CAPITOLUL I

DEFINIRI ȘI DELIMITĂRI ALE CONCEPTULUI DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

1.1 Caracteristici și funcțiile asistenței sociale

Istoricul Asistenţei sociale din România se leagă prin începutul lui de Biserica şi de
sprijinul acordat persoanelor aflate in nevoie.Documentele menţionează instituţiile de Asistenţă
socială în jurul anului 300, în timpul lui Constantin cel Mare: brefotrofii– leagăne de copii mici
părăsiţi sau găsiţi.În acest tip de instituţie copiii rămâneau până la vârsta de 7 ani când treceau în
orfelinate unde faceau şcoala primară, profesională şi aveau îndeletniciri; paretocomii – case de
adăpost pentru fecioare care asigurau puritatea fecioarelor, îngrijirea lor facându-se de văduve
cinstite.Aceste fete proveneau din familii sărace, fără ocrotire sau fetiţe orfane; ghirocomii –
aziluri pentru femei vaduve unde acestea prestau servicii pentru Biserică în schimbul unor
condiţii de viată mai bune; şi orfanotrofii – orfelinate pentru tineri. (Mănoiu şi Epureanu, 1992)
Odată cu începuturile creştinismului, asistenţa sociala ia forma unor acţiuni cu caracter
religios.Pe lângă mânăstiri au început sa se organizeze „bolniţe” care reprezentau aziluri pentru
bolnavii săraci, pentru invalizi, bătrâni şi cerşetori.
În secolul al XVI-lea se infiinţează instituţii de asistenţă socială denumite „calicii” în care
asistaţii primeau ajutoare de la domnitorul Negru Vodă din în casările vamale, din taxele de
divorţ şi din „cutia milei”.De asemenea „Fundaţia Pantelimon” înfiinţată de Grigore Ghica,
construieşte spitalul cu acelaşi nume, pe lângă care din anul 1880 funcţionează un orfelinat
pentru copiii săraci, prima instituţie din ţară cu acest profil.(Paşa şi Paşa, 2003).
Prima lege privind protecţia copiilor şi înfiinţarea unor instituţii specializate de ocrotire
pentru persoanele afalate în dificultate a aparut în 1775. Însă, despre un sistem de asistenţă
socială structurat din punct de vedere legislativ şi cu instituţii specifice se poate vorbi din 1831
atunci când au apărut Regulamentul Organic. După 1859 apar şi primele contribuţii concrete
pentru serviciile de asistenţă socială la nivelul comunelor şi judeţelor (Zamfir,1999, p.239).
Între cele doua războaie mondiale asistenţa sociala s-a dezvoltat foarte mult din cauza
distrugerilor create, din cauza îmbolnăvirii oamenilor şi a stării de sărăcie ca efect al războaielor.
În anul 1881 s-a înfiinţat pentru prima data un serviciu de asistenţă socială în cadrul
Primăriei Capitalei, iar începând din anul 1923 apar primele legi cu privire la organizarea şi
desfăşurarea activităţii de asistenţă socială( Buzducea, 2005).

1
 Între anii 1929-1936 apare revista Asistenţa socială – tradiţie şi necesitate, reeditarea ei
fiind reluată în anul 2002 de catre Catedra de Asistenţă Socială a Facultăţii de Sociologie şi
Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, sub egida Comisiei Interministeriale de Asistenţă
Socială, a Comisiei Guvernametale Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale şi a
Reprezentanţei UNICEF în România.( Buzducea, 2005)
Unul dintre promotorii asistenţei sociale a fost Dimitrie Gusti care a înfiinţat în 1936
Asociaţia pentru Progresul Asistenţei Sociale, având de asemenea o mare contribuţie şi la
formarea şcolii sociologice.Pe lângă Dimitrie Gusti au mai contribuit la dezvoltarea asistenţei
sociale şi personalitaţi ca: Henri Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru, Iuliu Moldovan şi
alţii.(D.Buzducea, 2005) În 1929 se înfiinţează Şcoala Superioară de Asistenţă Socială din
Bucureşti – Principesa Ileana, sub egida Institutului Social Român şi cu aprobarea Ministerului
Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale. Programa analitică a acestei instituţii de învăţământ cuprindea:
“cunoaşterea problemelor vieţii sociale, informaţii generale necesare oricărui activist
social,privind legislaţia ţării,economia politica, sociologia,psihologia general,sănătatea
labor;metodologia şi tehnica investigaţiilor sociale.”(Zamfir, 2000, p.73) Formarea asistenţilor
sociali s-a făcut într-un program de pregătire universitară de patru ani, între 1929 şi 1959, iar
între 1959 şi 1969 s-a trecut la forma de colegiu, de trei ani. În anul 1939 este aprobată Legea
serviciilor sociale prin care se dezvoltă servicii sociale în cadrul comunităţilor, suportul asistenţei
sociale fiind orientat spre familii care se confruntă cu diverse dificultăţi.( Rădulescu, 2007)
O perioada de importanţă semnificativă în asistenţa socială a constituit-o perioada
comunistă când evoluţia acesteia a fost stopată.Formarea asistenţilor sociali a fost întreruptă în
1969 când această formă de învăţământ a fost defiinţată.De asemenea reţeaua de asistenţă socială
comunitară a fost abanadonată, iar meseria de asistent social a fost ştearsă din nomenclatorul de
meserii, activitatea de asistenţă socială având la acel moment o funcţie administrativă.
Învăţământul de asistenţă socială este reluat în 1990 sub forma unor colegii la universităţile
din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, iar primii asistenţi sociali cu diploma universitară apar în 1994.Astfel
specializarea în acest domeniu se extinde şi la universităţile din Timişoara, Oradea, Alba-Iulia,
Piteşi, Târgovişte sau Braşov. De asemenea şi secţiile de teologie din toate universităţile introduc
asistenţa socială ca dublă specializare. Începând din acel an circa 300 de asistenţi sociali au
absolvit în fiecare an.(Zamfir, 1999)

2
 În ceea ce priveşte sistemul de asistenţa socială de după căderea regimului comunist
Mihaela Lambru afirmă că acesta renaşte sub forma unei duble reforme: ” pe de o parte, o reformă
în legislaţie, dominată de reamenajarea şi înnoirea cadrului său juridic, pe de alta, o reformă
managerială, care avea în vedere modernizarea modalităţilor „de a face” asistenţa socială,
modernizarea normelor şi procedurilor, pregatirea celor ce lucrează în domeniu, regândirea
atribuţiilor şi competenţelor statului.”(.Lambru, 2002, p.63 ). În anul 1990, prin hotărârea de
guvern nr. 962 se reorganizează Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în cadrul căruia se
înfiinţează Direcţia de Asistenţă Socială. În 1992 este organizată în România prima conferinţă în
asistenţă socială cu tema”Rolul asistenţei sociale în România”. În aceşti primi ani de după
revoluţie se urmărea asigurarea unei protecţii minimale, iar legislaţia adoptată urmărea dezvoltarea
unui sistem de beneficii pentru depăşirea perioadei de tranziţie. Legea ajutorului social din 1995
evidenţiază o creştere a vizibilităţii asistenţei sociale, dar progresul vizibil în acest domeniu o
reprezintă Legea nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială care reglementa
organizarea, funcţionarea şi finanţarea sistemului naţional de asistenţă socială în România. La ora
actuală Legea care stabileşte organizarea administrativă, funcţionarea şi finanţarea sistemului
naţional de asistenţă socială este Legea nr.47/2006 care defineşte sistemul de asistenţă socială
astfel:”ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul,prin autorităţile administraţiei publice
centraleşi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau
excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor sau comunităţilor. Asistenţa socială,
componentă a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile
acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor
sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune
socială.”(art.2). Principiile care stau la baza acestui sistem sunt (art.4): respectarea demnităţii
umane, potrivit căruia, fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a
personalităţii;acest principiu este prevăzut şi în codul etic al profesiei de asistent social;
universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile
prevăzute de lege;principiu de asemenea prevăzut in codul etic al asistentului social; solidaritatea
socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura
nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea coeziunii sociale; parteneriatul, potrivit căruia
instituţiile publice şi organizaţiile societăţii civile cooperează în vederea organizării şi dezvoltării

3
serviciilor sociale; subsidiaritatea, potrivit căruia statul intervine atunci când iniţiativa locală nu a
satisfăcut sau a satisfăcut insuficient nevoile persoanelor; participarea beneficiarilor, potrivit
căruia beneficiarii măsurilor şi acţiunilor de asistenţă socială contribuie activ la procesul de decizie
şi de acordare a acestora; transparenţa, potrivit căruia se asigură creşterea gradului de
responsabilitate a administraţiei publice centrale şi locale faţă de cetăţean, precum şi stimularea
participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor; nediscriminarea, potrivit căruia
accesul la drepturile de asistenţă socială se realizează fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă,
naţionalitatea, origine etnică, religie, limbă, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală,
vârstă, apartenenţă politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau
apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop ori ca efect
restrângerea folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Sistemul de asistenţă socială este organizat pe două niveluri: central/naţional – cu funcţii de
coordonare, de elaborare a cadrului legislativ, a politicilor şi standardelor în domeniu, de
monitorizare şi inspecţie socială, de finanţare prin programe de interes naţional; judeţean/local –
căruia îi revine, prin structurile administraţiei publice locale, responsabilitatea creării şi susţinerii
concrete a sistemului de asistenţă socială.(D.Buzducea, 2009, p.133)
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale reprezintă autoritatea care elaborează
politica de asistenţă socială, stabileşte strategia naţională în domeniu şi promovează drepturile
familiei, copilului, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap şi ale
altor persoane aflate în nevoie.
Principalele atribuţii ale ministerului în domeniul asistenţei sociale sunt: coordonează şi
controlează funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială; elaborează proiecte de acte
normative, norme metodologice şi reglementări privitoare la funcţionarea sistemului de asistenţă
socială; elaborează planul naţional prin care se stabilesc direcţiile prioritare de acţiune în raport
cu configuraţia concretă a nevoilor şi a resurselor existente; elaborează standardele de calitate
pentru serviciile de asistenţă socială, în colaborare cu instituţiile universitare şi de cercetare în
domeniu, cu organizaţiile profesionale de profil, cu specialiştii din sistemul de asistenţă socială şi
din sistemul de sănătate; elaborează, implementează şi evaluează programele naţionale de
asistenţă socială; organizează procesul de acreditare, elaborează metodologia de acreditare şi
criteriile de evaluare a instituţiilor de asistenţă socială, publice sau private, precum şi a

4
organizaţiilor neguvernamentale care activează în domeniu; îndrumă şi controlează activitatea
asociaţiilor şi fundaţiilor în vederea respectării drepturilor de asistenţă socială ale persoanelor
aflate în situaţie de nevoie; finanţează programele naţionale de asistenţa socială; administrează şi
gestionează fondurile alocate, conform legii, pentru asistenţa sociala
„În subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale funcţionează instituţii
implicate în sistemul de asistenţă sociala: Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap;
Autoritatea naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului; Agenţia Naţională pentru Prestaţii
Sociale; Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei; Agenţia Naţională pentru Egalitatea de
Şanse; Observatorul Social şi Inspecţia Socială. Pe lângă MMFPS,există şi alte instituţii care au
activităţi în domeniul asistenţei sociale: Ministerul Sănătăţii Publice prin instituţiile şi serviciile
mixte sociosanitare; Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin programe de alfabetizare; Ministerul
Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Justiţiei prin sistemul de probaţiune”.
( Buzducea,2009,p.133)
La nivel local sistemul de asistenţă socială cuprinde: direcţiile generale de muncă şi
protecţie socială judeţene şi cea a municipiului Bucuresti – sunt servicii publice descentralizate
care asigură în teritoriu aplicarea unitară a legislaţiei muncii, protecţei sociale, asistenţei sociale
şi familiei; consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucuresti –
organizează, ca serviciu public un compartiment de asistenţă socială care asigură la nivel
teritorial aplicarea politicilor de asistenţă socială în domeniul protecţiei copilului, familiei,
persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi oricărei persoane
aflate în nevoie; consiliile locale ale municipiilor, oraşelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti
organizează compartimente de asistenţă socială.Ele pot angaja în aparatul propriu persoane cu
atribuţii de asistenţă socială, precum pot organiza şi servicii zonale de asistenţă socială.

1.2. Profesia de asistent social

După cum am arătat mai sus, asistenţa socială a existat din cele mai vechi timpuri sub
forma unor ajutoare iniţiate de catre Biserică, iar problema existenţei unei profesii nu a fost pusă
în discuţie decât foarte târziu, în anul 1893 când, în cadrul unui congres s-a hotărât că asistenţa
socială trebuie practicată de un personal specializat. Dezvoltarea profesiei de asistent social a
avut loc datorită lui Dimitrie Gusti şi Henri H.Stahl în 1929 când a fost înfiinţată Şcoala
Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana”. În timpul comunismului profesia a fost

5
 desfiinţată, iar după căderea acestui regim asistentul social a fost implicat doar în anumite
domenii, iar rolul lui s-a limitat doar la efectuarea de anchete sociale pentru familiile cu un venit
minim. În cea de-a doua jumătate a anilor 90 postul de asistent social apare din nou pe piaţa
muncii, apar ONG-urile care angajează tineri asistenţi sociali, deschizând astfel extinderea
acestei profesii. Astfel primele 3-4 promotii de absolvenţi ai facultăţilor de asistenţă social,
începând cu 1994, s-au orientat spre organizaţii neguvernamentale pentru găsirea unui loc de
muncă. Primii parteneri ai ong-urilor au fost autorităţile locale şi reprezentantele în teritoriu ale
ministerelor (Zamfir, 2000).
Primul pas în organizarea asistenţilor sociali la nivel naţional s-a făcut în anul 1999, iniţiat
fiind de un grup de asistenţi sociali asistenţi sociali, cu sprijinul financiar al World Learning
Bucureşti. Prima întâlnire a asistenţilor sociali din România a avut loc în 1999, la Baia Mare,
urmând şi alte întâlniri, în care s-au elaborate patru documente: “Statutul profesiei de asistent
social”, “Codul etic al asistentului social”, “Colegiul Asistenţilor Sociali din România” şi “Statutul
Federaţiei Asistenţilor Sociali din România”. Astfel, în martie 2003 a fost înfiinţată Federaţia
Naţională a Asistenţilor Sociali din România, având ca scop promovarea statului asistentului social
din România. FNASR are ca şi obiective: (Federatia Nationala a Asistentilor Sociali Romani,
2009): promovarea bunăstării generale, a parteneriatelor şi colaborarilor cu alte organizaţii din
domeniu, din ţară şi străinatate; reprezentarea intereselor profesionale şi apărarea drepturilor
asistenţilor sociali; facilitarea comunicării şi colaborării în interiorul comunităţii profesionale a
asistenţilor sociali, oferirea de informaţii, servicii, care nu contravin scopului Federaţiei şi misiunii
asistenţei sociale; sensibilizarea opiniei publice în legătură cu problemele specifice asistenţei
sociale; strângerea de fonduri pentru realizarea de proiecte în domeniu; afilierea la organismele
internaţionale similare.
În anul 2004 este aprobată Legea nr.466/2004 privind statutul asistentului social prin care se
stabilesc condiţiile de exercitare a profesiei şi se menţionează că, asistent sociale poate fi persoana
care a obţinut diploma de licenţă în cadrul unei instituţii de învăţământ superior, cu specializare în
domeniul asistenţei sociale. Conform aceste legi activităţile desfăşurate de asistentul social sunt:
identificarea segmentului de populaţiecare face obiectul activităţilor de asistenţă socială;
identificarea şi evaluarea problemelor socioumane dintr-o anumită regiune, comunitate sau
localitate; dezvoltarea planurilor de acţiune, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi servicii
specializate specifice domeniului; sensibilizarea opiniei publice şi informarea cu privire la

6
problematica socială; stabilirea modalitatăţilor concrete de acces la prestaţii şi servicii specializate
de asistenţă socială pe baza evaluării nevoilor; dezvoltarea de programe de cercetare ştiinţifică şi
formare profesională.
Charles Zastrow identifică următoarele roluri ale asistentului social (în Sorescu şi Berilă,
2004): rolul de facilitator de posibilităţi – ajută persoanele sa-şi articuleze strategiile, sa-şi
dezvolte capacităţile, sa-şi clarifice problemele sau să exploreze strategiile; rolul de agent sau
broker social – acţionează ca verigă de legătură între persoanele care necesită ajutor şi resursele
comunităţii, respectiv între aceste persoane şi instituţiile care le pot oferi diferite servicii şi
prestaţii sociale.Astfel asistentul social ajută persoanele sa-şi definească resursele şi obiectivele,
le informează şi le ajută să aleagă cea mai potrivită acţiune sau serviciu; rolul de apărător sau
avocat – asistentul social încearcă să obţină pentru clientul său beneficii la care acesta are dreptul
conform legii.În acest rol asistentul social colectează informaţii, corectează cererile şi trebuinţele
clientului, stimulează decizia instituţiilor care nu prevăd sau oferă inadecvat serviciile necesare;
cel care împuterniceşte – ajută persoanele asistate să dezvolte capacităţi precum: înţelegerea
ambianţei, luarea de decizii, luarea unor alegeri, capacitatea de a-şi asuma responsabilitatea
pentru alegerile lor, de a influenţa situaţiile lor de viaţă; rolul de activist – urmăreşte schimbări
de bază în instituţie, ca rezultat al preocupărilor asistentului social pentru justiţie socială,
inegalităţi şi privare; rolul mediator – asistentul social rămane neutru, ajutând părţile implicate
să-şi clarifice poziţiile, interesele, să-şi identifice interesele comune, să recunoască legitimitatea
intereselor celeilalte părţi, să-şi concentreue atenţia asupra unor situaţii concrete, să evite acuzele
reciproce cautând rezolvarea divergenţelor şi îndeplinirea obiectivelor comune; rolul de
negociator – spre deosebire de cel de mediator, unde trebuie să păstreze o poziţie neutră, în
cadrul acestui rol asistentul social este aliat cu una dintre părţi. El trebuie să aducă împreună pe
cei aflaţi în conflict şi să negocieze pentru realizarea unei înţelegeri acceptabile; rolul de
educator – realizarea acestui rol înseamnă oferirea de informaţii utile, de comportament adecvat
pentru diferite situaţii.Asistentul social trebuie să fie atât de bine informat, cât şi capabil să
transmită accesibil şi eficient informaţiile; rolul de iniţiator – atrage atenţia asupra unor
probleme şi iniţiază o serie de acţiuni rezolvarea acestora; rolul de coordonator – asistentul
social este atât coordonatorul unei intervenţii cât si cel care realizează această intervenţie.Sunt
necesare astfel abilităţi manageriale şi de lucru în echipă; rolul de cercetător – derivă din datoria
asistentului social de a se perfecţiona continuu din punct de vedere profesional şi de a contribui

7
la progresul domeniului său de activitate, consultând literatura de specialitate, evaluând
rezultatele activităţii sale, identificând trebuinţele comunitare; rolul de facilitator de grup – joacă
rolul unui lider de grup, fiind vorba de grupuri terapeutice, de consiliere, educative, de
autoajutorare, în rezolvarea unor probleme comunitare; rolul de orator – grupurile aflate în
dificultate, precum şi cele implicate în rezolvarea unei situaţii de dificultate trebuie să fie
informate asupra activităţilor necesare, asupra etapelor care implică intervenţia.
„Tot în baza Legii 466/ 04.11.2004 a luat fiinţă în februarie 2005 Colegiul Naţional al
Asistenţilor Sociali ca organizaţie profesională, neguvernamentală, de interes public, apolitică,
nonprofit, cu personalitate juridcă, autonomă şi independentă. Colegiul este reprezentant al
corpului asistenţilor sociali din România în relaţiile cu autorităţile şi instituţiile guvernamentale li
nonguvernamentale, interne şi internaţionale.
Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali din România este organizat şi funcţionează pe
criterii teritoriale, la nivel naţional şi judeţean.Rolul acestuia este de a reprezenta şi apăra la nivel
local, judeţean, naţional şi internaţional interesele profesiei de asistent social şi acţionează prin
toate mijloacele conferite de lege pentru dezvoltarea acesteia şi pentru ridicarea prestigiului ei în
cadrul vieţii sociale.” (Colegiul National al Asistentilor Sociali din Romania, 2009)
Conform Legii nr.466/2004 colegiul are următoarele atribuţii principale: elaborează şi
adopta Codul deontologic al asistentului social, precum şi ghidurile de bună practică în domeniu,
pentru respectarea principiilor etice; propune ministerului de resort norme şi reglementări în
domeniul asistenţei sociale; coordonează şi sprijină aplicarea reglementărilor şi normelor
Colegiului de către asistenţii sociali, organismele publice şi private în România; avizează şi
eliberează atestatul de liberă practică al asistentului social; pregăteşte programele de
perfecţionare continuă în domeniul asistenţei sociale; eliberează avizele menţionate în prezenta
lege; reprezintă, apără şi promovează drepturile şi interesele membrilor la nivel local, naţional şi
internaţional; monitorizază respectarea Codului deontologic, reglemetărilor şi normelor de către
asistenţii sociali, indiferent de locul de muncă, şi aplică sancţiuni disciplinare; colaborează cu
ministere, instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale, instituţii de învăţământ şi
cercetare, organizaţii neguvernamentale, agenţi economici şi altele; gestionează Registrul
naţional al asistenţilor sociali din România; stabileşte cuantumul cotizaţiei de membru şi al
taxelor pentru diferitele sale servicii; colaborează cu organisme similare din alte ţări în probleme
de interes comun.

8
 În Registrul Naţional al Asistenţilor sociali publicat în Monitorul Oficial nr.272 din
27.04.2009 în România erau 2223 de asistenţi sociali înscrişi în Colegiul Naţional al Asistenţilor
Sociali.

Distribuirea asistenţilor sociali pe judeţe

ALBA 171 ARAD 65 ARGEŞ 57

BACĂU 62 BIHOR 140 BISTRIŢA NĂSĂUD 58
BOTOŞANI 93 BRĂILA 18 BRAŞOV 16
BUCUREŞTI S1 40 BUCUREŞTI S2 48 BUCUREŞTI S3 60
BUCUREŞTI S4 51 BUCUREŞTI S5 34 BUCUREŞTI S6 60
BUZĂU 36 CĂLĂRAŞI 22 CARAŞ SEVERIN 64
CLUJ 65 CONSTANŢA 18 COVASNA 51
DÂMBOVIŢA 24 DOLJ 47 GALAŢI 28
GIURGIU 7 GORJ 19 HARGHITA 38
HUNEDOARA 8 IALOMIŢA 17 IAŞI 132
ILFOV 10 MARAMUREŞ 80 MEHEDINŢI 11
MUREŞ 61 NEAMŢ 42 OLT 46
PRAHOVA 66 SĂLAJ 12 SATU MARE 51
SIBIU 44 SUCEAVA 42 TELEORMAN 8
TIMIŞ 60 TULCEA 4 VÂLCEA 49
VASLUI 24 VRANCEA 66

1.3. Sarcinile asistenței sociale

Legea nr.47/2006 privind sistemul de asistenţă social împarte serviciile sociale în servicii
sociale primare care sunt definite ca fiind măsuri şi acţiuni de proximitate şi prevenţie acordate
în comunitate, în scopul identificării şi limitării situaţiilor de risc în care se poate afla la un
moment dat persoana, familia sau grupul şi servicii sociale specializate care sunt măsurile de
suport şi asistenţă care au ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor persoanei
sau familiei, aflată în situaţii specifice de vulnerabilitate sau risc de excludere socială, şi sunt
acordate de personal calificat şi specializat.(art.10). Serviciile sociale pot fi acordate în
comunitate, la domiciliul beneficiarului şi în centrele de zi şi rezidenţiale.
Serviciile oferite de asistenţa socială sunt la ora actuală în curs de dezvoltare şi
diversificare şi putem astfel menţiona: centre de zi – serviciu destinat copiilor şi familiilor aflate
în dificultate iniţiat de DGASPC şi preluate apoi şi de către autorităţile locale. În anul 2007
existau în reşedinţele de judeţ 3,8 centre de zi, iar la nivelul celorlalte municipii şi oraşe
funcţiona câte un centru la două localităţi urbane. În mediul rural exista câte 3 centre la 100 de
commune. În Bucureşti media era 6,5 centre de zi pe sector , peste valoarea din celelalte

9
localităţi.(Cojocaru, Buzducea, 2009). Centre de consiliere pentru părinţi – sunt în număr mic,
respective 98 la nivelul ţării, comparativ cu cele 441 de centre de zi . Consiliile comunitare
consultative – s-au format în accord cu legea 272/2004 în aproximativ 55,8% dintre comune,
însă cele mai multe dintre ele sunt doar pe hârtie, neavând un rol funcţional. Serviciile publice
de asistenţă socială acopereau în 2007 55% din localităţile urbane, în timp ce în mediul rural
existau doar în 13,8% din commune, ele nefiind susţinute din punct de vedere financiar.
Asistenţa medicală comunitară acoperea 21,8% dintre comunele din ţară în 2007, existând un
asistent comunitar în 600 de commune. Acest serviciu are pârghii în domeniul prevenirii
abandonului, abuzului şi exploatării copilului şi în asigurarea suportului pentru persoane
vârstnice şi persoane cu dizabilităţi.
Furnizorii de servicii sociale pot fi publici sau privaţi. Furnizorii publici pot fi: serviciul
public de asistenţă social la nivel judeţean (care dezvoltă şi diversifică serviciile sociale
specializate în funcţie de nevoile sociale identificate) şi local (care menţine si dezvoltă serviciile
sociale cu character primar); alte servicii publice specializate la nivel judeţean sau local;
instituţiile publice care au constituite compartimente de asistenţă socială.
Furnizorii privaţi de asistenţă socială pot fi: asociaţiile şi fundaţiile, cultele religioase si
orice alte forme organizate ale societăţii civile; persoane fizice autorizate în condiţiile legii;
filialele şi sucursalele asociaţiilor şi fundaţiilor internaţionale recunoscute în conformitate cu
legislaţia în vigoare; organizaţiile internaţionale de profil. (ministerul muncii, familiei şi
protecţiei sociale, 2010)
Prestaţiile sociale sunt o formă de sprijin financiar care răspunde unei game largi de nevoi
sociale şi acoperă atât drepturi universale cât şi prestaţii care se adresează doar persoanelor sau
familiilor aflate într-o stare de dificultate, vulnerabilitate ori dependenţă. Sistemul prestaţiilor
din România cuprinde: alocaţii familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii şi facilităţi. Alocaţiile
familiale cuprind:
 Alocaţia de stat pentru copii - beneficiază de alocaţie de stat pentru
copii toţi copiii în vârstă de până la 18 ani. Alocaţia de stat pentru
copiii se virează în conturile personale deschise pentru aceştia de către
reprezentanţii legali. Sumele cu titlu de alocaţie de stat pentru copii se
capitalizează până la împlinirea de către aceştia a vârstei de 14 ani.
După împlinirea de către titular a vârstei de 14 ani, alocaţia de stat

10
 poate fi plătită direct acestuia, sau, în funcţie de opţiunea acestuia,
poate fi capitalizată în continuare în contul personal al acestuia, până
la împlinirea vârstei de 18 ani. Dreptul la alocaţia de stat pentru copii
se stabileşte începând cu luna urmatoare celei în care s-a născut
copilul, iar plata drepturilor se face începând cu luna următoare
depunerii cererii. În anul 2009 această prestaţie a fost în valoare de
420 lei, iar numărul beneficiarilor în luna noiembrie a aceluiaşi an a
fost de 3.327.583. drepturile acordate au fost în valoare de
149.677.078,00.(Agenţia naţională pentru prestaţii sociale, 2010)
 Alocaţia familială complementară este acordată familiilor formate din
soţ, soţie şi copii în vârstă de până la 18 ani, aflaţi în întreţinerea
acestora, care locuiesc împreuna şi al căror venit nu depăşeşte 168 de
lei pe membru de familie. În noimebrie 2009 beneficiau de această
prestaţie 569.838 de familii, drepturile acordate ridicându-se la
34.786.143,00 lei.
 Alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală se acordă pentru
familiile formate dintr-o singură persoanaă şi copii în vârstă de până la
18 ani aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta, ale
căror venituri sunt de până la 184 lei pe membru de familie. Numărul
de beneficiari era în noimebrie 2009 de 194.294, iar drepturile
acordate în lei erau de 15.112.677,00.
 Alocaţia de plasament familial se acordă lunar pentru fiecare copil
încredinţat unei persoanei, unei familii, unui asistent maternal sau unui
organism privat autorizat. 42.786 au beneficiat de această alocaţie în
2009, iar drepturile acordate au fost în valoare de 4.506.474,50 lei.
 Indemnizaţia pentru creşterea copilului este acordată persoanelor care
în ultimul an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12
luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit potrivit Codului
Fiscal şi care beneficiază de concediu pentru creşterea copilului pâna
la 2 ani (3 ani în cazul copilului cu handicap). Numărul de beneficiari

11
 in noimebrie 2009 era de 183.999, iar prestaţiile au fost în valoare de
164.117.103,00 lei.
 Stimulentul lunar (se acordă în perioadele în care beneficiarii
indemnizaţiei pentru creşterea copilului realizează venituri
profesionale supuse impozitului pe venit, situaţie în care plata
indemnizaţiei se suspendă). Acest beneficiu s-a acordat în 2009 unui
număr de 12.894 de persoane, în valoare totală de 1.363.516,00 lei.
 Alocaţia pentru copii nou-născuţi se acordă la cerere în conformitate
cu art.25 din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat şi cu
art. 44 din Hotărârea Guvernului României nr. 1099 pentru aprobarea
normelor metodologice de aplicare a legii. Astfel, mamele au dreptul
la o alocaţie pentru fiecare dintre primii nou născuţi. Această prestaţie
se acordă reprezentantului legal al copilului atunci când mama nu este
în situaţia de a beneficia de ea. 19.169 de persoane au beneficiat în
2009 de alocaţie, în valoare totală de 4.400.148,00 lei.
 Trusoul pentru nou născuţi se acordă gratuit, pentru fiecare copil nou-
născut şi cuprinde haine, lenjerie şi produse de îngrijire necesare nou-
născutului. Cuantumul produselor care fac parte din trusou este 150 lei
şi se acordă o singură dată. De această prestaţie au beneficiat în 2009
18.153 de persoane, în cuantum de 2.720.137,00 lei.
 Sprijinul financiar la constituirea familiei acordă familiilor în care
fiecare dintre soţi se află la prima căsătorie, au domiciliul/resedinţa în
România, indiferent de cetatenia sotilor şi este în valoare de 200 euro.
Numărul persoanelor care au solicitat acest beneficiu a fost de 12.421
în 2009 în valoare de 10.549.627,00 lei.
Ajutoarele sociale cuprind: ajutorul social (venitul minim garantat) se acordă familiilor şi
persoanelor ale căror venituri se situează sub nivelul sub niveleul venitului minim garantat
stabilit prin hotărâre de govern; ajutorul de urgenţă se acordă pentru familiile sau persoanele
care se află în situaţii de necesitate din cauza calamităţilor naturale, incendiilor, accidentelor
precum şi altor situaţii deosebite stabilite prin lege; ajutorul financiar se acordă pentru
persoanele şi familiile acestora care se află în situaţii de extremă dificultate în urma stării de

12
sănătate sau a altor cauze justificate; ajutorul în caz de deces (pentru beneficiarul de ajutor
social sau un membru al familiei beneficiarului de ajutor social); ajutorul pentru încălzirea
locuinţei se acordă pentru familiile şi persoanele singure care utilizează energie termică
furnizată în sistem centralizat sau gaze naturale şi se acordă sub forma de bonuri valorice. Tot
aici se mai încadrează: ajutorul suplimentar pentru încălzirea locuinţei, ajutorul bănesc pentru
achiziţionarea de centrale termice individuale, ajutorul bănesc pentru achiziţionarea de
arzătoare automatizate; ajutorul pentru persoanele cu afecţiuni de sănătate deosebit de grave
acordat pentru tratament medical şi intervenţii medicale în străinătate - persoanele cu afecţiuni
deosebit de grave, care nu pot fi tratate în ţară, pot fi trimise la tratament în străinatate,
cheltuielile pentru aceste tratamente fiind suportate din bugetul de stat alocat Ministerului
Sănătăţii. Trimiterea la tratament se face pentru bolnavii înscrişi pe lista unui medic de familie,
care au parcurs toate nivelurile de acordare a asistenţei medicale în România, respectiv
asistenţa medicală primară, de specialitate, şi care au fost spitalizaţi în unităţi sanitare care
oferă servicii de înaltă calitate profesională şi tehnică, dar a căror sănătate nu a fost restabilită;
ajutorul rambursabil pentru refugiaţi - persoana recunoscută cu statut de refugiat poate solicita
acordarea ajutorului rambursabilîn condiţiile în care, din motive obiective, este lipsit de
mijloacele de existenţă. Statutul de refugiat se poate acorda străinului care dovedeşte că, din
cauza unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe considerente de rasă, religie,
naţionalitate, apartenenţa la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara ţării sale
de origine şi nu doreşte protecţia acestei ţări. În noiembrie 2009 doar 39 de persoane au cerut
acest drept, iar suma cheltuită a fost de 23.220,00 lei.
Indemnizaţiile includ: indemnizaţia lunară pentru adulţii cu handicap grav şi accentuat;
bugetul personal complementar pentru adulţii cu handicap grav, accentuat şi mediu;
indemnizaţia lunară pentru adultul cu handicap vizual grav (destinată plăţii însoţitorului);
alocaţia lunară de hrană pentru copiii cu handicap de tip HIV/SIDA; indemnizaţia lunară de
hrană pentru copiii şi adulţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA - beneficiaza de
indemnizaţie lunară de hrană adulţii şi copiii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA, atât pe
perioada cât sunt internaţi, cât şi în ambulatoriu; Iindemnizaţia/ajutorul pentru creşterea
copilului cu handicap, acordată în funcţie de condiţiile legii
Asistenţa socială pentru vârstnici cuprinde următoarele servicii: servicii pentru îngrijirea
persoanei, prevenirea marginalizării sociale şi sprijinire pentru reintegrare socială, consiliere

13
juridică şi administrativă, sprijin pentru plata unor servicii şi obligaţii curente, îngrijirea
locuinţei şi gospodăriei, ajutor pentru menaj, prepararea hranei; servicii sociomedicale privind
ajutorul pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacităţilor fizice şi psihice, adaptarea
locuinţei la nevoile persoanei vârstnice şi antrenarea la activitati economice, sociale şi culturale,
precum şi îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate;
servicii medicale, sub forma consultatiilor şi ingrijirilor medicale; serviciile sociale de
consiliere, in vederea prevenirii marginalizarii sociale si pentru reintegrare sociala. Tipurile de
servicii si costul acestora se stabilesc de consiliile locale.(MMFPS,2010)

14