Persoana diagnosticată cu o tulburare din spectrul autist, contextul legislativ existent la ora

actuală în ţara noastră, se încadrează în categoria persoanelor cu handicap de tip grav, cu asistent
personal.
Drepturile obţinute de către persoana cu tulburare autistă şi asistentul personal al acestuia sunt
stipulate în Legea nr. 519 din 12 iulie 2002 care aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului. nr
102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.
Potrivit art.1 al legii amintite mai sus „persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora
mediul social neadaptat deficienţelor lor senzoriale, psihice, mentale le împiedică total sau le
limitează accesul cu şanse egale la viaţă socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali şi
culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în sprijinul integrării lor sociale şi
profesionale."
Dreptul la asistenţă socială sub formă de servicii sociale se acordă la cerere sau din oficiu,
după caz, pe baza actelor doveditoare, în condiţiile prevăzute de lege. Cererea pentru acordarea
dreptului la servicii sociale se înregistrează la autoritatea administraţiei publice locale în a cărei
rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap. Cererea şi actele doveditoare
se depun spre înregistrare de persoana cu handicap, familia sa, reprezentantul legal, asistentul
personal, asistentul personal profesionist sau organizaţia neguvernamentală al cărei membru este
persoana cu handicap.
Persoanele cu handicap beneficiază de servicii sociale acordate: la domiciliu; în comunitate;
în centre de zi şi centre rezidenţiale, publice sau private
Serviciile sociale destinate persoanelor cu handicap sunt proiectate şi adaptate conform
nevoilor individuale ale persoanei.
Persoana cu handicap grav are dreptul, în baza evaluării socio-psiho-medicale, la un asistent
personal, încadrat cu contract individual de muncă: să promoveze şi să implementeze conceptul
Acces pentru toţi, pentru a impiedica crearea de noi bariere şi apariţia unor noi surse de
discriminare; să sprijine cercetarea, dezvoltarea şi producţia de noi tehnologii de informare şi
comunicare şi tehnologii asistive; să recomande şi să susţină introducerea în pregatirea iniţială a
elevilor şi studenţilor a unor cursuri referitoare la problematica handicapului şi a nevoilor acestora,
precum şi la diversificarea modalitaţilor de realizare a accesibilităţii; să faciliteze accesul
persoanelor cu handicap la noile tehnologii;să asigure accesul la informaţiile publice pentru
persoanele cu handicap; să asigure interpreţi autorizaţi ai limbajului mimico-gestual şi ai
limbajului specific persoanelor cu surdocecitate; să proiecteze şi să deruleze, în colaborare sau în
parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe de accesibilitate sau de
conştientizare asupra importanţei acesteia.
 Asistenţa socială desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri activităţi
profesionale, servicii de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme
speciale, aflate temporar în dificultate, care din cauza unor motive de natură economică,
socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace
proprii un mod normal, decent de viaţă. Scopul fundamental al profesiei de asistent social
este acela de restaurare a capacităţii de funcţionare social normală indivizilor, grupurilor şi
comunităţilor aflate temporar în dificultate; în acest sens fiind necesară crearea condiţiilor
societale necesare funcţionării “normale”.
Practica asistenţei sociale constă în aplicarea şi utilizarea unor valori, principii şi
metode specifice pentru urmatoărele scopuri: sprijinirea oamenilor în obţinerea de resurse şi
servicii; consilirea şi sprijinirea psihologică a indivizilor şi microgrupurilor; implementarea
sau îmbunătăţirea unor servicii de sănătate la nivel comunitar; participarea la elaborarea şi
promovarea legislaţiei sociale.
Ajutorul are în vedere, de obicei, o perioadă limitată de timp până când persoanele cu
nevoi speciale îşi găsesc resurse sociale, psihologice, economice, pentru a putea duce o viaţă
normală.
Asistenţa socială, ca parte importantă a protecţiei sociale, reprezintă un mod obiectiv de
punere în aplicare a programelor, măsurilor de protecţie socială .
Pentru a descrie multiplele activităţi destinate îmbunătăţirii situaţiei categoriilor
defavorizate şi atenuării inegalităţilor, teoreticienii şi factorii de decizie politică utilizează
diferite sintagme ca: protecţie socială, asistenţa socială asigurări sociale. Acestea trimit la
realităţi distincte. La sisteme autonome de gestionare a “bunăstării”. De asemenea, putem
identifica o diferenţă de grad între protecţie, asigurări şi asistenţă, în sensul că prima le
înglobează în sfera sa pe celelalte.
Ideea de protecţie socială nu este nouă, începuturile acţiunilor de ajutorare a diferitelor
categorii de deficienţe situâdu-se cu secole în urmă, preponderent în perioada congregaţiilor
religioase “grija pentru cei năpăstuiţi de soarta nu este doar un act de Pietate în faţa lui
Dumnezeu cel Atotputernic, ci mai ales un gest de supremă Milă şi Bunătate al celor care le
vin în ajutor …” scria un mare umanist al secolului al XVII lea, Sir Mattew Hale, Lord al
Justiţiei Casei Regale britanice.
Unii autori definesc asistenţa socială ca “o instituţie care, inserată în ansamblul
organizării sociale, are ca funcţie asigurarea, prin canalul organismelor publice sau private, a
unui ajutor social membrilor comunităţii şi satisfacerea în acest mod a multiplelor trebuinţe
ale omului (…). Serviciul social caută să insereze individual. Familia, grupurile şi
colectivităţile în mediul social de ansamblu. Prin intermediul unei acţiuni terapeutice sau
preventive , el răspunde nevoilor pe care se bazează inserţia socială, servindu-se de <social>
ca de un punct de sprijin. Altfel spus, el pune în joc şi dezvoltă energiile personale ale
asistaţiilor şi ale asistenţilor sociali.
Activitatea asistenţială are doua dimensiuni principale: dimensiunea ecomonică vizează
alocarea unor resurse materiale şi financiare persoanelor care, pentru o perioadă limitată de
timp, nu pot duce o viaţă auto suficientă; respectivele personae nu au, în acest caz, venituri
suficiente rezultatele din activităţile proprii sau din prestaţiile sistemului de asigurări sociale
(spre exemplu, săracii, copii orfani sau abandonaţi, deficienţii, bătrânii fără susţinere
familială şi fără pensii, persoanele afectate de calamităţi naturale şi care nu sunt protejate
prin contracte private de asigurări); dimensiunea propriu-zis socială şi psihosocială vizează
procesele de integrare şi reintegrare socială în sens larg (în plan familial, profesional,
cultural, normativ, în asistenţa dependenţilor de droguri şi alcool, în resocializarea
delincvenţilor, rezolvarea problemelor de cuplu, rezolvarea conflictelor intra- şi intergrupale
etc.).

2
 Prestaţiile din domeniul economic şi cel psihosocial presupun angajarea eforturilor
umane şi materiale ale instituţiilor de stat, ale organizaţiilor nonguvernamentale şi ale
voluntarilor.
Serviciile de asistenţă socială funcţionează, pe baza unui principiu diferit de acela al
asigurărilor sociale (şi cu atât mai diferit de principiul asigurărilor private). În cadrul
sistemului de protecţie socială, asisţenta socială oferă o protecţie minimală indivizilor aflaţi
într-o situaţie problematică. Prestaţiile asistenţei sociale, finanţate din banul public sau din
donaţii, sunt expresia solidarităţii naţionale. Ajutorul acordat pe o perioadă limitată de timp
celor cu probleme deosebite nu depinde de vreo contribuţie a acestora şi nici nu presupune
vreo rambursare a ajutorului. Sistemul asigurărilor (care stă la baza securităţii sociale) se
intemeiază , dimpotrivă, pe o logică “constructivă”: în cadrul acestuia, cotizaţiile finanţează
compensările de venituri, în mod proporţional cu contribuţia anterioară a individului.
Pentru a contura şi mai bine identitatea asistenţei sociale în cadrul sistemului general al
protecţie, trebuie să arătăm şi faptul că instituţiile şi activităţile securităţii sociale dezvoltă
cel mai adesea raporturi “impersonale” cu beneficiarii lor, în timp ce asistenţa socială
presupune o relaţie directă între asistent şi asistat.
Obţinerea resurselor este privită drept mijloc pentru individ în vederea satisfacerii
acestor nevoi, iar aceste nevoi reprezintă scopuri pentru individ. Dependenţa este o stare a
unei personae sau a unor grupuri de personae vulnerabile. Starea de dependenţă se manifestă
faţă de o persoană sau de un lucru pentru satisfacerea unor nevoi.
Vulnerabilitatea poate naşte dependenţă. Cererea de sprijin pe care o face clientul
către serviciile sociale este un semn al vulnerabilităţii. O dată accesat serviciul, există
pericolul ca persoana vulnerabilă să devină dependentă de acesta. Din acest punct de
vedere, intervenţia asistentului social se orientează pe doua planuri: cel al depăşirii gradului
de vulnerabilitate şi cel al prevenirii apariţiei stării de dependenţă. Este adevarat că
strategiile sunt diferite şi uneori este imposibil de eliminat această stare de dependenţă.
Alteori, chiar starea iniţială de dependenţă este folosită pentru a obţine un angajament mai
puternic din partea clientului. După această etapă, asistentul social acţionează pentru
diminuarea acestei dependenţe.
Vulnerabilitatea socială conduce la fenomene sociale conexe cum ar fi marginalizarea,
excluderea socială şi stigmatizarea. Toate acestea fac ca persoanele respective să fie situate
pe poziţii marginale. Acest lucru fiind dezavantajos pentru indivizi şi disfuncţional pentru
sistemul social.
Intervenţia socială poate fi exprimată în termeni de putere, influenţă şi de autoritate.
Intervenţia presupune existenţa a două elemente: pe de o parte, cel care desfaşoară
intervenţia (în cazul de faţă asistenţa socială); pe de altă parte, cel care suportă intervenţia
(în acest caz, clientul asistenţei sociale, care poate fi individual, grupul sau comunitatea).
Intervenţia reprezintă o acţiune din partea unui actor social care acţionează ţi
influenţează sistemul altui actor social. Întotdeauna, intervenţia presupune existenţa şi
manifestarea agentului intervenţiei asupra mediului de intervenţie.
Agentul intervenţiei, pentru a avea influenţă asupra mediului, trebuie să posede o
serie de resurse de care clientul are nevoie (fie resurse informaţionale, fie resurse
materiale). Mediul de intervenţie poate fi reprezentat de client (incluzând toate
caracteristicile şi resursele clientului) şi de mediu (familial, social, instituţional ).
Intervenţia presupune implicarea unor factori externi pentru modificarea situaţiei date,
factori care pot acţiona la nivelul individului, al grupului, al structurii, la nivelul normelor
şi al valorilor. Intervenţia presupune manipularea condiţiilor de manifestare a situaţiei,
modificarea unor elemente definitorii pentru situaţia dată. Unii autori identifică urmatoarele
forme de intervenţie: a) inervenţiile personalizate; b) inervenţia structurală; c) dezvoltarea
socială locală; d) intervenţia la nivelul mediului de origine (Miftode, 1999, p. 167).

3
 Intervenţia personalizată are drept obiectiv modificarea situaţiei clientului prin
acţiuni exterioare la nivelul individului. Aceste acţiuni sunt concepute astfel încât să se
obţină cel mai mare grad de participare a clientului la propria schimbare. Depăşirea stării
de vulnerabilitate presupune: identificarea tipului dominant de vulnerabilitate a persoanei;
stabilirea contractului între specialist şi client; stimularea clientului pentru clarificarea
propriului interes şi motivarea acţiunii pentru urmarirea acestui interes; acordarea
sprijinului pentru evaluarea realistă a mijloacelor disponibile ale clientului şi pentru
trasarea unui traiect în atingerea obiectivelor pe care şi le propune; sprijinirea clientului
pentru adaptarea propriului principiu normativ la cele recunoscute social; acompanierea
clientului în a depăşi propriile obişnuinţe ineficiente social; stimularea clientului pentru
realizarea unei definiri proprii a situaţiei într-o manieră care să dininueze poziţionarea sa
defavorizată.
Dezvoltarea socială locală implică intervenţia de tip comunitar. Astfel, agenţii sociali
pun în comun resurse pentru a atinge obiective comunitare. Este o nouă filosofie de
abordare a problemelor sociale, probleme care trebuie rezolvate prin responsabilizarea
comunităţii. Problema nu mai este vazută doar ca o problemă a individului, ci a întregului
complex social căruia îi aparţine. Dezvoltarea socială locală reprezintă un proces lent, de
durată, care se obţine prin implicarea membrilor comunităţii şi a instituţiilor puse în slujba
cetăţeanului.
Intervenţia participativă, intervenţia actuală în serviciile sociale, urmăreşte
diminuarea distanţelor sociale prin construirea/reconstruirea unor noi relaţii sociale bazate
pe participare. Persoana vulnerabilă prezintă tendinţa de a se izola, de a se automarginaliza
prin trasarea unor noi frontiere, a unor noi limite, pe care apoi nu le poate depăşi singură.
Altfel spus, persoana vulnerabilă îşi construieşte propriile obstacole pe care le
“consolidează” în practica socială prin refuzul de a adera la valorile, normele, principiile
recunoscute ca valide de mediul social. Agentul intervenţiei, în cazul nostru asistentul
social, încearcă să reintegreze clientul serviciilor sociale în sistemul social, folosind metode
şi tehnici care diminuează distantele sociale. El urmăreşte motivarea clientului în a
participa la noi relaţii sociale care se construiesc în grupurile de suport, de exemplu,
formate din indivizi cu aceeaşi problemă, indiferent de caracteristicile personale şi statusul
social. Agregarea indivizilor în funcţie de problemă creează premisele participării şi
implicării pentru rezolvarea problemei.Indivizii participanţi îşi dau seama că nu sunt
singuri, că aceeaşi problemă o au şi alţii.În urmă cu câtiva ani, părinţii copiilor seropozitivi
erau izolaţi, din cauza consrângerilor din partea comunităţii, cât şi ca efect al unui act
voluntar. Aşteptarea părinţilor de a se produce de la sine o modificare în mentalitatea
comunităţii a fost o experienţă tragică, durereoasă, fără rezultat. Cu timpul, s-au format
grupuri de suport, părinţii s-au cunoscut între ei şi au realizat că au aceeaşi problemă
(stigmatizarea din partea comunităţii, refuzul cadrelor didactice şi al copiilor din şcoală de
a sta în preajma copiilor seropozitivi, refuzul autorităţilor de a recunoaşte existenţa acestei
probleme în comunitate, refuzul vecinilor de a păstra relaţiile cu părinţii şi copiii
seopozitivi, refuzul anumitor medici de a oferi asistenţă medicală etc.). Întâlnirile periodice
la care au participat aceşti părinţi au marcat un proces benefic şi s-au stabilit noi relaţii
sociale.În timp, au realizat că aşteptările dorite nu puteau veni din partea mediului şi,
pentru a influenţa şi accelera aceste schimbări, s-au constituit în asociaţii ale părinţilor.
Astfel, au dobândit un nou statut, o noua imagine de sine, devenind o entitate care se
doreşte integră în comunitate. Această modalitate a fost pentru toţi părinţii, o eficienţă de a
se face ascultaţi, de a se reintegra în societate, dar într-un raport diferit. Fiecare nu se
reprezintă pe sine, ci asociaţia de părinţi.
Intervenţia planificată urmăreşte realizarea unui plan de către asistentul social
împreună cu clientul.Acest mod de intervenţie se pliează pe valorile persoanei vulnerabile

4
şi/sau marginalizate care percepe situaţia în care se află ca un efect al necesităţii. Asistentul
social urmăreşte să schimbe această atitudine, promovând o viziune care explică apariţia
situaţiei respective ca pe o întamplare. Văzută ca efect al necesităţii, problema este
percepută de client ca un dat căruia trebuie să i se conformeze, iar orice încercare de a
depăşi această situaţie este sortită eşecului. Cramponarea într-o explicaţie fatalistă distruge
iniţiativa clientului de a depăşi situaţia. Uneori, această interpretare fatalistă este folosită de
către client tocmai pentru a sublinia caracterul unic al celor întâmplate, pentru a scoate în
evidenţă propria situaţie şi a impresiona pentru a primi sprijinul. Asistentul social sprijină
clientul să înţeleagă că evenimentele care au dus la apariţia problemei sunt întâmplătoare şi
acestea pot fi depăşite printr-o serie de activităţi planificate. Prin evaluarea situaţiei
clientului se identifică unele resurse latente ale sale care pot fi revalorizate şi valorificate.
Astfel, clientul este sprijinit să-şi construiască propriul plan pentru depăşirea situaţiei.
Toate aceste tipuri de intervenţie vizează, în primul rând, o modificare a modului de a
gândi şi acţiona al persoanelor vulnerabile.
Problemele fiecărui actor social se plasează într-un context care are anumite
coordonate.Intervenţia presupune acţiuni convergente ce urmăresc schimbarea contextului
în care se afşă persoana vulnerabilă, a naturii condiţiilor exterioare sau, dacă acest lucru nu
este posibil, plasarea actorului social într-un alt context pe care-l poate manipula.
Comportamentul de ajutorare se afla in procesul de socializare, ca atare este invatat.
Potrivit cercetarilor in acest sens, comportamentul social este mai mare la copiii carora li se cere
sa adopte un comportament altruist. Copiii avand ca si model o persoana adulta care comporta
intr-o maniera altruista, observa acest tip de comportament si exista probabilitatea de a se
comporta identic. Folosirea recompenselor s-a dovedit o metoda eficienta de invatare a
comportamentelor de ajutorare, sansele ca ele sa fie repetate sunt mai mari.( Dumitru Cristea,
2015, pag.888).
Comportamentele altruiste fac parte dintr-o subcategorie a comportamentelor de ajutorare
si face referire la acte pozitive,care reies din dorinta de a ajuta pe cineva, fara sa astepti vreun
castig personal.(Leontopoulou, S. 2010- pag. 378)
De-a lungul timpului, pentru teoreticieni a fost destul de dificil sa definesca altruismul,
deoarece mai intai a apartinut teologilor si filosofilor, dupa care a fost preluat de cercetatorii
moderni, care incearca sa raspunda, daca omul prin masurarea comportamentului este inerent
altruist.
Comportamentul altruist la copii este vizat de catre studiile de specialitate, atragand atentia
spre diferite perspertive teoretice in ceea ce priveste altruismul. O perspectiva teoretica
subliniaza ideea ca, altruismul are origini biologice ca atare face parte din natura. Warneken se
numara printre cei care confirma aceasta ipoteza in urma cercetarilor realizate de el in 2013, si de
catre Tomasella si Warneken in anii 2006, 2008 si 2012. Din punctul lor de vedere copiii inca de
varsta frageda de 18 luni manifesta comportamente altruiste, fata de cei celalti. Aceste
comportamente sunt de ajutorare, prin daruirea sau impartirea benevola unor bunuri personale cu
ceilalti.(apud Warneken F. 2013, pag.431:433).
Comportamentele ce anima din altruism, evidentiaza manifestarea copiiilor chiar si atunci
cand nu sunt recompensati pentru comportamentul lor.
Comportamente simple de ajutorare au fost identificate si la copii de 14 luni, fara a
diferentia daca comportamentele sunt altruiste sau provocate de motivatii.
In conturarea altruismului cercetatorii sugereaza o combinare intre factorii sociali si factorii
biologici, drept urmare exista probabilitatea unor predispozitii naturale ale copilului cu tendinte
de a fi altruist, modelate mai apoi de societate, in sens pozitiv sau negativ.( Lozada, M. 2014,
pag.80:87).