Introducere

Pentru cineva familiarizat cu instrumentul istoriei politice nu este greu să observe că

între primul război din Crimeea (1853-1856) și actualul război straniu din Crimeea există
o mare asemănare, iar actorii, cu unele variațiuni, sunt cam aceiași, ceea ce ne duce la ideea că
lucrurile se schimbă cu greu în istorie. Și atunci în conflict erau Rusia şi puterile occidentale, la fel,
la mijloc era o falie între civilizaţii şi acest clivaj cultural a jucat un rol important în declanşarea
unui război, atunci, pe de o parte, între Anglia, Franţa, Regatul Sardiniei, Imperiul Otoman şi
Rusia, pe de altă parte; şi atunci, a propos, a fost un prim război unde presa şi opinia publică au
jucat un rol important, noile tehnologii manipulând opiniile publice din ambele tabere. Diferenţa
este că atunci puterile occidentale erau îngrijorate de extinderea Rusiei prin conceptul ei de pan-
slavism și pan-ortodoxism, iar acum Rusia este îngrijorată de extinderea Occidentului şi, în
plus, la mijloc este prinsă o ţară ale cărei probleme de identitate şi de viitor sunt în mare parte
afectate de această intrare a trupelor ruse pe
teritoriul ei.
Acțiunile curente din Ucraina și Crimeea sunt al treilea caz postsovietic, după războiul
din Transnistria și Georgia, în care Rusia folosește integritatea teritorială într -o strategie deja
consacrată de securitate, ambiții neoimperiale și atitudine de mare putere pentru afirmare
internațională ca putere regională și globală. Toate aceste cazuri sunt o demonstrare a
incapacității elitei politice ruse de a transforma spațiul postsovietic în concordanță cu principiile
postmoderniste de influență și putere. Acest tip de comportament sugerează că Moscova este
dispusă să permită statelor din vecinătatea sa atâta suveranitate și integritate teritorială cât să nu
devină un pericol pentru Rusia și să nu genereze provocări asupra percepției sale că aceste state
sunt parte a „spațiului vital” rus.
Rusia nu putea accepta situația din Ucraina pentru că aceasta este, în viziunea ei, parte a
„lumii ruse”, legată de „nucleu” prin mii de rețele sociale, economice, culturale sau politice;
pentru că nu poate accepta desprinderea sa pentru a putea fi „manipulată” împotriva sa într-un
conflict geopolitic de
proporții; pentru că nu poate permite apropierea Occidentului de „oikumena” rusă, fără riscul de
a fi profund destabilizată din interior și chiar pasibilă de a fi destrămată; pentru că evoluția
lucrurilor în Ucraina a lăsat impresia unei „conspirații occidentale”, care a răsturnat o putere
aleasă legitim, iar principiile dreptului internațional sunt încălcate și justificate cu referire la
interesele occidentale, dar condamnate în cazul exclusiv al Rusiei, acest relativism fiind
potențial distructiv cu referință în
general la nivelul politicilor globale.
Ce vrea Rusia în Ucraina este cel puțin „transnistrizarea” Crimeei și instru mentalizarea ei
în relațiile cu marile puteri și Ucraina însăși, iar cel mult „federalizarea” statului ucrainean, cel
mai probabil în patru părți – Vest, Sud, Est și Crimeea (la fel ca în cazul R. Moldova), pentru
a face previzibil pentru interesele Rusiei procesul politic la Kiev și orientare externă a țării.

1
 CAP 1. Primul război pentru Crimeea

Războiul din Crimeea, început la mijlocul sec. XIX, a cauzat schimbări esenţiale pe
harta politică a Europei. Imperiul Rus încerca să distrugă Imperiul Otoman şi să instaureze
hegemonia în Balcani. Cu toate că, în acest război, rolul Basarabiei fusese relevant, nici
istoriografia rusă şi nici cea sovietică nu au analizat staţionarea trupelor ruse în regiune.
Sursele istorice analizau, la modul
general, doar acţiunile militare desfăşurate nemijlocit în
Crimeea.
Pentru Rusia, victoria repurtată în războiul ruso-turc din 1806-1812, a reprezentat un
precedent
pentru continuarea expansiunii în Balcani. Basarabia devenise pentru trupele ruse un fel de cap de
pod de ofensivă împotriva Imperiului Otoman şi o bază militară a trupelor ruse ce acţionau în
sud -estul Europei. În conformitate cu planul strategic al Împăratului rus Nicolai I, teritoriul dintre
Prut şi Nistru trebuia transformat în punct de lovitură generală asupra Imperiului Otoman, în primul
rând din motiv că provincia avea ieşire la mare, fapt ce avea o importanţă strategică pentru
vasele militare ruse1. Calea maritimă dintre Ismail şi Constantinopol era una din cele mai scurte şi
îi permitea flotei ruse să ajungă rapid la capitala Imperiului turc; de aceea Ismailul trebuia
transformat într -o bază maritimă
militară puternică. Astfel, în portul Ismail au fost organizate depozite de muniţii destinate
necesităţilor militare, iar porturile basarabene transformate în puncte de observaţie din care se studia
şi se ţinea sub control ţărmul maritim balcanic. Ismailul le convenea ruşilor şi din punct de vedere
tactic, deoarece
permitea flotei militare ruse să ajungă în portul Varna mult mai repede decât dacă ar fi pornit
din
porturile Sevastopol sau Odesa.
Una din sarcinile majore ale conducerii militare ruse era cea de a ţine sub control Dunărea
de jos. Aşa-numita Flota Dunăreană Rusă, dislocată în sudul Basarabiei avea misiunea de a
susţine trupele terestre care acţionau în Balcani. Concomitent, flota imperială avea şi misiunea de a
intimida, fapt care îi conferea o anume conotaţie politică şi îi permitea să -i demonstreze Austriei
supremaţia
Rusiei pe
Dunăre.
Guvernatorul Basarabiei era obligat să susţină aprovizionarea trupelor ruse staţionate
în
teritoriu cu alimente şi cu alte lucruri necesare. Soldaţilor ruşi, veniţi în Basarabia, li se permitea
să comită jafuri, să consume, în cantităţi nelimitate, băuturi alcoolice. Comandanţii unităţilor nou -
venite
erau deseori atenţionaţi asupra cazurilor de încălcare a disciplinei militare. Autorităţile ruse
mobilizau forţat populaţia civilă la construcţia cazărmilor pentru trupele ruse, foloseau abuziv
forţa de muncă ieftină. Dar, de multe ori, basarabenii acceptau să participe la construirea
cazărmilor numai ca să fie
scutiţi de a primi soldaţii ruşi în casele lor. De regulă, soldaţi încartiruiţi în casele ţăranilor
manifestau
un comportament brutal şi se aflau permanent sub acţiunea băuturilor alcoolice, nu respectau
ordinele
şi regulamentele militare, provocau daune materiale şi morale, aplicau forţa fizică asupra
proprietarilor casei. Ofiţerii ruşi erau cazaţi în cele mai bune case din zonele în care erau dislocate
unităţile militare,
2
proprietarii fiind obligaţi să se comporte ca “adevăraţi creştini ortodocşi”. Se interzicea
cazarea
ofiţerilor ruşi în casele evreilor sau musulmanilor7. Stăpânul casei era dator să asigure
militarii “găzduiţi” şi cu produse alimentare. Populaţia băştinaşă trebuia să ajute unităţilor să
transporte armamentul greu, să construiască poduri, să transporte materiale de construcţie, să par
ticipe la alte munci necesare.
Permanent, în Basarabia era încartiruită divizia XVI Infanterie, trei regimente de cazaci,
un

batalion de infanterie, o brigadă de artilerie şi o unitate specială de geniu, ultima având misiunea
de a
construi poduri peste Prut şi Dunăre. În permanenţă, trupele ruse se aflau în stare de alertă şi erau
gata
să treacă Prutul şi să ocupe Moldova şi Valahia ori să traverseze Dunărea şi să înceapă ofe nsiva
în Balcani. Au fost iniţiate lucrările de refacere a vechilor drumuri strategice, în special drumul
militar care pornea din Hotin, trecea prin Briceni, Otaci, Orhei, Chişinău, Bender, Căuşeni,
Akkerman, Chilia
şi Ismail; drumul militar ce lega Basarabia cu Novorosia, care începea la Movilău, trecea prin
Bălţi şi
ajungea până la Sculeni; drumul militar care începea la Dubăsari, trecea prin Chişinău, Călăraşi
şi ajungea la Sculeni. Aceste căi urmau să transforme Basarabia într -o zonă de tranzit a
efecti vului,
muniţiilor şi produselor alimentare spre
Balcani.

În ajunul războiului instituţiile medicale militare din Chişinău, Hotin şi Tighina au trebuit
să -şi mărească numărul de paturi, personalul fiind informat că, în caz de nevoie, va trebui să treacă
la stare
de război, să asigure primirea răniţilor etc. Medicii informau conducerea militară despre
lipsa medicamentelor în spitalele militare, lucrătorii medicali atenţionau populaţia că, în urma
războiului, pe teritoriul Basarabiei s-ar putea declanşa epidemii grave, motivând că în timpul
războaielor precedente, odată cu refugiaţii, din Balcani au fost aduse numeroase boli. Medicii
solicitau instituirea carantinei şi a punctelor sanitare la hotarul de la Prut, în care persoanele ce
veneau din Balcani să fie e xaminate riguros, urmând să fie supus carantinei şi efectivul unităţilor
ruse ce urma să lupte în Balcani. Acest plan trebuia pus în aplicare în cazul în care războiul ar fi
durat mult timp. În suburbiile Chişinăului au

fost organizate spitale militare de câmp, concomitent fiind formate şi unităţi medicale ce urmau
să însoţească trupele ruse în campania spre Balcani. Aceste unităţi, pentru care se alocau bani din
bugetul
local, erau repartizate în capitala Basarabiei,iar în oraşele Chişinău şi Tighina au fo st
depozitate cantităţi enorme de muniţii destinate trupelor ruse. Generalii ruşi au organizat depozite de
muniţii şi în Transnistria; în cazul unor acţiuni militare, acestea urmau să asigure trupele ruse din
provincie.
Basarabia reprezenta şi o tabără de refugiu pentru patrioţii de alte etnii din Balcani,
statele
cărora luptau cu Imperiul Otoman, autorităţile ruse folosindu-i în luptă împotriva
turcilor. Guvernatorul Basarabiei era obligat să acorde ajutor bănesc numeroaselor organizaţii
naţional -
patriotice ale bulgarilor, sârbilor, grecilor, autorităţile ruse organizând pe teritoriul
Basarabiei

detaşamente militare ale sârbilor şi bulgarilor. Conform dispoziţiei Comandantului militar

Chişinău, voluntarii străini trebuiau cazaţi la Chişinău în apartamente speciale. Împăratul Nicolai I
a ordonat ca

3
aceste unităţi să lupte alături de armata rusă, promiţându -le, în ajun de război, că în timpul cel
mai
apropiat statele lor vor fi eliberate de sub jugul
otoman.
În plan diplomatic, Rusia ducea tratative cu Imperiu l Austriac pentru viitorul război
cu Imperiul Otoman; armata austriacă decăzând în rezultatul revoluţiilor din anul 1848, Rusia i -a
acordat ajutor în reprimarea răscoalei maghiare. Acest fapt i -a permis Imperiului Rus să oblige
Austria ca, în caz de conflict militar cu turcii, să nu încheie o alianţă militară cu Imperiul
Otoman, asigurându -şi

neutralitatea. Basarabia, din nefericire, se afla la hotar cu Imperiul Austriac, tot în Basarabia
aflându-
se şi Gurile Dunării, la care aspira şi Austria. În anul 1853 , ambasadorul rus la Istanbul,
contele
Menşikov, a înaintat Porţii un ultimatum, în care se precizau următoarele condiţii: în cazul
evitării războiului, dezicerea de Moldova şi Valahia; recunoaşterea independenţei Greciei,
Serbiei şi Bulgariei; trecerea liberă a vaselor străine prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele14.
Turcia a respins
categoric aceste cerinţe, iar ca răspuns, la 3 iulie, trupele ruse aflate în Basarabia au trecut Prutul şi
au
început luptele pentru cucerirea Moldovei şi
Valahiei.
În anul 1853, prin vămile Basarabiei, care au oferit anumite facilităţi, către trupele ruse
din
Moldova şi Valahia a fost transportate cantităţi mari de produse. Aceste facilităţile vamale au
stimulat

însă contrabanda ce începuse să înflorească în regiune. Produse destinate trupelor ruseşti

erau
comercializate pe pieţele din Moldova şi Valahia, în timp ce generalii ruşi cereau să li se
expedieze
mai multe produse alimentare pentru soldaţi ruşi, care au început să jefuiască populaţia din
Principate.
Prin Basarabia, spre Balcani se expediau şi cantităţi mari de armament, muniţii
şi
medicamente. La 9 octombrie, sultanul turc a înaintat Imperiului Rus un ultimatum, prin care
solicita evacuarea trupelor ruse din Principate, Rusia refuzând să respecte condiţiile
ultimatumului. Refuzul Rusiei a făcut ca, la 16 octombrie, Imperiul Otoman să declare război
Imperiului Rus. Acţiunile militare au demarat pe teritoriul Principatelor, iar spre spitalele militare
din Chişinău au început să fie expediaţi mulţi răniţii. În acţiunile militare desfăşurate, Basarabia
juca un rol strategic. În acest scop, a
fost organizată Armata Basarabeană de Sud, care trebuia să apere cetăţile Ismail, Akkerman şi
Gurile
Dunării, în cazul în care turcii ar fi pornit asaltul dinspre mare. Trupele basarabene în rezervă
aveau
sarcina strategică de a susţine trupele active
ruse.
Cu toate că fuseseră de curând reparate, drumurile din Basarabia deveniseră, în scurt
timp, dezastruoase. Pe timp de război, pe ele circulau trupele militare, iar numărul mare de răniţi
transportaţi
de pe câmpul de luptă le făcea neîncăpătoare. Un mare număr de răniţi a fost repartizat şi la
spitalele
militare din Hotin şi Soroca, care au fost organizate în timpul războiului ruso -turc din anii 1806-
1812.
Numărul paturilor de spitalizare era în continuă creştere, la fel şi numărul personalului
medical.
Problematică era şi lipsa medicamentelor, ceea ce făcea ca răniţii să moară cu
sutele.

Acţiunile militare de la Dunăre au influenţat mult comerţul din Basarabia.

Negustorilor
basarabeni li se permitea să transporte marfă în Balcani. În anul 1854, numeroase trupe
armate
4
austriece au fost dislocate la hotarul cu Basarabia, fapt ce a făcut ca relaţiile economice dintre
Austria
şi Basarabia să fie sistate, iar contrabanda încurajată. Dislocarea trupelor austriece ameninţa
armata rusă aflată în Principate şi putea conduce la acţiuni milit are pe teritoriul Basarabiei.
În 1854, Imperiul Rus s-a confruntat cu o coaliţie europeană, formată din Franţa, Anglia
şi
Sardinia. Unul dintre scopurile acestei c oaliţii era scoaterea Basarabiei din componenţa
Imperiului
Rus, deoarece, în acest caz, trupele Rusiei nu ar mai fi putut înainta spre Balcani. Coaliţia dorea
să

lipsească Rusia de un asemenea cap de pod, iar generalii ruşi aşteptau debarcarea trupelor ali ate
în
Basarabia de sud. Ca să evite implicarea Austriei în război, Rusia şi -a retras trupele din Moldova
şi
Valahia, iar armata rusă, dislocată în Basarabia, era acum destul de demoralizată.
La începutul acţiunilor militare din Crimeea, o parte din trupel e ruse dislocate în Basarabia
au
fost redislocate în peninsulă, iar o parte din basarabeni au participat la luptele pentru Sevastopol,
în
componenţa regimentului basarabea.
Guvernatorul Basarabiei a primit ordinul să trimită alimente trupelor ruse ce luptau în
Crimeea.
Sume semnificative din vistieria Basarabiei erau alocate pentru cumpărarea de medicamente;
populaţia
civilă a Basarabiei aduna bani pentru răniţi şi pentru spitalele milit are.

Pierderile suportate în războiul din Crimeea au determinat Rusia să iniţieze, în anul 1856,
la
Paris, tratative de pace. Astfel, s-a decis ca sudul Basarabiei (jud. Bolgrad, Cahul, Ismail) să
fie
restituit Moldovei. Modificările teritoriale au cauzat şi unele modificări ale liniei vamale şi a
căilor
comerciale din Basarabia. Dunărea a devenit un fluviu neutru, pe el intrau în Basarabia un număr
mare
de comercianţi străini.
Dar pierderea sudului Basarabiei nu a diminuat importanţa strategică a provinciei
pentru Imperiul Rus, ci dimpotrivă, l-a sporit. Basarabia rămânea unicul cap de pod în Balcani,
care asigura Rusiei şansa de a se revanşa în viitor. Situaţia creată a aprofundat, însă, şi mai mult
criza economică şi
socială se ce declanşase în provincie.
5
 CAP II. Conflictul din Cimeea și restul Europei

În momentul de față, situația din Ucraina și chiar din Europa este foarte tensionată din
cauza amenințării unei intervenții militare rusești în Crimeea, așa că mă voi referi aici doar la
problemă în sine, fără a oferi o viziune personală a evenimentelor următoare.
Dincolo de toate, este clar că colapsul regimului Ianukovici nu va fi sfârșitul crizei
din Ucraina, și acest eveniment doar a deschis cutia Pandorei. Așa se explică faptul că în cazul
căderii regimurilor din Tunisia, Egipt și Libia, când guvernele occidentale și, după ei , mass -
media a mers dincolo de euforie, ca rezultat în cazul “anulării” puterii lui Ianukovici au ajuns pe
cele din urmă să realizeze că acest eveniment va fi urmat de o criză gravă, cu implicații majore
pentru întreaga lume.
Prin urmare, atât Uniunea Europeană, în general, și alte țări occidentale au dat înapoi,
anunțând că se va discuta cu Kiev numai după ce în urma unei alegeri democratice (mai exact a
unui scruti democractic) se va alege un nou guvern. În plus, mass-media occidenta lă a raportat
că guvernele occidentale au arătat naivitate sau ignoranță, pentru că opoziția ucraineană a fost în
acel momentul doar un conglomerat de partide și forțe: unele militare care doreau aderarea la
programul UE și altele extremiste, care acționează în numele unei rusofobii.
Nu întâmplător, Serghei Lavrov, ministrul rus al Afacerilor Externe, a comparat situația
cu unele manifestări naziste din anii 30.
Trebuie menționat că una din cele trei figuri proeminente în mișcare Maidan din Kiev –
(- Vitali Kliciko, care și-a anunțat candidatura pentru președinție și fostul ministru de externe -
Arseni Iateniuk, acum prim-ministru, și) Oleg Tiagnibok liderul partidului nationalist Svoboda,
definiea
fostul guvern al țării ca " Mafia evreiască din Rusia ", susținând că partidul său este (nu mai
departe de
anul 2004) - social național , prin referinţă la naţional-socialismul
nazist.
Recent, un marș a fost organizat cu steaguri în onoarea lui Stepan Bandera, un
pion
controversat, considerat un colaborator nazist . În alegerile parlamentare din 2012, când
membrii partidului său a ajuns pentru prima dată în Rada (Parlament), mulți evrei ucraineni s -au
preocupându- se de acest lucru, dar fără succes pentru că Tiagnibok s-a apărat spunând :" Eu
personal nu am nimic de a face cu evreii " și " am chiar prieteni evrei. "
Este cunoscut faptul că mișcarea împotriva guvernului de la Kiev, declanșat de către
suporterii de integrării în UE a început înainte de intrarea în scenă a protestatarilor partidului
Svoboda și acest partid naționalist nu reprezintă majoritatea, dar nu putem spune că prezența lui
Tiagnibok ar putea jena sprijinul internațional a acestui protest.

6
 El a fost absent de la întâlnitrea pe care cancelarul Merkel a avut la Berlin cu ceilalți doi
lideri
- și Iateniuk Kliciko - în schimb , în luna noiembrie , când senatorul american John McCain a fost
la
Kiev, Tiagnibok a fost foarte criticat , pentru că s -a întâlnit cu
acesta.
Tiagnibok a avut o întâlnire cu subsecretarul american de Stat Victoria Nuland, când aceasta a
fost la Kiev, cât şi cu Catherine Ashton, şefa diplomaţiei UE. Nu este mai puţin adevărat că, în
cazul demonstranţilor din Maidan, regimul Ianukovici declara că aceştia „sunt evrei”, iar unii l -au
acuzat pe

fostul preşedinte că a permis în mod deliberat ascensiunea Svoboda în Ucraina Occidentală,

pentru a
se servi de acest partid ca de o
sperietoare.
Am vorbit încă de la început despre ameninţările Moscovei în cazul peninsulei Crimeea,
în care 58% din populaţie o reprezintă ruşii. Teritoriul a mai reprezentat un motiv de război în
1853, declanşat de Franţa, aliată englezilor, turcilor şi italienilor. Crimeea a făcut parte din Imperiul
Rus din sec. al 18-lea, reprezentând, alături de Marea Baltică, una dintre singurele lui ieşiri la
mare. În regimul sovietic, ea a fost ca republică autonomă o subdiviziune administrativă a
Federaţiei Ruse. În 1954, liderul URSS de atunci, ucraineanul N.S. Hruşciov, a decis să dea
cadou Crimeea Ucrainei pentru a sărbători cei 300 de ani de la unificarea Ucrainei cu Rusia. De
fapt, la acea oră era o mişcare pe hârtie,

fără alte consecinţe, dat fiind că Ucraina şi Rusia făceau parte din URSS, şi aveau aceeaşi
autoritate centrală. Situaţia s-a complicat după destrămarea URSS, când Crimeea a rămas ataşată
Ucrainei, dar
Rusia şi-a păstrat dreptul de a utiliza portul Sevastopol, unde se afla flota sa, situaţie ce a
devenit preocupantă ulterior, după ce a ajuns la putere un guvern anti-rus. Până la urmă, între
Moscova şi Kiev s-a încheiat un acord asupra bazei maritime de la Se vastopol, cea mai mare bază
militară rusească de la Marea Neagră. Să nu uităm, în Crimeea este şi Ialta, simbolul ordinii
sovietice stabilite după al II - lea Război Mondial de Stalin şi la care mai nou Kremlinul face des
referire.
Ajunşi în acest punct, revenim la ameninţările recente ale Kremlinului cu intervenţia militară
în
Crimeea şi nu putem să nu ne întrebăm: va câştiga din nou Moscova după ce a făcut la fel în
cazul

dosarului sirian şi
iranian?
Rusia este prea legată de Ucraina şi prea aproape geografic de ea ca să cedeze cu una cu
două,
în caz contrar preţul va fi mare şi greu de sugerat, poate cu al unui nou război
mondial.

7
 Concluzie

Și totuși Crimeea a ajuns să facă parte din Ucraina într-un mod cu totul arbitrar (din punctul
de vedere al Rusiei), printr-o decizie a liderului comunist, Nichita Hruşciov, în 1954. Aşa că
dorinţa
ruşilor din Ucraina de a se alipi la Maica Rusie este „legitimă” pe fond. Pe formă, cu noile
reguli impuse de standardele europene, nu. Dar care dintre liderii politici ai lumii le-a respectat?
Dincolo de aventura europeană a Ucrainei de azi – să nu uităm că Germania şi Statele
Unite se opuneau parcursului nord-atlantic al Ucrainei la summitul de la Bucureşti – rămîne
dorinţa/ voinţa ruşilor din
Crimeea. Şi voinţa ucrainenilor de a se îndrepta spre Europa din care fac parte. Şi, evident, ambiţia
lui
Putin de la Kremlin, bazată pe un suport popular şi sprijinită de o mare parte a populaţiei ruseşti,
de a păstra bazele militare strategice din Marea Neagră. Flota rusă din Marea Neagră a fost
creată, la

începuturile ei, pentru a combate flotele Marii Britanii şi Franţei din Marea Mediterană, cu
mult
înainte de dislocarea Flotei a V-a americane, care face jocurile strategice în zonă. Aşa că
ameninţările
NATO şi UE, cu sancţiuni economice şi financiare, la care va fi supusă Rusia, nu vor face ca
aceasta să dea înapoi. Negocieri pot avea – şi e bine, să aibă – loc. Cu ruşii nu merge doar cu
declaraţii.
Trebuie să le oferi ceva
concret
Armistiţiul pe termen de cîteva zile între forţele militare ruse şi ucrainene e doar o amînare
a
unui conflict ce ar putea deveni sîngeros. UE şi Statele Unite sînt obligate, la rîndul lor, la o
elastică
Real Politik, dincolo de vorbele mari aruncate în faţa camerelor de luat vederi şi livrate opiniei
publice occidentale. Şi este o gravă eroare să fie tratate doar din punct de vedere militar. Criza
rachetelor din
Cuba, criza Berlinului de Vest sau cea din Suez au fost momente la fel de tensionate între Rusia
(cu interesele ei) şi Vest (cu interesele lui). La fel este şi cea de astăzi din Crimeea. O soluţie
realistă şi
pragmatică va fi găsită, sîntem convinşi, printr-o abordare mai puţin emoţională a
evenimentelor. România este aici, la frontiera Europei Unite şi a NATO – flancul estic, aşa cum
Grecia şi Turcia asigurau flancul sudic al NATO cu decenii în urmă –, fiind obligată să fie
părtaşă activă la toate jocurile zonale. Fără declaraţii belicoase, ci printr-o activă prezenţă
politico-diplomatică în favoarea UE, dar şi ale intereselor naţionale ale românilor şi României.

8
 Bibliografie

1. Bamgart, Winfried (2000). The Crimean War, 1853-1856, Arnold Publishers.

2. Rich, Norman (1985). Why the Crimean War: A Cautionary Tale, McGraw-Hill.
3. Royle, Trevor (2000). Crimea: The Great Crimean War, 1854-1856, Palgrave
Macmillan.
4. politeia.org.ro  GeoPolitica
5. www.historia.ro
6. saccsiv.wordpress.com