ntegrarea economică interstatală 

a debutat in perioada postbelică, cuprinzand ţări din

toate colţurile lumii, atat dezvoltate, cat şi in dezvoltare. De la o zonă la alta a economiei
mondiale există deosebiri in ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de
integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales,
performanţele realizate. Fără indoială, „vitrina publicitară” a integrării interstatale o
constituie Uniunea Europeană.

Lungul drum al ideii unităţii europene

Ideea unităţii europene işi are inceputurile in perioada interbelică. Sub impulsul
consecinţelor catastrofale ale primului război mondial, in 1923, ia naştere „Mişcarea
paneuropeană”, din iniţiativa lui Coudenhove-Kalergi, un aristocrat de origine cehă. Intr-
un apel lansat la Viena, in 1924, se spune:

„Salvarea rezidă in unirea tuturor statelor democratice ale continentului intr-o

grupare politică şi economică internaţională. Nu trebuie să se lase să se repete acest
adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război, la agresiune, la mizerie...”
(s.n.).

Prima iniţiativă oficială, in direcţia uniunii europene, are loc in 1929 şi aparţine lui
Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor, laureat al
Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legături federale”, bazate pe
apropierea franco-germană.

Din păcate, demersul lui Briand s-a lovit de vitregia vremurilor. Criza economică
mondială din 1929-1933 şi evenimentele politice care i-au urmat: victoria nazismului in
Germania (1933), războiul civil din Spania (1926-1939), Anschluss-ul (1939), cotropirea
Boemiei şi Moraviei de către Germania (1939), invadarea Poloniei de către trupele
naziste aliate cu cele ale comuniştilor ruşi etc. In 1940, URSS, „apărătoarea păcii in
intreaga lume”, anexează ţările baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord. In ultima notă
sovietică adresată guvernului roman se spunea:

1. In decurs de 4 zile incepand de la orele 14, ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze

teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de către trupele romaneşti.
2. Trupele sovietice in acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a
Bucovinei .
3. In decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi,
Chişinău, Cetatea Albă....

Europa, sfaşiată de ambiţii naţionaliste, a intrat in cel de-al doilea război mondial.
Temerile partizanilor „Mişcării paneuropene” s-au adeverit pe deplin.

Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill, imediat după sfarşitul ultimei
conflagraţii mondiale. Intr-un discurs ţinut la Zurich, in 1946, el spunea:

„...există un remediu care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar transforma ca

prin minune toată scena şi ar face din Europa, in caţiva ani, un pămant tot aşa de liber
şi fericit ca acela al Elveţiei de astăzi... Care este acest remediu suveran?
Este formarea familiei europene ... Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale
Europei” (s.n.).
Să nu fi prevăzut, oare, marele om politic britanic consecinţele inţelegerii de la Yalta
(1945), cand marile pretenţii teritoriale ale lui Stalin au fost satisfăcute pe seama
Europei Centrale şi de Est? Să fi fost atat de mare increderea sa in loialitatea URSS?
Cert este că un alt mare om politic occidental – generalul Charles de Gaulle, cu numai
caţiva ani mai tarziu, intrevedea o Europă „de la Atlantic la Ural”.

„Războiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea
occidentală. Scindarea Europei in două blocuri devenise un fapt real. In mai 1962,
acelaşi Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre „o lume in care totul conduce
spre ameninţarea unui conflict general...” şi (doar) despre o „Europă occidentală unită
şi care să aibă destulă forţă, destule mijloace şi destulă coeziune pentru a exista prin ea
insăşi...” (s.n.). Europa occidentală alesese calea unităţii prin integrarea
economică şi politică interstatală.

In ciuda acestor evoluţii potrivnice ideii de unitate la nivel european, popoarele captive
din Centrul şi Estul continentului nostru au demonstrat că au rămas fidele legăturilor lor
tradiţionale cu ţările occidentale, ideilor democraţiei. Sub diferite forme, ele şi-au
manifestat opoziţia faţă de regimul de dictatură comunistă.

In Romania, timp de zece ani (1945-1955) a fost organizată rezistenţa armată in munţi,
in 1956 a avut loc insurecţia de la Budapesta, in 1968 „revoluţia de catifea” de la Praga,
in 1980 revolta muncitorilor polonezi de la şantierele navale de la Gdansk. Pe drept
cuvant, reputatul politolog şi profesor de origine romană – Ghiţă Ionescu, in cartea sa
„Viitorul politic al Europei Orientale”, apărută la Londra, sublinia cat de mare a fost
„rezistenţa tradiţiilor de autonomie” pe care bolşevismul a intalnit-o in ţările satelit.

Prăbuşirea comunismului in Europa (1989-1991) a inlăturat principalul obstacol din

calea materializării ideii de unitate europeană. Intr-un timp record (aprilie 1990) se
convoacă reuniunea la varf de la Dublin a Comunităţii Europene care dă semnal verde
iniţierii acordurilor de asociere cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Tot la Dublin s-a
hotărat şi infiinţarea BERD (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) menită
să acorde asistenţă financiară ţărilor asociate.

De asemenea, se decide ca Banca Europeană de Investiţii să finanţeze proiecte de

modernizare economică in aceste ţări. Primele acorduri de asociere sunt semnate cu
fosta Cehoslovacie, Polonia şi Ungaria apoi cu Romania (februarie 1994) şi Bulgaria
(martie, acelaşi an). In total, zece ţări foste comuniste din Europa devin asociate la
U.E.* Toate au inaintat ulterior cereri de aderare. In urma Summit-ului de la Helsinki
(decembrie 1999) au fost iniţiate negocierile de aderare cu toate statele candidate care
indeplinesc criteriul politic.

Există, aşadar, voinţă politică de ambele părţi. Numai că ea nu este suficientă. Cele

mai multe ţări candidate sunt mult rămase in urmă din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltare. In aceste condiţii, o integrare rapidă a lor in U.E. nu ar fi reciproc
avantajoasă. Eforturile U.E. ar trebui să-şi găsească un corespondent in ţările candidate
la integrare, din Est.

O condiţie sine qua non este alinierea acestor ţări la ceea ce se inţelege prin „acquis
communautaire”, adică la acel ansamblu de legi, de drepturi deja obţinute la nivel
comunitar. Este vorba despre un „bun caştigat” concretizat in standarde juridice, politice
şi sociale, superioare. Ţările candidate la integrare trebuie să facă dovada capacităţii
implementării acestui „acquis”, ceea ce nu este deloc uşor.
In fine, mai este şi problema Rusiei cu specificul ei de fostă superputere care are
aspiraţia de a redeveni ce a fost. In dezvoltarea cooperării cu o asemenea ţară, UE a
preferat soluţia „acordului de parteneriat”. Deocamdată nu se poate spune precis ce
viitor va avea acest tip de acord. In schimb, este sigur că de la Europa economică şi
politică pană la Europa geografică mai este cale lungă.

Dar, atata timp cat nu va exista o Europă unită in intregul ei, se va menţine riscul
acumulării tensiunilor in partea răsăriteană, ceea ce va reprezenta o ameninţare şi la
adresa securităţii Uniunii Europene*.

In mod incontestabil, Europa occidentală a făcut şcoală in domeniul integrării

interstatale. Din acest punct de vedere, ea oferă intregii lumi un adevărat model – cel al
„Comunităţii Europene”. Cum se explică succesul ei intr-o intreprindere atat de
complexă, unde nu există nici un precedent, nici o experienţă anterioară?

Cauze

1) Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări, o zonă in care statele au

un mod de viaţă asemănător (dar nu identic) şi se caracterizează prin acelaşi tip de
civilizaţie. O astfel de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea
interstatală.

2) Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care il

generează. O mare piaţă unică, libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor, in cadrul ei,
fac ca economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor
individuale realizate anterior. Acest efect devine posibil numai atunci cand intre state nu
există decalaje semnificative de dezvoltare. Este tocmai ceea ce caracterizează ţările
Europei occidentale.

3) Dar integrarea economică interstatală, pentru a avea succes, presupune şi

asumarea unor responsabilităţi. De unde şi importanţa „capabilităţii” ţărilor in cauză.
Ţările candidate la integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic
fără de care indeplinirea obligaţiilor devine imposibilă. Statele Europei occidentale
indeplinesc şi această condiţie.

4) Integrarea vest-europeană a fost posibilă datorită existenţei unei voinţe politice

puternice. In acest sens, apropierea franco-germană a avut un rol decisiv. Aici se
cuvine amintit rolul deosebit jucat de cele două mari personalităţi politice care au fost
preşedintele Franţei – Charles de Gaulle şi primul cancelar al noii Germanii (de vest) –
Konrad Adenauer. Graţie lor, cei doi „eterni duşmani” şi-au dat mana pentru ca
impreună să construiască o nouă Europă, in pace.

5) Nu trebuie subestimat insă rolul ţărilor mici. Ele n-au aderat cu forţa la ideea de
uniune europeană. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare, mai ales atunci cand s-a pus
in discuţie caracterul relaţiilor reciproce. „Europa nu poate fi concepută... decat in
egalitatea dintre state; „ceea ce ar fi periculos şi total inacceptabil este ca anumite mari
state să-şi imagineze că, atunci cand ajung la un acord intre ele, problemele sunt in
mod automat rezolvate...”, declara, in aprilie 1962, Paul-Henri Spaak, fostul ministru
belgian al afacerilor extderne**. Relaţiile dintre ţările participante la procesul de
integrare vest-europeană n-au fost idilice. Important este insă că, prin negocieri, s-au
găsit intotdeauna soluţii reciproc convenabile.
6) Integrarea economică interstatală a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu
dur” format din şase naţiuni: trei mari (Franţa, Germania, Italia) şi trei mici (Belgia,
Olanda, Luxemburg – Benelux). Ele n-au fost numai primele care s-au inscris pe
traiectoria integrării, ci şi cele mai consecvente. Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost
de neconceput fără aportul acestor ţări.

7) Vorbind despre cauzele integrării vest-europene, in afara celor interne, trebuie

amintite şi cele internaţionale. După incheierea ultimului război mondial, Europa
occidentală se afla intr-o situaţie deloc favorabilă. Pe de o parte, incepuse „războiul
rece”, iar ţările occidentale se simţeau ameninţate de colosul sovietic. Soluţia nu putea
fi alta decat solidaritatea ţărilor din vestul continentului. Pe de altă parte, era vorba
despre impactul economic cu cealaltă superputere – Statele Unite. Transnaţionalele
americane, deja instalate in Europa, reprezentau cel mai teribil concurent pentru
economiile vest-europene, vizibil slăbite de război. Unui concurent atat de redutabil,
numai o „uniune europeană” putea să-i facă faţă.

Evoluţia integrării interstatale in Europa occidentală

De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi pană in prezent a trecut
jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări inapoi. Era
firesc să se intample aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului işi
asumă responsabilităţi fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să
pornească pe o asemenea cale. Din fericire, mult mai importante s-au dovedit
performanţele realizate. Pe baza lor, procesul integrării interstatale s-a dezvoltat
considerabil.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Considerată „intreprinderea pilot” a construcţiei europene, CECO a fost infiinţată prin
Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul său a fost instalat la Luxemburg, primul
preşedinte fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat in vigoare pentru o perioadă de
50 de ani. Membrii fondatori au fost Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux.
CECO avea in frunte o instituţie cu caracter supranaţional – „Inalta Autoritate”. „ Iată
prima realizare efectivă pe planul unificării Europei. Breşa a fost făcută, ea se va lărgi in
mod inevitabil”, declara un alt francez, Robert Schuman, unul dintre artizanii acestei
prime comunităţi europene.

Scopul CECO era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului intre cele şase
state care furnizau, impreună, cea mai mare producţie din Europa de Vest, in cele două
domenii. Totodată, CECO şi-a propus libera circulaţie a acestor produse, prin
desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat in 1954. De asemenea, a avut un rol important
in reconversia minerilor disponibilizaţi.

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

In comparaţie cu CECO, limitată doar la două domenii de activitate, CEE inseamnă o
considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală.

Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza Tratatului de la Roma (martie

1957), semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale CECO. In acelaşi
timp se parafează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euratom). Din acel moment s-a putut vorbi despre existenţa a trei „comunităţi”.
Principalul obiectiv al CEE a fost crearea unei Pieţe Comune in cadrul căreia să se
realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
Termenul limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de
integrare superioară, atat faţă de zona de liber schimb, cat şi faţă de uniunea vamală.
Totuşi, ea reprezintă doar o etapă intermediară in calea către uniunea economică şi,
mai ales, integrarea totală. Ideea de bază este stimularea concurenţei intre agenţii
economici din ţările membre şi realizarea economiei de scară.

Primii zece ani de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi

prin infăptuiri semnificative. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor
vamale intre „cei şase” (iulie 1968), cu 18 luni inainte de termenul prevăzut şi instituirea
unui tarif vamal extern comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă
a ritmului comerţului intre statele membre, mai repede decat cel cu statele nemembre.
Printre realizările importante din această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii
agricole comune, fuziunea instituţiilor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi Euratom); din
acel moment va exista o singură Comisie a Comunităţilor Europene şi un singur
Consiliu de Miniştri European.

Aderarea de noi state

Printre performanţele Comunităţii Europene se inscrie şi lărgirea sa. Acest proces
vorbeşte de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană.

In 1973 se dă startul „Europei celor nouă” prin includerea efectivă a trei ţări –
Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda.

In ianuarie 1981 ia naştere „Europa celor zece” prin intrarea efectivă a Greciei.

In ianuarie 1986 se formează „Europa celor doisprezece”, Spania şi Portugalia

devenind, efectiv, membre ale Comunităţii.

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg, in februarie 1986, de către „cei 12”,
şi a intrat in vigoare un an mai tarziu. O serie de amendamente şi de completări la
Tratatul de la Roma au fost regrupate intr-un singur document, de unde şi denumirea de
Act Unic. Se prevedea crearea, inainte de 31 decembrie 1992, a unui „spaţiu fără
frontiere interne, in care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a
persoanelor”. Actul Unic marchează decizia de a crea „marea piaţă unică europeană”;
el relansează procesul de integrare vest-europeană.

Deschiderea marii pieţe europene prevăzută in „Actul Unic”, intensificarea circulaţiei

mărfurilor şi capitalurilor intre ţările membre, aduc la ordinea zilei necesitatea unor
măsuri instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat in 1979, dădea
semne de „criză de creştere”.

In iunie 1988, Consiliul European, intrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de
preşedintele, de atunci, al Comisiei Europene, Jacques Delors, „să studieze şi să
propună etapele concrete care să conducă la uniunea economică şi monetară” (s.n.).
Raportul Delors va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la
baza acordurilor de la Maastricht.

Uniunea Europeană
Semnat in februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi intrat in vigoare
după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea
procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială
de Uniune Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale UE – Austria, Finlanda şi
Suedia. Ia naştere Europa „celor 15”. Noul tratat stabileşte drept principal obiectiv
economic trecerea la Uniunea Monetară, prin adoptarea unei monede unice şi a unor
parităţi fixe şi irevocabile.

Criteriile de convergenţă

Uniunea Monetară cuprinde ţările care au indeplinit criteriile de convergenţă stabilite.

Două dintre criterii au in vedere „caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice...”. In

scopul realizării acestui deziderat se prevede ca:

 deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3 % din PIB;

 datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB.

Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor; acest lucru
va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a trei state membre... care prezintă
cele mai bune rezultate in materie de stabilitate a preţurilor”. Rata inflaţiei in ţările
membre nu va trebui să reprezinte mai mult de 1,5 % in raport cu rata medie a celor trei
ţări, pe acest plan.

In fine, tratatul mai subliniază „caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat

membru... care se reflectă in nivelul ratei dobanzii pe termen lung”. Rata nominală a
dobanzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2 % media ratelor
dobanzii celor trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei.
Această condiţionare are la bază logica economică.

In opinia lui Philippe Rollet*, prin adoptarea acestor criterii, accentul cade pe
convergenţa nominală şi nu pe cea reală. Intr-adevăr, in Tratatul de la Maastricht nu se
spune nimic despre necesitatea unei convergenţe a produsului intern brut pe locuitor al
ţărilor membre, despre convergenţa structurală. Aşadar, influenţele monetariste asupra
autorilor tratatului au fost puternice.

Consiliul European, la reuniunea de la Madrid din 1995, stabileşte programul pentru

introducerea monedei unice. Conform acestui program, in 1998 s-a efectuat
nominalizarea a unsprezece ţări care să participe la Uniunea Economică şi Monetară**.
In acelaşi an, Banca Centrală Europeană işi intră in atribuţii. In colaborare cu firma
„Coopers and Lybrand”, au fost puse la punct scenariile privind introducerea euro.

La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice – euro, eveniment
de importanţă istorică.

Pe plan instituţional, trebuie menţionat că, in octombrie 1997, a fost semnat Tratatul de

la Amsterdam. Noul Tratat işi propune adancirea şi lărgirea, in continuare, a integrării
interstatale, cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă, pe problemele sociale,
in general. In acelaşi an (decembrie 1997), Consiliul European, in reuniunea sa de la
Luxemburg, adoptă „Pactul de stabilitate şi de creştere”, menit să stea la baza
coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a UEM şi, in special, să asigure
respectarea criteriului din Tratatul de la Maastricht referitor la deficitul bugetar al statelor
membre (maximum 3% din PIB).

Viabilitatea modelului comunitar

Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma pană la cele de la Maastricht şi Amsterdam,
de la Europa „celor şase” la Europa „celor cincisprezece”, este presărat cu importante
impliniri. Ele demonstrează viabilitatea modelului de integrare ales iniţial, consecvenţa
şi creativitatea celor care l-au pus in aplicare. Forţa acestui model de integrare a fost
dovedită şi de succesul său in confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte
britanică.

Din iniţiativa Marii Britanii a luat fiinţă, in 1959, prin acordul de la Stockholm, Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb. AELS a inclus şapte state: Austria, Danemarca,
Norvegia, Suedia, Elveţia, Portugalia şi ţara iniţiatoare. Deci şase state mici alături de o
mare putere economică, ceea ce avea să conducă la un echilibru precar. Din punctul de
vedere al nivelului de integrare, AELS s-a situat pe prima treaptă – cea a zonei de
comerţ liber: asociaţia şi-a propus doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la
produsele industriale), nu insă şi un tarif vamal extern comun.

Spre deosebire de Comunitatea Europeană, in cadrul AELS a fost lăsat liber jocul
forţelor pieţei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor „funcţionale” şi nu a celor
„instituţionale”.

La un moment dat, AELS a inceput să dea semne de slăbiciune. Pe de altă parte, forţa
de atracţie a Comunităţii Europene s-a dovedit din ce in ce mai mare. Inevitabilul se
produce: cinci ţări părăsesc AELS, trecand in tabăra adversă: Marea Britanie şi
Danemarca (1 ianuarie 1973), Portugalia (1 ianuarie 1986), Austria şi Suedia (1 ianuarie
1995). La sfarşitul secolului XX, AELS nu mai cuprinde decat Elveţia, Norvegia, Islanda
şi Liechtenstein (ultimele două, aderate ulterior).

Transformări instituţionale
Pe parcursul anilor, instituţionalizarea procesului de integrare vest-europeană a evoluat,
atat in lărgime (prin apariţia unor instituţii noi), cat şi in adancime (prin perfecţionarea
fiecărei instituţii in parte).

Consiliul European constituie instituţia la varf, in care reprezentarea ţărilor membre

este la cel mai inalt nivel: şefi de state şi de guverne, asistaţi de miniştrii de externe.
Mai este reprezentată şi Comisia Europeană prin preşedintele său şi un vicepreşedinte.

Infiinţat relativ tarziu (la 10 decembrie 1974), Consiliul European defineşte liniile politice
generale ale UE, fixează cele mai importante obiective (crearea SME, a Uniunii
Economice şi Monetare, primirea de noi membri etc.). De asemenea, joacă un rol
esenţial in orientarea politicii externe şi de securitate a UE, in armonizarea poziţiilor
diplomatice ale statelor membre in scopul definirii unor opţiuni comune.

In principiu, nu ia decizii obligatorii din punct de vedere juridic. Consiliul European se

intruneşte de cel puţin două ori pe an in diferite ţări ale UE* (de unde se poate vedea
cat de stransă este cooperarea intre statele membre). Preşedinţia acestui Consiliu se
asigură pe baza principiului rotaţiei (la fiecare şase luni).
Consiliul de Miniştri European este principala instituţie cu putere de decizie din cadrul
Uniunii. Sediul său se află la Bruxelles. Componenţa Consiliului se modifică de la o
reuniune la alta, in funcţie de problemele discutate – economie şi finanţe, agricultură,
afaceri externe etc., participanţii fiind titularii portofoliilor ministeriale respective din
statele membre. Aşadar, fiecare Consiliu de Miniştri are specificul său. Consiliul are un
preşedinte ales la fiecare şase luni, dintr-o altă ţară decat cel precedent. Aceeaşi ţară
prezidează, in acelaşi timp, atat Consiliul European, cat şi Consiliul de Miniştri
European.

Reuniunile acestui consiliu sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor permanenţi

(COREPER) format din tehnocraţi.

Adoptarea deciziilor necesită unanimitatea, sau majoritatea calificată, după

caz. Majoritatea simplă este foarte puţin utilizată. Numărul de voturi alocate statelor
membre nu este egal. Fiecărui stat i se acordă un vot ponderat in funcţie de potenţialul
economic şi demografic. Nu există drept de veto pentru nici o ţară membră.

Comisia Europeană constituie instituţia executivă. Sediul său se află la Bruxelles.

Fiecare membru al Comisiei, numit de un guvern naţional, devine „comisar”, adică
titularul unui anumit portofoliu.

Comisia Europeană face propuneri Consiliului de Miniştri privind imbunătăţirea

politicilor comunitare. Ea este aceea care pune in aplicare deciziile luate, avand, deci,
un rol executiv. Comisia poate face recomandări şi emite avize către statele membre.
Ea realizează studii şi evaluări in beneficiul instituţiilor comunitare**. De asemenea,
Comisia are putere de control in legătură cu respectarea legislaţiei comunitare şi
chiar forţă de decizie in domeniul administrării programelor şi fondurilor UE.

Parlamentul European are sediul la Strasbourg. Este forumul de dezbateri al UE.

Membrii săi sunt aleşi prin vot direct, la fiecare cinci ani, de către cetăţenii statelor
membre. Fiecare stat este reprezentat in funcţie de mărimea populaţiei sale. Membrii
Parlamentului European sunt grupaţi nu după apartenenţa naţională, ci după cea de
partid. Cele mai numeroase grupuri parlamentare sunt cel „popular european” (care
reprezintă partidele democrat-creştine şi conservatoare) şi cel socialist.

Parlamentul European are competenţe mult sporite faţă de trecut:

 participă la procesul legislativ (impreună cu Consiliul de Miniştri);

 controlează activitatea Comisiei Europene (care nu se poate constitui decat după votul
de investitură din Parlament);
 poate interpela Consiliul de Miniştri;
 aprobă acordurile internaţionale ale UE;
 controlează bugetul comunitar (impreună cu Consiliul de Miniştri);
 monitorizează aplicarea politicilor comunitare pe baza informaţiilor Curţii de Conturi;
 preşedintele Consiliului European, după fiecare „summit”, informează Parlamentul.

Procedura de codecizie
Intre instituţiile Uniunii Europene există o stransă conlucrare. Ea creează un flux
decizional care parcurge următorul traseu:

 Comisia Europeană, pornind de la strategia, de la marile obiective, stabilite de Consiliul

European, ia iniţiativa avansării de propuneri Consiliului de Miniştri şi Parlamentului.
  Consiliul de Miniştri, pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului, ia deciziile, stabilind o
„poziţie comună”.
 arlamentul ratifică (sau nu) deciziile Consiliului de Miniştri. In caz de divergenţă se
recurge la Comitetul de Conciliere.
 Comisia Europeană execută şi controlează aplicarea deciziilor finale.

Din cele menţionate se poate deduce că, din punct de vedere strict formal, decizia
aparţine Consiliului de Miniştri. Dar ea nu poate fi luată fără conlucrarea cu celelalte
instituţii, fiecare jucandu-şi rolul in virtutea unor prerogative determinate de statele
membre, prin voinţa lor liber exprimată. Există, aşadar, o procedură de codecizie,
care a fost oficializată prin Tratatul de la Maastricht.

Acelaşi tratat introduce in actul decizional şi principiul subsidiarităţii. In conformitate

cu acest principiu, Uniunea Europeană nu intervine in probleme care nu sunt
considerate de competenţa sa (invăţămantul, sănătatea publică, amenajarea teritoriului
etc.), lăsand rezolvarea lor pe seama guvernelor naţionale sau a organelor locale ale
puterii. In schimb, instituţiile comunitare intervin in problemele de interes general (politici
economice comunitare, politică externă, protecţia mediului ambiant etc.).

Aplicarea consecventă a acestui principiu va avea consecinţe benefice pentru procesul

de integrare:

 va creşte eficienţa actului decizional prin plasarea lui la nivelul adecvat;

 va impiedica centralizarea excesivă a puterii de decizie;
 va conduce la o mai bună conjugare intre interesul naţional şi cel comunitar.

Uniunea Europeană mai dispune şi de alte tipuri de instituţii*, printre care aşa-

numitele Fonduri structurale:

 Fondul Social European (FSE), creat prin Tratatul de la Roma (1957) şi dezvoltat prin
cel de la Maastricht, are drept scop reinserţia celor disponibilizaţi prin restructurarea
industrială şi lupta impotriva şomajului.
 Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă (FEOGA) a fost creat in 1962
pentru regularizarea preţurilor agricole, protejarea agricultorilor comunitari, prin
subvenţii, de concurenţă externă, restructurarea producţiei agricole comunitgare in
scopul creşterii randamentului.
 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) a inceput să funcţioneze din anul
1975. el vizează regiunile rămase in urmă din cadrul UE, unde venitul pe locuitor
reprezintă cel mult 75 % din media comunitară, precum şi zonele aflate in declin
industrial.

In sistemul instituţional al UE se mai află şi băncile „comunitare”:

 Banca Europeană de Investiţii (BEI) cu sediul la Luxemburg, creată in 1958, prin Tratatul
de la Roma. Ea este destinată a finanţa investiţiile de importanţă comunitară (ca, de
pildă, cele de infrastructură).
 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), creată in 1991, pentru a
acorda asistenţă financiară ţărilor asociate din Europa, in scopul susţinerii reformelor
economice. Sediul său se află la Londra.
 Banca Centrală Europeană (BCE) intrată in funcţiune in 1998 şi destinată elaborării
politicii monetare unice a UE, administrării EURO şi coordonării Sistemului European al
Băncilor Centrale (SEBC). Sediul său se află la Frankfurt. In sistemul instituţional
al Uniunii Europene, BCE ocupă un loc aparte, dat fiind independenţa sa in raporturile
cu celelalte organisme. Ea este singura responsabilă de politica monetară comunitară.