1643):

S-a nascut la Cremona si a fost compozitorul care a deschis


drumul operei italiene, fiind în acelasi timp si un foarte apreciat
madrigalist.

Opera Orfeu: actiunea desfasurându-se pe parcursul a cinci


acte, precedate de un prolog, ce glorifica puterea artei cu care
era înzestrat Orfeu. Povestea începe în atmosfera pastorala
îndragita de publicul vremii si se încheie prin interventia
salvatoare a zeului Apollo.
Monteverdi investeste subiectul cu un impresionant
dramatism muzical, în care recitativul are o expresivitate aparte.
De asemenea, ariile în maniera arioso se îmbogatesc pe latura
lirica, melodicitatea decurgând direct din muzicalitatea limbii
italiene.

Cântecul lui Orfeu este considerat drept primul exemplu de


"arie da capo", care se va dezvolta cu stralucire în evolutia istoriei
muzicii de opera italiene.

Experienta sa de polifonist madrigalist este folosita de


Monteverdi în tratarile corale ale operei, în care ansamblul coral
este un personaj purtator al ideilor dramei. Compozitorul
foloseste un aparat orchestral neobisnuit de amplu pentru acea
epoca, valorificând pentru prima data într-o opera forta de
expresie a instrumentelor. Astfel, opera Orfeu de Monteverdi se
înscrie printre capodoperele literaturii muzicale universale.

Christopf Wilibald Gluck este cel care renunta la


artificialitatea stilului italian, cautând expresia simpla, sincera,
accentul dramatic natural si profund în declamatia muzicala,
toate în scopul redarii sentimentelor. Prin operele create: Orfeu
-1762, Alcesta - 1766, Ifigenia în Aulida - 1774, Gluck câstiga
întrecerea cu compozitorii italieni, punând astfel capat unui nou
conflict ivit între partizanii stilului italian (piccinisti) si cei ai noului
stil abordat de Gluck (gluckinisti).

Stilul instrumental
Stilul instrumental concertant in creatia secolului al XVIII-lea;
creatori ai preclasicismului muzical si genurile reprezentative:
suita, sonata, concerto-grosso. Importanta creatiei
compozitorilor: Vivaldi, Rameau, Scarlatti.
Opera baroca si reprezentantii ei: H. Purcell, G. Handel.
Personalitatea lui J. S. Bach, scriitura polifonica si genurile
reprezentative in creatia instrumentala, importanta temperantei
sonore. Creatia vocal-instrumentala si reprezentantii de seama:
Handel si Bach

Forma de suită are două strofe. În prima se renunţă la tema


în tonalitatea principală, o desfăşurare liberă conducând spre
tonalitatea dominantei sau a relativei, cu care se sfârşeşte. A
doua începe cu expunerea temei la dominantă, apoi o desfăşurare
liberă readuce tonalitatea iniţială. În desfăşurarea suitei intervine
uneori şi principiul variaţional, folosit ca împodobire sau
galanterie de salon, fie cu uşoare sublinieri sau prin diferenţieri
mai conturate. Dansul din suită se repetă integral, dar nu aidoma,
ci variat.
Reluarea dansului se numeşte double, păstrând aceeaşi
schemă ca dansul iniţial. Prin folosirea double-ului se părăseşte
unicitatea imaginii. Un pas înainte, spre o exprimare mai
complexă, se face cu forma S cu trio.
Aceste inovaţii le găsim şi în sonatele pentru pian
de Domenico Scarlatti (1685-1759). Sonatele sale pentru pian
merg de la simpla formă a suitei până la prefigurarea sonatei
clasice bitematice cu dezvoltare.
În secolul anterior, sonata era termenul folosit pentru a
denumi o piesă sunată la instrumente cu arcuş sau de suflat, spre
deosebire de cantata, intonată de voce, sautoccata, executată la
instrumentele cu claviatură.
În secolul al XVII-lea şi la începutul celui următor, termenul
de sonată este întrebuinţat pentru denumirea suitelor. Treptat,
denumirile dansurilor dispar, părţile suitei fiind intitulate doar cu
termenii de mişcare. Se cunosc două tipuri de sonate: da
chiesa şi da camera.
La finele veacului al XVII-lea, sonata cuprinde părţile ciclului
de suită. Cele patru dansuri tipice suitei (allemanda, couranta,
sarabanda, giga) vor genera spiritul părţilor sonatei
clasice. Sonata da chiesa cuprinde patru părţi: un preludiu grav şi
cantabil, un allegro fugat sau o piesă în forma S cu expuneri
fugate, o arie lirică şi o piesă vioaie, de cele mai multe ori de tip
gigă cu ritmuri provenite din muzica de dans. Sonata da
camera este o suită de piese de dansuri, în care treptat se omit
titlurile de dans. Spre finele veacului al XVII-lea, genurile da
chiesa şi da camera se împletesc, dând sonata preclasică. În
secolul al XVIII-lea, ambele sonate se confundă, iar în ceea ce
priveşte forma apar transformări, ce conduc la forma sonatei
clasice.
Din uvertura italiană derivă concertul instrumental. Pentru a
se obţine contraste s-au introdus dialoguri între un grup mic de
trei instrumente – concertino – şi masa orchestrală – concerto
grosso.
Limbajul muzical instrumental al Barocului prezintă o bogată
ornamentică, precum şi puternice contraste dinamice, armonios
colorate.
În epoca barocă, termenul concerto grosso este folosit
pentru prima dată pentru compoziții în mai multe părți, pentru
ansamblu orchestral cu, de obicei, trei soliști. Maeștri ai acestei
forme muzicale au fost Corelli, Händel și Bach.
Ceva mai târziu, s-a dezvoltat concertul pentru instrument
solo. Diferența față de concerto grosso este că doar un solist (la
început, de obicei o vioară) dialoghează cu
orchestra. Vivaldi și Tartini au contribuit în mod esențial la
dezvoltarea acestei forme muzicale, dar ea a atins apogeul cu
compoziții de J.S. Bach și Händel.
Formele care s-au dezvoltat în barocul mijlociu au înflorit și
au devenit tot mai diverse. Concertele, suitele, sonatele, concerto
grosso, oratoriile, opera și baletele s-au bucurat de succes în
toate țările. Formele lucrărilor erau în general simple, cu forme
binare repetate (AABB) sau forme tripartite simple (ABC),
formele de rondo fiind foarte frecvente. Aceste scheme au
influențat și compozitorii ulteriori.
Antonio Vivaldi a fost unul dintre cei mai importanți
reprezentați ai barocului târziu. Născut la Veneția în 1678.
Reputația lui Vivaldi nu venea din faptul că avea o orchestră
proprie sau că era un angajat la curte, ci prin lucrările sale
publicate, inclusiv sonate trio, sonate pentru vioară și concerte. În
aceste două genuri, sonată și concert, care erau încă în
dezvoltare, Vivaldi a adus cele mai importante contribuții. S-a
stabilit pe anumite șabloane, cum ar fi planificarea lucrărilor în
forma repede- lent-repede și utilizarea de ritornello pentru părțile
rapide. A utilizat și titluri programatice pentru diferite lucrări, cum
ar fi celebrele sale concerte pentru vioară Cele patru anotimpuri.
Domenico Scarlatti a fost unul dintre cei mai importanți
virtuozi ai claviaturii din vremea sa. Toată cariera sa a fost
compozitor al curții, inițial în Portugalia (începând cu 1733) și apoi
la Madrid, unde a petrecut restul vieții sale. Domenico a compus
și el opere și muzică de biserică dar lucrările sale pentru claviatură,
distribuite intens după moartea sa, i-au asigurat locul și reputația.
Poate cel mai important compozitor asociat cu patronajul
regal a fost Georg Friedrich Händel. Händel era într-o permanentă
căutare a formulelor comerciale de succes în operă, apoi în
oratoriile în limba engleză. Un compozitor prolific, Händel
împrumuta de la alții și își recicla adesea propriul material. Era
cunoscut și pentru adaptarea unor piese precum celebrul
oratoriu Mesia, ce a avut premiera în 1742, pentru cântăreții și
muzicienii disponibili.[21]
La momentul morții sale era unul dintre cei mai cunoscuți
compozitori din Europa iar muzica sa a fost studiată de către
muzicienii perioadei clasice. Händel, datorită puternicelor sale
ambiții publice, și-a bazat mare parte din lucrările sale pe resurse
melodice combinate cu tradiție bogată de interpretare cu
improvizație și contrapunct.
Johann Sebastian Bach a ajuns, în timp, să fie considerat o
figură importantă a barocului muzical. În timpul vieții sale a
devenit cunoscut mai degrabă ca pedagog, administrator și
interpret decât ca și compozitor, fiind mai puțin celebru decât
Händel sau Telemann. Născut în Eisenach în 1685 într-o familie de
muzicieni, a primit o educație importantă de la o vârstă mică și s-a
considerat că avea o voce sopran excelentă. A deținut o varietate
de posturi de organist, devenind celebru pentru virtuozitatea și
abilitatea sa. În 1723 a primit postul cu care a fost asociat pentru
restul vieții sale, acela de cantor și director muzical în Leipzig.
Experiența sa variată i-a permis să devină cea mai importantă
personalitate muzicală a orașului atât pentru muzica sacră și
seculară cât și ca pedagog pentru elevii săi. Bach a compus și
lucrări la scară mare precum Patimile după Ioan, Patimile după
Matei, Oratoriul de Crăciun și Misa în Si minor. Inovațiile
muzicale ale lui Bach au experimentat cu toate formele
omofonice și polifonice din perioada barocului. Era un catalog
virtual al tuturor modalităților contrapunctuale existente și era
capabil să țese adevărate pânze de armonie. Prin urmare, lucrările
sale sub forma fugilor cuplate cu preludii și toccate pentru orgă,
precum și formele de concert din baroc, au devenit fundamentale
atât pentru tehnica de interpretare cât și pentru cea teoretică.
Învățăturile lui Bach au devenit evidente în epocile clasice și
romantice când compozitorii au redescoperit subtilitățile armonice
și melodice din lucrările sale.

Opera in secolul al XVIII-lea


- Opera seria si opera buffa; conturarea formelor lirico-
dramatice nationale (singspielul german, vodevilul, si opera
comica franceza, opera buffa italiana, opera engleza The
Beggar’s opera).

Opera este un gen muzical destinat reprezentării scenice,


având la bază un libret* pe care sunt construite momentele
(numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*,
duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*,
recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara
elementului literar (libretul) și muzical, între componentele operei
intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale
menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, opera este un
spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția,
dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul
operei se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat
prin sincretismul* artelor.
Opera buffa (opera comica) are originea în intermezzo-urile
operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de umor si de
fantezie, operele buffe exercitau o adevarata atractie pentru
publicul sec. al XVIII-lea. Prima opera buffa reprezentata a fost
La serva padrona, compusa de Pergolesi, a carei premiera s-a
produs la Paris, în 1752. Aceasta premiera a dat nastere unei
ciocniri de opinii denumita querelle des Bouffons (cearta
bufonilor), în care partizanii operei traditionale franceze se
opuneau si înfruntau noile aparitii.
Christopf Wilibald Gluck este cel care renunta la
artificialitatea stilului italian, cautând expresia simpla, sincera,
accentul dramatic natural si profund în declamatia muzicala,
toate în scopul redarii sentimentelor. Gluck câstiga întrecerea cu
compozitorii italieni, punând astfel capat unui nou conflict ivit
între partizanii stilului italian (piccinisti) si cei ai noului stil abordat
de Gluck (gluckinisti).
În Germania, opera comica îsi are originile în cântecul
popular, denumit singspiel. Dupa Hiller, Wolfgang Amadeus
Mozart va fi cel care va dezvolta genul.
Singspielul german:
Gen liric german, de obicei comic, înrudit cu opera buffa
italiană, opéra comique franceză și ballad opera engleză (v.
operă).
S. include masive porțiuni de dialog vorbit, din care cauză S. în
sec. 18 ar fi trebuit să fie numit mai propriu „piesă cu interpolări
muzicale”. Au mai compus S.: J. Haydn (Asmodeu) și W.A. Mozart
prin creația cărora S. încetează a mai fi o piesă cu muzică
incidentală, apropiindu-se de genul operei. Alături de Impresarul
și Răpirea din Serai, Flautul fermecat (1791) este o adevărată
capodoperă a genului, remarcându-se prin ampla dimensionare a
planului emoțional și subtilitatea caracterizării muzicale a
personajelor. L. van Beethoven marchează prin Fidelio (1805)
tranziția între S. și opera propriu-zisă, folosind mult recitativele*
secco și stromentato.
Vodevilul si opera comica franceza:
Opera franceza se naste odata cu creatia compozitorului
Jean Baptiste Lully, creatorul stilului francez al genului, în care
baletul avea un loc aparte. Lully a creat comediile balet, gen
foarte gustat la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. Libretele erau
fie antice, fie scrise de Moliere (Amorul doctor, Domnul de
Pourceaugnac, Psyche, Acis si Galathea). În sec. al XVIII-lea,
urmasul lui Lully la Versailles a fost Jean Philippe Rameau, care
îmbogateste sonoritatile orchestrale, folosind armonii noi, ce duc
la sonoritati ce caracterizeaza fiecare personaj din cadrul actiunii.
Dintre cele mai cunoscute opere ramase de la Rameau
enumeram: Hippolyte et Aricie, Indiile Galante, Castor si Polux,
Dardanus, toate acestea preluând subiecte mitologice.
Opera engleza:
Opera engleza. Aparitia operei engleze în sec. al XVII-lea
este legata de numele lui Henry Purcell, din a carui creatie
dramatica ne-a ramas Dido si Aeneas (1689), în care pune în
evidenta frumusetea limbii engleze, cântecul fiind sustinut de o
scriitura armonica deosebita. În 1728, compozitorul Pepush,
urmas al lui Purcell, initiaza "Beggers' Opera" (opera cersetorilor),
inspirata din viata oamenilor simpli din Londra, care valorifica
cântecul popular englez, ridiculizând, în acelasi timp, elmentele
de opera italiana.
Clasicismul muzical
5. Premise ale aparitiei clasicismului muzical; de la
D.Scarlatti la fii lui J.S.Bach; caracteristicile şi
reprezentantii Şcolii de la Mannheim. Aparitia şi evolutia
sonatei, simfoniei şi a genurilor muzicii de cameră,
estetica limbajului. Cristalizarea genului simfonic.
Evolutia operei. Personalitatea creatia şi importanta
compozitorilor J. Haydn, W.A.Mozart, L.van Beethoven.
Compozitorii trebuiau să compună după niște reguli stricte,
toate compozițiile trebuiau să aibă o anumită structură, de
exemplu, simfoniile trebuiau să conțină 4 părți, în care prima parte
este mereu allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm de 3
pătrimi, iar ultima din nou allegro, iar sonatele aveau următoarea
compoziție: repede-lent-repede, fiecare parte având forma de
lied. Cei mai importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis și
părintele simfoniei ), Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van
Beethoven (compozitorul este considerat deseori și romantic,
datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași
structură specifică pieselor muzicale din această perioada, cu
excepția Sonatei nr.14, numită și Sonata Lunii, a cărei primă parte
este lentă); de asemenea, au mai compus și Luigi Boccherini (cel
mai cunoscut pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri
(cunoscut mai bine pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât
pentru muzica sa) și Leopold Mozart (tatăl compozitorului).
Genurile preferate de compozitori în perioada

The Lord is my Page 20


shepherd!
clasicismului muzical au fost simfonia, sonata și concertul
solistic (se trage din concerto grosso, gen specific barocului
muzical).
Școala din Mannheim (Johann Stamitz, 1717-1757; Christian
Cannabich, 1731-1798), cei trei mari compozitori ai clasicismului
vienez - Haydn, Mozart și Beethoven - stăpânesc și perfecționează
diferite genuri muzicale și procedee componistice, de la linia
melodică populară, la polifonia barocă. Ei reunesc stilul galant și
sentimental al muzicii preclasice cu diverse trăsături ale muzicii
germane, franceze sau italiene, într-o mare varietate de creații,
caracterizate printr-o înaltă virtuozitate a formei combinată cu
dramatismul muzicii. Acest aspect se recunoaște în toate
genurile, de la muzica de cameră, în special cvartetul de coarde
dezvoltat de Joseph Haydn și sonata instrumentală, la simfonie,
concert pentru instrumente soliste și orchestră, operă (de ex.
Mozart) sau în muzica religioasă (Requiem-ul de Mozart sau Missa
solemnis de Beethoven), care au devenit modele pentru
generațiile următoare. Caracteristic pentru cea mai mare parte a
compozițiilor este folosirea în prima mișcare a formei de sonată,
nu în manieră schematică, ci într-o mare diversitate a fanteziei
creatoare, proprie fiecărui compozitor în parte.

Sonata - Compozitie muzicală executată la un instrument


sau la un grup restrâns de instrumente (dă sonare), în opoziție cu
"cantata" (din latină: cantare).
Compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste,
alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru), fiind executată în
sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră
simfonică.

Muzica de camera - Compoziție muzicală pentru un număr


restrâns de instrumente. În funcție de numărul interpreților,
orchestra de cameră se numește duo, trio, cvartet, cvintet, etc.
De

The Lord is my Page 21


shepherd!
regulă, o astfel de orchestră constă din instrumente cu coarde, la
care uneori, se adaugă și instrumente de suflat.

Simfonia:
Joseph Haydn: Haydn introduce un climat afectiv puternic
prin afilierea sa cu mișcarea artistică a vremii, numită Sturm und
Drang; simfoniile sale stabilesc coordonatele formatului clasic al
speciei. A scris 104 astfel de compoziții, multe cunoscute astăzi
prin titluri cu aluzie programatică care, în fapt, aparțin de o dată
mult mai recentă. Haydn dezvoltă un model pentru structura
simfoniei, canonul stabilit astfel numărând patru părți. Simfoniile
sale încep de regulă printr-un allegro în formă de sonată, se
continuă cu o mișcare lentă (andante sau adagio), urmată de un
menuet și un final (finale) în tempo alert, adesea în formă de
rondo. Culmea creației lui Haydn o constituie ultimele
douăsprezece simfonii, denumite "Simfonii londoneze", compuse
între anii 1790 și 1795 pentru impresarul londonez Salomon.
Wolfgang Amadeus Mozart
Cele 41 simfonii ale lui W.A. Mozart reprezintă cel mai înalt
nivel ajuns de acest gen în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea. La început entuziasmat de stilul lui Johann Christian Bach (fiu
al lui Johann Sebastian, stabilit în Londra), Mozart va prelua mai
apoi construcția simfonică elaborată de J. Haydn. Contribuțiile sale
favorizează melodica (desfășurată deasupra unei trame armonice
esențializate față de creațiile anterioare, melodia la Mozart este
descrisă la superlativ în privința ingeniozității, a fanteziei)și
orchestrația.
Ludwig van Beethoven
Prin L. van Beethoven, simfonia capătă noi dimensiuni în
conținut și formă, care aveau să surprindă publicul. Acesta a
compus nouă simfonii, unele avînd un conținut programatic
marcat de înalte concepții ideale și etice. Simfonia lui Beethoven,
ca de altfel întreaga sa creație, îndreaptă interesul pentru melodie
stârnit de creația lui W.A. Mozart
către armonie (acordică), polifonie și formă – într-un cuvânt,
construcție muzicală; în schimb, melodica sa este una „pauperă”
(Liviu Dănceanu).[2] Comparația celor doi autori merge mai
departe, punându-se în discuție o tipologie a „melodiștilor” și una
a „componiștilor” – prima se bazează pe efectul creat de melodii
cu multă personalitate, în vreme ce a doua se remarcă prin
dezvoltarea unor teme muzicale triviale (atunci când acestea sunt
desprinse din context). Beethoven este considerat pentru epoca
sa drept cel mai creativ „componist”, mărturii ale artei sale fiind
dezvoltările din partea întâi a Simfoniei a V-a și partea a doua
din Simfonia a VII-a, construită pe o temă aproape lipsită de
melodie (finalul mișcării reia tema în mod fragmentat,
„traversând” mai multe partide instrumentale din orchestră în
timpul enunțării.

Romantismul
6. Romantismul - curent artistic şi muzical: cronologie,
trăsături generale, forme şi genuri predilecte (inclusiv
programatismul), virtuozitatea instrumentală (evolutia şi
perfectionarea instrumentelor, importanta pianului). Date
din biografia artistică şi creatia muzicală apartinând
compozitorilor secolului al XIX-lea: Fr.Schubert, H. Berlioz,
R.Schumann, F.Chopin, Fr.Liszt, J.Brahms, P.I.Ceaikovski,
G.Verdi, R.Wagner etc. Şcolile muzicale nationale europene
caracteristici, genuri predilecte şi compozitorii
reprezentativi: rusă, nordică, poloneză, cehă, ungară,
spaniolă, românească.
Romantismul muzical, curent artistic ce s-a format la sfîrşitul
secolului XVIII – începutul
secolului XIX, mai întîi în literatură apoi în muzică.
Trăsăturile caracteristice a romantismului muzical sunt:
- real – ideal,
- comic – tragic,
- trecutul poporului,
- natura,
- conflictul dramatic,
- singurătatea,
- izgonirea.
Muzica se caracterizează printr-o expresivitate emoţională.
a) pe prim plan apare omul cu problemele lui vitale;
b) concret şi expresiv apare tabloul naturii.
Reprezentanţii romantismului muzical au
fost:
- Franz Schubert;
- Robert Schumann;
- Frederic Chopin.
Franz Schubert (1797 – 1828), compozitor austriac, a trăit
doar 31 ani, toate creaţiile au rămas neterminate.
Prima lucrare compusă a fost Fantezia pentru pian. Cîntecul
ocupă locul central în creaţia lui ex.: Regele pădurii, Serenada,
Ave
Maria, Vis de primăvară, Frumoasa morăriţa, Margareta
la torcătoare, toate fiind pe versurile lui Göte.
Apogeul creaţiei lui a fost considerată Simfonia Determinată
h-moll. Este compusă în perioada de înflorire a talentului său
1822 şi are aşa denumire deoarece conţine doar două părţi.
Toate temele au caracter cantabil.
I allegro moderato
II andante con moto.
Diverse creaţii le-a compus în lipsa instrumentului muzical
aceasta continuă capacităţile lui muzicale desăvîrşite.

Robert Schumann (1810 – 1856) compozitor german. În


acest compozitor s-au întruchipat trei trăsături, muzician, poet,
critic. Primeşte o educaţie decentă, minimă atenţie îi acordă
muzicii.
În 1830, în Frankfurt pe Maine îl ascultă pe N. Paganini,
această evoluare îl defineşte pe Schumann să se dedice complet
muzicii. Prima lucrare a fost piesa instrumental-corală, o formare
performantă a fost întîlnirea cu F. Chopin.

Frederic Chopin (1810 – 1849) compozitor şi pianist


polonez.
În 1826 – 1828 apar creaţiile în c-moll şi variaţiuni pe tema
lui Mozart. Ceva mai tîrziu 2 concerte pentru pian cu orchestră,
primul în f-moll, al doilea în e-moll, fantezie pe teme poloneze,
rondoul în stil cracoviac. Ţara ce devine a doua patrie a lui a fost
Franţa. În 1832 primul său concert cu programul Polonezul
pentru şase piane, concertul în f-moll şi variaţiuni pe tema lui
Mozart.
Elementul deosebit din stilul lui Chopin a fost „Rubato” –
grăbirea sau încetinirea în cadrul tactului. Creaţia lui: Mazurca în
C-dur, Polonezul A-dur, Preludiu e-moll, Nocurnul în f-
moll şi Studiul în F-dur.
- 24 preludii, Balada în F-dur, Sonata în h-moll, scherţourile 2,
3, 4.
Logica şi severitatea lui I. S. Bach, frumuseţea şi finalul bine
determinat al lui W. A. Mozart, dramatismul şi dezvoltarea
puterii simfonismului lui L. V. Beethoven în permanenţă
slujea ca pildă.
Romantismul muzical dă naştere la noi curente:
- verism,
- impresionism,
- expresionism

Romantismul a fost un curent artistic si ideologic, aparut la


granita dintre sec. al XVIII-lea si al XIX-lea, in Europa apuseana,
in literatura, muzica si in celelalte arte.
S-a nascut ca o reactie impotriva clasicismului, orientate
spre distrugerea ordinii si simetriei in cadrul formelor si
genurilor.Afirma primatul emotiei asupra gandirii, a sentimentului
asupra ratiunii, a subiectivitatii asupra obiectivitatii. Acest curent
a fost cadrul prielnic pentru aparitia Scolilor muzicale nationale.
Apare contopirea poeziei cu muzica, din care reiese
muzicalitatea poeziei sau muzica poetica. Programatismul devine
un principiu in creatia multor compozitori romantici. Se
abordeaza diverse teme precum trecutul istoric, legendele,
intoarcerea in trecut, fanteziile romantice, folclorul, dragostea si
lupta binelui cu raul.
Constiinta nationala inseamna mai intai recunostinta si
respect inaintasilor, apoi raspunderea si grija urmasilor.

Romantici precum Franz Liszt, care era maghiar,


inspirandu-se din folclorul propriei tari, a pus bazele Scolii
nationale maghiare, iar impreuna cu Wagner pun bazele Scolii
nationale germane. Chopin intemeiaza Scoala nationala
polona, iar Mihail Ivanovici Glinka si Alexander
Sergheevici Dargomijski infiinteaza in prima etapa Scoala
nationala rusa, iar in a doua etapa va fi preluata de 'Grupul
celor cinci' :
(Modest Musorgski, Mili Balakirev, Cesar Kui, Nikolai Rimski-
Korsakov si Alexandr Porfirievici Borodin).
Scoala nationala rusa a avut doua etape in care s-a
dezvoltat si a crescut frumos sub indrumarea exceptionala a
intemeietorilor ei. Prima etapa a fost reprezentata de Glinka si
Dargomijski. Acesti primi muzicieni au avut o contributie majora
in creatia muzicala rusa. Fiecare din ei au avut lucrari
semnificative care au dus la dezvoltarea ei, cea mai importanta
dintre ele fiind "Ivan Susaini" a lui Glinka, apoi opera "Rusalka" a
lui Daragomijski.
Ei au deschis drumul "Grupului celor cinci", care au urmat
dupa ei.
Balakirev a compus poeme simfonice precum "Rusia", pe
cand Kiui este primul din cei cinci care abordeaza genul operei si
de asemenea este critic muzical,publicand numeroase articole.
Modest Musorgski a compus lucrari muzicale ca si : "Boris
Godunov" sau fantezia simfonica "O noapte pe muntele Plesuv".
Musorgski a scris lucrari pentru creatia de pian dintre care
amintim Suita "Tablouri dintr-o expozitie".
Alexandr Borodin s-a remarcat prin creatia simfonica, creatie
care il aduce mai aproape de Piotr Ilici Ceaikovski, creatorul
simfoniei rusesti. Borodin a compus opera "Kneazul Igor", fiind
un remarcabil compozitor si om de stiinta. De asemenea, a
dedicat lui Liszt simfonia programatica In stepele Asiei Centrale.
Nikolai Rimski-Korsakov a avut ca surse de inspiratie pentru
creatia muzicala, trecutul istoric si basmele populare: suita
simfonica "O mie si una de nopti". A scris Fantezia pentru vioara
si orchestra, Concertul pentru pian si orchestra.Pe de alta partea
avut cariera de profesor, scriind un "Manual de Armonie" si un
"Tratat de orchestratie".
Scoala nationala ceha:
Ca si pentru compozitorii rusi, natura si frumusetile patriei,
legendele si trecutul istoric al poporului au devenit pentru toti
surse principale de inspiratie. Astfel, poemul simfonic Finlandia a
compozitorului Jean Sibelius, socotit “o adevãratã frescã a
poporului sãu”, ca si ciclul de poeme simfonice Patria mea a
compozitorului ceh Bedrich Smetana (1824-1884), sunt
exemple de creatie inspirate din trecutul istoric si frumusetile
naturale ale patriei compozitorilor. Dintre cele sase poeme
simfonice (din ciclul Patria mea) intitulate: Vysehrad, Vltava,
Sarka, Tabor, Blanik si Prin luncile si pãdurile Boemiei, cel mai
cântat este Vltava,poem în care autorul – urmãrind tot cursul
acestui fluviu, de la izvor la vãrsare în Elba – realizeazã un sir de
imagini de impresionantã simplitate si frumusete.
Dar compozitorul Smetana creeazã si prin lucrarea Mireasa
vândutã un limbaj muzical national. Aceastã operã comicã
reuseste sã dezvãluie obiceiuri si întâmplãri caracteristice satului
ceh. Ritmurile dansurilor populare si caracteristicile melodice ale
cântecului popular ceh sunt valorificate aici din plin.
La faima scolii nationale cehe a contribuit însã tot atât de
mult si creatia lui Antonin Dvorak (1841-1904). Darul sãu
melodic, mãiestria cu care a valorificat folclorul tãrii sale si al altor
popoare – indienii americani – l-au fãcut cunoscut în lume. Este
evidentã frumusetea si bogãtia expresivã a ideilor muzicale
asezate de compozitor la baza uneia din cele mai realizate creatii
simfonice ale sale: Simfonia a IX-a – Din lumea nouã. Prima idee
muzicalã este apropiatã lumii melodice a cântecului popular ceh,
iar cea de a doua, folclorului indian.
Lucrarea a fost compusã în anii sederii lui A. Dvorak la New
York (1892-1895) în calitate de director al Conservatorului din
acea metropolã. Materialul muzical valorificã idei dintr-o lume
putin cunoscutã pânã atunci – de unde si denumirea
simfoniei “Din lumea nouã”.
Scoala nationala norvegiana:
Tot atât de legat de frumusetile patriei sale ca si B.
Smetana, compozitorul norvegian Edvard Grieg(1843-1907)
si-a fãcut un ideal din a crea, cu ajutorul muzicii, imaginea naturii
insolite din patria sa, cu fiordurile si râurile ei sãlbatice. Muzica
sa, desi liricã prin excelentã, poartã o altã amprentã decât
aceea a
nostalgiei slave. Ea este expresia proprie unui temperament
echilibrat, ce se impune printr-un lirism, care nu alunecã în
visare, exprimând mai degrabã o voiosie rezervatã, proprie
nordicului.
Muzica sa pentru pian, muzica de scenã pentru Peer Gynt si
cu deosebire Concertul pentru pian în la minor sunt lucrãri ce
pun în evidentã aceste trãsãturi.
Scoala nationala spaniola:
O lume total deosebitã, care evocã cu o fortã de sugestie
proprie, traditii ale solului spaniol, ne-o dezvãluie creatia muzicalã
a reprezentantilor scolii nationale spaniole. Dintre
acestia, Filipe Pedrell (1841-1922), Isaac Albeniz (1860-1909)
si Enrique Granados (1867-1916), au valorificat ideea cã
“cântecul popular demonstreazã cel mai bine temperamentul
artistic, caracterul poporului din care îsi trage originea”.
Suitele Iberiasi Catalonia ale lui I. Albeniz sau Dansurile
spaniole si pisele pentru pian Goyescas (inspirate de tablouri ale
pictorului Goya) ale lui Granados, dezvãluie toatã forta unui
limbaj care redã caracterul exuberant al poporului spaniol,
vitalitatea, luminozitatea spiritului, temperamentul plin de nerv al
sudicului.
Scoala nationala maghiara:
Animat de acelasi gând al creãrii unui limbaj national,
compozitorul Ferenc Erkel – cal care reprezintã scola
nationalã maghiarã – scrie un sir de lucrãri vocal dramatice
inspirate din trecutul istoric. Dintre acestea Bank Ban si Hunyadi
Laszlo sunt si astãzi cântate în Ungaria. Spre deosebire de
contemporanii sãi, Erkel nu a ajuns sã cunoascã cântecul popular
autentic al tãranului maghiar si s-a inspirat din folclorul
orãsenesc. Muzica sa are însã forta de a crea atmosfera si spiritul
national maghiar atât de specific si Rapsodiilor lui Franz Liszt
(1811-1886).
Scoala nationala romaneasca:
În veacul al XIX-lea, Ţările Române cunosc o perioadă de
renaştere naţională şi culturală, mai ales după Revoluţia lui Tudor
cînd fanarioţii au fost înlocuiţi cu domnitori pământeni, care vor
impulsiona ampla noastră deschidere spre Occident. După
Revoluţia lui Tudor, ce marchează începutul epocii moderne din
istoria noastră, se construiesc multe clădiri publice, şcoli, teatre,
spitale şi parcuri mari (Cişmigiu, Herăstrău, Copou, Grădina
publică din Cluj, Parcul Arinilor din Sibiu, Parcul Bibescu din
Craiova), unde cântau tarafuri şi fanfare.
Prima jumătate a veacului al XIX-lea este epoca în care se
constituie cultură românească muzicală în spirit vest-european.
După o lungă şi tiranică dominare a artei orientale, primele
încercări sunt timide, ele reflectă însă nevoia artiştilor de a asimila
cultura occidentală şi de a afirma specificul naţional. Procesul s-a
desfăşurat în condiţii politice foarte grele, căci suzeranitatea
otomană, domnitorii fanarioţi, ocupaţiile ruseşti şi austriece şi-au
pus amprenta asupra repertoriului muzical laic, vehiculat adesea
de lăutari. Ei au îmbinat toate aceste influenţe, menţinând destul
de manifest notele româneşti.
La început de veac apar numeroase societăţi culturale, în
care se înfiripă primele mlădiţe ale învăţământului muzical. După
ce la Cluj (1818) şi la Satu-Mare (1820) apare câte o “Societate
muzicală”, la Bucureşti Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu
înfiinţează Societatea Filarmonică (1833) pentru a promova limba
română, învăţământul vocal şi instrumental, şi pentru a crea un
teatru naţional. Pe lângă societate s-a deschis o “Şcoală de Muzică
vocală şi instrumentală”, condusă de Ioan Andrei Wachman
(avându-i ca profesori pe L. Wiest, P. Ferlendis, Spohr), care a
organizat reprezentări de teatru şi muzică. În anul 1835, elevii
acestei şcoli prezintă vodevilul Triumful amorului de Wachman,
dar şi prima operă în limba română, Semiramida de Rossini (doar
fragmente), în anul 1836.
Primul spectacol de operă în limba română de la Iaşi a fost
opera Norma de Bellini (1838). Spectacolele acestor elevi au făcut
concurenţă trupelor de operă ale străinilor, preferate de cercurile
conducătoare, care, manifestând dispreţ faţă de producţiile
artistice româneşti, au dispus închiderea şcolilor din Iaşi şi
Bucureşti.
În Transilvania, acest fenomen era înlesnit de contactul
direct cu muzica apuseană, mijlocit de nobilimea maghiară şi cea
săsească, precum şi de biserica catolică şi protestantă.
De la începutul veacului, în Ţările Române sosesc numeroşi
muzicieni străini, care susţin concerte în diferite saloane, săli
publice sau predau muzica “evropenească” în familiile avute. În
două numere din revista Allegemeine Musikalische Zeitung din
Leipzig (1821-1822) au fost publicate melodii româneşti. Ele sunt
cele mai vechi publicaţii de cântece şi jocuri moldoveneşti,
transcrise pentru pian cu un acompaniament simplu, specific
muzicii europene de salon.
În saloanele boierilor şi la diferite festivităţi de la curţile
domneşti, răsunau romanţe, diferite miniaturi vocale şi
instrumentale pentru pian, muzică de dans, în schimb la ospeţe şi
petreceri lăutarii îşi debitau repertoriul specific. Alături de
cântecele populare, preluate din folclorul sătesc, figurau cântece
din viaţa mahalalei şi unele rămăşite ale vechiului repertoriu
grecesc şi turcesc. Piesele din repertoriul lăutăresc au trecut şi în
saloanele timpului. Astfel, legătura dintre universul muzical al
aristocraţiei, acum orientată spre muzica clasico-romantică, şi
practica muzicii populare, vehiculată în lumea boierilor de către
lăutari, devine mai strânsă, întrucât chiar odraslele boierilor vor
cânta la pian muzică de sorginte populară.
Printre primii artişti virtuozi care concertează în saloanele
boierilor din Bucureşti şi Iaşi se numără violoncelistul Bernard
Romberg (1807), el fiind urmat de numeroşi muzicieni străini,
prezenţi în diferite oraşe.
Foarte cunoscut era folclorul orăşenesc interpretat de lăutari,
care au amestecat elemente româneşti cu influenţe orientale şi
occidentale. După 1830, repertoriul lăutarilor se îmbogăţeşte cu
romanţe, arii de salon, imnuri şi marşuri revoluţionare. Şi în
culegerile de muzică populară românească apar cântece de tip
apusean, alături de dansuri naţionale şi piese cu influenţe
orientale.

Post romantism
- Diversitatea stilistică la sfârşitul sec. al XIX-lea şi
începutul sec.al XX-lea; verism, impresionism, neo-
clasicism, post-romantism, expresionism etc.
Compozitori reprezentativi: C. A. Debussy, R. Strauss,
K. Orff, A. Honneger, A. Schönberg, A. Webern, A.
Berg etc. A doua înflorire a culturilor nationale în
secolul XX şi reprezentantilor; simfonismul francez şi
austro-german: C. Franck, A. Bruckner, G. Mahler.

Cultura muzicală din prima jumătate a secolului al XIX-lea


este dominată de curentul romantic, care a adus mari înnoiri
ale limbajului muzical.
În raport cu secolele precedente, viaţa muzicală a veacului al
XIX-lea se diversifică fără precedent. Publicul tradiţional de la
curţile princiare şi palatele nobililor nu mai este singurul
beneficiar al manifestărilor muzicale. În importante centre
europene au loc concerte, recitaluri şi spectacole de operă
organizate în săli publice. Scade rolul aristocratului mecena în
favoarea impresarilor, mari organizatori de concerte publice.
În prima jumătate a veacului al XIX-lea, unii creatori
continuă tradiţia clasică, în schimb alţii făuresc noi forme,
desprinse de rigoarea clasică. Romanticii îmbogăţesc limbajul
muzical şi lărgesc sau creează noi forme muzicale pentru a reda
viaţa lăuntrică sau pentru a configura sonor imagini literare.
Continuarea tradiţiei clasice se face prin perpetuarea formelor
şi a stilului clasic, considerate de unii autori imuabile. Ei
alunecă într-un epigonism steril, alţii păstrează notele stilistice
esenţiale, dar accentuează patosul expresiei, îmbogăţesc
limbajul şi lărgesc tiparele arhitectonice.
Neavând forţa de generalizare a clasicilor, romanticii
apelează la marile opere literare, care le vor oferi teme pentru
simfonii şi poeme simfonice. Neîncătuşate în tipare formale, ele
au desfăşurări muzicale determinate de firul ideatic al operei
literare. Inspiraţia din pitorescul naturii, din peisajul exotic sau
din vestigiile trecutului a dat naştere muzicii simfonice
programatice, ilustrată de Berlioz şi Liszt.

Înclinaţia spre descripţie este valorificată de romantici în


forme mari şi ample, care pot reda teme mult mai ample şi mai
complexe. Dacă în epoca preclasică şi cea clasică, descripţia
limita sfera tematică a muzicii simfonice, la romantici ea
lărgeşte tematica, îngustată de subiectivismul romantic, de
predilecţia spre confesiune şi pentru formele lirice miniaturale.

Simfonia descriptivă are comun cu cea clasică doar titlul şi


simfonismul, procedeul principal de exprimare muzicală.
Numărul părţilor componente, ca şi schema acestora, sunt
determinate de cerinţele poemului. Cele mai importante lucrări
de acest gen sunt: Simfonia Fantastică (cinci părţi), Harold în
Italia (patru părţi), Romeo şi Julieta de Berlioz sau Faust (trei
părţi) şi Dante (două părţi şi un epilog) de Liszt. În simfoniile
Faust, Romeo şi Julieta este utilizat corul, iar pentru a evoca
mai pregnant personajul principal din Harold în Italia Berlioz
întrebuinţează viola ca instrument solist.

Verismul in muzica:
In climatul artistic european de la sfarsitul secolului al XIX-
lea si inceputul secolului XX, tensionat de febrilitatea cautarilor
si prospectiunilor spontane, de tot mai accentuatele tendinte
de innoire, Italia ofera impresionantul spectacol al continuitatii
si ascensiunii unuia dintre cele mai traditionaliste si
conventionale genuri muzicale: opera. Este momentul in care
Verdi, ajuns la senectute, traieste marea satisfacite a predarii
stafetei unei noi generatii de straluciti compozitori care se
dedica creatiei lirice. Totodata, este si momentul infiltrarii tot
mai accentuate a influentelor naturalismului francez, din
impactul sau cu specificitatea si viziunea filozofica italiana
nascandu-se verismul - echivalent al realismului critic, sau al
naturalismului -, ca urmare a epuizarii virtutilor romantismului,
ca necesitate a inlaturarii acelei arte pretentioase si
sentimentale. Ca si in Franta, aparitia acestui curent coicide cu
o aparenta relaxare politica si sociala, venita dupa luptele de
eliberare si unitate nationala. Nascut intr-un moment in care
romantismul se afla la finalul existentei sale ca si curent artistic
predominant, verismul se constiutuie intr-o solutie italiana de
iesire din impas si continuare a marilor traditii.
Cu un plus de forta, verismul s-a manifestat in muzica de
opera, unde tensiunile si incisivitatile situatiilor scenice sunt
amplificate prin intermediul muzicii, cu intregul arsenal de
mijloace de expresie pe care il comporta. Aici, ca si in
literatura, existau niste premise. Verdi, de pilda, in unele opere
ale sale accentueaza unele momente printr-o subliniere voit
tragica a conflictelor prezente (Rigoletto, Traviata, Trubadurul
etc.), fara a forta limitele. Desigur ca nici dramele abordate nu
i-au permis mai mult. Intre creatiile italiene romantice si
veriste exista o stransa legatura, acestea din urma bazandu-se
pe traditia operei italiene, a cantului italian de tip bel-canto, cu
specificul muzicii populare, cu intonatii si intorsaturi specifice
cantonetelor, serenadelor si baladelor, pe structuri
arhitecturale cu numere inchise, arii stralucitoare, ansambluri
de sine statatoare si dramaturgie unitara.
Noutatea si specificul verismului constau in insasi
naturaletea subiectelor abordate, care determina adancirea
dramaturgiei scenice prin accentuarea faptelor emotionale,
care impinge tensiunea dramatica pana la cel mai intens
tragism. O alta noutate este emanciparea discursului muzical,
in directia obtinerii expresiei din ce in ce mai pronuntat
patetica si melodramatica, in melodia vocala ajungandu-se
uneori pana la declamatie. Astfel, apare legatura dintre muzica
si text, care a necesitat emanciparea limbajului armonic,
adancit si mai mult in modal, determinand structuri si mixturi
sonore noi corespunzatoare care contribuie la sublinierea
momentelor de maxima tensiune dramatica, aflate intr-o
desfasurare fulgeratoare. La toate acestea se adauga
orchestra care, departe de a mai fi un simplu element de
acompaniament, se transforma in personaj principal care
participa activ la actiune si o accentueaza, sporindu-i
plasticitatea. Aparent insignifi-ante, aceste elemente sunt de
un efect covarsitor si au facut ca opere precum Cavaleria
rusticana (Pietro Mascagni), Paiatele (Rugerio Leoncavallo),
Manon Lescut, Boema, Tosca, Cio-Cio-San si Turandot
(Giacomo Puccini), sa strapunga spatiile si timpul.

Impresionismul in muzica:
Dezvoltarea artelor in Franta celei de-a doua jumatati a
secolului al XIX-lea se desfasoara sub semnul profundelor
prefaceri sociale, politice si culturale declansate de revolutiile
de la 1848, care au generat reactii si pasiuni, avanturi si
sperante. Notiunile de libertate si progres capata acum sensuri
noi. Astfel, unitatea artei romantice incepe sa fie zdruncinata,
realismul, bazat pe directa legatura cu viata, se impune treptat
ca directie fundamentala, aducand o noua estetica, cu idei
propri, particulare, cu modalitati si mijloace de expresie
specifice.
Aparitia impresionismului in muzica franceza este strans
legata de miscarea similara din pictura si cea simbolista din
literatura. Contactul cu pictura impresionista si poezia
simbolista, triumful senzatiei, cultul faptului material si al
notatiei rapide a impresiei si miscarii fugitive, libertatea in
creatie, culoarea sonora noua, ineditul miscarilor cromatice pe
o ritmica dedusa din ritmul atmosferei si al universului vor
exercita o puternica influenta asupra muzicienilor, conducand
la o adevarata seductie pentru inlantuirile ce sugereaza
miscare si actiune, transparenta si irizare.
Claritate si eleganta, calitati specifice muzicii franceze inca
din vremea lui Couperin si Rameau, sunt reactualizate si
readuse in prim-planul expresiei muzicale, acestora
adaugandu-li-se si discretia si delicatetea care vin si fac
jonctiunea cu estetica picturii impresioniste, realizand saltul in
creatiia lui Claude Debussy si Maurice Ravel, exponentii de
seama ai noii orientari din muzica fraceza a sfarsitului de secol
XIX si incept de secol XX. Debussy si Ravel opun
romantismului filozofant, confesiv si exuberant, o muzica
transparenta si subtila, de o intensa vibratie si izvorata din
jocul de lumini pe luciul apei, din miscarea si ritmul nemasurat
al atmosferei, al norilor, din stralucirea gradinilor in soare si
din multe alte zone ale existentei, deducand expresia si
transformand-o in muzica in special prin apelarea la simtul
olfactiv "ca poarta a sufletului.
Atonalismul, expresionismul si dodecafonismul in
muzica
Daca Franta si Italia au gasit la sfarsitul secolului XIX
modalitati propri de iesire din criza romantica, Germania si
Austria se aflau intr-o faza de incertitudini, manifestand din ce
in ce mai mult semnele unei oboseli accentuate. Aceasta stare
s-a mentinut pana in primele decenii ale secolului XX, cand, in
paralel cu eforturile lui Mahler, Strauss, Reger si altii de a
continua traditiile muzicale nationale si de a integra cuceririle
wagneriene genurilor, formelor si problematicii noi,
contemporane, se con-tureaza unele tendinte de dezagregare
a limbajului muzical traditional si de afirmare a unor noi
principii de organizare a universului sonor, constituite si
propuse ca noi tehnici si metode de compozitie. Este
momentul in care gandirea artistica germana si austriaca,
influentata de filosofia lui Schopenhauer si Nietzche, intra pe
fagasul irationalismului si pesimismului, trecand prin
naturalism, simbolism, neoromantism, neoclasicism si
ajungand la expresionism. Spre deosebire de impresionism,
care pune accent pe senzatie, expresionismul urmareste
evidentierea asa-ziselor "trairi ne- conditionate absolute",
aducand cu sine un climat incarcat de tensiuni, conctradictii,
nelinisti, anxietate, accente de revolta si foarte mult
dramatism. Exacerband subiectivismul, expresionismul
denatureaza reprezentarea, manifesta preferinta pentru
tensiuni psihologice, pentru eroi zbuciunamti, monstruos si
caricatural, stridente, antiteze brutale si abstract, mergandu-se
pana la denatu-rarea figurii si a limbajului, accentuand in mod
exagerat expresia. In forma sa cea mai virulenta,
expresionismul a aparut mai intai in pictura germana. In
muzica, stralucirea expresionista nu a avut intensitatea celei
din artele plastice sau literatura, cu toate ca apartenenta
muzicienilor la acest curent, inca de la primele sale
manifestari, este evidenta. Aparut in creatia compozitorilor din
asa-zisa Noua scoala vieneza - Arnold Schonberg, Alban Berg
si Anton
Webern -, expresionismul muzical s-a manifestat simptomatic
si destul de limitat. De fapt, nici Schonberg nici Berg nu au
creat decat cateva lucrari expresioniste. Primul s-a manifestat
la inceput ca pictor, de abia mai tarziu alegan muzica,
studiindu-i universul, caruia ii da o noua dimensiune
organizatorica si structurala, determinand una dintre cele mai
ample vibratii in timp si spatiu si o schimbare de mentalitate in
procesul creatiei interpretarii si receptarii muzicii. Cu toate ca
expresionismul a atins si unele creatii semnat de Richard
Strauss, Paul Hindemith, Bela Bartok sau George Enescu, cei
trei compozitori vienezi sunt considerati principalii exponenti ai
acestui curent.

Anton Bruckner:
Structura muzicii brukneriene are la baza doi piloni solizi,
care pentru Bruckner sunt indispensabili. Respectul lui
Bruckner pentru teoria „basilor fundamentali”, fiind
reprezentata de armoniile care apareau ca niste umbre din
adancuri, ca si pentru teoria „armoniilor naturale”, care
reprezinta legea oricarei frumuseti si a progresului armonic. In
urma acestora, Bruckner ne lasa o muzica plina de sonoritate
in mmaniera arcurilor din arhitectura gotica, cu un ambitus
urias. In esenta muzica lui Bruckner este o muzica de
catedrala, o muzica a credintei, a spiritualitatii transcendente..

Inspiratia si gandirea lui Bruckner va face ca in


simfoniile lui sa existe aceasta evolutie fara lacune, parca
fiecare sprijinindu-se pe precedenta lucrare, pregatind-o astfel
pe urmatoarea. Structura simfoniilor lui se supune
fundamentului principal a tritematismului miscarilor de sonata,
care, la fel ca si succesiunea tempourilor, raspund unei
preocupari primordiale fata de contraste. Compozitorul obtine
cu orchestra clasica efecte de ampla sonoritate, datorate unei
tehnici moderne si a unui instinct infailibil in alegerea si
repartitia culorilor timbrale. La aceasta contribuie si
interferenta registratiei de orga vizibila prin independenta
grupurilor orchestrale, care evolueaza in blocuri.

Simfoniile lui Bruckner reprezinta o incercare de a


dezvalui lumii drumul fiecaruia in viata dar si de dupa moarte.
Bruckner nu era obsedat de sensul vietii asa cum era Gustav
Mahler, prieten bun si compozitor din aceeasi perioada a lui.
Bruckner nu avea nici un fel de dubiu in ceea ce privea viata
de dupa moarte. Astfel, el are o viziune simplista despre lumea
de apoi, el fiind un om credincios, spunand ca Dumnezeu este
bun si ca el a primit talentul pentru a-l glorifica pe Dumnezeu.
Aceasta, este vizibila mai ales spre sfarsitul vietii lui cand se
roaga Lui Dumnezeu pentru a-i da ragaz spre a termina cea
de- a 9-a sa Simfonie.

O alta caracteristica a simfoniilor lui Anton este


faptul ca toate simfoniile lui incep dupa acelasi tipar, pe un
vibrato al corzilor grave, tema creste din adancuri spre inaltimi.

Cesar Franck:
César Franck (n. 10 decembrie 1822 în Lüttich - d. 8
noiembrie 1890 în Paris) este cel care a adus simfonia într-o
ipostază realmente inedită, utilizând principiul ciclic. Acesta se
referă la o problemă de arhitectură muzicală și se referă la un
motiv sau la o temă care leagă organic părțile lucrării, fiind un
element generator al temelor din celelalte părți. César Franck
are reușite deosebite și în variațiunile simfonice pentru pian și
orchestră, o sinteză între sonată, variațiune și concert
instrumental. Totodată, muzicianul scrie și poeme simfonice și
propune o inovație frapantă, prin adăugarea corului (în poemul
simfonic cu cor „Psyche”), al cărui rol este de comentator,
aidoma celui dintr-o tragedie greacă.

Gustav Mahler:
Gen:
Cu excepția lucrărilor din tinerețe, dintre care doar câteva s-
au păstrat, Mahler a compus doar cântece și simfonii, cu o
inter- relaționare strânsă între ele.
Donald Mitchell admite că interacțiunea dintre acestea poate
fi considerată baza tuturor lucrărilor muzicale ale lui Mahler.
Stil:
Mahler s-a inspirat din mai multe surse în cântece și lucrări
simfonice: trilurile păsărilor și talangele vacilor pentru a evoca
natura și satul; fanfare, melodii de stradă și dansuri sătești
pentru a evoca lumea pierdută a copilăriei sale. Încercările vieții
sunt reprezentate în stări contrastante: dorința pentru împlinire
prin creșterea în intensitate și armonie cromatică, suferința și
dezdădejdea prin discordie, denaturare și grotesc. În mijlocul
acestora tronează marca specifică a lui Mahler - intruziunea
constantă a banalității și absurdității în momente de seriozitate
profundă, simbolizată în cel de-al doilea act al celei de-a cincea
simfonii când o arie trivială populară se termină abrubt într-un
marș funerar solemn. Aria banală își schimbă caracterul,
trecând la un cor brucknerian pe care Mahler îl folosește
pentru a da semnificație speranței de soluționare a conflictelor.
[131] Mahler însuși recunoștea manerismul intervenit în
lucrările sale, numind Scherzo-ul din a Treia Simfonie „cea mai
ridicolă și în același timp cea mai tragică compoziție care a
existat vreodată ... Este ca și cum toată natura s-ar strâmba și
și-ar scoate limba.”.
Muzica contemporana
Orientări stilistice şi optiuni creatoare în muzica
contemporană: muzica concretă şi electronică,
aleatorismul, constructivismul, muzica stockhastică,
sisteme muzicale de sinteză etc. Compozitori
reprezentativi în secolul XX: G. Enescu, I. Stravinsky,
B.Bartok, O. Messiaen, K. Stockhausen, P. Boulez, Y.
Xenakis, J. Cage.

Muzica concreta, dezvoltata in Franta dupa 1949 de catre


Pierre Schaeffer, isi propune sa asambleze „obiecte sonore”,
sunete variate din natura, inregistrate pe disc sau pe benzi de
magnetofon, pentru a crea o compozitie autentica, noua, cu o
valoare estetica proprie. In acest sistem compozitional, fiecare
obiect sonor este perceptibil ca un tot de-sine-statator, avand
valoarea sunetelor obisnuite notate pe portativ. Denumirea
genului vine de la aceea ca opera muzicala nu poate fi sesizata
decat ca un ton concret. Sursele sonore utilizate sunt foarte
diferite: de la orchestra simfonica pana la aparatele tehnice care
pot filtra „obiectele sonore”, varia inaltimea sunetului sau deplasa
sursa sonora in spatiu etc. Printre cei mai cunoscuti creatori de
muzica concreta se inscriu: P. Schaeffer, D. Milhaud, Ed. Varese,
O. Messiaen, P. Arthuis etc. Muzica electronica apeleaza la
instrumente electronice. Ea utilizeaza oscilatiile electronice,
bogate in sunete armonice. Printre initiatorii acestei muzici se
numara compozitorul Herbert Eimert din Germania. Muzica
aleatorica utilizeaza elemente sonore obisnuite, insa lasa o
deplina libertate de interpretare in privinta exactitatii inaltimii
sunetului si a ritmului.
Matematizarea muzicii este o nouă poziţie, provenită din
experimentele electronice şi din serialismul integral. În anul 1955,
Yannis Xenakis, cunoscător al matematicii superioare moderne, şi-
a propus să obţină o muzică perfect calculată. A creat
muzicastochastică folosind calculul matematic al probabilităţilor.

Igor Stravinski:
Igor Fiodorovici Stravinski (n. 17 iunie 1882, Lomonosov – d.
6 aprilie 1971, New York) a fost un compozitor modern de muzică
cultă, originar din Rusia, unul din cei mai importanți muzicieni din
prima jumătate a secolului al XX-lea. S-a făcut cunoscut și ca
pianist virtuoz și dirijor, a readus în actualitate și a revoluționat
muzica de balet.

Evoluția ulterioară a muzicii lui Stravinski face din el


reprezentantul necontestat al unui curent, ce va fi numit muzică
modernă clasică tonală serială.
Igor Stravinski trece de la stilul neoclasic din Pucinella
(1919- 1920), pe teme de Pergolesi, sau Apollo Musagete (1928),
la experimentele dodecafonice din Canticum Sacrum ad honorem
Sancti Marci (1955). În ceea ce privește muzica operistică,
Stravinsky adoptă un stil eclectic și eterogen, rezultând în
capodopere ca Le Rosignol (Privighetoarea", 1914), Oedipus Rex
(1927), Cariera unui libertin (1951). Contactul cu muzica de jazz
îi influențează compoziția celebrului Ebony Concerto, pentru
clarinet și orchestră.

Béla Viktor János Bartók (n. 25 martie 1881, Sânnicolau


Mare, Austro-Ungaria – d. 26 septembrie 1945, New York) a fost
un compozitor și pianist maghiar, unul din reprezentanții de
seamă ai muzicii moderne.
În primele sale opere, Béla Bartók se orientează în tradiția
muzicii vest-europene, fiind în special influențat de Johannes
Brahms, Richard Wagner, Franz Liszt și Claude Debussy. În
poemul simfonic "Kossuth" (1904) se recunoaște influența muzicii
lui Richard Strauss. Începând cu anul 1905, Béla Bartók studiază
tot mai mult muzica populară maghiară, românească și cea
tradițională a artiștilor țigani. În colaborare cu prietenul său,
compozitorul Zoltán Kodály, realizează o culegere de muzică
folclorică maghiară, românească, sârbească, croată, turcească și
nord-africană, publicată în 12 volume.
Béla Bartók a fost un excelent pianist și a compus mai multe
lucrări în scop pedagogic, ca "Microcosmos" (1935), cuprinzând
153 piese pentru pian cu grade de dificultate crescândă. Cele
șase cvartete de coarde sunt considerate unele din cele mai
importante compoziții ale genului.

Olivier Messiaen (pronunție franceză: [ɔlivje mɛsjɛ], 10


decembrie1908 Avignon - 27 aprilie 1992 Clichy) a fost un
compozitor francez, organist și ornitolog.
Muzica lui Messiaen este ritmic complexa (el a fost interesat
de ritmuri din greaca veche și din surse hinduse), și este melodic
și armonic bazat pe modurile de transpunere limitată, care au fost
inovarile proprii ale lui Messiaen. Multe dintre compozitiile sale
descriu ceea ce el a numit "aspecte minunate de" credință, pe
baza lui de nezdruncinat a catolicismul roman. El a călătorit pe
scară largă, și a scris lucrări inspirate de influențe diverse, precum
muzică japoneză, peisajul Bryce Canyon în Utah, și viața Sfântului
Francisc de Assisi. Messiaen a experimentat o forma usoara de
synaesthesia: el percepea culori când auzea anumite acorduri
muzicale, în special acorduri construite din modurile sale, și el a
folosit combinatii ale acestor culori în compozițiile sale. Pentru o
perioadă scurtă de timp Messiaen a experimentat asocierea
parametrizarii cu un "serialism total", în care domeniu acesta este
deseori citat ca un inovator.

Muzica usoara
Muzica ușoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori
definit prin raportare la alte genuri de muzică. În mod
nejustificat, denumirea capătă, nu de puține ori, o tentă
depreciativă. Muzica ușoară, fiind mai veche decât multe alte
genuri promovate azi ca muzici de consum, suportă mai multe
grade de deschidere în privința cronologiei, dar în sens general se
vorbește în ziua de astăzi de muzica creată începând cu a doua
jumătate a secolului XX.

Echivalente în alte limbi[modificare | modificare sursă]


Sintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare
circulație, iar acolo unde există sintagme similare, înțelesul lor
poate să difere. „Echivalările” oferite cel mai des expresiei
românești sunt franțuzescul musique légère și sintagma
englezească easy listening (care s-a răspândit și în alte limbi - de
exemplu, în germană). În cazul limbii engleze, atributele muzicii
ușoare sunt împărțite între subgenurile music-hall, light music,
beautiful music ș.a., astfel încât o relație de echivalență precisă nu
poate fi stabilită. Totuși, mergând pe criteriul limbii, nu se poate
conchide că muzica ușoară există numai în România (cu toate că,
sintagma fiind autohtonă, vom stabili muzica ușoară românească
ca prim reper de comparație), ci este și situația altor culturi (de
pildă, cea italiană) care se apropie într-o măsură semnificativă de
stilistica dată. Asemănarea muzicii ușoare românești cu cea
franceză, italiană ș.a.m.d. se justifică în primul rând ca un număr
de influențe exercitate din afară. (De pildă, o contribuție
însemnată în anii șaizeci au avut-o turiștii străini, veniți din toată
Europa pe litoralul românesc al Mării Negre. Fie melomani care
aduceau cu ei
înregistrări la modă în țara lor, fie interpreți străini care susțineau
concerte, astfel de surse erau de mare interes pentru artiștii
români, angajați pe timpul verii la restaurantele de pe litoral.)

Semnificații[modificare | modificare sursă]


Muzica ușoară, în conștiința publicului actual, își are rădăcinile
situate nu mai devreme de anii 1950. În consecință, cadrul ei este
determinat prin opoziție cu alte genuri ale muzicii de consum
(muzica rock, chiar și pop), în funcție de context. Uneori, ea este
prezentată ca însumarea tuturor acestor genuri și pusă în opoziție
cu muzica de factură cultă.

Istoric[modificare | modificare sursă]


Cultura europeană timpurie[modificare | modificare sursă]
Mai sus s-a arătat de ce muzica ușoară românească va fi folosită
ca punct de pornire pentru a urmări granițele – și așa, dificil de
trasat, ale – genului privit din perspectiva mondială, pe parcursul
evoluției ei. Originile nu pot fi delimitate cu claritate, dat fiind că
Europa[1] a avut dintotdeauna un fond al muzicii maselor.[2]
Grecia antică consemnează apariția modului lidic (lydisti,
echivalent ca scară cu ionicul medieval și cu majorul natural),
specific muzicii tinerilor și privit de învățați ca un sacrilegiu, temei
al unei muzici decadente. Evul mediu european înfățișează o
muzică disciplinată, severă, de origine savantă, care se lasă treptat
inspirată de practicile muzicii din popor, împrumutându-i speciile
de scurtă durată, modelul de cânt vocal, muzica instrumentală și
orchestrația specifică. O dată cu deschiderea făcută de Renaștere,
muzica maselor și muzica cultă se apropie mai mult stilistic.

Muzica poporului și muzica cultă europeană[modificare |


modificare sursă]
Din baroc (primă epocă a tonalității, desemnând cel mai „firesc”
sistem sonor utilizat și astăzi), creatorii culți se inspiră frecvent din
dansurile practicate de popor. Cazul cel mai ilustrativ este cel al
suitelor de dansuri baroce, care pornesc de la dansuri populare,
caracteristicile metrice și agogice (tempo), păstrându-se ca atare
într-o primă etapă (amintim ciacona, giga, sarabanda, menuetul).
În timp ce menuetul face deliciul secolului XVIII, secolul XIX va
prelua un nou dans popular în trei timpi, valsul.

Până în secolul XIX, muzica savantă se apropie și depărtează de


publicul simplu în câteva ocazii succesive; Romantismul târziu
reprezintă desprinderea de ascultătorul neinițiat, prin continua
intelectualizare a limbajului muzical (și părăsirea tonalității pentru
alte sisteme, create artificial sau pe modelul altor tradiții
muzicale); consonanțele pierd numeric în fața disonanțelor. Drept
mărturie actuală a procesului în cauză stă așa-numita „muzică
contemporană”, foarte pretențioasă cu ascultătorii ei, adesea
disonantă și neatrăgătoare la primul nivel de lectură.

La români[modificare | modificare sursă]


Începuturi[modificare | modificare sursă]
Situația prezentată este, totuși, tipică Occidentului european; până
la formarea „Școlilor naționale” în nordul și estul Europei, lucrurile
s-au desfășurat aici într-un regim mai lent. Demarcația muzicii
create de popor de tendințele muzicii culte este cu atât mai
evidentă.[3] Românii nu resimt influențele culturii vestice într-o
prea mare măsură (Transilvania traversează o quasi-Renaștere
târzie, unde intră și elemente de baroc), iar muzica păstrează până
la jumătatea secolului XIX sonorități orientale, atât în muzica de
cult (de rit bizantin), dar și în cultura populară. În ultimele decenii
ale secolului XIX sunt importate tot mai multe elemente ale
culturii muzicale vestice, dintre care cele adresate oamenilor
lipsiți de pregătire muzicală au mult mai multă trecere (o școală
muzicală națională nu exista încă, compozitorii fiind atrași de
studiile și practicile din Vest). Pătrunde romanța, ca monodie
acompaniată de pian ori chitară, rudă îndepărtată a lied-ului.
Romanța s-a păstrat până astăzi, dar popularitatea ei a scăzut
simțitor în a doua jumătate a secolului XX.

Primii compozitori români de romanțe și valsuri (D.G. Florescu,


Guilelm Șorban) atestă existența unei muzici ușoare după 1850.
[4] Cunoscând însă notații și compoziții laice semnate de Anton
Pann și alți precursori ai generației 1848, se pune problema de ce
nu vor fi ele, de asemenea, încadrate drept muzică ușoară.
Explicația vine pe calea unei tradiții a jurnaliștilor și criticilor de
muzică, în viziunea cărora nu intră compozitori români mai
timpurii decât creatorii primelor romanțe. Un alt aspect al acestei
convenții este, însă, recunoașterea unor influențe importante din
Occident, foarte pregnante la acea vreme. Mai târziu ele vor
porni pe un făgaș propriu, astfel încât influențele timpurii ajung
irecognoscibile în deceniile șase-șapte ale secolului XX).

Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]


Dacă prima „vârstă” a muzicii ușoare românești aduce cu alte
creații din vestul Europei, iar apartenența la genul muzical studiat
este discutabilă,[5] secolul XX aduce mai multă originalitate pe
partea de compoziție. Totuși, ambiția de a fi mereu „în vogă”
obligă muzica ușoară românească să parcurgă, măcar formal
(pentru că rezultatele sunt destul de diferite, din pricina
deficiențelor tehnice, bănești și, nu în ultimul rând, a concentrării
pe alte interese), unii pași adoptați în Vest (mulți, din cele două
Americi).

Astfel, se importă tangoul (în Europa) în anii douăzeci; la români,


compozitorii studiază forma, inițial plagiază (este cazul celebrului
Zaraza, reprodus după un tango uruguayan al compozitorul
Benjamin Tagle Lara) și apoi scriu tangouri noi, pe versuri în
limba română. Îi amintim pe compozitorii Ionel Fernic și Ion
Vasilescu, ale căror tangouri au fost interpretate de cântăreții
Cristian Vasile, Jean Moscopol, Gion ș.a.
Alte noutăți apărute în muzica ușoară, preluate și de muzicienii
români, includ împrumuturile din muzica de jazz – începând cu
dansurile de societate (foxtrot, Charleston) și cu adoptarea
instrumentației specifice (contrabas, slide guitar,[6] banjo –
instrumentul lui Jean Moscopol). Fără a trimite la jazz, unii
cântăreți români practică improvizația, inventând pe loc melodii și
versuri (renumit este cazul lui Alfred Pagoni-Fredon, grec la
origine); se practică mult „fluieratul artistic”. În mod obișnuit,
cântăreții sunt fideli unui local pentru un număr de ani.

Dacă în Occident tangoul se bucură de mai puțin succes, în


România va rămâne la modă până la începutul celui de Al Doilea
Război Mondial. Perioada interbelică în Occident cuprinde musical-
uri, music-hall-ul, primii interpreți europeni de swing jazz (între
care, chitaristul Django Reinhardt). Viziunile mai conservatoare
vor determina înflorirea noului „lied” englez, a șansonetei și a
valsului la acordeon (musette), ambele franțuzești, a canțonetei
italiene – ele depășesc hotarele țării lor și rămân imortalizate prin
înregistrări sonore și filme (celebrul Sous les toits de Paris, 1930,
în regia lui René Clair).

După război[modificare | modificare sursă]


La încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, situația politică a
românilor se schimbă foarte mult, prin instalarea regimului
socialist. Modelul de viață occidental este cenzurat și deformat în
interes politic de către noile autorități, folosind mijloace diverse.
Ca urmare, viața muzicală românească se desprinde de Vest și
începe o evoluție distinctă, în legătură tot mai slabă cu cele
petrecute dincolo de Cortina de Fier. Prin urmare, dacă înainte de
război se putea vorbi de muzică ușoară în Europa sau chiar
America, după anii patruzeci nu vor mai exista decât suprapuneri
pe termen scurt (unde calitatea produselor românești are de
pierdut din lipsa de interes a autorităților, ba chiar artiștii fiind
uneori oprimați).[7]

În anii cincizeci, proletcultismul își face simțită prezența puternic


în toate manifestările de artă, inclusiv în muzica ușoară. Totuși, se
apelează la jazz-ul vocal, comercial, ocazie care introduce atât
elemente demodate (acompanierea unui solist cu bigband în stil
swing), dar și mult mai recentele ritmuri de jazz latin (bossa nova
braziliană, dar și cele de inspirație afro-cubană – de exemplu,
rumba În Cuba a compozitorului Edmond Deda, interpretată de
Roxana Matei).

Deceniul 1960 aduce în primii săi ani muzica rock, iar de la


jumătatea deceniului începe mișcarea underground, asociată noii
muzici. Rock-ul ajunge în opoziție cu muzica ușoară, atât stilistic,
dar și prin ideologia promovată. (Trebuie reamintit faptul că
muzica rock s-a numit pentru multă vreme, aproximativ până la
jumătatea anilor șaptezeci, muzică a „formațiilor de chitare
electrice”.)

Numele câtorva interpreți de muzică ușoară românească de după


cel de-al doilea război mondial, Aurelian Andreescu, Elena
Cârstea, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Stela Enache, Luigi
Ionescu, Horia Moculescu, Margareta Pâslaru, Gică Petrescu,
Angela Similea, Dan Spătaru, Aura Urziceanu. Pentru începuturile
anilor șaizeci, un nume semnificativ este cel al trioului fraților
Grigoriu, unii dintre primii artiști români de muzică ușoară care au
adoptat elemente de sintaxă rock în muzica lor (de altfel, și una
dintre primele formații de rock'n'roll din România). Între
compozitorii mai apreciați se pot aminti Florin Bogardo, Cornel
Fugaru, George Grigoriu (unul dintre cei trei frați amintiți),
Nicolae Kirculescu, Margareta Pâslaru, Temistocle Popa, Radu
Șerban, Marius Țeicu.

Muzica ușoară astăzi[modificare | modificare sursă]


Respectând limitarea determinată de terminologia limbii române
(față de limbile în care s-a cântat muzică ușoară: franceză, italiană
ș.a.), nu se poate vorbi despre dezvoltarea acestui gen peste
hotarele României în ultimii ani altfel decât făcând referire la
muzicienii din generația anilor 1950-1970 (deja din anii optzeci,
bariera culturală impusă de regimul politic din România are ca
efect o desincronizare între muzica românească și cea străină; prin
urmare, evoluția care nu a mai putut fi imitată în România va fi
apanajul muzicii pop). O parte din acești interpreți și compozitori
s- au retras din activitatea muzicală, în vreme ce alții s-au
reorientat către alte genuri muzicale, cel mai adesea spre muzica
pop. De aceea, muzica ușoară în context internațional este un gen
practic dispărut.

În România[modificare | modificare sursă]


În accepțiunea actuală, muzica ușoară continuă să fie înregistrată
și ascultată astăzi; interpreții rămân și aici cei reprezentativi pentru
anii optzeci, șaptezeci, (mai rar) șaizeci. Muzicienii tineri, având și
un stil foarte diferit, consideră că aparțin de muzica pop, nu
ușoară. Se marchează, în acest fel, o delimitare între generații.

În ce privește muzica ușoară mai veche (denumită „clasică” de


postul de radio online radio3net), din anii nouăzeci se manifestă
un interes sporit pentru atmosfera României interbelice, în special
a „Micului Paris” (poreclă dată în epocă Bucureștiului) – casa celor
mai cunoscuți compozitori și interpreți de muzică ușoară ai vremii.

Un alt punct de vedere[modificare | modificare sursă]


Unii autori, îndeosebi cei cu pregătire făcută în școlile de muzică,
tind să confere noțiunii de „muzică ușoară” o accepțiune mult
lărgită. Mai exact, prin ea se înțelege totalitatea genurilor de
muzică de consum apărute de la jumătatea secolului XX, adică:
rock, pop, rap, disco, folk ș.a., toate puse în contrast cu muzica
de factură cultă. Raționamentul respectivilor autori amplasează
muzicile de consum în dreptul culturii populare, susținând că îi
sunt proprii unele dintre caracteristicile ei:

funcționalitatea - muzica e scrisă pentru a acompania activități ale


societății – muzica de dans este cel mai bun exemplu; formarea
unor grupuri de opinii în jurul unui stil sau gen muzical anume
(de exemplu, „rapperi”, „punkeri” ș.a.)
caracterul colectiv – muzicile de consum sunt scrise în unele
cazuri de mai mulți autori, în colaborare. Formațiile muzicale cu
componență mică (de muzică rock, pop, rap etc.) au deseori mai
mulți membri compozitori. Un exemplu celebru este duetul
componistic Lennon-McCartney, în cadrul formației The Beatles.
caracterul oral se manifestă parțial – există, totuși, unele sisteme
de notare a muzicii. Liviu Dănceanu reclamă lipsa unui sistem
precis și universal valabil. Deși s-au făcut mai multe astfel de
încercări, nu au reușit să se impună decât local (de exemplu,
importanța tot mai mare a tabulaturii de chitară și nu numai,
începând cu anii șaptezeci). Imposibilitatea adoptării unui sistem
de notare sinoptic (din care să se poată deduce cea mai mare
parte a informației muzicale), așa cum este notația cu portative,
este pricinuită de lipsa, fie a interesului, fie a cunoștințelor
teoretice suficiente din partea celor mai mulți muzicieni.
sincretism – din rațiuni comerciale, muzicile de consum sunt, cel
mai adesea, muzici cu text, însoțite de videoclipuri care să
sporească atractivitatea sau să „estompeze” stângăciile din
producția finală a piesei muzicale. În cazul unor melodii de mare
popularitate, sunt lansate și dansuri specifice (de exemplu, piesa
Macarena a formației Los del Río).