Caracteristicile apei

Proprietăţile organoleptice
 gustul
Apa dulce, potabilă, nu trebuie să aibă gust. Se consideră că „gustl” plăcut al unei ape
potabile este o problemă de obişnuinţă (locuitorii din regiunile de nord ale Africii de exemplu
sunt obişnuiţi cu ape puternic mineralizate şi consideră că apele europene sunt fade). Apele
reziduale pot fi încărcate cu diferite cantităţi de alcooli, esteri, cetone, aldehide, aciz organici sau
produse petroliere, pesticide etc., care pot da un gust caacteristic.
Gustul particular al apelor naturale este dat de prezenţa peste anumite limite în conţinutul
acestora a unor substanţe organice şi minerale sau proliferări ale anumitor specii de alge (astfel
concentraţiile crescute de fier dau gust metalic, cele de calciu dau gust sălciu, magneziul în
concentraţii mari dă apei un gust amar, clorurile în concentraţii mari dau gust srat, amestecul de
clor şi fenol dau apei un gust medicamentos, proliferarea actinomicetelor dau apei un gust de
pământ etc.). Aprecierea gustului apei se face prin metode calitative, prin care se compară gustul
apei cu un gust cunoscut, sau metode cantitative, după intensitatea unui gus particular.
 mirosul
Mirosurile sunt imprimate de substanţele organice şi anorganice care ajung pe diverse căi
în apele naturale sau de proliferarea în acele ape a unor specii de alge, care, prin activitatea lor
metabolică elimină în apă diferite substanţe organice analoage uleiurilor eterice
Apa dulce, potabilă nu trebuie să aibă nici un miros. Adesea însă apele naturale capătă un
miros caracteristic, în funcţie de sustanţele pe care le conţin sau de hidrobionţii care se dezvoltă
în bazinul respectiv.
Unele ape au o fermentaţie aerobă sau anaerobă şi pot căpăta un miros caracteristic de
putred sau de ouă clocite (atunci când se degajă H2S). Cantităţile de alcool, esteri, cetone,
aldehide, acizi organici sau produse petroliere pot da miros caracteristic apei, aşa cum reiese din
următorul tabel:
Limita de miros a unor compuşi existenţi în apele uzate (Klein, 1962)
Compusul Concentraţia care dă un miros Mirosul
perceptibil (mg/l)
Amoniac 0.037 amoniacal
Acetat de amil 0.0006 pere fermentate
Benzaldehidă 0.003 migdale amare
Etil mercaptan 0.00019 zarzavat putred
H2S 0.0011 ouă stricate
Scatol 0.0012 fecaloid

Dezvoltarea excesivă a unor hidrobionţi, în special a unor specii planctonice determină

un miros caracteristic şi conferă apei un aspect de „supă de legume”.
Alga Synura uvela în densităţi de numai 5-10 colonii la litru, imprimă apei miros de
castraveţi, diatomeele din genul Asterionella la densităţi mici dau mirosuri aromatice, iar la
densităţi mari miros de peşte. Cianoficeele din genul Anabaena dau miros de iarbă proaspăt
cosită însoţită de unul de mucegai.
Algele care imprimă apei un miros specific
Alga Mirosul caracteristic
Anabaena circinalis septic
Aphanizomemm flosaquae septic
Gomphosphaeria lacustris usturoi
Asterionella gracillinea peşte, picant
Diatoma vulgare aromatic
Ceratium hirudinella peşte, septic

Determinarea mirosului apei poate fi făcută prin metode calitative, comparând mirosul cu
unul cunoscut sau prin metode cantitative în funcţie de intensitatea mirosului, apa fiind
clasificată în şase gradaţii începând de la gradul 0 (inodoră) până la gradul 5 (miros foarte
puternic).
 culoarea
Culoarea apei depinde de adâncimea la care pătrnd radiaţiile solare, de cantitatea de
substanţe solvite care absoarbe o parte din radiaţii, de cantitatea de suspensii din apă ce
determină turbiditatea acesteia şi produc dispersia luminii etc.
În mod obişnuit apa are două feluri de culori: o culoare aparentă, determinată de
suspensiile solide, care dispare după filtrare şi una reală, care se menţine şi după filtrare, ca
urmare a substanţelor dizolvate. Culoarea reală poate fi determinată calitativ prin compararea cu
apa distilată sau cantitativ prin compararea cu o scară colorimetrică preparată dintr-o soluţie
platino-cobalt, stabilind gradul de culoare (un grad reprezintă coloraţia produsă de o soluţie care
conţine 1 mg de platină sub formă de ioni clor-platinat la 1 l de apă).
Deoarece radiaţiile albastre au cea mai mare putere de pătrundere în masa apei, apa
curată în cantitate mare are culoarea albastră, culoarea galbenă se datorează conţinutului mare de
substanţe organice, culoarea galben-roşcată conţinutului de substanţe humice şi fier, culoarea
galben brună argilei coloidale, iar cea roşcată sau verde apare datorită dezvoltării abundente a
diferitelor specii de alge.
Proliferarea algelor în timpul „înfloririlor” poate colora apa diferit:
 în verde-albastru până la galben murdar, cianoficeele: Anabaena, Aphanizonemon,
Microcystis, Oscillatoria
 în galben sau cafeniu: diatomeele şi peridineele
 în roşu: Oscillatoria rubescens, Euglena sanguinea, Haematococcus pluvialis
 în verde: Pandorina eudorina, Gonium, Volvox, Chorella
Apa potabilă trebuie să fie incoloră. uloarea diferită a apelor naturale poate fi determinată
de cauze diferite: lumina şi unghiul de incidenţă al razelor luminoase determină diferite nuanţe în
cadrul aceluiaşi bazin, substratul influenţează prin natura sa, bogăţia planctonului – mai ales în
perioada de înflorire.
Coloraţia apelor, mai ales în cazu celor stagnante indică şi gradul lor de productivitate
biologică. Apele albastre au o productivitate scăzută, în timp ce apele colorate în verde au o
productivitate ridicată.
Culoarea apelor uzate menajere proaspete este gri deschis, iar culoarea gri închis indică
începutul procesului de fermentare a materiilor organice existente. Pentru apele uzate care
prezintă alte nuanţe de culori, rezultă că amestecul acestora cu apele uzate industriale care
pătrund în reţeaua de canalizare este dominat de acestea din urmă (ape verzi de la industriile de
legume, cele galbene de la industriile prelucrătoare de clor, apele roşii de la uzinele metalurgice
etc.).
Caracteristicile fizice ale apei
 densitatea apei – sau masa specifică reprezintă raportul dintre volum şi greutate; densitatea
apei se modifică în funcţie de temperatură, presiune, concentraţia în săruri, de conţinutul în
substanţe în suspensie etc. Apa are la 4˚C densitatea cea mai mare (egală cu 1).
Cea mai mică densitate o are apa sub formă de vapori (0.323); fluctuaţiile termice ale
apei determină modificări ale densităţii şi în funcţie de aceasta formarea curenţilor de apă.
Prin creşterea temperaturii de la 0˚C la 4˚C structura apei se modifică, moleculele se apropie
treptat, ocupând spaţiile libere, ceea ce determină creşterea densităţii, care ajunge la maxim
la 4˚C.
 greutatea specifică – la 0˚C şi la nivelul mării apa este de 775 ori mai grea decât aerul.
Greutatea specifică este egală cu forţa cu care sunt împinse în sus corpurile din apă. Datorită
acestei caracteristici hidrobionţii economisesc o cantitate importantă de energie în susţinerea
corpului lor. Greutatea specifică variază direct proporţional cu salinitatea aei şi invers
proporţional cu temperatura ei.
 vâscozitatea – sau frecarea internă este rezistenţa pe care o opune un fluid unui corp care se
mişcă în el. Vâscozitatea este proporţională cu secţiunea transversală a corpului, cu viteza cu
care se mişcă şi invers proporţională cu temperatura. Unitatea de măsură este poazul (pz).
Mărimea vâscozităţii apei influenţează profund viaţa organismelor acvatice. Cum la 0˚C
vâscozitatea este de aproape 2 ori mai mare decât la 25˚C, înseamnă că un organism
planctonic la 25˚C cade de două ori mai repede decât la 0˚C. Forţa de frecare în apă este de
aproape o sută de ori mai mare decât în aer, deci vieţuitoarele acvatice au de învins forţe mult
mai mari decât cele aeriene.
 tensiunea superficială – reprezintă forţa care acţionează la suprafaţa de separaţie a unui
lichid în mediu gazos. Acest fenomen se explică pe baza forţelor de atracţie dintre molecue.
Astfel, o moleculă din interiorul lichidului este atrasă din toate direcţiile de moleculele
imediat învecinate cu forţe egale. În acest mod se formează un sistem echilibrat de forţe, iar
rezultanta sistemului este nulă. La suprafaţa lichidului moleculele sunt atrase numai dintr-o
singură direcţie şi anume de moleculele de lichid din stratul superficial. Forţa de atracţie a
moleculelor de gaz cu care această moleculă vine în contact este neglijabilă. Ca urmare a
acestui fapt apare un dezechilibru de forţe la nivelul moleculelor de apă ce formează pătura
superficială. În acest mod poate fi explicat faptul că lichidele sunt practic incompresibile (ele
sunt puternic comprimate de stratul superficial de molecule); stratul superficial de molecule
se comportă ca o membrană elastică, bine întinsă, care tinde să micşoreze suprafaţa liberă a
lichidului (în acest fel se formează picătura de apă).
 presiunea hidrostatică – are un rol important în viaţa hidrbionţilor; în funcţie de presiunea
apei s-au realizat o serie de adaptări; prin presiunea hidrostatică se înţelege greutatea
coloanei de apă care se află deasupra organismelor (care le separă de suprafaţa apei); depinde
de înălţimea coloanei de apă şi de densitatea acesteia. Se măsoară în bari sau atmosfere (1 bar
= 106 dine/cm2). În apele dulci, la temperatura de 4˚C, presiunea hidrostatică creşte cu o
atmosferă la fiecare 10,3 m, în timp ce în apa marină la fiecare 9,98 m.
  temperatura - este unul din cei mai importanţi factori abiotici care influenţează
viaţa organismelor hidrobionte, fie direct prin acţiunea ei asupra metabolismului,
reproducerii, repartiţiei speciilor, fie indirect prin modificarea proprietăţilor fizico-
chimice ale apei.
Variaţiile termice circadiene şi sezoniere sunt determinate de intensitatea razelor solare,
de unghiul lor de incidenţă, de cantitatea de suspensii din apă, de densitatea organismelor
planctonice. Regimul termic al unei ape este influenţat de caracterul ei de apă curgătoare sau
stătătoare, de prezenţa sursei de alimentare, de modul de scurgere a apei.
În lungul unei ape curgătoare variaţiile termice au amplitudini diferite în funcţie de zona
geografică şi de distanţa dintre izvor şi vărsare. Astfel, de-a lungul unui râu, în funcţie de
temperatura apei şi de viteza curentului, se formează zone caracteristice de răspândire a anumitor
specii de organisme acvatice, cea mai cunoscută fiind zonarea piscicolă a apelor curgătoare. În
acelaşi loc, în masa apei unui râu, diferenţelede temperatură sunt mici, nesemnificative,
neexistând o stratificare termică.
În lacurile din zona temperată, se cons tată o adevărată circulaţie sezonieră a apei cu efect
direct asupra hidrobionţilor. Primăvara şi toamna are loc o circulaţie a apei cu omogenizarea
temperaturii în toată masa apei, în timp ce vara şi iarna se înregistrează o stagnare, cu stratificare
termică directăvara şi inversă iarna.
În mări şi oceane, datorită variaţiei temperaturii şi intensităţii evaporaţiei, diferenţele de
densitate dau naştere la curenţi orizontali şi verticali, care pun în mişcare mase mari de apă sau
scot din adâncuri cantităţi mari de substanţe biogene, creând astfel condiţii de proliferare a
organismelor fitoplanctonice.
Fiecare specie este adaptată la o anumită zonă de toleranţă termică cuprinsă între
temperatura letală superioară şi temperatura letală inferioară. În interiorul acestui interval se află
temperatura optimă, la care creşterea şi dezvoltarea speciei este maximă. Astfle, zona de tolerare
termică este mai mare la speciile euriterme şi mai mică la cele stenoterme.
La peştii din zonele temperate, toleranţa termică este cuprinsă între temperatura letală
inferioară de cca. 0˚C şi temperatura letală superioară de 30-35˚C, în funcţie de specie, vârstă şi
de intervalul de timp în care temperatura a crescut sau a scăzut.
Creşterea temperaturii apei măreşte nevoia de oxigen a hidrobionţilor: o ridicare a
temperaturii cu 10˚C măreşte de 2,2 ori nevoile respiratorii ale animalelor poikiloterme.
Reproducerea organismelor acvatice este legată strict de anumite temperaturi; în general,
temperatura la care are loc reproducerea este puţin mai coborâtă decât optimul termic al speciei.
Talia hidrobionţilor este în raport invers cu temperatura mediului deoarece în apele calde
organismele animale ajung la maturare sexuală mai repede decât în cele reci. Odată cu prima
reproducere are loc oprirea sau reducerea ritmului de creştere, deci cu cât reproducerea este mai
tardivă, cu atât talia organismului va fi mai mare. Totodată, asimilarea calciului este mai rapidă
la temperaturi crescute ale apei. La organismele acvatice euriterme din zonele temperate, deci
supuse la variaţii termice sezoniere, creşterea este discontinuă, fat reflectat şi în depunerea
neomogenă a calciului în solzi, otolite, oase, cochilii. La animalele stenoterme termofile sau
criofile, creşterea are un caracter continuu, datorită stabilităţii regimului termic.
Temperatura apelor uzate influenţează majoritatea recţiilor fizice şi chimice care au loc în
procesul de epurare. Apele uzate menajere au o temperatură cu 2-3˚C mai ridicată decât
temperatura apelor de alimentare, cu excepţia cazului de deversări de ape calde tehnologice, sau
când în reţea se infiltrează ape subterane.
 Temperatura latentă de topire a gheţii este destul de ridicată – 79,7 cal/g sau 1440
cal/mol. Prin transformarea apei în gheaţă se degajă o cantitate de energie calorică egală cu cea
consumată la topire.
Temperatura de solidificare a apei este foarte ridicată comparativ cu a altor compuşi;
această particularitate a apei de a se solidifica la o temperatură foarte ridicată avantajează
hidrobionţii, deoarece la temperatura de 0˚C pot avea loc multe procese biologice în corpul
organismelor. Prin îngheţare apa îşi măreşte volumul cu 9% faţă de cel iniţial, spre deosebire de
alţi compuşi care se comprimă prin răcire; doar bismutul şi argintul se mai dilată la răcire.
În timpul dilatării, prin îngheţare, fiecare moleculă se asociază cu alte patru molecule prin
legături de hidrogen, dând naştere la o structură mai laxă. Astfel gheaţa capătă o greutate
specifică mai mică şi se ridică la suprafaţa apei. Având o conductibilitate termică redusă, gheaţa
devine un izolator termic puternic, înlesnind supravieţuirea organismelor.
 căldura – poate fi: specifică şi de evaporare.
Căldura specifică a apei este foarte mare în raport cu a altor lichide (1 cal/g) de două ori
mai mare decât a alcoolului şi de zece ori mai ridicată decât a fierului. Această proprietate,
corelată cu conductibilitatea ei termică scăzută, face ca apa să înmagazineze o cantitate mare de
căldură pe care o cedează treptat mediului înconjurător. De aceea, în mediul acvatic, comparativ
cu cel terestru, variaţiile brşte de temperatură sunt restrânse, iar lacurile, naturale sau artificiale,
joacă rol de adevărate calorifere naturale pentru zonele din jurul lor.
Căldura de evaporare reprezintă cantitatea de căldură capabilă să transforme un gram de
apă în vapori şi este considerată a fi egală cu 539,55 cal/g, adică de 5 ori mai mare decât cea de
fierbere. Aşa se explică evitarea supraîncălzirii păturii superficiale a ecosistemelor acvatice; o
dată cu încălzirea apei sub acţiunea radiaţiei solare are loc şi un consum de energie termică prin
evaporare. Rata evaporării este determinată de mai mulţi factori, care acţionează
simultan:temperatura atmosferei, suprafaţa bazinului, starea de agitaţie a apei, presiunea
barometrică, presiunea vaporilor, conţinutul în săruri (pentru fiecare procent de săruri până la 30
g%0, rata evaporării scade cu 1%< deci apa marină are o rată de evaporare considerabil mai mică
decât apa dulce), curenţii de aer etc.
 conductivitatea – reprezintă conductivitatea specificăbunui centimetru cub de soluţie
care se găseşte între electrozi, având fiecare suprafaţa de 1 cm 2 şi situaţi la o distanţă de 1
cm - se măsoară în siemens (S); prin măsurarea conductivităţii electrice a unei ape se
poate aprecia conţinutul în săruri dizolvate.
Această caracteristică explică rolul de termoizolator pe care-l are stratul de gheaţă pentru
apa din profunzime. Conductibilitatea specifică creşte progresiv cu creşterea cantităţii de
substanţe dizolvate din apă, fiind influenţată de natura substanţelor dizolvate şi de concentraţia
ionică a soluţiei.
 lumina – reprezintă un factor de primă importanţă pentru producători (organismele
vegetale); ea influenţează însă viaţa tuturor hidrobionţilor, direct sau indirect.
In funcţie de lumină se formează bioritmurile, sunt declanşate unele migraţii sau sunt
iniţiate anumite tipuri de reproducere, având în primul rând rol de semnalizator. Lumina
influenţează în mod direct desfăşurarea unor procese biologice, trecerea de la partenogeneză la
amfimixie, dezvoltarea gonadelor etc.
Lumina este asigurată de radiaţia solară directă şi de cea reflectată de lună. Cantitatea
anuală a radiaţiei solare care ajunge la nivelul ecosistemelor acvatice este variabilă şi depinde de
latitudinea locului. Nu toată radiaţia solară ajunsă la suprafaţa bazinului acvatic este absorbită, o
parte din aceasta fiind reflectată. Reflectarea razelor luminoase se realizează în funcţie de
unghiul de incidenţă al razelor solare, de starea bazinului, de agitaţia apei, de nebulozitate etc.
Razele de lumină sunt reflectate cu atât mai puternic cu cât unghiul de incidenţă este mai mic.
Starea de agitaţie a apei influenţează mult cantitatea de lumină reflectată. La acelaşi
unghi de incidenţă (35 grade) lumina reflectată este diferită:
- pe o suprafaţă liniştită (aproape netedă) – 5%
- pe o suprafaţă uşor învălurată – 17%
- pe o suprafaţă puternic învălurată – 30%
Absorbţia luminii este determinată de interacţiunea dintre fotoni şi moleculele de apă.
Prin trecerea sa prin apă, raza de lumină determină unele oscilaţii ale dipolilor de apă ca urmare a
acţiunii câmpului electromagnetic al acesteia.
Raportul dintre cantitatea de lumină reţinută de o pătură de apă cu grosimea de 1 m şi
întreaga cantitate de energie pătrunsă reprezintă indicele de extincţie sau absorbţie şi variază în
funcţie de transparenţă, culoare, suspensii şi lungimea de undă. Absorbţia radiaţiilor luminoase
de apa mării este cu atât mai rapidă cu cât lungimea de undă este mai mare:
 radiaţiile infraroşii cu lungimea de undă mai mare de 10000 Å sunt absorbite total de
pătura superficială (până la 10 cm)
 radiaţiile roşii pătrund până la 18 m adâncime; radiaţiile cu lungimi de undă sub 5000 Å
parcurg distanţe mai mari
 radiaţiile galbene pătrund până la 100 m
 radiaţiile verzi şi albastre pătrund până la 240 m
Sub 240 m, până la 600 m, domină o luminozitate albastră, sumbră, iar sub această
adâncime ochiul uman intră în zona de obscuritate absolută.
În funcţie de cantitatea de lumină pătrunsă în apă deosebim mai multe zone:
 zona eufotică (polifotică) – orizontul superficial, până la 100 m. Este zona proprie
organismelor autotrofe, Limita inferioară este marcată de punctul de compensaţie pentru
plantele fotosintetizante. La această adâncime spectrul roşu este total absorbit, iar cel
albastru doar parţial
 zona mezofotică (disfotică) – numită şi zona de amurg care ţine până la 250 m. Aici sunt
prezente unele bacterii fotosintetizante şi unele coccolitoforide care posedă pigmenţi
foarte sensibili la lumină
 zona oligofotică – până la 1500 m, cu extrem de puţină lumină
 zona afotică – zona nopţii eterne
Bioluminescenţa este proprietatea unor organisme vii de a emitelumină. La protozoare
bioluminescenţa este produsă de unele incluziuni grase, la celenterate, viermi şi la maoritatea
moluştelor, de secreţia unor glande specializate iar la la crustacee, cefalopode şi peşti de organe
bine individualizate. Lumina emisă de organismele acvatice este rezultatul unor reacţii
biochimice în prezenţa oxigenului: luciferina, sub influenţa enzimei luciferosa şi a oxigenului,
formează oxiluciferina, cu proprietăţi luminescente. Se consideră că bioluminescenţa are rolul de
a lumina zona din apropierea animalului, de a atrage prada spre prădători, este un mijloc de
intimidare a duşmanilor, serveşte la recunoaşterea indivizilor de sexe diferite, favorizând
reproducerea sau între indivizii speciilor gregare. Mecanismul de luminozitate se produce până la
1500 m. Dintre organismele bioluminescente menţionăm: bacterii – Vibrio albensis, Vibrio
phosphorescens; protozoare – Noctiluca; alge – Ceratium etc.
 transparenţa – este însuşirea apei de a fi străbătută de lumină, fără a fi
absorbită< depinde de intensitatea luminii, unghiul de incidenţă a razelor, de
materialele dizolvate în apă şi de substanţele în suspensie.
 Transparenţa este o însuşire esenţială a bazinelor acvatice, în funcţie de care se realizează
productivitatea primară. Apa în stare pură are o transparenţă totală faţă de lumină. Dezvoltarea
vegetaţiei submerse este influenţată de raportul dintre transperenţă şi adâncime (T/A).
Transparenţa unei ape influenţează regimul termic al unui bazin acvatic, dar şi productivitatea
organismelor autotrofe şi răspândirea lor în cadrul bazinelor.
Macrofitele submerse se pot dezvolta începând de la T/A = 20-30 cm.
Transparenţa relativă variază de la un bazin la altul. În Marea Srgaselor ajunge la 66.5 m,
în Marea Mediterană la 60 m, în Marea Roşie la 51 m iar ăn Oceanul Pacific transparenţa ajunge
la 45 m.
 turbiditatea este fenomenul optic ce constă în esenţă dintr-o absorbţie a luminii
combinată cu o difuzie, pentru un anumit volum de apă.
Fenomenul se datorează prezenţei în apă a unor particule gazoase sau solide aflate în
suspensie, care pot proveni din materiale argiloase, nisip, particule din atmosferă, particule
organice coloidale, plancton şi alte organisme microscopice. Prezen.a materiei sub formă de
particule materiale (PM), indiferent de natura organică sau anorganică poate proteja bacteriile şi
viruşii din apă chiar în procesul de dezinfecţie şi deci turbiditatea poate avea efecte negative
indirecte asupra sănătăţii.
În general turbiditatea îngustează zona de fotosinteză şi scade astfel productivitatea
apelor respective. Hidrobionţii sunt influenţaţi diferit în funcţie de specie, vârstă şi preferinţele
termice. Astfel, peştii termofili, precum ciprinidele, sunt mai rezistenţi la turbiditatea crescută a
apei, în timp ce speciile criofile (salmonidele), mai ales în stadiul de ou sau alevini, sunt puternic
afectate de creşterea turbidităţii.
Măsurarea turbidităţii apei se face pe seama efectului Tyndall, prin care un lichid tulbure
devine strălucitor atunci când este traversat de un fascicul luminos sau prin măsurarea absorbţiei
luminii de către particulele aflate în suspensie. Exprimarea se face în grade de turbiditate (un
grad corespunde la 1 mg SiO2/dm3 de apă).
 sedimentarea – suspensiile aflate în masa apei depind de dinamica apei în
bazinul respectiv; în apele curgătoare scăderea vitezei de curgere măreşte gradul
de dpunere a suspensiilor pe fundul bazinului (timpul de depunere variază cu
debitul apei).
În timpul sedimentării suspensiile suferă şi anumite modificări biochimice care
influenţează procesul de depunere. În drumul lor spre fundul bazinului suspensiile antrenează o
mare cantitate de bacterii din masa apei. Se consideră că odată cu sedimentarea suspensiilor,
aproximativ 50% din bacteriile din apă se depun, motiv pentru care sedimentarea are rol esenţial
în procesul de autoepurare a apelor.
Apele conţin şi particule coloidale cu diametrul cuprins între 0.001 şi 1 µm, provenite din
poluanţi organici, minerali, alge şi bacterii. Există trei clase de particule coloidale:
 coloizi hidrofilici care interacţionează puternic cu apa (macromolecule ca
proteine, polimeri sintetici etc.)
 coloizi hidrofobici, care interacţionează slab cu apa (picăturile de petrol,
particulele fine de aur); au un strat dublu electric şi particulele vor fi încărcate
pozitiv sau negativ
 micelari
Coloizii sunt implicaţi în importante fenomene acvatice, inclusiv în formarea
sedimentelor, dispersia şi aglomerarea celulelor bacteriene, dispersia şi îndepărtarea poluanţilor
(de ex a petelor de petrol de la suprafaţa apei).
Caracteristicile chimice ale apei
În natură apa râurilor, lacurilor sau pânzelor freatice este o soluţie ce conţine sub formă
solvită săruri minerale, gaze şi substanţe organice provenite din sol, aer sau activitatea
organismelor. Concentraţia acestor substanţe în soluţie depinde de intensitatea evaporării, de
cantitatea de precipitaţii, de natura solului, de intensitatea proceselor biochimice etc. 1. Reacţiile
acido-bazice
Una dintre cele mai importante reacţii acido-bazice la care participă moleculele de apă
este cea de autoionizare a apei:
−¿¿

H 2 O ↔ H + ¿+OH ¿
H+ se hidratează imediat formând ionul [ H ( H 2 O ) ]+ sau H3O+ - ionul hidroxoniu. Astfel
echilibrul de autoionizare a apei se poate scrie:
−¿¿

H 2 O+ H 2 O↔ H 3 O +¿+ H O ¿
+ ¿¿
Pe lângă ionul H3O+ apar şi alţi ioni hidrataţi ca: H 5 O2 numit şi cationul zundel, ionul
H 7 O+¿¿ +¿¿
3 , ionul H 9 O 4 , numit şi cationul eigen etc.
În apa pură concentraţia ionilor de hidrogen este egală cu cea a ionilor de hidroxil şi ca
atare apa nu este nici acidă, nici bazică, ci neutră. Dacă exprimăm concentraţia ionilor de
hidrogen prin relaţia lui Sorensen: pH=−lg ¿, neutralitatea apei la 25°C înseamnă pH=7, mediu
acid pH<7 şi mediu bazic pH>7. Apa îşi schimbă pH-ul în urma dizolvării diverselor substanţe,
componente naturale sau contaminanţi. Ionul H+ şi OH- difuzează rapid în apa lichidă, iar
protonul difuzează de două ori mai rapid decât ionul OH- şi de şapte ori mai rapid ca ionul Na+.
Viaţa medie a ionului hidroniu este de 1 ps (cam aceeaşi ca alegăturilor de hidrogen), fat care
arată că sarcina pozitivă poate fi asociată cu 107 molecule de apă înainte de neutralizare.
În apele din bazinele naturale pH-ul variază în limite destul de restrânse în jurul valorii
neutre. Variaţiile puternice sunt determinate de procesul de poluare, prin deversarea unor acizi
sau alcaloizi rezultaţi din procesele de producţie. În turbării pH-ul poate scădea până la 4,
datorită acizilor humici. În bazinele în care fitoplanctonul prezuntă o dezvoltare exponenţială
pH-ul poate creşte ca urmare a asimilaţiei clorofiliene şi a consumării dioxidului de carbon până
la 9 sau 10. În apele continentale se pot înregistra variaţii cuprinse în limite mai largi decât cele
din larg.
Atunci când pH-ul nu este la valoarea normală (caracteristică mediului de cultură al
plantei), aceasta îşi pierde proprietatea de a absorbi unele din elementele esenţiale necesare
creşterii.
În apele dulci continentale, cu cantităţi mici de săruri, pot avea loc variaţii ale pH-ului în
timpul zilei datorită activităţii micro şi macrofitelor, în timp ce în apele marine, datorită sărurilor
cu rol de tampon, pH-ul rămâne constant.
Determinarea pH-ului – pH-ul este definit ca logaritmul în baza 10 cu semn schimbat
raportat la activitatea ionilor de hidrogen: pH=-log10(H). Atunci când este posibil e recomandată
determinarea pH-ului apei in situ. Există 3 metode diferite de măsurare a pH-ului: indicatorul pH
de hârtie, indicatori colorimetrici lichizi şi pH-metrul electronic.
Diferite procese din atmosferă, sol, roci şi corpuri apoase pot modifica pH-ul din apa
naturală. Precipitaţiile sunt natural acide, în contacrt cu dioxidul de carbon din atmosferă, dar
pH-ul este mai scăzut decât cel de 5.6 pe care îl au în contact cu dioxidul de sulf şi oxidul de azot
din atmosferă (derivat din anumite surse naturale). În căderile de apă pe soluri şi roci bogate în
materiale calcaroase se poate ameliora aciditatea apei, pe când în apele subterane, acolo unde
există roci granitice, rămân acide.
 Vegetaţia influenţează, de asemenea, pH-ul: coniferele, de exemplu, eliberează ioni de
hidrogen în sol influenţând aciditatea apelor.
Important de reţinut este faptul că pH-ul apei naturale se poate modifica ca urmare a
poluării industriale sau din cauza schimbărilor neaşteptate (furtuni, topirea zăpezilor).
Valorile normale ale pH-ului pentru diferitele tipuri de apă sunt: apă distilată – 5.6; apă
râu – 7.85; apă lac – 6.95; apă subterană – 7.7; apă potabilă – 7.7; apă minerală – 5.8.
2. Potenţialul de oxido-reducere (rH-ul) sau potenţialul redox – este o măsură a
echilibrului dintre procesele de oxidare şi cele de reducere într-un mediu lichid. El este definit ca
logaritm cu semn schimbat al presiunii hidrogenului gazos, din atmosferă în echilibru cu
hidrogenul molecular dizolvat în soluţie.
Puterea reducătoare a unei ape este cu atât mai mare cu cât valoarea rH-ului este mai
mică:
 la rH cuprins între 0 şi 27 apa este considerată reducătoare
 la rH cuprins între 28 şi 54 apa este considerată oxidantă.
Intensitatea proceselor oxido-reducătoare este deosebit de importantă la interfaţa apă/mâl
a unui bazin acvatic. Aceste procese sunt importante atât pentru apele naturale cât şi pentru cele
reziduale. Una dintre cele mai importante reacţii redox este cea prin care se consumă oxigenul
dizolvat în apă (DO) prin oxidarea materiei organice.
{C H 2|O }+O2 →C O 2+ H 2 O
În cazul apelor naturale, în funcţie de cantitatea de materie organică, se poate produce un
deficit de DO foarte periculos pentru organismele acvatice. În apele reziduale, prin reacţii redox
pot fi îndepărtaţi ionii metalelor grele, reducerea fierului trivalent la fier bivalent sau se poate
realiza oxidarea ionului de amoniu (din forma toxică în forma asimilabilă pentru algele din apă -
N O−¿¿
3 ).
3.Radioliza apei
Energia radiaţiilor ionizante pătrunse în organism este absorbită în cea mai mare parte de
molecula de apă, care pierde un electron şi se transformă în ion pozitiv. Electronul este captat de
altă moleculă de apă, care se transformă în ion negativ.
Iradierea apei cu raze x sau gama „activează” apa, determinând apariţia de radicali liberi
de H şi OH-, care produc modificări chimice ale substanţelor dizolvate (oxidări, hidroxilări,
+

iniţieri de polimerizări etc.). Apa iradiată are proprietăţi oxidante datorită radicalilor OH- şi H2O2
(apa oxigenată); toţi radicalii pot produce diverse reacţii: polimerizări, formări de punţi, reacţii în
lanţ etc.
4. Salinitatea apei (S‰) – reprezintă greutatea elementelor solide care poate fi obţinută
prin evaporarea unui kg de apă în vacuum la 480°C (pentru o oxidare completă), adusă până la o
valoare constantă. Este necesară înlocuirea halogenilor care se pierd prin deshidratare cu o
greutate echivalentă în clor. Sărurile minerale solvite în apă diferă în funcţie de natura bazinului
acvatic: în apele dulci domină carbonaţii (79.9% carbonaţi, 13.2% sulfaţi şi 6.9% cloruri), iar în
cele marine clorurile (88.8% cloruri, 10.8% sulfaţi şi 0.4% carbonaţi).
Salinitatea apei oceanelor se caracterizează prin prezenţa unor constituenţi majori -
99.28%(peste 100 ppm: Cl—55.4%; Na+ – 30.61%; S O2−¿¿ 4 - 7.68%; Mg2+ - 1.16%; K+ - 1.10%),
a unora minori (între 1 şi 100 ppm: brom – 65%, carbon – 28%, stronţiu – 8%, bor – 4.6%,
siliciu – 3% şi fluor – 1%) şi a unor elemente rare (litiu, rubidiu, fosfor, iod, fier, zinc, molibden
etc.). În funcţie de salinitate hidrobionţii pot fi: dulcicoli, mixohalini, euhalini sau marini şi
hiperhalini. În funcţie de adaptarea la variaţiile de salinitate, organismele acvatice se împart în
stenohaline şi eurihaline. Speciile stenohaline tră iesc în medii cu salinitate relativ constantă
întreg ciclul lor ontognetic, fie la alinităţi mici şi constante (stenohalinii de apă dulce), fie la
salinităţi mari şi constante (stenohalinii de apă sărată). Mecanismele de reglare osmotică ale
acestor organisme au eficienţă scăzută, creşterea sau scăderea salinităţii ducând la moartea lor
prin şocuri osmotice.
Organismele eurihaline pot trăi în medii acvatice în care salinitatea variază în limite
foarte mari, în toate fazele ciclului ontogenetic. Unele specii îşi petrec primele stadii ale vieţii în
medii cu salinitate redusă, iar fazele de maturitate în medii cu salinitate mare (morunul, nisetrul,
păstruga, scrumbia de mare, peştii migratori anadromi, la care reproducerea, dezvoltarea
embrionară, creşterea alevinilor şi a puilor are loc în mediul dulcicol, iar organismele mature
trăiesc în cea mai mare parte a timpului în mediul marin). Organismele eurihaline cu mecanisme
eficiente de adaptare la modificarea salinităţii (permeabilitate mărită pentru apa de mare – mai
ales ţesuturile de la suprafaţa corpului, reglarea presiunii osmotice de la nivelul celulei prin
intermediul modificării concentraţiei unor aminoacizi liberi). Unele specii eurihaline prezintă
adaptări pasive la variaţia salinităţii: creşterea salinităţii peste anumite limite determină intrarea
organismului în stare de ambioză salină.
Salinitatea, împreună cu temperatura şi presiunea hidrostatică modifică densitatea apei
modifică densitatea apei şi influenţează condiţiile de flotaţie, de locomoţie, morfologia,
metabolismul şi răspândirea hidrobionţilor.
Presiunea osmotică ce apare în apă ca urmare a prezenţei sărurilor minerale acţionează
diferit asupra organismelor acvatice. Astfel, speciile eurihaline suportă variaţii relativ mari ale
concentraţiei de săruri minerale datorităuor modificări adaptative de origine endocrină. Speciile
stenohaline sunt puternic afectate de şocurile osmotice datorate creşterii concentraţiei de săruri
dizolvate. Presiunile osmotice ridicate din apă provoacă la nivelul branhiilor fenomene de
difuziune prin pereţii celulari, degenerarea sau moartea celulelor branhiale, urmată de moartea
indivizilor expuşi.
Rhopia sau factorul rhopic reprezintă raportul valoric în care se găsesc diferiţi ioni în
mediul acvatic şi care acţionează sinergic sau antagonic asupra parametrilor funcţionali ai
organismului. Analizând raportul dintre diferiţi ioni din apele Mării Negre şi Mării Mediterane,
Pora constată că principalul factor care limitează pătrunderea speciilor mediteraneene în Marea
Neagră este raportul ionic diferit şi nu salinitatea totală diferită.
Se poate folosi şi un alt parametru – clorinitatea (Cl ‰) – reprezintă cantitatea totală de
halogeni dintr-un kg de apă de mare, în grame, în care bromul şi iodul sunt înlocuiţi prin
echivalenţi în cor. Raportul dintre salinitate şi clorinitate se stabileşte prin relaţia:
S ‰=0.030 + 1.805 Cl‰
În funcţie de gradul de salinitate apele pot fi împărţite în:
 ape dulci (ahaline) – S‰ sub 0.5 g ‰
 ape mixohaline
- ape oligohaline – S‰ între 0.5-5 g ‰
- ape mezohaline (salmastre) - S‰ între 5-17 g ‰
- ape polihaline (mixohaline) - S‰ între 18-30 g ‰
 ape euhaline (marine, oceanice) - S‰ între 30-40 g ‰
 ape hiperhaline (ultrahaline) - S‰ peste 40 g ‰ (golfuri marine izolate, lacuri întinse din
zone secetoase)
În ceea ce priveşte speciile ultrahaline (hiperhaline) se diferenţiază următoarele categorii
ecologice:
  specii haloxene – sunt de origine dulcicole, care, ajunse în ape sărate supravieţuiesc la
concentraţii ce variază între 0-100 g ‰ (Lymnaea ovata)
 specii halofile – sunt iubitoare de apă sărată şi suportă concentraţii de 25-100 g ‰
(Chironomus halofilus)
 specii halobionte – trăiesc în ape cu concentraţii foarte mari, de peste 200 g ‰
(Brachionus mulleri)
Salinitatea influenţează anumitţi parametri ai apei. Astfel căldura specifică creşte odată
cu creşterea salinităţii. Densitatea apei creşte aproape linear cu ridicarea salinităţii. Odată cu
creşterea concentraţiei scade temperatura densităţii maxime. La salinităţi mai mari de 20 g ‰
densitatea maximă apare la o temperatură inferioară punctului normal de îngheţ. Vaporizarea
scade odată cu creşterea salinităţii, deoarece sărurile au tendinţa de a face ca moleculele de apă
să fie mai puţin accesibile pentru evaporare.De asemenea presiunea osmotică a a pei creşte cu
salinitatea.
Saliniatatea are rol în selectarea şi repartizarea speciilor pelagice şi chiar a celor
bentonice. Formele tin ere sunt mai sensibile decât cele adulte. Organismele pot fi
poikilosmotice (izoosmotice) – îşi modifică concentraţia mediului intern în funcţie de cea a
mediului extern, aşa cum sunt cele mai multe nevertebrate marine şi homeosmotice, care îşi
păstrează presiunea osmotică a mediului intern constantă, indiferent de cea a mediului.
5. Materiile solide totale (MST) - se găsesc în apa uzată şi pot fi în stare de suspensie
(organice şi minerale) şi materii solide. Materiile solide în suspensie pot fi, la rândul lor, separate
prin decantare. În funcţie de dimensiunile diferitelor particule (gradul de dispersie) şi de
greutatea specifică a acestor particule, materiile solide în suspensie se pot depune sub formă de
sediment, pot pluti la suprafaţa apei sau pot pluti în masa apei (materii coloidale).
Materiile solide totale, respectiv cantitatea de sediment care s-a depus la anumite
intervale de timp menţionate se exprimă în procente din volumul depunerilor, fiind în cazul
depunerilor menajere 120 minute de sedimentare.