SEMINATUL TEOLOGIC ORTODOX ,,SF.

IOAN CASIAN’’

LUCRARE DE ATESTAT
LA DISCIPLINELE: STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT,
STUDIUL NOULUI TESTAMENT ȘI TEOLOGIE ORTODOXĂ
DOGMATICĂ

ÎNDRUMĂTORI ȘTIINȚIFICI:

PR. NECULAI JUSTINIAN-AURELIAN

PR. AVRAM CLAUDIU-TUDOR
ELEV:

PENIȘOARĂ CRISTIAN

TULCEA

2021
 SEMINATUL TEOLOGIC ORTODOX ,,SF. IOAN CASIAN’’

SFÂNTA SCRIPTURĂ ȘI VALOAREA

INTRISECĂ A CELOR DOUĂ
TESTAMENTE. MĂRTURII
TESTAMENTARE DESPRE INSPIRAȚIA
SFINTEI SCRIPTURI

ÎNDRUMĂTORI ȘTIINȚIFICI:

PR. NECULAI JUSTINIAN-AURELIAN

PR. AVRAM CLAUDIU-TUDOR

ELEV:

PENIȘOARĂ CRISTIAN

TULCEA

2021
 Planul lucrării

Introducere
a) Creştinismul ca religie revelată
b) Posibilitatea Revelaţiei

Capitolul I - Sfânta Scriptură

1. Căile de transmitere ale Revelaţiei supranaturale

2. a) Sfânta Scriptură
b) Interpretarea Sfintei Scripturi
c) Inspiraţia Sfintei Scripturi
3. a) Sfânta Tradiţie
b) Aspectele Sfintei Tradiţii
c) Sfânta Traditie si Sfanta Scriptura
d) Criteriile Sfintei Tradiţii

Capitolul II – Raportul dintre Sfânta Scriptură – Sfănta Tradiţie – Sfânta Biserică

1. Raportul dintre Scriptură – Tradiţie – Biserică

2. Biserica – organul de păstrare şi fructificare a Revelaţiei

Capitolul III- Deosebiri interconfesionale

1.Învăţătura Protestanta
2.Biserica Romano-Catolica
3.Criteriile Revelaţiei autentice: minunile si profeţiile

Concluzie – Importanţa revelaţiei în viaţa Bisericii şi a credinciosului

Bibliografie
 Argument

Teologia (de la cuvintele greceşti: Qeo = Dumnezeu şi logo = cuvânt,

ştiinţă) este ştiinţa sau cunoştinţa despre Dumnezeu şi lucrările Lui, pe temeiul Revelaţiei
dumnezeieşti, fiind necesară creştinilor pentru mântuire.

Câmpul teologiei este vast şi bogat în conţinut, vast şi complex fiind obiectul ei
religia, ca legătură conştientă a omului cu Dumnezeu, legătură în care se are în vedere
întreaga existenţă a omului, atât interioară, cât şi manifestările ei exterioare. Teologia
cuprinde astfel, exteriorizându-şi conţinutul, o parte teoretică, adică de doctrină, altă parte de
trăire morală şi alta de cinstire, de adorare a lui Dumnezeu, de cult divin.

Un loc important în Teologia Dogmatică îl are Revelaţia. Aceasta constituie

prima „fereastră” către Dumnezeu, prin care omul priveşte spre Binele Suprem, încearcă să-L
înţeleagă, pe cât este cu putinţă. Fiind primul pas pe cărarea mântuirii,în Revelaţia sau
Descoperirea lui Dumnezeu, sunt imprimate pregnant adevărurile şi dogmele creştine în
conştiinţa fiecăruia dintre noi, pentru că Revelaţia constituie baza sau fundaţia pe care este
construită credinţa noastră. De aceea ea trebuie să fie solidă şi aşezată nu pe un loc nisipos, ci
pe un loc tare, puternic.

Am ales această temă pentru atestat, deoarece am considerat-o foarte importantă

în Teologia Dogmatică şi de asemenea am văzut acest capitol foarte interesant şi demn de
tratat.

Omul înţelege pentru prima dată vag existenţa lui Dumnezeu prin intermediul
lumii înconjurătoare, adică prin Revelaţia naturală, apoi aşezând cărămidă cu cărămidă, el
începe să cunoască adevărurile propovăduite de Dumnezeu, fixate şi consemnate în Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Pe cât înaintează, omul este fascinat de trăirea duhovnicească şi
de cunoaştere, iar prin colaborarea cu harul Duhului Sfânt el poate ajunge la salturi calitative.
Pe Revelaţie se bazează întreaga parte teoretică a Dogmaticii.
 Introducere

„Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte

de folosul fiecăruia, a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut

să purtăm, descoperindu-ne spre cunoaştere numai ceea ce este de folos.

Pe acestea deci să le iubim şi întru acestea să rămânem,

nemutând hotarele veşnice şi nedepăşind dumnezeiasca Predanie”1

Pentru a intra în comuniune cu cineva, sau în legătură cu ceva, se impune

cunoaşterea lui. De aceea şi comuniunea veşnică cu Dumnezeu se bazează pe cunoaşterea
Lui. „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat…”
spune Mântuitorul în Rugăciunea Arhiereasca (In 17, 3). Pentru a intra în comuniune cu
Dumnezeu şi a ne desăvârşi viaţa duhovnicească, trebuie să- L cunoaştem pe Dumnezeu, să
ştim adică dacă este un părinte, sau un stăpân despotic, dacă ne putem apropia de El şi în ce
formă, dacă este milostiv, îndurător, iertător sau numai drept şi necruţător, dacă ne putem
apropia de El cu iubire, sau cu teamă distrugătoare de suflet. Apoi, cum îi putem noi cunoaşte
voia Lui, ce atitudine are El faţă de lume, de existenţă sau şi mai mult: cine este El? Toate
aceste premise care stau la baza comuniunii cu Dumnezeu, noi le putem cunoaşte prin
Descoperirea pe care Însuşi Dumnezeu a binevoit să ne-o facă, dorind şi El să intre în
legătură cu noi şi să ne mântuiască. Aceasta Descoperire a lui Dumnezeu se numeşte
Revelaţie dumnezeiască. Revelaţia este un proces tainic, o comunicare directă din partea lui
Dumnezeu adresată omului spre mântuirea sufletului. Ea reprezintă cuvântul lui Dumnezeu
inspirat de Duhul Sfânt. Revelaţia dumnezeiască s-a desfăşurat în timp şi cuprinde trei
perioade mari. Prima perioadă este înainte de căderea omului în păcat, când Dumnezeu se
descoperă omului, comunică cu el în mod direct, „faţă către faţă”. A doua perioadă este după
căderea omului în păcat până la venirea Mântuitorului. Dumnezeu se descoperă prin Lege şi
prooroci. Legea comunică voia lui Dumnezeu, îl ţine pe om în apropierea Sa şi îl pregăteşte
pentru primirea unui Izbăvitor. Proorocii comunică voia lui Dumnezeu atunci când cei care
au primit Legea lui Dumnezeu, se depărtează de El. Profeţii mai comunică oamenilor şi
planul lui Dumnezeu de a-i izbăvi din robia apăsătoare a păcatului. A treia perioadă şi cea
mai importantă o constituie întruparea Fiului lui Dumnezeu. Ea este o descoperire
dumnezeiască deplină şi directă, fiindcă Fiul este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Că
Dumnezeu ne descoperă adevărul deplin despre Sfânta Treime şi a modului de a intra în
comuniune cu Ea, iar ca Om, ne comunică acest adevăr sub o forma în care omul îl poate
primi şi înţelege. De aceea spunem că Revelaţia Fiului lui Dumnezeu este desăvârşită.

1
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, Ediţia a III – a, Editura Scripta,
Bucureşti, 1993,p 19.
 a) Creştinismul ca religie revelată

Religia creştină Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind o Fiinţă personală, care nu

rămâne distantă faţă de creaturile Sale, ci stă în legătura cu ele, inclusiv cu omul. El se
descoperă oamenilor pentru ca aceştia să poată cunoaşte măcar în parte ceva din fiinţa Sa.
Cuvântul „revelaţie” provine de la latinescul revelo, revelatio, care înseamnă „a descoperi,
descoperire”.

Dacă nu ar exista Revelaţie, cunoaşterea lui Dumnezeu n-ar fi posibilă

oamenilor, deoarece El, fiind o fiinţă spirituală, nu poate fi cunoscut prin simţuri. Ea este
necesară omului, deoarece fără ea n-am putea cunoaşte nimic despre Fiinţa divină şi voia Sa,
şi astfel omul n-ar putea să-şi îndeplinească scopul ultim pentru care a fost creat, şi anume,
preamărirea Creatorului şi dobândirea fericirii veşnice, precum ne spune Însuşi Mântuitorul
Hristos: „şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul
Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In17, 3).2

Dumnezeu S-a descoperit oamenilor în două feluri: pe cale naturală şi pe cale

supranaturală, de unde rezultă cele două feluri ale revelaţiei: Revelaţia naturală şi Revelaţia
supranaturală.

Biserica Ortodoxă nu face o separaţie între Revelaţia naturală şi cea

supranaturală. Revelaţia naturală este cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei
supranaturale. Sau Revelaţia naturală este dată şi menţinută de Dumnezeu în continuare
printr-o acţiune a Lui mai presus de natură. 3 De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face
o deosebire esenţială între Revelaţia naturală şi cea supranaturală. Ultima nu e, după el, decât
incorporarea celei dintâi în persoane şi acţiuni istorice.4

Afirmaţia lui trebuie înţeleasă probabil mai mult în sensul că cele două Revelaţii
nu sunt despărţite: Revelaţia supranaturală se desfăşoară şi îşi produce roadele în cadrul celei
naturale, ca un fel de ieşire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a
lumii fizice şi istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci.
Revelaţia supranaturală restabileşte numai direcţia şi dă un ajutor mai hotărât mişcării
întreţinute în lume de Dumnezeu prin Revelaţia naturală. De altfel, la început, în starea deplin
normală a lumii, Revelaţia naturală nu era despărţită de cea supranaturală.

2
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile
Teologice, Editura Renaşterea Cluj, Ediţia a III- a, 2000. pg. 62.
3
Pr Prof. Dr. Dumitru Stăniloae Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a III – a, Bucureşti 2003, pg. 9.
4
Sfântul Maxim Mărturisitorul Ambigua, P.G. 91, col 1180. apud Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit. pg. 10.
 b) Posibilitatea Revelaţiei

Numeroase critici s-au adus creştinismului tocmai pe tema Revelaţiei,

afirmându-se că Revelaţia nu este posibilă, aducându-se, astfel, o serie de obiecţii:

1) Dumnezeu, chiar dacă există, nu se descoperă oamenilor pentru a nu le

încălca libertatea, pentru a le lăsa libertate deplină.

Însă din partea lui Dumnezeu Revelaţia este posibilă, întrucât Dumnezeu poate
şi trebuie să se descopere omului, pentru că este Creatorul şi Proniatorul lui şi mai ales
Părintele suprem, care s-ar contrazice esenţial dacă nu s-ar descoperii făpturii Sale raţionale.
Intervenţia Sa este intervenţia Iubirii; orice iubire creează libertate, nu o distruge.5

2) Dumnezeu nu se revelează pentru că oamenii n-ar fi capabili să primească

conţinutul uriaş al Revelaţiei. Ar fi ca un aparat electric mic, conectat direct la o centrală
uriaşă, fără transformator.

Dar, omul este capabil să primească conţinutul Revelaţiei, pentru că el este

„imago Dei”, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, înrudit cu Dumnezeu. Prin
raţiunea şi spiritul său, omul se dovedeşte ca fiind „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu.
Copilul deşi este mic şi neputincios este chipul şi asemănarea tatălui său şi are cu adevărat
posibilitatea de a recepţiona şi asimila treptat, în timp, toate marile cunoştinţe, adevăruri şi
puteri ale tatălui. Deşi cantitativ este mic, din punct de vedere calitativ el este un „aparat de
recepţie” perfect înzestrat pentru a prinde „lungimea de undă” a Marelui Emiţător, Tatăl
suprem.6

3) Revelaţia ar fi o trecere a lui Dumnezeu de la starea Lui anterioară, de fapt

pasivă, la o stare activă. Această trecere, de la o stare la alta, ar contrazice un atribut divin
esenţial, imuabilitatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este niciodată pasiv, ci întotdeauna activ: „Tatăl Meu lucrează şi

Eu lucrez”. Existenţa Lui este totuna cu acţiunea lui veşnică. Activitatea Lui variată, dinafara
vieţii Sale treimice intime, nu atinge nicidecum imuabilitatea Sa care ţine de esenţa Sa
incomunicabilă, neinfluenţabilă de nimic dinafară.

4) Revelaţia ar întrerupe lanţul cauzal dat, fix, din ordinea cugetării, pentru că
adevărurile revelate sunt, în mod evident, cu totul noi şi surprinzătoare pentru om.

Este adevărat că adevărurile revelate sunt noi pentru om, însă nu imposibile, nu
neconforme omului. Aceste adevăruri se dovedesc nu numai adevăruri despre Dumnezeu şi
ale lui Dumnezeu, ci şi adevăruri despre om şi ale omului7.

5
Pr.Conf.Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, pg.
91.
6
Ibidem, pg. 91.
7
Ibidem, pg. 92.
 5) Revelaţia, fiind transmisă prin intermediari, prin oameni, ajunge până la urmă
umanizată, deci falsificată.

Dumnezeu şi omul sunt două realităţi foarte deosebite ca esenţă şi putere;

Dumnezeu este Fiinţa absolută atotputernică, omul este o creatură, existenţă limitată şi
relativă. Însă între ele există o legătură foarte puternică şi chiar veşnică. Iubirea şi Raţiunea
lui Dumnezeu l-au creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa”, adică cu datele spirituale
înrudite şi conforme cu Dumnezeu. Prin acestea, ca un adevărat „fiu” după har. Omul este
capabil nu numai de cunoaştere, înţelegere şi comunicare cu Dumnezeu, ci chiar de
comuniune şi împărtăşire reală, intimă cu El. Adevărul şi Raţiunea lui Dumnezeu sunt
originea şi temeiul adevărului şi raţiunii umane şi conforme lor. Atât omul cât şi Dumnezeu
sunt fiinţe personale, raţionale, capabile de a primi şi oferi valori spirituale, capabile de
schimburi spirituale.8 Omul este în stare să înţeleagă Revelaţia, chiar dacă ea depăşeşte
posibilităţile raţiunii umane, deoarece mai are o putere de înţelegere: credinţa. „Prin
credinţă, înţelegem că s-au întocmit veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, că s-au făcut din
cele nevăzute cele ce se văd” (Evr. 11, 3)

8
Ibidem, pg. 92.
 CAPITOLUL I

1.Căile de transmitere ale Revelaţiei supranaturale

Revelaţia divină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, care sunt

cele două tezaure ale ei. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt două modalităţi sau moduri
de fixare, păstrare şi transmitere a Revelaţiei. Ele nu se deosebesc ca fond, având o legătură
strânsă, ci diferă numai cu privire la modul în care Revelaţia ni s-a transmis şi este cuprinsă
în ele. Căci întregul conţinut se cuprinde în amândouă, una fiind strâns legată de cealaltă, de
aceea ele au o valoare egală ca păstrătoare şi transmiţătoare a Revelaţiei, neputându-se acorda
unei faţă de alta o superioritate sau o valoare în plus9.

Deşi s-a folosit expresia „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură – izvoare ale
revelaţiei supranaturale” totuşi ea nu este corectă, pentru că singurul izvor al revelaţiei divine
este Dumnezeu. Ele sunt numai moduri sau căi de transmitere.10

2.a) Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură sau Biblia (de la grecescul biblion, biblia = carte, cărţi) este
colecţia de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului
Sfânt; ea cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum şi unele relatări istorice,
pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor în
scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite de Dumnezeu, i s-a spus şi
Cuvântul lui Dumnezeu.11

Sfânta Scriptură se compune din două părţi: Vechiul Testament şi Noul

Testament. Vechiul Testament ne înfăţişează istoria Revelaţiei de la Adam până la Hristos şi
cuprinde 39 de cărţi canonice sau inspirate, la care se mai adaugă încă 13 cărţi şi fragmente
de cărţi necanonice, neinspirate dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet, iar Noul Testament
cuprinde 27 de cărţi, toate canonice sau inspirate. Ambele testamente sunt normative pentru
credinţă şi purtare, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, deoarece el cuprinde
descoperirea dumnezeiască făcută de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii
Apostoli. Valoarea Vechiului Testament a fost recunoscută de Însuşi Mântuitorul, referindu-
se adeseori la profeţiile acestuia despre Sine. El a declarat în mod expres: „Să nu socotiţi că
am venit să stric legea sau proorocii. Nu am venit să stric, ci să împlinesc”(Mt 5, 17), iar

9
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 66.
10
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit, pg. 100
11
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 66.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Aşa că legea (lui Moise) este sfântă şi porunca este sfântă şi
dreaptă şi bună (Rm 7, 12); iar în alt loc numeşte legea lui Moise „pedagog către Hristos”
(Ga 3, 24). Numind legea mozaică : „umbra bunurilor viitoare” (Evr 10, 1), Sfântul Pavel
arată valoarea Vechiului Testament în raport cu cea a Noului Testament, pentru că legea este
numai umbra, nu însuşi chipul lucrurilor. Sfinţii Părinţi de asemenea arată clar care este
deosebirea între cele două Testamente şi superioritatea Noului faţă de Vechiul Testament.
Aceasta o arată Fericitul Augustin prin cuvintele: „Novum Testamentum în vetere latet, Vetus
Testamentum în novo patet” – (Noul Testament este ascuns în cel vechi, Vechiul testament se
deschide în cel Nou). 12

Sfânta Scriptură are un aspect, o dimensiune dublă. Pe de-o parte, el este un

cuvânt fix, precis, dat odată pentru totdeauna în forma exactă din Scriptură; are deci un aspect
fix. Pe de altă parte, cuvântul Scripturii are un aspect dinamic; adică deşi este precizat istoric
ca şi cuvânt rostit atunci de Hristos, el este un cuvânt permanent contemporan tuturor
generaţiilor, tuturor timpurilor, este un cuvânt pe care Hristos îl adresează continuu în istorie.
Înţelesurile adevărate şi depline ale Scripturii nu sunt ceva fix şi închis în literele Scripturii ci,
„sunt Duh şi sunt viaţă”, adevăruri vii transmise din persoană în persoană. Cuvântul
Scripturii nu poate fi înţeles autentic decât în dimensiunea pe care o evidenţiază Sfânta
Tradiţie şi Sfânta Biserică pentru înţelegerea şi valorificarea Scripturii.13

Duhul actualizează în comunitatea Bisericii cuvintele Scripturii. Hristos

rosteşte şi acum în Duhul Sfânt cuvintele Sale, scoţând în relief alte şi alte înţelesuri ale lor,
după nivelul de înţelegere duhovnicească, dar şi după nivelul timpului, al comunităţii
bisericeşti. Îndată ce se trece dincolo de litera Scripturii şi de citirea ei fără înţelegerea
duhovnicească, se dă nu numai de înţelesurile ei duhovniceşti, ci şi de lucrarea Duhului lui
Hristos săvârşită prin aceste înţelesuri în cel ce citeşte, sau de Hristos Însuşi, care-Şi
descoperă tot mai adânca bogăţie spirituală a Lui. Prin aceasta credincioşii cunosc tot mai
mult „care este lungimea şi lărgimea şi adâncimea şi înălţimea” şi „iubirea lui Hristos cea
mai presus de cunoştinţă”, „umplându-se de toată plinătatea Lui” (Ef. 3, 18-19). Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune: „E nevoie de multă ştiinţă (duhovnicească) pentru ca, înlăturând
mai întâi cu grijă valurile literelor care acoperă Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită
pe Cuvântul Însuşi, stând de sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atâta cât este cu putinţă
oamenilor”.14

Sfânta Scriptură oferă credincioşilor şi exemplul drepţilor şi al sfinţilor, care au

îndeplinit voia lui Dumnezeu, fiind astfel un puternic stimulent pentru credinciosul dornic de
progres moral. Ea ne face cunoscută viaţa creştinilor din timpurile apostolice, spune Sfântul
Ioan Gură de Aur. Comentând Faptele Sfinţilor Apostoli, în calitate de Arhiepiscop al
Constantinopolului, el arată modul de vieţuire al primilor creştini „credinţa lor sinceră, viaţa
lor ireproşabilă, stăruinţa lor în învăţătură, cumpătarea şi bucuria” 15 , virtuţi recomandate
12
Ibidem, pg. 67.
13
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit. pg. 102.
14
Sf Maxim Mărturisitorul, Capete gonstice, II, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniţă, Raportul dintre Scriptură si
Tradiţie în hotărârile Sinoadelor ecumenice, în revista Ortodoxia nr 2, anul 1980, pg. 44
15
Sfântul Ioan Gură de Aur, In Act. Ap. Hom. VII, 3, P.G. 60, 66 D; apud Diac.asiat.dr. Viorel Ioniţă, art. cit. pg.
45.
cu stăruinţă şi ascultătorilor săi. Atât de bogată este Sfânta Scriptura în pilde vrednice de
urmat în viaţa creştină, încât Sfântul Ioan o aseamănă cu o grădină de flori, zicând: „după
cum o livadă plină de verdeaţă oferă privirilor noastre multe şi deosebite flori, tot aşa
dumnezeiasca Scriptură ne desfăşoară în faţă tabloul virtuţilor practice prin cei drepţi, nu
pentru ca să respirăm o clipă parfumul cel plăcut al florilor, ci pentru a găsi acolo o
folosinţă continuă. Când culegem flori naturale, ele se pot veşteji în mâinile noastre, îşi pot
pierde frumuseţea şi aroma lor mirositoare. Aici nu este aşa: când am rostit odată auzului
virtuţile drepţilor, când le-am aşezat în depozitul de comori al memoriei noastre, ne vom
putea bucura mereu de mirosul cel bun, dacă voim aceasta.” 16

2.b) Interpretarea Sfintei Scripturi

Biserica Ortodoxă recomandă credincioşilor citirea Sfintei Scripturi, dar prin

aceasta nu se îngăduie fiecăruia s-o tâlcuiască după priceperea sa. În Sfânta Scriptură ave
recomandări clare, atunci când Sfântul Apostol Petru spune „în ele sunt unele lucruri anevoie
de înţeles, pe care cei neştiutori le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor
pierzare” (2 Ptr. 3, 16),vorbind despre unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel. În Faptele
Sfinţilor Apostoli, în capitolul 8, diaconul Filip, îl întâlneşte, în drum spre Gaza, pe famenul
etiopian, care citea din proorocul Isaia. Filip l-a întrebat: „înţelegi cele ce citeşti?”, iar
famenul a răspuns:„cum voi putea înţelege de nu mă va povăţui cineva?”(FA 8, 27-31). 17

Necesitatea interpretării Sfintei Scripturi s-a simţit chiar de la începutul

creştinismului, datorită faptului că el aducea o învăţătură nouă. Primul ei interpret a fost
Mântuitorul Iisus Hristos. El a explicat, în numeroase rânduri, Vechiul Testament, precum şi
unele parabole personale, cu înţeles mai complicat pentru ascultători. Urmând metodele de
instruire şi educare religios-morală aplicate de Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor
legitimi au continuat cu multă conştiinciozitate şi responsabilitate această operă delicată.18

De aceea „nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa

fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut după voia omului, ci oamenii cei sfinţi
ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt”(2 Pt. 1, 20-21). În oceanul de
înţelesuri ale Duhului de dincolo de literă, nu se poate vâsli decât în chip rătăcitor fără
călăuzirea aceluiaşi Duh, Care transmite înţelegerea lor în Biserică, de la generaţie la
generaţie.

Sfânta Scriptură fiind adresată tuturor oamenilor, toţi au dreptul şi datoria să o

cunoască, dar nu oricine o poate interpreta corect. Interpretarea ei revine numai Bisericii, prin

16
Idem, Omilia XLIII – a la Geneză, 1, P.G., LIV, col 325, apud Diac asiat.dr. Viorel Ioniţă, art. Cit., pg. 46.
17
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 68.
18
Arhim. Veniamin Micle, Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi, după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur,
in revista Ortodoxia, nr 2, anul 1980, pg. 289.
intermediul nuor persoane pregătite special pentru aceasta activitate. Noul Testament ne
mărturiseşte că dreptul şi puterea de a învăţa au fost date de Mântuitorul Iisus Hristos nu
numai Sfinţilor Apostoli ci şi urmaşilor legitimi ai lor, constituiţi în ierarhia bisericească,
zicând: „Învăţaţi toate neamurile… învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă,
şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt 38, 19-20).

Sf. Ioan Damaschin rezumând gândirea patristică, îndeamnă pe creştini a citi

Sfânta Scriptură, căci prin ea "suntem îndreptaţi spre virtute şi contemplaţie netulburată. În
ea găsim îndemn spre orice fel de virtute şi îndepărtare de la toată răutatea. Dacă suntem
iubitori de învăţătură vom fi şi cu mai multa învăţătură, căci prin ştiinţă, prin osteneală şi
prin harul lui Dumnezeu, se duc la bun sfârşit toate. Să batem deci la paradisul frumos al
Scripturii…, care mângâie inima noastră când este întristată, o potoleşte când este mâniată
şi o umple de bucurie veşnică, urcând-o către Fiul Unul-născut şi prin El la Tatăl
luminător".19

2.c) Inspiraţia Sfintei Scripturi

Întreaga Scriptură este o operă inspirată de Duhul Sfânt. Din numeroase locuri
rezultă că autorii acestora le-au scris, după porunca lui Dumnezeu. Sfântul prooroc Ieremia,
spune: „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis …” (Ier 2,1), iar Isaia zice: „şi a zis
Domnul către mine: Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti…”(Is 8,1).
Referindu-se adeseori la ele. Mântuitorul le acordă o preţuire deosebită: „cercetaţi
scripturile, căci acelea sunt care mărturisesc despre Mine”(In 5, 39). În Noul Testament
avem numeroase dovezi cu privire la inspiraţia divină. Astfel, Pavel îi scrie lui Timotei:
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre povăţuire întru dreptate”(2 Tim3, 16).20 Cum se săvârşeşte procesul de
comunicare a adevărului dumnezeiesc prin Inspiraţia Duhului Sfânt? Răspunsurile sunt
diferite. Unii spun că Duhul Sfânt îl fereşte doar de greşeală pe sfântul autor care pune în
scris comunicarea lui Dumnezeu. Alţii spun ca Descoperirea adevărului ar avea un caracter
verbal, în sensul ca Duhul Sfânt ar dicta, iar scriitorul sfânt ar pune în scris tot ceea ce a auzit.
Aceste păreri exprimă două extreme, care răspund unilateral problemei enunţate. Noi spunem
ca Duhul Sfânt, într-adevăr, fereşte de greşeală pe scriitor, dar în acelaşi timp îi şi înalţă
duhovniceşte sufletul deasupra stării comune, spre a putea înţelege şi simţi ceea ce comunică.
Nu este deci anulată personalitatea scriitorului, de aceea unele scrieri au un stil, altele un alt
stil; unele au o profunzime duhovnicească mai mare, altele mai mică, deşi acelaşi Duh Sfânt a
comunicat adevărul de credinţă. Dacă ar fi dictat, cum am văzut că s-a spus, atunci nu ne
putem explica deosebirile şi varietatea formei de redare a diferiţilor autori inspiraţi de acelaşi
Sfânt Duh. Aşadar, Inspiraţia are un caracter tainic de pregătire şi de comunicare a adevărului
de credinţă, dar în acelaşi timp şi un caracter sinergic, adică de conlucrare între Duhul Sfânt,
care comunică adevărul şi personalitatea sfântului scriitor care primeşte şi transmite în scris
19
Ibidem, pg. 290.
20
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit, pg. 67
acest adevăr mântuitor.21 Inspiraţia nu este afectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul
conlucrării divine dintre factorul divin şi uman. Încă din primele decenii de existenţă,
Biserica a stabilit canonul cărţilor inspirate sau insuflate de Duhul Sfânt.

3.a) Sfânta Tradiţie

Tradiţia este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos. Conţinutul

Scripturii primit prin credinţa ce se transmite de la Apostoli în comunitatea Bisericii, nefiind
produs omenesc, ci fiind insuflat de Duhul Sfânt, trebuie pe de-o parte păzit, pe de alta
adâncit în înţelesurile lui nealterate primite de la Sfinţii Apostoli.

Ea a mai fost denumită „memoria vie a Bisericii” (Bulgakov), „viaţa Duhului

în Biserică” (Lossky), „Evanghelia predicată de la Apostoli până la noi”(J.A.Moehler).22

Tradiţia este unul din termenii care au atât de multe însemnări, încât riscă să
piardă sensul iniţial. Şi aceasta datorită nu numai unei oarecare „laicizări”, care a făcut ca
atâtea cuvinte din vocabularul teologic să-şi piardă valoarea, când sunt scoase din contextul
creştin propriu lor şi prin aceasta transformate în expresii ale vorbirii curente. Cuvântul
„Tradiţie” a fost supus aceleiaşi sorţi şi pentru faptul că în însăşi vorbirea bisericească
termenul acesta este neconturat.23

La unii teologi din epoca romantismului – ca Mőller, în Germania şi Homiacov

în Rusia – se întâlnesc pagini minunate asupra descrierii Sfintei Tradiţii, în care Tradiţia este
înfăţişată ca o deplinătate ecumenică, neseparată totuşi nici de unitatea, nici de sobornicitatea
lui Homiacov, nici de apostolicitatea sau conştiinţa Bisericii, care posedă veracitatea
nemijlocită a adevărului descoperit de Dumnezeu. În descrierile acestor teologi recunoaştem
în chip neîndoielnic „plinătatea” (plhroma) caracteristică pentru Tradiţia Bisericii, însă cu
toate acestea nu putem renunţa la necesitatea deosebirii a ceea ce este obligatoriu pentru orice
teologie dogmatică. 24

Mitropolitul Filaret al Moscovei spune că adevărata şi Sfânta Tradiţie constă nu

numai în transmiterea văzută şi orală a învăţăturilor, a canoanelor, a rânduielilor, a riturilor, ci
constă de asemenea în împărtăşirea nevăzută dar efectivă a harului şi a sfinţirii.25

Se poate spune că Tradiţia constituie spiritul critic al Bisericii. Însă, în opoziţie

cu „spiritul critic” al ştiinţei omeneşti, judecata critică a Bisericii este ascuţită, şlefuită de
către Duhul Sfânt. Pentru aceasta însuşi principiul acestei judecăţi este cu desăvârşire altul:
deplinătatea neştirbită a Revelaţiei. În acest fel Biserica, cea căreia îi aparţine puterea de a

21
Pr.Prof. Sorin Cosma Asupra Revelaţiei, apud Mitropolia Olteniei nr 6, anul 1986, pg. 77.
22
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit, pg. 104.
23
Vladimir Lossky, Tradiţie şi tradiţii, în revista Ortodoxia, nr 7-8, anul 1970, pg. 585.
24
Ibidem, pg 586.
25
G. Florenski, Căile teologiei ruse, Paris, anul 1939, apud Pr.Prof. Ion Bria, Tradiţie şi dezvoltare în teologia
ortodoxă, în revista Ortodoxia nr 7-8, anul 1970, pg. 591.
îndrepta greşelile inevitabile din textele sfinte, poate totodată să recunoască în unele
interpolaţii mai târzii (ca de exemplu, în comma „celor trei care mărturisesc în ceruri” din I In
5, 7) exprimarea corectă a Adevărului revelat. Desigur că în acest caz „corectitudinea” are cu
totul alt înţeles decât în disciplinele istorice.

Nu numai Scriptura, ci chiar şi tradiţiile orale, primite de la Apostoli, sunt

păstrate doar în Sfânta Tradiţie cea purtătoare de lumină, care descoperă înţelesul şi
însemnătatea lor adevărată şi foarte esenţială pentru Biserică. În acest caz Tradiţia acţionează
în mod critic, manifestând în primul rând aspectul ei negativ şi eliminator, ea înlătură
„basmele netrebnice şi băbeşti”(I Tim 4, 7), acceptate cu cucernicie de toţi aceia ale căror
tradiţionalism se manifestă în primirea cu încrederea nemărginită a tot ce s-a strecurat în viaţa
Bisericii şi a rămas aici în virtutea obişnuinţei.26

Biserica Ortodoxă este cunoscută ca o Biserică a Tradiţiei. Ea a păstrat cu

fidelitate conţinutul kerygmei apostolice şi practica sacramentală apostolică în întregimea lor.
Aceasta a putut lăsa impresia că Biserica Ortodoxă nu a mers cu timpul, ci a repetat până azi
formule şi practici venerabile, care nu mai răspund necesităţilor spirituale actuale.27

Tradiţia creştină înseamnă nu numai o trăire continuă la acelaşi nivel de

spiritualitate a misterului mântuirii, ci şi o înaintare în trăire şi înţelegere, fără ca aceasta să
însemne totuşi o trecere peste misterul trăirii în Hristos, peste misterul mântuirii şi
desăvârşirii în El. Tradiţia înseamnă astfel nu numai o „memorie vie”, mereu retrăită a
Bisericii, ci o transcendere spre ţinta eshatologică, o înaintare în transparenţa realităţii divine,
trăită neîntrerupt în Biserică.28

Conţinutul Tradiţiei se vrea cunoscut, aplicat şi trăit într-o tot mai mare
adâncime şi intensitate, pentru că însuşi conţinutul Revelaţiei, care este Hristos cel necuprins,
se vrea cunoscut şi însuşit tot mai mult şi iubit tot mai intens. Tradiţia actualizează acest
dinamism al Scripturii fără să-l altereze, fiind ea însăşi o aplicare şi o aprofundare continuă a
conţinutului ei. Concomitent cu păstrarea ei autentică, Tradiţia efectuează această actualizare
a dinamismului Scripturii prin calitatea ei de explicatoare adevărată a Scripturii. Explicarea
aceasta este în esenţă cea apostolică. Sfântul Apostol Pavel, pentru înţelegerea epistolelor
sale, trimite la predica orală, care se vede că a rămas în comunitate ca tradiţie şi prin Tradiţie
(I Cor. 11, 2/ 15, 3/ II Tes. 2, 15/ 3, 6). Această explicare sau „învăţătură apostolică” a
credinţei trebuie să rămână ca un model permanent, ca o regulă de neschimbat (Rm 6, 17;
Iuda 3). Biserica de la început stăruia şi era îndemnată să stăruie în „învăţătura apostolică”;
aceasta relata cuvintele şi faptele lui Hristos, dar era şi o explicare a lor comună care în esenţă
nu se făcea fără Duhul lui Hristos (FA 13, 12; Tit 1, 9; Evr 13, 9). Dar învăţătura sau
explicarea aceasta avea forme variate de expunere (I Cor. 14, 26; I Tim. 4, 2).

Dacă Scriptura n-ar avea decât un înţeles îngust, literal, static, ea n-ar avea
nevoie de Tradiţie, de o explicare care să-i păstreze totuşi nealterate înţelesurile apostolice

26
Vladimir Lossky, art. cit. pg. 593.
27
Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre devoltarea doctrinei, in revista
Ortodoxia, nr 1, anul 1975, pg. 5.
28
Ibidem, pg. 11.
originare. Atunci ar fi absurd să se mai admită după ea o explicare trăită. Dacă Scriptura n-ar
intenţiona să treacă pe Hristos în viaţa oamenilor şi norma acestei vieţi să fie după El, n-ar
avea nevoie de completarea prin Tradiţie.

Tradiţia are două înţelesuri: a) totalitatea modalităţilor de trecere a lui Hristos în

viaţa umană sub forma Bisericii şi a tuturor lucrărilor Lui de sfinţire şi propovăduire, şi b)
transmiterea acestor modalităţi de la generaţie la generaţie.

„Dar Apostolii au predat şi Biserica a primit prin succesorii lor, episcopii, nu

numai o învăţătură ci şi harul Sfântului Duh […] În esenţă, Tradiţia este neîntreruperea
vieţii dumnezeieşti, permanenta prezenţă a Duhului”.29

Numai prin Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient,
dinamic în toată integritatea lui, în cursul generaţiilor in istorie. În sensul acesta, ea
completează Scriptura. Fără ea Scriptura sau Revelaţia nu-şi actualizează toată eficienţă ei
sau eficienţa ei continuă. Fără ea nu se poate pătrunde şi trăi tot conţinutul Scripturii. Toate
cântările bisericeşti sunt pătrunse de texte din Scriptură şi toate actele liturgice şi
sacramentale simbolizează şi actualizează în mod eficient momente din Scriptură, din istoria
Revelaţiei. Dar prin aceasta, imnurile şi actele liturgice dau Scripturii o adâncă tâlcuire
dogmatică şi spirituală. Scriptura, fără explicarea liturgică şi fără explicarea ei în Liturghie şi
în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează.30

Dezvoltarea Tradiţiei, zice Vicenţiu de Lerin, nu înseamnă schimbarea ei, ci „o

amplificare în ea însăşi”. 31 Dezvoltarea continuă a Tradiţiei este pe de-o parte ceea ce
cuprinde Scriptura, iar pe de alta este punerea în lumină a sensului bogat şi unitar al
Revelaţiei consemnate în esenţă în Scriptură. Ea se dezvoltă prin forma scurtă a Crezurilor,
dar şi prin forma desfăşurată a lucrărilor sfinţitoare ale Bisericii şi a explicărilor Scripturii din
cursul istoriei Bisericii, pe baza predicii integrale a Apostolilor, care a rămas ca Tradiţie
apostolică.32 În regula credinţei, cum spune Origen în De principiis (c. IV), aflăm lumina
ascunsă a dogmelor, cuprinsă în cuvintele Scripturii.” Un teolog ortodox contemporan spune:
„Tradiţia este o anamneză pnevmatică ce descoperă, dincolo de obiectivarea adeseori prea
umană a textelor, unitatea şi sensul Scripturii, arătând pe Hristos, Care le recapitulează şi le
sfinţeşte.

Sfântul Irineu episcopul Lyonului, născut pe la anul 140, care l-a cunoscut în
tinereţe pe episcopul Policarp al Smirnei, ucenicul Sfântului Apostol Ioan, spune: „Biserica,
deşi este împrăştiată în toată lumea, până la marginile pământului, primind de la Apostoli şi
de la ucenicii acelora credinţa într-un Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al
pământului, al mărilor şi al tuturor celor din ea; şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, întrupat pentru mântuirea noastră […] Şi nici cel foarte tare în cuvânt dintre
proiestoşii Bisericii nu va spune altele decât acestea (căci nimeni nu este mai presus de
29
G Florenski, Orthodoxy, Geneva, 1960, apud Pr.Prof.Dr Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 6.
30
V. Vedernicov, Problema Tradiţiei în istoria ortodoxă, apud Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Tradiţie,
în revista Ortodoxia, nr 1, anul 1964, pg 53.
31
Vicenţiu de Lerin, Commonitorium Patrum, P.L. 50, col. 668. apud Pr.Prof.Dr. Dumitru Staniloae, art.cit. pg.
55.
32
Pr Prof Dumitru Stăniloae op. cit., pg. 64.
Învăţătorul), nici cel slab în cuvânt nu va micşora Tradiţia, căci una fiind aceasta, nici cel cu
multă putere în propovăduirea ei nu o înmulţeşte, nici cel cu puţină nu o împuţinează.” 33

3.b) Aspectele Sfintei Tradiţii.

Sfânta Tradiţie are două aspecte: statornic şi dinamic. Prin cel statornic Biserica
recunoaşte fondul Tradiţiei dumnezeieşti apostolice preluate de ea; iar cel dinamic – Biserica,
preluând Tradiţie apostolică şi rămânând statornică în ea, o dezvoltă continuu, după nevoile
ei lăuntrice şi exterioare, ca răspuns la problema fiecărei epoci34.

Aspectul statornic poate fi delimitat în timp, ea începând la Cincizecime şi

ţinând până la moartea ultimului Apostol, fiind fixată apoi în scris de Biserică până în epoca
Sinoadelor ecumenice, iar aspectul dinamic al Tradiţiei este în continuare şi nu se va termina
până la sfârşitul veacurilor, întrucât Biserica, călăuzită continuu de Duhul, răspunde mereu
tuturor problemelor din fiecare epocă. În Tradiţia cu aspect dinamic deosebim latura care
corespunde unor nevoi temporare ale Bisericii şi care este numită de regulă „tradiţia
bisericească”, ca una care a fost dezvoltată de Biserică, în Mărturisiri de credinţă, catehisme,
canoane, practici de cult etc. şi care deşi îşi are baza ei în Tradiţia apostolică, fiind o
dezvoltare şi actualizare a ei, totuşi multe din elaborările acestei tradiţii bisericeşti nu au
valoare egală cu Tradiţia dumnezeiască apostolică, statornică, ci una mai mult istorică, ca o
mărturisire a continuităţii credinţei apostolice de-a lungul veacurilor. Aceste elaborări, deşi se
bazează pe Tradiţia dumnezeiască, sunt o dezvoltare mai puţin organică a Tradiţiei
apostolice, fiind făcute în mare grabă sau suferind unele influenţe eterodoxe, au prin urmare
unele lipsuri. Dar toate dezvoltările organice ale Tradiţiei apostolice au intrat în Tradiţia
apostolică sub aspect statornic, respectiv în Sinodiconul Ortodoxiei, ca unele care redau fără
ştirbire credinţa apostolică.35

Dinamismul Sfintei tradiţii nu îngăduie nici un fel de anchilozare în

manifestările obişnuite ale piozităţii, nici în exprimările dogmatice care de obicei sunt
repetate în chip mecanic a reţete magice ale Adevărului, asigurate de autoritatea Bisericii. A
păzi „tradiţia dogmatică” nu înseamnă a fi legat de formulele doctrinei: a fi în Tradiţie
înseamnă a păzi adevărul viu în lumina Duhului Sfânt, sau mai corect a fi păzit în Adevăr de
puterea de viaţă făcătoare a Tradiţiei; această putere păzeşte în înnoire neîntreruptă, ca tot ce
purcede de la Duhul Sfânt.36

3.c) Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură.

33
Sfântul Irineu Adversus Haereses, P.G., VII, col. 549-556 Pr.Prof.Dr. Dumitru Staniloae, art. cit., 57.
34
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 71.
35
Ibidem, pg. 72.
36
Vladimir Lossky, op. cit., pg. 594.
 Modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sfinţilor Apostoli a fost predica
orală. Acest mod de propovăduire era general, iar predica ţinea seama de condiţiile istorice,
sociale, culturale şi materiale al ascultătorilor. Mântuitorul Hristos n-a lăsat nimic scris, de
asemenea şi cei mai mulţi dintre Apostoli. În ceea ce priveşte scrierile rămase de la Apostolii
care au scris, sau de la ucenicii acestora (Matei, Ioan, Petru, Pavel, Marcu, Luca, Iacov, Iuda),
scrieri care formează Noul Testament, ele sunt scrise mai mult ocazional, spre a răspunde
valorilor celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor fiind legate de anumite situaţii şi
împrejurări local, uneori presante (Epistola către Galateni). Aşadar, scrierile Noului
Testament nu sunt tratate de teologie şi nici nu au fost scrise cu intenţia de a cuprinde
totalitatea învăţăturii propovăduite de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli tuturor creştinilor de
totdeauna.

Cărţile Scripturii au fost scrise mai mult ocazional, în legătură cu nevoile

credincioşilor de atunci, şi ea nu cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduite de Mântuitorul
şi de Apostoli. este uşor de înţeles că a mai rămas o mare parte nescrisă, fiind predată prin
grai viu şi păstrată de Biserică. În această privinţă, textul de la Ioan este edificator: „Sunt
încă şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, mi
se pare că nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris” (In 21, 25), iar în alt
loc: „încă şi alte multe semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în
cartea aceasta…”(In 20, 30).

Este uşor de înţeles că dacă Sfânta Scriptură cuprinde numai o parte din
Revelaţie, cealaltă parte a acestei Descoperiri dumnezeieşti, care n-a fost consemnată în
Scriptură, dar a fost păstrată prin viu grai, formează un tezaur la fel de preţios ca şi cel al
Bibliei, ea purtând numele de Sfânta Tradiţie sau Predanie.

Sfinţii Apostoli au fost trimişi de Mântuitorul să propovăduiască Evanghelia

prin viu grai: „Mergând, învăţaţi toate neamurile… învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă” (Mt 28, 19-20), căci El le-a dat acestora învăţăturile şi poruncile Sale tot prin
viu grai. Sfântul Apostol Pavel confirmă acestea, zicând: „Căci credinţa vine din auzire, iar
auzirea vine din cuvântul lui Dumnezeu” (Rm 10, 17). La fel, din cele scrise în cărţile Noului
Testament de către unii dintre Apostoli, rezultă clar că modul de propovăduire obişnuit nu era
scrisul, ci propovăduirea orală. Sfântul Ioan scrie în epistolă: „Multe am a vă scrie, dar n-am
voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să grăiesc gură către
gură, ca bucuria noastră să fie deplină”(2 In 12), iar lui Gaiu îi scrie: „Multe lucruri aveam
să-ţi scriu; totuşi nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei. Ci nădăjduiesc să te văd în
curând şi atunci vom grăi gură către gură” (3 In 13, 14). La fel, Pavel le aminteşte
prezbiterilor din părţile Efesului, adunaţi la Milet: „Drept aceea,privegheaţi, aducându-vă
aminte că timp de trei ani n-am contenit, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare
dintre voi… (FA 20,31). Important este că învăţăturile transmise şi păstrate în Sfânta Tradiţie
au aceeaşi valoarea şi importanţă ca şi cele cuprinse în Sfânta Scriptură, deoarece ele provin
tot din aceeaşi Revelaţie. Cele scrise de Sfântul Apostol Pavel tesalonicenilor dovedesc
indiscutabil acest adevăr: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-
aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (2 Tes 2, 15). Tot Pavel numeşte Tradiţia
„dreptarul învăţăturilor sănătoase”(2 Tim 1,13), îndemnându-l pe Timotei să-l păzească cu
mare grijă (1 Tim 6, 20).

Mai mult, în unele locuri din cărţile Sfintei Scripturi, autorii lor redau învăţături
şi fapte care nu provin decât din Tradiţie. Astfel, Sfântul Apostol Pavel se adresează
prezbiterilor din Efes, cu următoarele cuvinte: „toate vi le-am arătat…aducându-vă aminte
de cuvântul Domnului Iisus, că El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (FA 20, 35) . La fel
este locul din 2 Tim 3,8 unde se aminteşte de Iannes şi Iambres , care i s-au împotrivit lui
Moise în Egipt, ca şi locul din epistola lui Iuda (v 9), unde se vorbeşte de cearta dintre
Arhanghelul Mihail şi diavolul pentru trupul lui Moise, precum şi alt loc din această epistolă
(v 14-15), unde se vorbeşte despre proorocia lui Enoh, al şaptelea de la Adam. Aceste
învăţături şi fapte n-au putu fi luate decât din Sfânta Tradiţie, deoarece Sfânta Scriptură nu
aminteşte nicăieri de ele. Sfinţii părinţi au învăţat în unanimitate că Sfânta Tradiţie este
păstrătoarea Revelaţiei divine. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Din dogmele şi
practicile ţinute de Biserică, pe unele le avem în învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit
din tradiţia Apostolilor. Şi unele şi altele au aceeaşi putere”. Sfântul Ioan Gură de Aur zice:
„este evident că Apostolii n-au predat toate prin scrisori, ci multe fără de scrisori, dar şi
acestea sunt vrednice de credinţă”. Mărturii asemănătoare sunt la Sfinţii Părinţi care vorbesc
în scrierile lor despre Revelaţia dumnezeiască, precum, Ignatie de Antiohia, Policarp de
Smirna, Irineu, Ciprian, Clement Alexandrinul, Grigorie de Nyssa şi alţii.

3.d)Criteriile Sfintei Tradiţii

Dacă Tradiţia s-a păstrat şi s-a transmis pe cale orală, nu este de mirare dacă
alături de tradiţiile adevărate au apărut şi alte tradiţii false,unele având la temelie o pietate sau
evlavie cu totul exagerată a unora dintre creştini, iar latele, create în mod interesat de către
unii dintre eretic, în scopul de a-şi justifica, pe baza Tradiţiei, învăţătura lor greşită. De
exemplu putem da o serie întreagă de false tradiţii despre copilăria lui Iisus, despre viaţa
Sfintei Fecioare Maria, despre viaţa unora dintre Apostoli.37

Dar Biserica este în stare şi în măsură să deosebească Tradiţia adevărată de

tradiţiile false. Criteriul de deosebire a fost formulat de către scriitorul bisericesc Vicenţiu de
Lerin (sec IV), care a precizat că tradiţia adevărată constă în „ceea ce s-a crezut totdeauna,
pretutindeni şi de toţi – quod semper, quod ubique et quod semper ad omnibus creditum
est”38. Aşadar, ca urmare a acestui principiu, Tradiţia adevărată trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:

37
Ibidem, pg. 71.
38
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit, pg. 69.
 ceea ce se găseşte în Tradiţie să fi fost crezut în Biserică, începând cu Biserica
veche;

ceea ce se găseşte în Tradiţie să fie crezut în toate Bisericile creştine de

pretutindeni;

ceea ce se găseşte în Tradiţie să fie la fel consemnat de către Părinţii scriitori

bisericeşti, de către cea mai mare parte dintre ei.39

Rezultă că Sfânta Tradiţie sau Tradiţia adevărată cuprinde toate învăţăturile care
s-au păstrat neştirbite şi nealterate în Bisericile creştine de peste tot locul şi întotdeauna, iar
cele cuprinse în ea au aceeaşi valoare cu cele cuprinse în Sfânta Scriptură.

Sfânta Tradiţie completează şi lămureşte Scriptura. De aceea faţă de aceasta ea

este completivă şi explicativă. Exemple de tradiţie completivă: cele nouă cete îngereşti,
numirile şi ordinea lor ierarhică; diversele ierurgii în legătură cu Tainele: împărtăşirea
copiilor îndată după Botez; invocarea sfinţilor; cinstirea icoanelor şi moaştelor etc.

Exemple de tradiţie explicativă: colegialitatea apostolică, ierarhia bisericească

sacramentală, naşii la botez şi nuntă; ritualul săvârşirii Tainelor şi în general înţelegerea
Sfintei Scripturi în lumina Sfinţilor Părinţi.40

CAPITOLUL II

1. Raportul dintre Sfânta Scriptura – Sfânta Tradiţie –Sfânta Biserică

39
Ibidem, pg. 72.
40
Ibidem, pg. 73.
 Între Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură pe de-o parte, şi Biserica pe de altă
parte, există o legătură profundă, dialectică, care face valoarea Sfintei Scripturi şi Sfintei
Tradiţii şi garantează păstrarea lor fidelă. 41 Ar fi o mare greşeală să se creadă că atât
Scriptura, cât şi Tradiţia ar putea exista fără Biserică, fiindcă şi una şi alta se află în cea mai
strânsă legătură cu comunitatea creştină, care este Biserica. Ea a luat fiinţă în ziua pogorârii
Duhului Sfânt, fiind absolut necesară, pentru ca Apostolii să aibă cui preda Revelaţia în
Hristos. Fără Biserică, Tradiţia nu ar fi putut exista, încetând de a mai fi practicată sau
transmisă. Dar nici Biserica n-ar fi putut exista fără Tradiţie, căci ca aplicare continuă a
conţinutului Revelaţiei, Tradiţia este un atribut al Bisericii.42

Biserica explică Scriptura în conţinutul ei autentic prin Tradiţia apostolică,

păstrată de ea neschimbată. Dar la rândul ei, Tradiţia a format şi menţinut Biserica, iar
Biserica are menirea să păzească conţinutul Scripturii în sensul lui autentic, pe care i l-a
transmis Tradiţia apostolică.

Pe de altă parte, Scriptura există, este aplicată şi interpretată de Biserică. Însăşi

Scriptura n-ar fi existat fără Biserică, căci canonul ei a fost stabilit în Biserică. Scriptura nu s-
a scris în afara Bisericii, ci în Biserică, iar Biserica este cea care a dat mărturie despre
autenticitatea apostolică a Scripturii. Nu Biserica a luat fiinţă prin mijlocirea Scripturii, ci
Scriptura a luat naştere în sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părţi din tradiţia apostolică,
deci a unei părţi a Revelaţiei.

Cuvântul Scripturii, chiar dacă este vestit şi în alte feluri şi poate lucra şi în afara
Bisericii, totuşi nu este garantat decât în Biserică, pentru că numai ea are norma de
interpretare verificată prin Tradiţie şi asistată de autoritatea Duhului Sfânt, conform căreia se
numeşte ea „Stâlp şi temelie a adevărului”.43

Legătura dintre Biserică, Scriptură şi Tradiţie iese cel mai puternic în relief când
este vorba de interpretarea Sfintei Scripturi. Biserica este singura autorizată şi competentă
pentru a interpreta corect Sfânta Scriptură, tocmai datorită faptului că ea face această
interpretare prin Sfânta Tradiţie, adică prin memoria fidelă de credinţă a creştinătăţii,
memorie garantată atât de teologhisirea întregii creştinătăţi până în prezent, cât mai ales prin
experimentarea, teologhisirea cu viaţa proprie a generaţiilor de teologi ai Bisericii, ceea ce
constituie criteriul cel mai înalt de fidelitate faţă de conţinutul Sfintei Scripturi.44

2. Biserica – organul de păstrare şi fructificare a Revelaţiei.

Tradiţia nu poate exista fără Biserică. Dacă Tradiţia este în esenţă invocare şi
coborâre a Duhului Sfânt peste oameni şi explicitarea apostolică şi autentică a conţinutului

41
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 109.
42
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.
43
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 110
44
Ibidem, pg. 110.
Scripturii pe baza aplicării sau trăirii lui sacramentale şi spirituale de către credincioşi, ea nu
poate exista fără oamenii care cred în Revelaţie, care cred adică în Hristos şi în lucrarea Lui
în ei prin Duhul Sfânt.

Fără Biserică, ca subiect al ei, Tradiţia n-ar fi început să existe şi ar înceta să

mai fie practicată şi transmisă, ar înceta să mai existe. Dar, la rândul său, Biserica n-ar fi
început să existe şi n-ar exista fără Tradiţie. Tradiţia, ca aplicare continuă a conţinutului
Scripturii, sau mai bine zis al Revelaţiei, este un atribut al Bisericii. Tradiţia ca conţinut
reprezintă modul în care se menţine deplinătatea Revelaţiei lui Hristos, sau Hristos ca
plenitudine a Revelaţiei concrete; iar Tradiţia ca transmitere asigură prelungirea acestui
conţinut prin credinţă.

Scriptura există şi este aplicată prin Biserică. Fără Biserică n-ar fi fost Scriptura.
Canonul Scripturii se datorează Bisericii, mărturiei ei. Scriptura s-a scris în Biserică şi
Biserica a dat mărturie despre autenticitatea ei apostolică. Biserica îşi are originea directă în
lucrarea Apostolilor călăuzită şi însufleţită de Duhul Sfânt în prima aplicare a Revelaţiei şi
Tradiţiei apostolice. Scriptura a luat naştere în sânul Bisericii şi spre folosul ei, ca fixare în
scris a unei părţi a Tradiţiei apostolice, a unei părţi a Revelaţiei, pentru a o hrăni din şi a o
menţine în Hristos cel autentic transmis prin Tradiţia întreagă.

Biserica înţelege sensul autentic al conţinutului Revelaţiei, pentru că Duhul

menţine în ea evidenţa plenitudinii trăite a Revelaţiei, concretizată în Hristos. Nu poate fi
Biserică deplină fără evidenţa plenitudinii divino-umane a lui Hristos, aflătoare în ea şi nu se
poate arăta şi activa evidenţa acestei plenitudini decât în Biserică. Iar plenitudinea aceasta se
arată şi se activează prin Duhul Sfânt. De aceea a spus Sfântul Irineu: „Ubi ecclesia, ibi
Spiritus Sanctus et ibi veritas (seu Christus), sau: „Ubi Spiritus, ibi ecclesia et veritas”45.

Sfântul patriarh Nichifor Mărturisitorul spunea: „Biserica este casa lui

Dumnezeu, cum socoteşte Sfântul Apostol Pavel scriind lui Timotei, când zice că trebuie să
ştim «cum să umblăm în casa Domnului, care este Biserica lui Dumnezeu celui viu» (I Tim.
3, 15). Astfel, casa fiind dumnezeiască, a fost întemeiată pe vârful munţilor înalţi (Evr. 12,
18-20), care pătrund în contemplaţia, adică în cugetările şi gândurile Proorocilor şi
Apostolilor, care se ridică peste cele pământeşti şi de jos şi pe care le-a pătruns în chip
strălucit; pe acestea se spune că este clădită, ca pe nişte temelii ale credinţei, Biserica lui
Dumnezeu.” 46 Acelaşi sfânt declară că înşişi Apostolii, aflându-se în Biserică unde lucrează
Duhul Sfânt, au fost trimişi de Hristos din Biserică, sau de Hristos lucrător prin Duhul Sfânt
în Biserică. Pornind de la cuvântul: „Din Sion va ieşi legea, iar cuvântul Domnului, din
Ierusalim”(Is. 2, 3), el îl aplică Bisericii ca chip al Ierusalimului cresc: „Căci din acest
Ierusalim sensibil, ca unul ce este chipul Ierusalimului de sus, a ieşit, evident cuvântul
dumnezeiesc care a cuprins toate marginile lumii. Căci în el s-au săvârşit tainele mântuirii.
Din el au fost trimişi şi Sfinţii Apostoli să meargă să înveţe neamurile, ca să le cureţe calea
aceea netedă, dreaptă şi mântuitoare”. 47
45
Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, op.cit., p.65.
46
Sf Nichifor Mărturisitorul, Cuvânt de apărare pentru sfintele icoane, P.G. 100, col. 600. apud
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, op. cit., pg. 70.
47
Ibidem, pg. 71.
 Capitolul III

1.Învăţătura Protestantă
 Biserica Ortodoxă şi cea Romano-catolică mărturisesc împreună că forma de
credinţă şi de viaţă creştină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Spre deosebire
de acestea, protestanţii susţin că unicul izvor al credinţei şi principiul formal al ei este Sfânta
Scriptură, Tradiţia neavând nici o valoare dogmatică, ci cel mult una istorică. Unii dintre ei
admit într-o oarecare măsură tradiţia explicativă, dar o resping cu toţii pe cea completivă.

Dar şi în privinţa Sfintei Scripturi, protestanţii se deosebesc de ortodocşi şi de

catolici. Căci în timp ce Biserica Ortodoxă şi cea Catolică susţin că numai autoritatea
bisericească este în drept să tâlcuiască Sfânta Scriptură şi aceasta numai în spiritul Tradiţiei,
aşadar, ele considerând că regula de credinţă este învăţătura Bisericii, Sfânta Scriptură fiind
numai un izvor al acesteia, protestanţii susţin că orice creştin are dreptul să explice sau să
tâlcuiască Sfânta Scriptură, ea însăşi fiind unicul izvor şi unica normă de credinţă,
interpretându-se singură (Scriptura Scripturae interpres)48. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de
alte informaţii şi explicaţii omeneşti dinafara Scripturii pentru a o înţelege. Locurile dificile
din Sfânta Scriptură se tălmăcesc de ele însele cu ajutorul altor locuri, tot din Sfânta
Scriptură. Scriptura îşi este suficientă sieşi şi nu are nevoie de nimic din afară, acestea fiind
chiar dăunătoare şi falsificatoare49.

Înlăturând aportul Sfintei Tradiţii la explicarea sau tâlcuirea

Scripturii,protestanţii motivează în diferite feluri că un credincios, fără să fie versat în ale
teologiei, poate înţelege şi tâlcui corect Scriptura. Astfel, teologii protestanţi mai vechi
învăţau că Duhul Sfânt luminează mintea şi inima oricărui credincios care citeşte Biblia, spre
a o înţelege corect. Teologii mai noi afirmă că Scriptura se poate înţelege prin ea însăşi,căci
un loc lămureşte alt loc. Dar în ambele cazuri se pune întrebarea: dacă lucrurile stau astfel,
atunci de unde vine varietatea de sensuri pentru aceleaşi texte în protestantism şi de ce, în
general teologii protestanţi, când explică un text controversat, folosesc expresia „după
părerea mea”.50 O altă parte dintre teologii protestanţi mai noi recunosc numai raţiunii dreptul
de a explica Scriptura, afirmând că ea, ajutată de luminile ei naturale şi de critica istorică,
precum şi de critica textelor, poate nu numai să explice, ci chiar să modifice uneori textul
Scripturii. Dar câţi din cei ce citesc Scriptura dispun de cunoştinţele despre care este vorba şi
care este norma de conducere chiar pentru cei ce posedă aceste cunoştinţe? Şi apoi cum pot
aceşti teologi să se încreadă în luminile raţiunii, dacă, după doctrina protestantă, ea a rămas
cu totul întunecată după păcatul strămoşesc? Şi atunci cum rămâne cu ironia adresată de
Luther „Doamnei Raţiuni” (Frau Vernunft)?

2.Biserica Romano-Catolica

Dar şi între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică există deosebiri în privinţa

modului de a concepe Tradiţia. Biserica Ortodoxă susţine că Tradiţia este învăţătura
apostolică nescrisă, păstrată de Biserică în timpul sinoadelor ecumenice, care în parte a fost
expusă şi formulată oficial în hotărârile acestor sinoade, la care Biserica nu a adăugat nimic.
48
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.
49
Pr.Conf.Dr. George Remete, op. cit., pg. 107.
50
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., pg. 75.
Romano- catolicii extind Tradiţia peste epoca celor şapte sinoade ecumenice, incluzând în ea
hotărârile conciliilor aşa-zise ecumenice, până în zilele noastre, de asemenea multe bule sau
alte hotărâri papale. Ca atare, după ea Tradiţia nu-i necesar să poarte pecetea apostolică, nici
să fie întărită de Sfinţii Părinţi, ori să fie crezută de toţi, ci este considerată ca un depozit sau
o vistierie a credinţei, la care Biserica este îndreptăţită să recurgă când stabileşte o nouă
dogmă.

Faţă de acest mod de a înţelege Tradiţia, Biserica Ortodoxă „este paznicul

credincios şi cuvios al Tradiţiei. Biserica Apuseană se manifestă faţă de Tradiţie mai mult ca
un creator de tradiţie, transformându-o după voinţă şi născocind multe ca să împace cele noi
cu cele vechi şi să înnoade firul rupt de învăţătura apostolică…” 51

Unii teologi apuseni mai noi (ca Möhler) vorbesc de o Tradiţie ideală, deosebită
de cea transmisă de Biserică, pe care o numesc Tradiţie din punct de vedere subiectiv, acesta
fiind spiritul catolic dătător de viaţă, care leagă prezentul cu trecutul şi care este cuvântul lui
Dumnezeu ce grăieşte în conştiinţa comună, în general fiind cugetarea bisericească. Dar
această Tradiţie, pe care ei o consideră creatoare, nu poate fi invocată decât prin justificarea
unor dogme noi pe care le inventează Biserica Apuseană.52

3.Criteriile Revelatiei autentice: minunile şi profeţiile

Caracterul primordial a creştinismului este acela de religie revelată. Dar, înafara

religiei creştine, există religii care pretind că se întemeiază pe revelaţie. Se poate constata că
în sânul multor religii au apărut diferite persoane care s-au dat drept trimişi ai divinităţii, deci
organe ale revelaţiei, dar în realitate ei erau doar nişte înşelători. Dar şi în istoria
creştinismului au existat diferiţi eretici care s-au considerat drept organe ale Revelaţiei
susţinând că ei au primit descoperiri de la Dumnezeu. Din această cauză au apărut false
revelaţii alături de cele autentice, simţindu-se nevoia, cu timpul, stabilirii anumitor semne
după care să se poată deosebi Revelaţia adevărată de cea falsă. Aceste semne se numesc
criterii ale Revelaţiei, iar ele sunt de două feluri: interne şi externe.

Criteriile interne. Se înţeleg faptele care provin din însuşi conţinutul Revelaţiei
şi, la rândul lor, ele sunt de două feluri: pozitive şi negative. Cele pozitive ne arată ce trebuie
să cuprindă Revelaţia: adevăruri religioase şi morale incontestabile, expuse într-o formă clară
şi concisă, fără să fie în contrazicere cu alte adevăruri revelate, nici cu adevăruri sigure,
umane. Cele negative cele negative ne arată ce nu trebuie să cuprindă o Revelaţie adevărată:
idei absurde, contrare logicii şi bunului-simţ , idei imorale, antisociale şi antiumane, de
asemenea exprimarea acestora să nu fie făcută în termeni obscuri, echivoci şi cu multe
înţelesuri.

51
Hristu Andrutsos Simbolica tradus din grecescul de Justin Moisescu, 1955, apud Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran,
Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 75.
52
Pr.Prof.Dr.Isidor Todoran, Arh.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, op. cit. pg. 75
 Criteriile externe. Prin criteriile externe se înţeleg acele semne care rezultă din
împrejurările în care se face Revelaţia, precum şi din faptele care o însoţesc. Acestea sunt de
două feluri: naturale şi supranaturale.

Criteriile naturale se referă la organul sau persoana prin care se face Revelaţia,
la calităţile lui morale şi intelectuale, precum şi la modul în care se face Revelaţia. Persoana
respectivă trebuie să fie un om sănătos la minte, credincios, evlavios,lipsit de patimi, cu o
bună reputaţie morală, devotat cauzei pe care o serveşte, neinteresat de câştig material,
nedoritor de onoruri sau ranguri lumeşti, dezbrăcat de interese personale, modest şi
neprefăcut, având o reputaţie de om integru. Dacă persoana prin care se face presupusa
revelaţie este un om imoral, lipsit de caracter, crud, făţarnic, viclean, înşelător atunci sigur nu
poate fi vorba de o Revelaţie adevărată.

Criteriile supranaturale (minunile şi profeţiile).

Minunile sunt fenomene sau fapte sensibile care se petrec în lumea noastră, dar
ele nu se pot explica pe temeiul legilor naturii, deoarece le depăşesc pe acestea, căci autorul
lor este Dumnezeu, iar scopul lor este adeverirea Revelaţiei.

Numeroşi oameni de ştiinţă au negat posibilitatea minunilor, afirmând că ele nu

sunt posibile, deoarece ar contraveni legilor naturii şi ordinii universale, ceea ce este
imposibil. Dacă cei trei tineri n-au ars în cuptor, dacă Petru nu s-a scufundat în apă, iar dacă
Mântuitorul l-a înviat pe Lazăr, aceasta nu înseamnă că s-a nimicit puterea focului de a arde,
s-au că s-a desfiinţat legea cufundării în apă a corpurilor mai grele decât volumul apei
dislocate, ori că s-a anulat sau nimicit puterea morţii şi a bolii asupra oamenilor, ci numai că
Dumnezeu Cel Atotputernic în înţelepciunea Sa, a găsit de bine să suspende, pentru un
moment, efectele sau puterea legilor naturii, care, de altfel, rămân neschimbabile.53

Minunile sunt dovada cea mai grăitore, mai sigură şi mai convingătoare despre
originea divină a religiei noastre. Mântuitorul a vorbit iudeilor despre puterea doveditoare a
minunilor Sale, prin divinitatea Sa: „Dacă nu mă credeţi pe Mine, credeţi lucrurilor Mele”
(In 10, 38), şi „De n-aş fi făcut între ei lucrurile pe care nimeni altul nule-a făcut, păcat n-ar
avea…” (In 15,24).

Profeţiile. În Vechiul Testament cuvintele „proroc” şi „profet” au mai multe

înţelesuri. Dar sensul fundamental al cuvintelor proroc şi profet este acela de văzător înainte,
de prezicător al unor evenimente care se vor întâmpla în viitor. Prin proroc sau profet se
înţelege o persoană care are darul de a vorbi despre cele ce se vor întâmpla în viitor, dar nu ca
o prevedere datorită perspicacităţii inteligenţei sale, ci drept urmare a unei descoperiri pe care
i-a făcut-o Dumnezeu.

Profeţia este o precizie al cărei conţinut este făcut prin Descoperire

dumnezeiască, iar condiţia ei esenţială spre a putea fi considerată ca atare este ca ea să fie
clară şi lămurită. Trebuie să ţinem seama că profeţiile adevărate sunt făcute numai de oameni
aleşi de Dumnezeu, cărora – după atotştiinţa şi înţelepciunea Sa – le descoperă voinţa şi

53
Ibidem, pg 77.
planurile Sale, aceste profeţii fiind semne nedezminţite despre cele revelate, ele însele putând
fi considerate minuni. 54

Concluzii

Biserica îşi are fiinţa, cât şi ţelul final în sânul Revelaţiei. Biserica nu este
altceva decât Revelaţia întrupată, o revelaţie ce-şi face clar prezenţa prin Tainele Bisericii.
Setea după cunoaştere după care se guvernează din eternitate omul, iar adevărul nu e obiectiv,
ci trans-subiectiv, adevărul este opera Revelaţiei, este Revelaţia însuşi, pentru că Dumnezeu
54
Ibidem, pg. 79.
este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.Biserica, propovăduind Revelaţia, nu face altceva decât să-şi
proclame obârşia şi pe Cel ce îi este Cap.Biserica se mişcă în interiorul Revelaţiei, deci al
Scripturii şi al Tradiţiei, iar Tradiţia este vie în Biserică.

Revelaţia este prin excelenţă adresată omului, căci vizează mântuirea lui.
Biserica îşi propovăduieşte adevărul, gravitând în jurul Revelaţiei şi atingând o singură
problemă, dar care le cuprinde pe toate – relaţia Dumnezeu – om.

De ce Om – Biserică – Dumnezeu? Pentru că El Însuşi spune „voi sunteţi

Biserica Dumnezeului Celui Viu (2 Cor 6, 16)”. Revelaţia oferă răspunsuri, adapă setea de
cunoaştere a firii omeneşti, ducându-l la Misterul Suprem – Existenţa lui Dumnezeu, iar
„existenţa lui Dumnezeu nu este pusă la îndoială de cei ce primesc Sfânta Scriptură” 55, iar
Sfânta Scriptură nu este altceva decât expresia şi chipul Revelaţiei. Această împletire între
Scriptură, Biserică, credincios este rezultatul lucrării Duhului Sfânt, Duhul lui Hristos.

Conlucrarea cu harul şi acceptarea Revelaţiei devine cheia dezlegării misterelor

umane dumnezeieşti, căci „bogăţia celui înţelept şi smerit este cuvântul lui Dumnezeu”. 56

BIBLIOGRAFIE

1.Biblia sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ediţia Sfântului Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române,.Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2019.

2Sfântul DAMASCHIN Ioan – Dogmatica, traducere in română, de Preot

Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993.
55
Sf. Ioan Damaschin, op. cit. pg.20.
56
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte despre om, Editura. Bunavestire, Bacău 2001, pg. 70.
 3.Sfântul Igantie BRIANCIANINOV – Cuvinte despre om, Editura
Bunavestire, Bacău 2001.

4.Bria Preot Profesor, Ion – Tradiţie şi dezvoltare în teologia ortodoxă, în

Ortodoxia, numărul 1, anul 1973.

5.Ioniţă Diacon asist. Doctor, Viorel – Raportul dintre Scriptură şi Tradiţie în

hotărârile Sinoadelor ecumenice, în Ortodoxia numărul 2, anul 1980.

6.Lossky Vladimir – Introducere in Teologia Ortodoxă, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1993.

7.Idem – Tradiţie şi tradiţii, în Studii Teologice, numărul 7-8, anul 1970.

8.Remete, Preot Conf. Doctor George – Dogmatica Ortodoxă, ediţia a III-a,

Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.

9.Rezuş Preot Profesor, Petru – Învăţătura ortodoxă despre dezvoltarea şi

împlinirea Revelaţiei divine, în Ortodoxia, numărul 1, anul 1966.

10.Stăniloaie Preot Profesor Doctor, Dumitru – Teologia Dogmatică Ortodoxă,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune, al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003,
ediţia III, volumul I.

11.Idem – Sfânta Scriptură şi Tradiţia apostolică în mărturisirea Bisericii, în

Ortodoxia numărul 2, anul 1980.

12.Idem – Concepţia ortodoxă despre tradiţie şi despre dezvoltarea doctrinei,

în Ortodoxia, număruă 1, anul 1975.

13.Idem – Sfânta Tradiţie. Definirea noţiunii şi întinderea ei, în Ortodoxia,

numărul 1, anul 1964.

14.Todoran Preot Profesor, Isidor – Asupra Revelaţiei primordiale, în

Ortodoxia, numărul 1, anul 1956.

15.Todoran Preot Profesor Doctor Isidor; ZĂGREAN, Arhidiacon Profesor

Doctor, Ioan - Dogmatica Ortodoxă - Manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a III-a,
Editura Renaşterea Cluj, 2000.