Licenta 01

LUCRARE DE LICENŢĂ
CUPRINS
INTRODUCERE..................................................................................................................................2
1. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ÎN TIMPUL PARITĂŢILOR FIXE..................5
1.1. SCURT ISTORIC..............................................................................................................................................5
1.2. NEGOCIERILE DE LA BRETTON WOODS (1-22 IULIE 1944) ............................................................6
1.3. DEZECHILIBRE GENERATE DE SISTEMUL DE LA BRETTON WOODS......................................12
1.4. PRĂBUŞIREA SISTEMULUI DE LA BRETTON WOODS ....................................................................13
2. EVOLUŢII ALE SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL DIN 1971 ŞI PÂNĂ ÎN

PREZENT...........................................................................................................................................15
2.1. EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL..................................................................16
2.2. FUNCŢIONAREA SISTEMULUI ACTUAL...............................................................................................18
2.3. REFORMA SISTEMULUI MONETAR INTERNŢIONAL......................................................................20
3. ROLUL DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE(D.S.T.).................................................22

3.1. FUNCŢIILE ŞI UTILIZAREA DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE (D.S.T.).......................24
3.2. RATA DOBÂNZII A DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE.......................................................26
3.3. EMISIUNI DE TITLURI EXPRIMATE ÎN DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE................26
3.4. DEVALORIZAREA SISTEMULUI FINANCIAR......................................................................................29
3.5. CRIZA FINANCIARĂ...................................................................................................................................35
3.6. ASPECTE NEGATIVE ALE GLOBALIZĂRII.........................................................................................40
4. STUDIU DE CAZ: RELAŢIILE ROMÂNIEI CU BANCA MONDIALĂ................................47

4.1. ÎNFIINŢARE ŞI STRUCTRĂ.......................................................................................................................47
4.2. OBIECTIVELE BĂNCII MONDIALE........................................................................................................48
4.3. DESTINAŢIILE ÎMPRUMUTURILOR ACORDATE DE CĂTRE BANCA MONDIALĂ................49
4.4. ATRAGEREA DE FONDURI ......................................................................................................................50

4.4.1. APROVIZIONAREA ŞI FINANŢAREA PROIECTELOR ...............................................................51
4.4.2. INFORMAREA ...................................................................................................................................51
4.4.3. LICITAŢIILE PENTRU AFACERILE FINANŢATE DE CĂTRE BANCA MONDIALĂ...............52
4.5. BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE..............................54
4.5.1. CONDUCEREA, RESURSELE, ŞI OPERAŢIILE BIRD...................................................................54
4.5.2. OBIECTIVELE ŞI PRIORITĂŢILE FINANCIARE ALE BIRD........................................................55
4.5.3. STRATEGIA DE RESTRUCTURARE ..............................................................................................55
4.6 BANCA MONDIALĂ ÎN SOCIETATEA CONTEMPORĂNĂ. ROLUL ACTUAL AL BĂNCII
MONDIALE.............................................................................................................................................................56
4.6.1. DOMENII ÎN CARE BANCA MONDIALĂ ESTE LIDER ŞI ÎN CARE ANALIZA ACESTEIA
SERVEŞTE CA INFORMAŢIE DE BAZĂ PENTRU PROGRAMUL FONDULUI MONETAR
INTERNAŢIONAL .......................................................................................................................................58
4.6.2. DOMENII DE RESPONSABILITATE COMUNĂ ÎNTRE BANCA MONDIALĂ ŞI F.M.I............60
1
4.6.4. STRATEGIA ŞI OPERAŢIUNILE DE CREDITARE ALE GRUPULUI BĂNCII MONDIALE ....61

4.7. EXISTENŢA BĂNCII MONDIALE ÎN SECOLUL XXI..........................................................................63
4.8. RELAŢIILE ROMÂNIEI CU BANCA MONDIALĂ.................................................................................64
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................69
6. ANEXE............................................................................................................................................72
6. BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................73
7. ANEXE.................................................................................................................................... 86
INTRODUCERE
2
Această lucrare argumentează că sistemul de economie internaţională Bretton Woods se

cuvine să reflecte experienţele şi cunoştinţele acumulate de la crearea lui şi să răspundă în mod
sensibil la complexităţile economiei globale. Fără a minimaliza rolul pe care l-a avut în a obţine
eficienţe economice internaţionale, evoluţia acestui sistem în mesagerul proeminent de politică
globală economică impune o reanalizare a scopurilor iniţiale, a metodelor folosite pentru
realizarea acestor scopuri, precum şi coordonarea politicilor care să ofere o ghidare clară
membrilor asupra acţiunilor regulatori permisibile. Sfârsitul
Războiului Rece a confirmat superioritatea economiilor de piaţă, iar sistemului Bretton Woods i
s-a acordat credit pentru creşterile importante ale prosperităţi mondiale după al doilea Război
Mondial. Elementele sistemului Bretton Woods comerţul liber, stabilitate monetară şi
distribuirea eficientă a resurselor au devenit formule standard ale dezvoltări. Aceste elemente,
operative în economia globală din 1944, trebuie supuse testului realităţi, iar promotori lor din
timpul Războiului Rece Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială trebuie să suporte o
ajustare a mandatului lor.
Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială au fost create în 1944, la
Conferinţa de la Bretton Woods. Ele au fost concepute să se completeze una pe cealaltă în
implementarea unei economi liberale în lume. La început, sistemul Bretton Woods a inclus
Organizaţia Internaţională a Comertului (ITO), care, împreuna cu FMI şi Banca, trebuia să
îndepărteze economia mondială de politicile nesănătoase care au cauzat depresia din perioada
interbelică: protecţionismul comercial, devalorizarea competitivă a monedelor naţionale şi
dezvoltarea economică inegală. Când ITO a supravieţuit ca GATT, sub forma unui regulator
slab, dar util, al comerţului internaţional, celălalte două instituţii s-au afirmat ca puternici
susţinători ai unei dezvoltări economice capitaliste printr-un comerţ liber şi un curs monetar
previzibil. Dar Razboiul Rece a oferit unora dintre ţările în curs de dezvoltare o alternativă
ideologică la dezvoltarea economică capitalistă.
Tandemul FMI-Banca Mondială a reacţionat deviindu-şi politicile şi scopul înspre
stoparea comunismului prin politici preferenţiale, în acelaşi timp urmârindu-şi mandatul iniţial.
Scena mondială în 1998 nu semăna prea mult cu aceea din 1944.
Gradul de integrare economică, viteză şi volumul tranzacţiilor, împreuna cu

revoluţionarea tehnologiilor de comunicaţie şi informaţie, nu mai limitează efectele tranzacţiilor
economice la o singura piaţă. Este pus în mişcare un proces de difuzie imprevizibil, de către un
efect de domino cauzat de orice fel de tranzacţie. Un eveniment în Asia, ale cărui efecte se
3
multiplică în Europa, poate căpăta proporţii globale odata cu reacţia business-ului din Statele
Unite.
Finanţele globale, în viziunea FMI, împiedică realizările comerţului internaţional. Altfel
spus liberalizarea cu succes a comerţului unei ţări expune cursul său monetar la instabilitate.
Cauza este fie ca valoarea monedei sale dictează direcţia fluxului de bunuri şi servici, creând în
acest fel un stimulent pentru menţinerea valori artificiale a monedei sale, fie ca volumul mare
de speculaţi monetare, posibile acum prin simpla apasare de buton, stabileşte preţuri care nu
reflecta un echilibru optim al pieţei. Aceasta apreciere iraţională a pieţei, precum şi graba unor
actori imperfecţi informaţi de a vinde moneda la orice cost impun costuri sociale uriaşe în
economiile în curs de dezvoltare. Argumentul că piaţa va corecta această anomalie poate fi el
însuşi iraţional. Chiar dacă lumea nu mai este astăzi ruina divizată de la sfirşitul celui de-al
doilea război mondial şi nici nu mai este polarizată ideologic între capitalism şi comunism,
reţetele FMI si ale Băncii nu conţin suficiente variaţi pentru a acomoda dinamica economiei
globale sau complexitatea problemelor domestice. În consecinţă, noul rol al FMI şi Băncii în
economia globală ar trebui să ţintească o dezvoltare armonioasă prin controlul eşecurilor,
normale într-un sistem de piaţă şi să inventeze prescripţi economice care să echilibreze
investiţiile, dezvoltarea şi efectele politice. Aceasta nu este însă o modalitate eficientă de
administrare şi extragere a valori din finanţele internaţionale.
4
1. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ÎN TIMPUL

PARITĂŢILOR FIXE
1.1. SCURT ISTORIC
Ca regulă generală1, relaţiile monetare până în 1944, anul creări sistemului monetar
internaţional, pe baze bilaterale fără existenţa unor reglementări concrete, au fost adoptate
expres de majoritatea ţărilor. Au existat unele încercări de reglementare internaţională a acestor
relaţi sub forma de unini şi blocuri monetare acestea din urmă transformându-se în zone
monetare.
Uniunile monetare au fost create cu scopul unificări unor sisteme monetare naţionale ca
mijloc de înlăturare a dificultăţilor create prin funcţionarea neadecvată a bimetalismului sau
manametalismului argint. Ţările membre au adoptat un sistem monetar comun, având ca
monedă centrală francul francez şi o circulaţie liberă a monedelor lor naţionale la cursuri fixe
stabilite în raport cu moneda franceză.
Blocurile monetare au la bază o monedă cheie şi mai multe monede satelit.
Mecanismele monetare s-au caracterizat prin: fixarea raporturilor valorice din moneda privată
în cele satelit; convertibilitatea şi transferabilitatea nelimitată monedelor satelit în moneda
privată şi între ele; concentrarea rezervelor monetare şi administarearea lor de către banca
emitentă; reglementarea şi aplicarea uniformă a relaţiilor monetare şi ale ţărilor din afara
blocului.
Zona monetară a fost a treia formă de agregare monetară, inferioară sistemului monetar
internaţional, caracteristică pentru perioada postbelică.
Într-o oarecare măsură ea a constituit o formă mai evoluată a blocurilor monetare, fiind
consecinţa directă a destrămări sistemului colonial al marilor puteri.
Pricipalele zone monetare2 au fost cele ale lirei sterline şi francului francez, ale căror
caracteristici principale au fost convertibilitatea deplină între monedele ţărilor membre ale
zonei, mişcări de capital libere între statele membre şi rezervele valutare constituite în principal
din moneda considerată etalon, dominată pentru zona respectivă.
În concluzie, putem spune că uniunile monetare, blocurile şi zonele monetare nu au
condus la reglementarea globală a relaţiilor monetare dintre state, dovadă lipsa lor de perenitate,
şi au avut un caracter limitat din punctul de vedere al gradului de cuprindere.
1
Basno C., Dardac N. – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 50-65.
2
Oprescu, D. – Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 32-36.
5
În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de privat, au existat blocul lirei sterline,
francul francez şi dolarul american. Blocul lirei sterline a reprezentat modelul blocului monetar
şi a funcţionat în perioada 1931-1939 având ca obiectiv asigurarea stabilităţi cursurilor de
schimb ale monedelor componente. Blocul francului francez a funcţionat până în 1945, moneda
franceză având aceeaşi putere de circulaţie atât în Franţa, cât şi pe pieţele ţărilor membre.
Blocul dolarului american a economiei de la Londra, monedele ţărilor sud-americane fiind
legate de dolarul american, evoluând şi funcţionând în funcţie de modificările intervenite în
valoarea paritară şi în cursul de schimb al acesteia.
Reprezentând interesele unui grup de ţări şi având din acest punct de vedere un caracter
limitat funcţionarea uniunilor şi blocurilor monetare nu au condus la reglementarea
internaţională a relaţiilor monetare care trebuie să raspundă cel puţin la 3 obiective majore şi
anume3:
⇒ asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre moneda naţională în scopul
promovări certitudinilor şi echităţi în tranzacţi;
⇒ crearea unor rezerve monetare şi a unor lichidităţi suficiente cantitativ şi calitativ;
⇒ instituirea unor mecanisme de ajustare a balanţelor de plăţi în cazul unor deficite sau
excedente exagerat de mari.
1.2. NEGOCIERILE DE LA BRETTON WOODS (1-22 IULIE 1944)
Momentul Bretton Woods după anul 1944 marile puteri economice au tras concluzile
cele mai utile din derularea evenimentelor, astfel criza din anul 1929 provocase multiple reacţii
vamale şi monetare care au degenerat rapid în conflicte economice. Chiar înainte de finalizarea
războiului, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americi au pregătit planurile resconstucţiei
Sistemului Monetar Internaţional care au fost expuse în cadrul Conferinţei Monetare a
Naţiunilor Unite de la Bretton Woods.
Conferinţa Monetară şi Financiară din 1944 a abordat pentru întâia oară problema
creării unui Sistem Monetar Internaţonal, bazat pe etalonul aur-devize şi în cadrul acesteia pe
dolar ca principală moneda de rezervă. Crearea în 1944 a Sistemul Monetar Internaţional a
însemnat primul mare succes al idei de cooperare internaţională în domeniul monetar, un succes
al concepţiei potrivit căreia o monedă naţională poate îndeplini funcţi internaţionale.
3
Bran, P. - Relaţii financiar-monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 22
6
Sistemul Monetar Internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi

tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări internaţionale menite să coordoneze
comportanentul monetar al ţărilor în relaţiilor de plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce,
generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan
internaţional.
La conferinţa monetară de la Bretton Woods au participat 45 de puteri dintre care URSS
în calitate de observator. Delegaţia engleză a fost condusă de celebrul economist Keynes şi de
către un înalt funcţonar al Trezoreriei, Harry White, iar ce a Franţei de către Pierre Mendes.
Planul lui Harry White (consilier al Ministerului de Finanţe al SUA) a fost publicat în aprilie
1943 în ultima variantă sub denumirea de „Proiectul Preliminar de Schiţă a unei Propuneri
pentru un Fond Internţional de Stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate”. Planul White
exprima preocuparea principală a Statelor Unite de a restaura libertatea tranzacţilor şi plăţilor
internaţionale fiind prevăzută insituirea Fondului de stabilizare al cărui capital era format prin
subscrierile ţărilor membre (31% aur iar restul monedă natională)
Monedele ţărilor membre trebuia să fie definite în unitas, moneda fondului de stabilizare
care urma să deţină un rol limitat, putând fi cumpărată şi vândută contra aur în cadrul
operaţiunilor cu fondul.
Aceste unităţi de cont erau egale cu greutatea în aur corespunzătoare cu 10 dolari,
paritatea în aur neputând fi modificată decât cu acordul Fondului, cu o majoritate de ¾ din
voturi.
Fondul de stabilizare prevedea eliminarea restricţilor valutare cu excepţia celor
promovate de Fond şi era împuternicit să stabilească şi să modifice cursurile valutare ale ţărilor
membre. Astfel ţările membre trebuia să primească o cotă din moneda scriptuală proporţională
cu volumul comerţului lor exterior, în ultimi ani dinaintea războiului. Acestea urma să asigure
compensarea multinaţională a creanţelor bănci centrale.
În final soldurile debitoare ale unor ţări membre reprezentau solduri creditoare ale altor
ţări. Din confruntarea mecanismelor propuse de cele 2 planuri prezentate sau preluat în
declaraţia comună numai acele mecanisme care corespundeau ideilor de bază ale SUA.
Sistemul Monetar Internaţional instruit prin conferinţa de la Bretton Woods a fost un
sistem bazat de Gold Exchange (aur-devize). Aurul rămâne etalonul universal al valori, dar
monedele convertibile în aur puteau fi utilizate alături de aur ca rezerve, servind în special la
reglarea soldurilor balanţelor de plăţi externe.
Toate monedele care puteau fi convertibile în aur la cursul legal, erau monede de
rezervă chiar dacă era permisă convertibilitatea doar în afara graniţelor ţării (dolarul era
7
convertibil în aur la preţul de 35$ uncia numai în afara graniţelor ). Preţul aurului exprimat în
monede de rezervă, era fix, ţările emitente ale acestor monede fiind obligate să asigure
convertibilitatea în aur, la cursul legal în afara frontierelor.
O dată cu lansarea Sistemului Monetar Internaţional s-a creat Fondul Monetar
Internaţioal ca fond destinat acordări de împrumuturi limitate şi temporare pentru ţările membre
o parte în aur sau dolari şi cealaltă în moneda naţională. La fiecare 5 ani cotele de participare
ale statelor sunt revizuite sau pot interveni şi revizuiri parţiale. În fruntea Fondului Monetar
Internaţional exista un consiliu al Guvernatorilor, membri acesteia având un drept de vot
diferenţiat în funcţie de cotele vărsate de diferite ţări.
Parităţile fixe, ca principiu al Sistemului Monetar Internaţional a antrenat obligaţia din
partea ţărilor care aderau la Fondul Monetar Internaţional de a-şi apăra moneda pe piaţa
schimburilor intervenind prin vânzări sau cumpărări.
Scopul principal al Sistemului Monetar Internaţional creat în 1944, l-a constituit
asigurarea prin intermediul mencanismelor sale de funcţionare a unei largi cooperări monetare
şi pe această baza creşterea echilibrată a comerţului internaţional, ca o condiţie a dezvoltări
economice a fiecărei ţări şi a economiei mondiale în ansamblu său.
Principile pe care s-a bazat Sistemul Monetar Interanţional al cărui organism a fost
Fondul Monetar Internaţional sunt următoarele:
⇒ cooperarea monetară internţională;
⇒ creşterea echilibrată a comerţului internaţional;
⇒ dezvoltarea economică a tuturor membrilor;
⇒ stabilitatea cursului de schimb;
⇒ lichiditatea;
⇒ echilibrarea balanţei de plăţi;
⇒ multilateralizarea plăţilor internaţionale;
⇒ convertibilitatea monetară.
Aplicarea acestor principi în activitatea Sistemului Monetar Internaţional s-a realizat
după cum rezultă din următoarea analiză:
Cooperarea monetară internaţională a fost considerată esenţa Sistemului Monetar
Internaţional şi factorul determinant al creări Fondului Monetar Internaţional, organismul care
să asigure consultanţă şi colaborare în problemele monetare internţionale. Se poate afirma că
din punct de vedere teoretic prin intermediul Fondului Monetar Internaţional se urmărea a
ajunge la armonizarea politicilor monetare cu obiectivele unei cooperări internaţionale în
8
folosul tuturor ţărilor membre. Unele forme de cooperare monetară internaţională au apărut în
perioada anilor 60 sub forma acordurilor de împrumut şi a facilităţilor de finanţare
compensatorie precum şi sub forma Drepturilor Speciale de Tragere.
Creşterea echilibrată a comerţului internaţional, acesta a fost formulat în lini generale
ca orientare pentru Fondul Monetar Internaţional de a contribui la realizare unui astfel de
obiectiv. Ca urmare s-a interpretat că exprimă un obiectiv şi nu un principiu al Sistemului
Monetar Internaţional pe care Fondul ar fi trebuit să-l propage ca bază sigură a stabilităţi şi
echilibrului balanţei de plăţi.
Dezvoltarea economică a tuturor membrilor, modul în care Fondul Monetar
Internaţional prin activitatea sa, a urmărit realizarea acestui principiu care comportă contoverse
şi puncte de vedere diferite din partea ţărilor dezvoltate şi celor sărace.
Astfel se susţine că tendinţa ţărilor industrializate a fost de a înlătura din procupările
Fondul Monetar Internaţional, acest obiectiv considerându-se că el intră în atribuţile Banca
Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi că formularea din Acord ar reprezenta doar
exprimarea unei consecinţe a creşteri comerţului internaţional.
Stabilirea cursului de schimb adoptarea acestui principiu ca element al Sistemului
Monetar Internaţional a fixat opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe şi a etalonului aur-
devize. În acest scop fiecare ţară trebuie să stabilească pentru moneda sa, cu acordul Fondului
Monetar Internaţional valoarea paritară exprimată în aur sau dolari SUA. Faţă de paritatea
oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale puteau varia în jurul unei marje. Atunci când
cursul monedei unei ţări scade prea mult pe piaţa schimburilor trebuie să răscumpere cu alte
devize moneda sa excedentară, pentru menţinerea parităţi declarate de Fondul Monetar
Internaţional.
Dacă rezervele în devize ale acestor ţări se epuizau, se exercita dreptul de tragere asupra
fondurilor respective, se cumpărau devize cu moneda naţională sau se efectua operaţiunea
inversă.
Dreptul de tragere al unei ţări asupra Fondului Monetar Internaţional era limitat, orice
ţară putea trage fără restricţi pânâ la 25% din cota de participare a fiecărei ţări.
Ca rezultat al aplicări acestui principiu, dolarul ca principal activ de rezervă în condiţiile
etalonului aur-devize, în loc să fie un factor de stabilitate a devenit, în urma alimentări excesive
a lumii cu dolari, o sursă de instabilitate. În primi 15 ani de existenţă, Fondul a dus o politică
rigidă în aplicarea şi urmarirea aplicări aspectelor principiului stabilităţi monetare, legate de
declararea valori paritare şi a modificări ei.
9
Experienţa anilor 60 a arătat că o rigiditate în menţinerea unor cursuri fixe unice pe baza
unei valori paritare exprimate în aur sau în dolari nu contribuie la menţinerea stabilităţi.
Numeroase ţări au adoptat cursuri multiple în forme simple sau mai complicate, iar
ţările care se angajaseră faţă de Fondul Monetar Internaţional să înlăture restricţile valutare au
adoptat alte genuri de măsuri care să le asigure aceleaşi rezultate.
Analiza datelor statistice ale Fondul Monetar Internaţional evidenţează că între 1949 şi
1967 SUA şi Japonia nu a făcut nici o modificare a valori paritare, Germania şi Olanda au
revalorizat monedele cu 5%, Belgia, Danemarca, Luxemburg, Norvegia şi Suedia care făcuseră
modificări în 1949 nu au mai intervenit cu nimic asupra valori paritare stabilite.
Austria a modificat valoarea paritară a monedei sale de câteva ori până în 1953 dată
după care a menţinut cursuri fluctuate până în 1960 iar Canada a lăsat să fluctueze moneda sa
până în 1962.
Multilateralizarea plăţlor internţonale a fost exprimat în Acord numai sub forma unei
sarcini a Fondului Monetar Internaţional, nefiind precizate modalităţile de aplicare a acesteia.
De aceea s-a considerat că nu trebuie făcut nimic special în acest scop, multilateralizarea fiind
un rezultat automat al înlăturări restricţilor. Realitatea a impus diverse soluţi pentru lărgirea
formelor de plăţi, menţinându-se restricţi monetare de protecţie la care statele nu puteau
renunţa.
Convertibilitatea monetară4 reprezintă înlăturarea tuturor restricţilor la plăţile privind
tranzacţiile curente moneda unei ţări membre devine convertibilă atunci când ţara respectivă
înlătură restricţiile la plăţile curente, adică pune la dispoziţie moneda sa sau a altei ţări membre
pentru efectuarea de tranzacţi internaţionale curente şi permite transferul sumelor obţinute din
astfel de tranzacţi.
Funcţonarea convertibilităţi a vizat 2 aspecte distincte, astfel primul se referă la
convertibilitatea dolarului în calitatea sa de etalon, moneda de rezervă şi de plată în cadrul
sistemului, şi al-2-lea avea în vedere convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări
membre ale Fondului Monetar Internaţional.
În cazul monedelor naţionale ale celorlalte ţări convertibilitatea prevazută în statutul
Fondului Monetar Internaţional avea 2 accepţiuni, conform căreia trecerea la convertibilitate
presupune desfiinţare restricţilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor
internaţionale, potrivit căreia convertibilitatea însemna obligaţia Bănci Centrale de a cumpăra
moneda sa naţională deţinută de o bancă centrală străină la cererea acesteia.
4
Kiritescu, C.– Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978,
pag. 6.
10
Apariţia crizei monetare de la începutul anului 1968 a determinat adoptarea de măsuri

restrictive privind convertibilitatea dolarilor americani în aur. Măsurile adoptate vizau efectele
şi nu cauzele iar din acest motiv criza monetară s-a accentuat.
În practica Fondului Monetar Internaţional nu a mai folosit termenul de monedă liber
convertibilă ci a introdus noţiunea de monedă liber utilizabilă.
Principiul lichidităţii a fost considerat ca element intrisec al funcţionări Sistemului
Monetar Internaţional.
Crearea Fondului Monetar Internaţional ca instituţie financiară avea şi scopul asigurări
unui rezervor din care la nevoie ţările membre să poată obţine un sprijin temporar pentru a face
faţă deficitului balanţei de plăţi.
În rezervele monetare alături de aur şi titlurile emise pe pieţele financiar-monetare
naţionale introduse şi valuta care pătrunde în economia unei ţări prin intermediul operaţiunilor
comerciale şi financiare.
Lichiditatea globală constituită din aur şi valută la care sau adăugat poziţia ţărilor la
Fondul Monetar Internaţional şi Drepturilor Speciale de Tragere avea în perioada de după
război un nivel procentual optim de rezerve faţă de import de aproximativ 40%.
Problema lichidităţi globale a sistemului precum şi nevoia lichidităţi ţărilor în curs de
dezvoltare a căror balanţă curentă este continuu deficitară a dat naştere la numeroase discuţi
mai ales în afara Fondului Monetar International. Crearea de Drepturi Speciale de Tragere a
reprezentat o contribuţie concretă la funcţionarea principiului lichidităţi şi un aport al Fondului
Monetar Internaţional la creşterea volumului lichidităţi globale. Drepturile Speciale de Tragere
au fost considerate un nou activ de rezervă, sumele alocate fiind considerate parte integrată a
rezervelor ţărilor membre.
Echilibrarea balanţei de plăţi a constituit un principiu de politică economică al fiecărei
ţări fiind inclus şi în acordul de la Bretton Woods. Concepţia de bază în aplicarea acestui
principiu era disciplina balanţei de plăţi ceea ce impune adoptarea de măsuri de redresare de
către ţările membre în cauză. Un accent deosebit s-a pus pe realizarea unor planuri de stabilizare
pe care ţările cu balanţă deficitară care solicitau ajutor financiar de la FMI prin tragerile peste
tranşa de rezervă.
Experienţa a arătat că în decursul timpului statele puternic dezvoltate şi industrializate
nu au urmărit o politică de respectare a disciplinei de plăţi.
11
1.3. DEZECHILIBRE GENERATE DE SISTEMUL DE LA BRETTON WOODS
Funcţionarea sistemului de la Bretton Woods a demonstrat caracterul asimetric al

acesteia în favoarea Statelor Unite ale Americi şi a evidenţiat manifestarea unei
incompatibilităţi denumită de specialişti dilemă5 între aprovizionarea economiei mondiale cu
dolari, care constituie lichidităţi internaţionale şi convertibilitate acestora în aur.
Deşi sistemul adoptat la Bretton Woods nu a fost prin natura şi principiile sale
discriminatoriu, totuşi funcţionarea sa, într-o lume marcată de o superioritate economică
americană a condus la consolidarea poziţiei Statelor Unite ale Americi.
În anii care au urmat celui de-al doilea Război Mondial, o bună parte din ţările
industrializate, şi în special cele europene, au înregistrat importanate deficite comerciale.
Nevoile de reconstrucţie economică le-au orientat către exterior, şi în special către
Statele Unite ale Americii. Penuria de mijloace de plată internaţionale au conferit monedei
americane o poziţie privilegiată devenind general acceptată în plăţile dintre diferite state. În
acest mod, dolarul Statelor Unite ale Americi a devenit, de fapt, monedă internaţională.
Nevoia de lichidităţi internaţionle a fost satisfacută prin nevoia de dolari care a rezultat
din deficitele extreme ale Statelor Unite ale Americi. Acestea beneficiau de privilegiul de a-şi
putea finanţa deficitul extern cu propria monedă: investiţiile private americane în lume,
ajutoarele economice şi militare ale guvernului american erau plătite prin simpla emisiune a
unei monede pe care alte ţări trebuiau să o accepte şi anume dolarul.
Constrângerile impuse de fixaitatea cursurilor monedelor naţionale, în raport cu dolarul
american, garantau manifestarea cereri pentru dolar. Dacă moneda americană era emisă în
cantităţi abundente antrenând scăderea cursului pe piaţa de schimb, rezultatul îl constituia
aprecierea monedei celorlalte ţări. Pentru a nu depăşi limitele de fluctuare, aceste ţări trebuiau
să-şi ofere propria monedă pe piaţa de schimb, achiziţionând în schimb dolarul, menţinând,
astfel stabilitatea valori propriei monede în raport cu moneda americană.
În acest mod, se poate aprecia că deficitul exterior american s-a dovedit inflaţionist,
dacă se ţine seama de faptul că dolari difuzaţi în economia mondială au contribuit la majorarea
mesei monetare în ţările care îl deţineau.
Singurul mecanism care permitea restabilirea deficitului american şi a expansiuni
monetare mondiale îl constituia convertibilitatea în aur a dolarilor. Această convertibilitate a
fost problematică fiind calificată de către specialişti drept o dilemă.
5
Jachand, G. – La monnaie et son role dans l’ economie, Editura Dunod, Paris, 1995, pag. 137.
12
În anul 1960 economistul de origine belgiană profesor la Yale, Robert Triffin a subliniat
dilema utilizări unei monede naţionale ca mijloc de plată internaţional, denumită dilema
convertibilităţi. Nevoia crescută de lichidităţi internaţionale era satisfacută printro ofertă de
dolari, primită cu încredere, în măsura în care exista promisiunea de transformare într-o
cantitate de aur determinată.
Pe de altă parte, oferta de dolari nu putea fi asigurată decât prin agravarea deficitului
exterior al SUA. Accentuarea deficitului a fost de natură să diminueze încrederea în moneda
americană, cu atât mai mult cu cât dolari deţinuţi în străinătate depăşeau stocul de aur monetar
al SUA.
Utilizarea dolarului ca monedă de rezervă, care presupunea existanţa în cantităţi reduse
(caracteristica rarităţăţi) devenea, astfel, incompatibilă cu utilizarea acestora ca mijloc de plată
internţională, ceea ce implica existenţa unei cantităţi sporite de monedă.
Asimetria sistemului a fost accentuată de puterea conferită S.U.A. pentru adoptarea
deciziilor în cadrul Fondului Monetar Internaţional. Decizile cu privire la activitatea Fondului
erau adoptate cu 85% din voturi, iar SUA, datorită puteri economice, a dispus de un procent de
vot superior nivelului de 15% (17,82% în 1993) ceea ce demonstrează că decizile nu pot fi luate
fără acordul american. Fondului Monetar Internaţional este controlat de un Comitet Executiv,
format din 21 directori executivi. Dintre aceştia 6 sunt reprezentaţi de ţările cu participare largă
şi anume: SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia şi Arabia Saudită.
1.4. PRĂBUŞIREA SISTEMULUI DE LA BRETTON WOODS
Rezervele de aur monetar deţinute de S.U.A. s-au diminuat în anii '60, ca urmare a
acordului de la Washington din martie 1968, unde băncile centrale din principalele ţări
dezvoltate au acceptat să renunţe la convertibilitatea dolarilor deţinuţi în aur. Funcţionarea
sistemului a fost perturbată de modificările de curs ale principalelor monede europene,
majorarea preţului aurului pe piaţă, îndepărtarea de cursul oficial şi speculaţile contra dolarului.
Tensiunile s-au manifestat până la 15 august, când prin decizia preşedintelui Nixon se suspendă
convertibilitatea dolarului în aur. Această decizie deşi marchează finalul sistemului ”Gold
Exchange Standard,, nu a semnificat abandonarea cursurilor fixe de schimb.
La finele anului 1971, reprezentanţi principalelor ţări dezvoltate s-au reunit la
Washington, cu scopul de a pune capăt „anarhiei monetare” instaurate după luna august.
În cadrul acordului s-au adoptat mai multe decizi astfel:
13
⇒ dolarul este devalorizat (pentru prima dată după 1934 şi pentru a 3-a oară după 1792)
prin stabilirea preţului unei uncii de aur la 38 $ (comparativ cu 35 $ în 1944);
⇒ principalele monede sunt reevaluate în raport cu dolarul (cu 16,18% pentru yen,
cu13,57% pentru DM, cu 8,57% pentru FF);
⇒ marjele de fluctuaţie ale monedelor în raport cu definirea sa oficială sunt stabilite la
2,25%.
Cu toate decizile adoptate în 1971, dificultăţile antrenate de criza monetară nu au
dispărut. Accentuarea deficitului extern american, speculaţile contra dolarului au făcut dificilă
menţinerea stabilităţi sistemului.
La 12 februarie 1973, dolarul este din nou devalorizat, preţul unei uncii de aur trecând
de la 38 dolari la 45 dolari. Totodată, se abandonează regimul cursurilor fixe, în cadrul căruia
abaterea cursului efectiv se stabilea în funcţie de definiţia în aur a monedelor.
Cu acest prilej li se recomandă ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional să
nu-şi mai definească monedele printr-un conţinut în aur şi nici prin raport faţă de o altă valută,
ci prin raportare la o monedă coş compozită. Recomandările de la Jamaica au fost ratificate în
1978, sub forma unui amendament adus Statutului Fondului Monetar International (primul
amendament a fost adoptat în 1969, când s-au instituit Drepturile Speciale de Tragere).
În schema de mai jos este prezentat modul de funcţionare a sistemului, care a generat
numeroase avantaje Statelor Unite ale Americi.
14
Deficit exterior american
Emisiune de $
Tendinţa de apreciere a altor monede
Cumpărarea de $ şi vânzarea de monede naţionale
Stabilizarea valorii externe a monedelor, risc inflaţionist ca urmare a cantităţii sporite

de monedă
Deţinerea de $ suplimentari în afara SUA
Majorarea diferenţei între cantitatea de $ deţinuţi în străinătate şi rezerva de aur a

SUA
Figura 1.4. – Modul de funţionare a sistemului
2. EVOLUŢII ALE SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL DIN

1971 ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT
15
2.1. EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL
În perioada care a funcţionat normal, comerţul internaţional a cunoscut o puternică

dezvoltare în cadrul unei relative stabilităţi a economiei mondiale. Prin stabilirea cursurilor de
schimb şi asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare au fost simulate schimburile economice
internaţionale, iar prin creditele puse la dispoziţie de către Fondul Monetar Internaţional6, ţările
membre au putut face faţă unor nevoi temporare al balanţelor lor de plăţi.
De asemenea, anumite ţări au realizat convertibilitatea monedelor lor naţionale. Toate
aceste rezultate au fost insuficiente pentru a asigura viabilitatea sistemului şi a anihila efectele
unor fenomene negative, care au determinat o aplicare necorespunzătoare a principilor sale
fundamentale, soldate în final, cu abadonarea acestora şi a sistemului conceput să funcţioneze
pe baza lor.
Statele Unite ale Americi a fost singura ţară care şi-a finanţat deficitul de balanţă de
plăţi prin emisiunea propriei monede, dolarul având calitatea de etalon şi moneda de rezervă a
sistemului. Prin această finanţare, SUA a contribuit la formarea lichiditaţi internaţionale şi la
creşterea rolului dolarului în structura rezervelor monetare ale ţărilor membre.
În primi ani de funcţionare a sistemului deficitul balantei de plăţi americane a fost
apreciat ca un rău necesar, pe seama lui alimentându-se economia mondială cu mijloace de
plată, el răspunzând cereri foarte mari de dolari manifestată pe plan internaţional. Treptat, acest
deficit înregistrează valori din ce în ce mai mari, băncile centrale şi cele comerciale din diferite
ţări acumulând diferite sume de dolari.
Scăderea rezervelor de aur ale SUA, paralel cu existenţa unor sume importante de dolari
aflate în circuit internaţional, au slăbit încrederea deţinătorilor în moneda naţională.
Acest fenomen, asociat cu rezerva manifestată de autorităţile monetare americane
privind covertirea dolarului în aur, i-a determinat pe deţinători de dolari să-i convertească în alte
monede, a căror evoluţie era mai stabilă.
În aceste condiţii, s-au petrecut în lanţ o serie de fenomene care au dereglat decisiv
funcţionarea sistemului şi anume:
⇒ a avut loc scindarea pieţei aurului într-o piaţă oficială în cadrul căreia operau numai
băncile centrale la preţul oficial de 35 dolari uncia şi una liberă unde aveau loc vânzări-
cumpărări de aur de către partriculari, preţul formându-se pe baza cereri şi a ofertei;
6
Bourguiant, H. - Finance Internationale, PUF, Paris, 1995, pag. 15.
16
⇒ în 1971 se înregistrează prima devalorizare oficială a dolarului pentru a opri scurgerea

aurului monetar în afara SUA; pretul unciei devine în 38 dolari, iar in 1973, după cea
de-a doua devalorizare, 42,22 dolari;
Aceste devalorizări nu erau altceva decât convulsile finale ale sistemului de la Bretton
Woods. Ele au creat mari dificultăţi menţineri cursurilor de schimb în limitele convenite.
Inevitabilul se produce odată cu renunţare la mecanismul cursurilor stabile şi trecerea la
cursurile flotante, evenimente care s-au precipitat în cursul anilor 1974. Practic se prăbuşeşte şi
cel de-al doilea principiu instituit în 1994 şi anume acela al stabilităţi cursurilor de schimb.
⇒ nici principiul funcţionări convertibilităţi nu a fost respectat în totalitate;
Convertibilitatea monedelor a avut un caracter limitat, ţările continuând să menţină
unele restricţi domeniul plăţilor externe. Mai mult, ea a devenit în ultima perioadă a funcţionări
sistemului una de piaţă, în sensul că autorităţile monetare nu au mai fost obligate să preschimbe,
o monedă cu alta, la un curs fix sau stabil, ci la cursul pieţei, a cărei evoluţie este imprevizibilă.
În acelasi timp, convertibilitatea în aur a dolarului, după cum am arătat, nu a rezistat decât până
în 1971.
⇒ realizarea unui volum adecvat de rezerve monetare, unul din principiile elementare ale
echilibrului monetar global nu a fost posibilă;
Dacă la început a existat o lipsă acută de rezerve în principalele state partenere ale SUA,
în ultima fază de funcţionare a sistemului, s-a înregistrat un exces inflaţionist de rezerve şi o
distribuţie internaţională defectuasă a acestora, majoritatea ţărilor confruntându-se cu o lipsă
acută de lichidităţi. După devalorizările succesive ale dolarului SUA, autorităţile monetare din
multe ţări au început să-şi diversifice structura rezervelor lor, achiziţionând active exprimate şi
în alte monede.
Dacă în 1969, totalul rezervelor monetare internaţionale se cifrau la 40 miliarde dolari
americani, ele au ajuns în 1979 la 270 miliarde dolari americani respectiv, o creştere de circa 7
ori.
De asemenea rezervele totale au crescut de la 80 miliarde dolari americani la peste 700
miliarde dolari americani, în 1990.
⇒ deficitul cronic al balanţei de plăţi a SUA şi excedentele de balanţă înregistrate de alte
ţări au amplificat conflictele comerciale, financiare şi monetare;
Aceste fenomene asociate cu criza energetică şi de materi prime din anii 1973-1974 au
condus la imposibilitatea supravegheri echilibrului balanţelor lor de plăţi. Prin aceasta s-a
prăbuşit şi ultimul principiu important cel al funcţionări echilibrate a sistemului creat în 1944.
17
2.2. FUNCŢIONAREA SISTEMULUI ACTUAL
Sistemul monetar internaţional utilizează, în prezent, un etalon naţional şi unul propriu,

în ambele cazuri el fiind rezultatul activităţi economice din una sau mai multe economi
naţionale, fiind internaţionalizat în contextul unor factori economici şi monetari interni şi
externi economiilor în cauză. Deci, locul etalonului aur-devize a fost preluat de etalonul putere
cumpărare. Fiind vorba de economia mondială, nu putem considera ca etalon puterea de
cumparare creată de o singură economie; apare o contradicţie între caracaterul internaţional al
economiei şi utilizarea ca etalon propriu a unei monede naţionale.
Faţă de etalonul aur-dolari, în cursul oficial rezulta din raportarea valorilor paritare
determinate oficial de fiecare ţară. În actualul sistem compararea puterilor devine o operaţiune
mult mai complexă, neavând un etalon care să exprime prin unităţi de greutate. Ieşirea din
impas se realizează prin urmărirea statistică a preţurilor din ţările care se compară în cadrul
mecanismului cursurilor de schimb pentru grupe de mărfuri şi servici similare. Din comparaţia
indicilor de preţuri rezultă un curs, considerat drept oficial în relaţiile unei economi cu o piaţă
internaţională.
Poziţia internaţională a etalonului putere de cumpărare constituie o preocupare
principală, atât în Fondul Monetar Internaţional cât şi a economiei emitente a monedei cu
circulaţie pe piaţa externă; el poate să-şi îndeplinească funcţiile monetare numai în condiţiile în
care oscilaţile cursului de piaţă faţă de cursul oficial se menţin în anumite considerente
rezonabile.
În actualul sistem, când puterea de cumpărare funcţionează ca etalon, mecanismul de

coordonare a cursului de piaţă a suferit schimbări structurale, dirijarea lui bazată pe o marjă
relativ fixă şi pe intervenţi de tip monetar a încetat să mai funcţioneze. S-a trecut din 1973 la
tehnica cursurilor flotante, cursul de piaţă fiind lăsat să oscileze în raport direct cu poziţia
economiei emitente, dar care nu mai prezintă acea stabilitate în timp specifică, de astfel, vechiul
sistem. La prima vedere, situaţia a creat panică în practica şi teoria monetară; cu timpul, lumea
s-a obişnuit cu instabilitatea mecanismelor monetare şi a etalonului internaţional. O primă
măsură de atenuare a tehnici cursurilor flotante a fost luată de CEE prin punerea în funcţiune în
1979 a unui sistem monetar bazat pe cursuri relativ stabile în relaţiile dintre ţările comunitare,
dar pe fluctuarea cursurilor în raport cu terţe ţări.
18
În ce priveşte convertibilitatea se menţine accepţiunea dată de Fondul Monetar

Internaţional în 1944 înţelegând prin aceasta desfiinţarea restricţiilor monetare în domeniul
plăţilor şi transferurilor de fonduri legate de tranzacţile curente. De asemenea, a fost creată o
grupă de cinci monede liber utilizabile şi a fost lărgit numărul monedelor posibil de utilizat de
Fondul Monetar Internaţional în operaţiunile sale, cu condiţia ca balanţa de plăţi şi rezervele
internaţionale ale ţărilor emitente să fie suficient de puternice.
Interesele divergente nu au permis adoptarea de hotărâri care să restructureze
fundamental Sistemul Monetar Internaţional, ci doar luarea unor măsuri cu caracter tranzitoriu,
apreciându-se că un nou sistem va putea fi constituit într-o succesiune de etape. În ultimi ani,
problema reformei este relansată, trei direcţi importante fiind prioritare şi anume:
⇒ mai mare stabilitate a cursurilor de schimb;
⇒ impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de ţările
membre ale Fondului Monetar International;
⇒ asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ pentru redresarea
economiilor confruntate cu dificultăţi.
De la prăbuşirea sistemului Bretton Woods bazat pe cursuri fixe, reglementările privind
organizarea pieţelor monetare şi creşterea monedei internaţionale au fost supuse hazardului,
ceea ce nu permite să vorbim de existenţa unui sistem monetar internaţional în accepţiunea sa
deplină.
Unele propuneri de realizare a ordini monetare caută să îmbunătăţească operaţile legate
de cursurile de schimb fluctuante, în timp ce altele pledează pentru reîntoarcerea la mecanismul
cursurilor fixe.
Cei care susţin reîntoarcerea la cursurile fixe aduc în discuţie câteva argumente7:
⇒ dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale a fost considerabil diminuată de
evoluţia incertă a cursurilor flotante;
⇒ cursurile flotante sunt generatoare de speculaţi valutare destabilizatoare.
De asemenea, prin compararea şi vânzarea de active de rezervă, intervenţia autorităţilor
monetare este mai substanţială în perioada actual de fluctuaţie a cursurilor de schimb decât în
deceniile precedente în care cursurile de schimb erau aliniate (fixe). Dacă nu ar fi existat aceste
intervenţi, modificarea valori de schimb a dolarului şi a altor monede ar fi fost mult mai amplă.
În schimb susţinători cursurilor fluctuante afirmă că utilizarea lor asigură ţărilor în cauză o mai
7
Daianu, D. - Echilibru monetar şi moneda : keynesism si monetarism - Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, pag.
23-30.
19
mare independenţă monetară. Fiecare ţară adoptă o politică monetară liberă de constrângeri din
afară. De asemenea, comerţul şi investiţiile internaţionale nu trebuie să fie împiedicate de
incertitudinea evoluţiei cursurilor de schimb deoarecec se pot introduce în contracte clauze de
evitare a riscului valutar. În plus, speculaţile nu sunt destabilizatoare pentru că cei care fac
speculaţi privind evoluţile ale cursurilor pot ajunge în situaţi de faliment.
O problemă cheie este modalitatea prin care reglementările instituţionale influienţează
politica monetară a fiecarei ţări. Independenţa monetară apare datorită faptului că fazele ciclului
de afaceri nu sunt perfect corelate între diferite ţări. Chiar dacă ar fi aşa, ţările acordă o
importanţă diferită problemelor privind stabilitatea preţurilor şi a forţei de muncă, ca obiective
pe plan naţional. În plus, chiar dacă o ţară se decide să dispună de mai multă independenţă
monetară, va întâmpina dificultăţi din exterior; modificareac politici monetare a unei ţări poate
avea consecinţe variate asupra circulaţiei capitalurilor sau asupra valori de schimb a propriei
sale monede.
În dezvoltarea unui nou sistem de reglementări monetare internaţionale trebuie avute în
vedere, deci, modificări profunde privind organizarea pieţelor monetare şi oferta de active
internaţionale de rezervă, diminuarea practicilor intervenţioniste ale băncilor central. Realizarea
acestui deziderat este cu atât mai incertă, dacă avem în vedere că cei care elaborează politica
economică şi monetară a unei ţări aplică analiza cost-benefici, asupra efectelor pe care le-ar
avea adaptarea unor noi reglementări monetare internaţionale, asupra capacităţi lor de a-şi
atinge obiectivele naţionale.
2.3. REFORMA SISTEMULUI MONETAR INTERNŢIONAL
Sistemul Monetar Internaţional creat în 1944, trebuia să corespundă unor cerinţe pe care
înainte le îndeplineau sistemele monetare bazate pe etalonul aur. Criza sistemului a izbucnit
atunci când au apărut, tot mai pregnant, dezechilibre care dovedeau carenţele sistemului.
Această criză a constituit un fenomen permanent în anii “60, când s-au produs primele accese
de criză ale dolarului, şi în 1971, când sistemul s-a prăbuşit.
Prăbuşirea în august 1971 a Sistemului Monetar Intenaţional şi evenimentele următoare,
în care relaţiile financiar-valutare nu mai urmau nici o reglementare, nu a semnificat că
economia mondială nu mai avea nevoie de asemenea reglementări. De aceea, s-a cautat
revizuirea sistemului.
20
Propunerile de reformă a Sistemului şi Fondului Monetar Internaţional apărute în timp,

începând din 1953 până în 1968, ar putea fi clasificate în 3 grupe, pe baza efectului antrenat:
⇒ propunerile vizând regimul cursurilor de schimb, al monedelor prin care se cerea
modificare mecanismului valori paritare şi anulare intervenţilor pe piaţă pentru susţinere
cursurilor în limite fixe;
⇒ propunerile vizând schimbarea etalonului monetar;
⇒ propuneri care vizau consolidarea sistemului de la Bretton Woods, fie prin lărgirea
activităţi Fondului Monetar Internaţional, fie prin aplicare unor prevederi încă
neutilizate ale Acordului.
Data de 26 iulie 1972 a marcat o nouă etapă în procesul de elaborare a proiectelor pentru
reforma Sistemului Monetar Internaţional, constituind data înfiinţări comitetului celor 20.
Scopul comitetului era avizare asupra tuturor aspectelor reformei sistemului şi propuneri
privind această reformă. La încheierea misiuni sale, la data de 14 iulie 1974, comitetul celor 20
a prezentat “schiţa,, proiectului de reformă.
Cele mai importante indicaţi date de Comitetul celor 20 în legătura cu conţinutul sistemului
revizuit vizau urmatoarele aspecte:
⇒ lărgirea supravegheri şi gestiuni internaţionale în cadrul unor domeni importante şi,
deci, sporirea rolului Fondului Monetar Internaţional ca organism de supraveghere şi
sprijinire a aplicări sitemului, comparativ cu rolul care îi fusese încredinţat în 1944;
⇒ elaborare unor proceduri mai eficiente de ajustare a balanţelor de plăţi ale ţărilor
membre cu precizarea necesităţi de a lăsa la latitudinea ţărilor respective alegerea
propriei politici în acest sens;
⇒ ridicarea Drepturilor Speciale de Tragere la rangul de principal instrument de rezervă,
concomitent cu reducerea rolului aurului şi a valutelor de rezervă în această funcţie;
⇒ sprijinirea dezvoltări economice şi promovări unui flux net sporit de resurse reale spre
ţările în curs de dezvoltare.
În ultimi ani, problema reformei sistemului a fost relansată, remarcându-se 3 direcţi mai
importante:
⇒ stabilirea mai mare a cursurilor de schimb;
21
⇒ impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de ţările
membre ale fondului;
⇒ asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ pentru redresarea
economiilor confruntate cu dificultăţi.
3. ROLUL DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE(D.S.T.)
Dreptul Special de Tragere este primul activ de rezervă, purtător de dobândă, creat prin
decizie internaţională; existenţa lui este legată de completarea activelor existente, şi este alocat
de către Fond, membrilor participanţi la departamentul D.S.T.
În cadrul statutului FMI ca uitate valorică a unui D.S.T. este definită ca echivalentul a
0,888671 grame aur fin, ceea ce corepunde valori paritarea dolarului valabilde la 1 iulie 1944.
În anul 1974 s-a renunţat la definirea în aur a D.S.T., trecându-se la o definire pe baza cosului
valutar.
22
În urma primului amnedament al statutului Fondului s-a creat, alături de contul general,
un cont special de tragere, prin care se alocă D.S.T. ţărilor participante.
D.S.T-urile sunt emise şi anulate de către FMI. Aceasta are autoritate, comform
statutului, să creeze lichidităţi prin alocarea de D.S.T. membrilor Fondului proporţional cu
cotele acestora în cadrul FMI. De asemenea, statutul FMI dă posibilitatea anulări Drepturilor
Speciale de Tragere, deşi până în prezent nu a avut loc nici o astfel de anulare.
În cadrul statutului este prevăzut ca orice decizie de alocare a D.S.T. trebuie să aibă la
bază nevoia globală pe termen lung, de suplimentare a rezervelor de mijloace de plată
internaţionale. Procedura de emisiune cuprinde în primul rând propunerea Directorului General
al FMI către Consiliul Guvernatorilor, la care se asociază directori executivi. Consiliul
Guvernatorilorare puterea să aprobe sau să modifice propunerea, cu o majoritate de 85% din
totalul voturilor.
Suma D.S.T. alocată fiecărui membru se determină într-un raport procentual faţă de cota
de participare a ţări membre la Fond. Alocare se face gratuit, fără obligaţia efectuări unei
contraprestaţi din partea beneficiarului. Anulările de D.S.T. se calculează ca procente asupra
alocărilor cumulative nete de D.S.T. al fiecarui membru.
Metoda iniţială de evaluare a D.S.T.-urilor prin intermediul aurului a rămas în vigoare
până la 30 iunie 1974. În 1970, când a început să funcţioneze Contul Special de Tregere,
1 D.S.T. a fost egal cu 1 U.S.D. După cea de-a doua devalorizare a dolarului, în februarie 1973
raportul de valoare a devenit 1 D.S.T.=1,20635 U.S.D., sau 1 U.S.D.=0,828948 D.S.T.
Cursurile de schimb ale altor valute exprimate în D.S.T. au fost stabilite pe baza cotări acestor
valute pe piaţă în raport cu dolarul.
Începând cu iulie 1974, D.S.T.-ul este definit pe baza unui coş de 16 monede naţionale
ale ţărilor care deţineau în comerţul internaţional o pondere mai mare de 1%. Ponderea aleasă
pentru fiecare monedă a fost bazată pe participarea emitentului la exportul mondial. Dolarul
facea excepţie de la această regulă, considerându-se că importanţa sa în tranzacţile
internaţionale este mai mare decât partea din exportul mondial care revine Statelor Unite ale
Americi.
Tabelul 3.1. - Coşul Drepturilor Speciale de Tragere iulie 1974

Monedă Procent Cantitate Monedă Procent Cantitate
Dolar S.U.A. 33,0 0,40 Francul belgian 3,5 1,6
23
Marca germană 12,5 0,38 Coroana suedeză 2,5 0,13

Lira sterlină 9,0 0,045 Dolarul australian 1,5 0,012
Francul francez 7,5 0,44 Peseta spaniolă 1,5 1,1
Yenul japonez 7,5 26,0 Coroana norvegiană 1,5 0,099
Dolarul canadian 6,0 0,071 Coroana daneză 1,5 0,11
Lira italiană 6,0 47,0 Şilingul austriac 1,0 0,22
Guldenul olandez 4,5 0,14 Randul sud-african 1,0 0,0082
Din 1981, coşul include monedele a cinci ţări membre ale FMI8, care au ponderea cea
mai semificativă în exportul mondial de bunuri şi servici. Acestea sunt cele 5 monede9 liber
utilizabile: dolarul american, marca germană, yenul japonez, francul francez şi lira sterlină.
Procentul deţinut de fiecare valută în total rezultă din importanţa fiecărei valute în comerţul şi
plăţile internaţionale.
În ceea ce priveşte rezidurile coşului D.S.T., ponderea fiecărei valute în coş este
modificată la fiecare 5 ani. De la 1 ianuarie 1996, valoarea unui D.S.T. este dată de suma
valorilor următoarelor ponderi din fiecare valută: USD-0,582; DEM-0,446; JPY-27,2; FRF-
0,813; GPB-0,105.
De asemenea, de la 1 ianuarie 1999, ca urmare a introduceri monedei EURO structura
D.S.T. se prezintă în funcţie de noua monedă. (DM+FF=35%EURO)
Tabelul 3.2. – Coşul Drepturilor Speciale de Tragere

1981-1985 1986-1990 1991-1995 1996-2000
$ 42% 42 % 40% 39%
DM 19% 19% 21% 21%
Y 13% 15% 17% 18%
FF 13% 12% 11% 11%
₤ 13% 12% 11% 11%
3.1. FUNCŢIILE ŞI UTILIZAREA DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE

(D.S.T.)
8
Vozganian, V. – Reforma pieţelor financiare din România, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pag. 77
9
24
Conform statutului, D.S.T. întâlneşte următoarele funcţii:

⇒ Funcţia de etalon monetar internaţional, prin D.S.T. putându-se explica parităţile şi
cursurile valutare
⇒ Funcţia de mijloc de rezervă, D.S.T. figurând între rezervele ţărilor, alături de aur şi
valutele de rezervă. Rolul D.S.T. ca mijloc de rezervă10 internaţională rămâne limitat, în
mare parte, deoarece moneda FMI poate fi deţinută şi utilizată numai la nivel oficial în
ţările membre. Deşi a fost creat şi D.S.T.-ul privat, piaţa sa a rămas limitată.
⇒ Funcţia de instrument de credit , de procurare de monedă convertibilă prin intermediul
FMI şi în anumite condiţii;
⇒ Funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzii şi comosioane datorate de FMI.
O ţară membră a Fondului care primeşte D.S.T. de la FMI le poate utilize astfel:
⇒ Participantul căruia i s-au alocat D.S.T. are dreptul să obţină în schimbul lor o sumă
echivalentă în valută de la un alt membru al FMI, indicat de către Fond.
⇒ Pentru ca un participant să fie desemnat de Fond, ca furnizor de valută, este necesar ca
el să aibă o balanţă de plăţi şi rezerve montare suficient de puternice.
Participantul care furnizează valută unui alt participant, va primi în schimb o sumă
echivalentă în D.S.T.
FMI presupune că toate operaţiile cu D.S.T. sunt efectuate doar pentru a face faţă unor
nevoi ale balanţei de plăţi, sau pentru cazul unei evoluţi nefavorabile a structuri rezervelor
monetare internaionale.
⇒ Participantul poate plăti cu D.S.T. dobânzi şi comisioane către FMI sau poate
răscumpara cu D.S.T. moneda sa aflată la FMI, cu anumite excepţi;
⇒ D.S.T.-urile pot fi utilizare pentru creşterea rezervei monetare oficiale, corespunzător
cotei alocate;
⇒ Încheierea de acorduri swap, prin care un membru poate transfera altuia D.S.T. în
schimbul altui active de rezervă, cu excepţia aurului, cu obligaţia de a restitui valuta la o
dată viitoare şi la un curs stabilit de comun acord.
⇒ Efectuarea de operaţiuni forward, prin care o ţară membră a FMI poate vinde sau
cumpăra D.S.T. cu obligaţia plăţi la o dată viitoare, în schimbul oricăror active monetare
cu excepţia aurului, la un curs la termen previzionat în momentul încheieri tranzacţiei ;
10
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C.,- Monedă, credit şi bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994,
pag. 76-77
25
⇒ D.S.T. pot fi folosite pe piaţa financiară internaţională, prin emiterea de obligatiuni

exprimate în această monedă.
3.2. RATA DOBÂNZII A DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE
Ca active de rezervă D.S.T. este purtător de dobândă cu scopul ca moneda FMI să

devină atractivă pentru deţinători. Astfel toţi deţinători de D.S.T. primesc dobândă pentru
deţinerile lor, iar fiecare participant plateşte comision Fondului11 pentru suma alocărilor de
D.S.T. Rata de dobândă a D.S.T. este o medie ponderată a ratelor dobânzilor pentru
instrumentele pe termen scurt de pe pieţele monetare ale celor 5 state ale căror monede
alcătuiesc D.S.T. Ponderile ratelor dobânzilor pentru fiecare monedă în rata dobănzii exprimată
în D.S.T. sunt similare ponderilor fiecărei monede respective în coşul D.S.T.
De exemplu, dacă pe pieţele celor 5 ţări, ratele dobânzi pe termen scurt prezintă
următoarele valori, iar ponderile valutelor sunt stabilite în mod legal, dupa cum rezultă din
tabelul următor:
Tabelul 3. 2. – Ponderile valutelor

Valută Pondere Rata anuală a dobânzi
$ 39% 12%
DM 21% 8%
Y 18% 9,5%
FF 11% 10%
₤ 11% 9%
Atunci, rata anuală a dobânzii aferentă instrumentelor exprimate în D.S.T. este dată de
relaţia:
Rd=39%×12%+21%×8%+18%×9,5%+11%×10%+11%×9%=4,68+1,68+1,71+1,11+0,99=10,17%
3.3. EMISIUNI DE TITLURI EXPRIMATE ÎN DREPTURILE SPECIALE DE

TRAGERE
Cumpărarea unei obligaţiuni exprimate în D.S.T. se realizează plătindu-se

contravaloarea acesteia exprimată în dolari la cursul pieţei. Dacă peste un anumit timp
11
Oprel, D. – Sistemul Monetar Internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1981.pag. 34
26
obligaţiunea în D.S.T. este vândută de către deţinător, vânzarea se face la cursul dolari-D.S.T.
din momentul respectiv.
Astfel, deşi numai autorităţile desemnate pot deţine D.S.T. înscrisurile exprimate în
D.S.T. pot fi deţinute şi de alte persoane fizice sau juridice. D.S.T.-urile utilizate în tranzacţii în
afara Fondului, în sectorul privat, se numesc D.S.T.-uri private. Dezvoltarea operaţiunilor cu
D.S.T. a avut la bază ideea de a oferi acestei monede internaţionale un loc cât mai important în
anasmblul relaţiilor valutar-financiare internaţionale, înlocuind astfel aurul sau alte valute
naţionale cu funcţi internaţionale.
Cu privire la utilzarea D.S.T. ca instrument de rezervă, au fost evidenţiate urmatoarele

aspecte pozitive:
⇒ D.S.T. este mai stabil decât orice altă moneda naţională12 a altui stat;
⇒ D.S.T.este emis de un organism internaţional, fiind astfel independent de situaţia
economică şi financiară a unei ţări. De asemenea nu propagă situaţi negative în
economia mondială;
⇒ D.S.T. poate servi mai bine la menţinerea unro rezerve monetare internaţionale
echilibrate, având în vedere că emisiune de D.S.T. este dozată de FMI, În funcţie de de
nevoile efective de rezerve ale economiei mondiale;
⇒ Sunt alocate în mod gratuit de Fond, deci nu imobilizează nici un activ financiar al ţări.
Aspecte nevative privind utilizarea D.S.T. vizează:
⇒ D.S.T. nu îndeplineste decât parţial funcţile unei monede internaţionale; el nu este un
mijloc direct de plată, ci indirect prin mecanismul său de convertibilitate în valute;
⇒ D.S.T. nu circulă decât între autorităţile monetare (FMI, BRI, BANCA CENTRALĂ)
⇒ Inflaţia şi deflaţia de D.S.T. nu sunt excluse, F.M.I. putăndu-se orienta greşit în
determinarea necesearului de emisiune;
Ca urmare a repartizări emisiunilor de D.S.T. proporţional cu cota subscrisă de către
fiecare ţară la FMI, majoritatea alocărilor revin ţărilor industrializate, astfel că ţările în curs de
dezvoltare ale căror nevoi sunt cele mai mari primesc alocări cele mai mici. România a devenit
12
Albus, C. – Fondul Monetar Interanţional, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pag. 99-101
27
membră cu drepturi depline a acestui organism internaţional prin semnarea Acordului de la

Bretton Woods şi prin vărsarea cotei de participare, la 15 decembrie 1972.
Aderarea României a lărgit sfera cooperări monetare şi financiare cu celelalte state
membre ale FMI, România fiind al 125-lea stat membru al FMI.
Prin aderarea la fond, ţara noastră a dobândit următoarele drepturi:
⇒ Obţinerea de credite în monedele altor ţări sau în D.S.T., din resursele generale ale
Fondului, în schimbul unei sume în monedă naţională, în condiţi mult mai avantajoase
decât cele ale pieţei. Pentru obţinerea acestor credite a fost necesar să se respecte o serie
de condiţi impuse de către FMI ţărilor membre.
România a făcut uz atât de credite curente în tranşe, cât şi de credite stand-by şi de
finanţarea compensatorie.
⇒ Obţinerea de alocări de D.S.T. în cazul unor noi emisiuni de asemenea instrumente.
Deoarece FMI a întrerupt emisiunile de D.S.T. începând din 1972, România nu a
beneficiat până în 1978 de asemenea alocări. Conform deciziei FMI ţara noastră a primit
alocări începând din 1979 şi 1980.
⇒ În urma reuniuni anuale a FMI din septembrie 1997, s-a luat decizia unei noi majorări a
cotelor ţărilor membre şi a unei noi alocări de D.S.T. Majorarea cotelor de 45% aplicată
la nivelul existent de 145,3 mld. D.S.T. a reprezentat o substanţială creştere a capacităţi
ţărilor membre de a beneficia de resurse financiare de la Fond. Cota României la FMI,
care în 1997 reprezenta 754,1 milioane D.S.T., a crescut în anul următor la aproximativ
1,1 miliarde D.S.T. (1,5 miliarde dolari).
La sfârşitul anului februarie 1997, din cota parte de 754,1 mil. D.S.T. exista deja o
cumpărare nerambursabilă de 439,9 mil. D.S.T., respectiv un procent de 58,3% din cotă.
Cumpărarea existentă poate fi analizată astfel:
⇒ 19,2 mil. D.S.T. – facilitatea de finanţare compensatorie şi situaţi neprevăzute;
⇒ 188,5 mil. D.S.T. – facilitate de transformare sistemică;

⇒ 232,2 mil. D.S.T. – acord de confirmare.
În ceea ce priveşte decizia de alocare de noi D.S.T. aceasta a prevăzut dublarea
alocărilor, deci majorarea cu 21,4 miliarde D.S.T. După această alocare, România deţine în total
222,1 milioane D.S.T., (aproximativ 280 – 300 milioane dolari), care se adaugă la rezerva
statului.
28
Totalul de 74 276 voturi reprezintă un procent de 4,97% din totalul general de 1 493 331
voturi. Obţinerea dreptului de aderare a României la B.I.R.D.,i a fost condiţionat de aderarea la
FMI.
Dreptul de vot se exercită prin intermediul unui grup de 12 ţări, grup condus de
reprezentantul Olandei, care reprezintă şi interesele ţări noastre în Consiliul Executiv al FMI.
În cadrul acestui grup, numit “Constituenta”, România deţine un număr de voturi,

după cum rezultă din tabel:
Tabelul 3.3 Numărul de voturi

Director (Locţiitor) Ţara Număr voturi
Armenia 925
Bosmia şi Herţegovina 1462
Bulgaria 4899
Croaţia 2866
Cipru 1250
Reprezentantul Georgia 1360
Olandei şi al Ucrainei Israel 6912
Macedonia 746
Moldova 1150
Olanda 34692
România 7791
Ucraina 10223
Total voturi 74276
3.4. DEVALORIZAREA SISTEMULUI FINANCIAR
Fiecare ţară are propria sa monedă naţională; existenţa acesteia este considerată, adesea,
un atribut al suveranităţi statului respectiv. Cu toate acestea, sunt frecvente situaţiile în care
rezidenţi unei ţări utilizează alte monede (mai puternice) decât moneda naţională pentru
29
achiziţionarea de bunuri, realizarea de investiţi sau economisire în interiorul ţări ai cărei

rezidenţi sunt. Aceste monede străine preiau o parte din atribuţiile monedei locale, în interiorul
ţări de emisiune a acesteia, devenind astfel mijloc de schimb, unitate de cont, monedă de
rezervă, măsură a valori etc. Acest fenomen este cunoscut sub denumire de dolarizarea.
Dolarizarea, ca proces, constă în utilizarea şi deţinerea de către rezidenţi unei ţări de
active şi monede străine (inclusiv depozite în monedă străină ale rezidenţilor la băncile
autohtone).
Dolarizarea vizează toate situaţiile în care rezidenţi unei ţări substituie, total sau parţial
moneda emisă de ţara ai cărei rezidenţi sunt cu o altă monedă străină. (nu numai cu dolarul
american aşa cum s-ar putea înţelege din denumirea acestui fenomen). De regulă moneda
substituent este o monedă puternică care deţine un rol semnificativ pe plan internaţional.
Dolarizarea poate îmbrăca forme diferite şi amplitudini diferite în cadrul unei economi
naţionale. Gradul de dolarizare se apreciază printr-un indicator – rata de dolarizare - calculat ca
raport între deţinerile de devize ale rezidenţilor şi masa monetară a unei ţări. În principiu, rata
de dolarizare măsoară gradul de substituire a monedei naţionale cu monede străine.
Motivaţile care stau la baza dolarizări vizează, în principal:
⇒ Situaţia economică nefavorabilă a multor state, instabilitatea pieţelor valutare şi nivele
ridicate ale inflaţiei dintr-un număr mare de state (în special ţări în curs de dezvoltare şi
în ţările în tranziţie) erodează puterea de cumpărare a monedei naţionale şi diminuează
încrederea rezidenţilor în propria monedă; aceştia se vor orienta spre alte monede, mai
puternice, ca monedă de denominare activelor lor financiare sau depozitelor bancare.
⇒ Diversificarea portofoliului (frecvent întâlnită în ţările dezvoltate);
⇒ Realizarea de avantaje din utilizarea monedei, mai stabile, a altei ţări şi participarea la
drepturile de „segniorage”; creşterea valori şi importanţei monedei unei ţări prin
înlocuirea sa totală sau parţială, în mod oficial, de către autorităţile competente cu o
monedă forte. De cele mai multe ori, pentru autorităţile statelor în curs de dezvoltare
este ’’mai comod,, să evite sau să elimine efectele negative ale anumitor conjuncturi
economice, instabilitatea crizelor financiare sau valutare, nu prin măsuri de ajustare
structurală, ci prin înlocuirea oficială a monedei naţionale cu o altă monedă forte (aceşti
determinanţi se află la baza dolarizări oficiale).
Analiza determinanţilor dolarizări nu ar putea fi completă fără luarea în considerare şi a
următorului aspect: modul în care a fost conceput Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton
Woods a încurajat dolarizarea. Utilizarea dolarului american ca principală monedă de rezervă,
30
legarea tuturor cursurilor monedelor participante la sistem de dolar, obligaţia statelor

participante de a interveni pentru evita variaţi ale cursului monedelor lor faţă de dolar sunt tot
atâtea elemente care au susţinut artificial importanţa dolarului pe plan mondial.
În aceste condiţii tot mai multe state şi rezidenţi lor s-au orientat spre utilizarea dolarului
american ca un substituent eficient al monedei lor oficiale.
Chiar şi după căderea sistemului de la Bretton Woods,13 dolarul american a continuat să

fie "motorul" dolarizări în multe state, deşi locul său a fost serios ameninţat de alte monede
puternice care au reuşit să se impună pe plan mondial, cum ar fi: marca germană, lira sterlină,
yenul japonez, şi probabil, în viitor moneda europeană EURO.
Dolarizarea poate îmbrăca două forme:
- Dolarizarea neoficială;
- Dolarizarea oficială.
Dolarizarea neoficială se manifestă atunci când rezidenţi unei ţări au o parte din activele
lor financiare şi monetare denominate într-o monedă străină care nu este considerată moneda
naţională, oficială ţării respective. Dolarizarea neoficială este un fenomen determinat de
motivaţi specifice fiecărui individ sau firmă şi nu este rezultatul unei decizi oficiale adoptate de
autorităţile statului în care se manifestă acest proces.
Dolarizarea neoficială se poate manifesta sub următoarele forme:
⇒ Active financiare (obligaţiuni, acţiuni etc.) şi active nemonetare denominate în monedă
străină;
⇒ Deţineri de sume "cash" în monedă străină ;
⇒ Depozite în monedă străină la băncile locale;
⇒ Depozite în monedă străină la bănci din afara ţării ai cărei rezidenţi sunt posesori
acestora.
⇒ Dolarizarea neoficială este frecvent întâlnită şi amploarea acestui fenomen este
considerabilă.
Un studiu realizat de FMI în 1999 indica faptul că:
⇒ în 1995, 18 state membre FMI se confruntau cu nivele extrem de ridicate de peste 30%
ale dolarizări neoficiale (nivelul mediu de dolarizare pentru aceste state fiind de 45%);
34 de state înregistrau nivele moderate ale dolarizări - o rată medie a dolarizări de 16%;
dolarizarea neoficială nu mai este un fenomen specific doar ţărilor în curs de dezvoltare,
13
Patrick, L. – FMI-ul, Editura Coresi, Bucureşti,2001, pag. 198
31
ci afectează şi ţări dezvoltate: în Grecia rata dolarizări neoficiale a atins, în 1996, 22%,
iar în Marea Britanie aprox. 15%;
⇒ în 1995, între 50% şi 70% din stocul de dolari americani circulau în afara SUA. Aceste
cifre referitoare la circulaţia bancnotelor americane în afara graniţelor SUA sunt
confirmate de un studiu realizat în 1996 şi 1997 de către FED; acest studiu constata că
dintr-un volum de 480 mld. dolari SUA în circulaţie, circa 300 mld. circulă în afara
graniţelor SUA.
Dolarizarea oficială presupune adoptarea de către un stat a unei monede străine ca monedă
oficială a statului respectiv. Dolarizarea oficială se poate materializa sub două forme:
⇒ dolarizarea oficială completă care presupune eliminarea, în mod oficial, de către un stat
X a monedei sale naţionale şi înlocuirea sa cu o monedă statului Y care devine astfel
moneda oficială a statului X. Această formă de dolarizare mai poate fi definită ca
realizarea de către statul X a unei uniuni monetare complete cu un alt stat Y a cărui
monedă devine moneda oficială în cadrul acestei uniuni, moneda statului X fiind
complet eliminată. În cadrul acestei forme de dolarizare oficială, emisiunea monetară
este realizată doar de statul Y (a cărui monedă devine moneda oficială a altor state),
statul X neavând acest drept.
⇒ sistemele bi-monetare care presupune adoptarea de către autorităţile unui stat a monedei
altui stat care devine monedă oficială alături de moneda naţională a statului respectiv.
Cele două monede sunt considerate monede oficiale, circulând în paralel şi având
aceleaşi roluri şi statut legal. Emisiunea monetară se face astfel: statul care se
"dolarizează" îşi păstrează dreptul de emisiune pentru propria monedă, dar emisiunea
celeilalte monede oficiale (moneda străină adoptată ca monedă oficială) este
responsabilitatea altui stat.
Indiferent de maniera în care se realizează dolarizarea oficială, statul care adoptă o
monedă străină ca monedă oficială nu dobândeşte dreptul de emisiune al acesteia; de asemenea
statul care se dolarizează nu poate conduce independent politica monetară, ci aceste
responsabilităţi sunt preluate total sau parţial de către statul emitent al monedei respective. În
funcţie de acordul intervenit între statele participante la acest mecanisme, pot exista şi excepţii
de la aceste principii: astfel, Panama, ţară a cărei monedă oficială este dolarul american, are
dreptul să emită monedă, dar emite dolari americani, dar acest proces este strict supravegheat de
32
autorităţile SUA. Emisiunea de monedă de către ţara a cărei monedă este utilizată ca monedă
oficială în alt stat se va face la cererea acestuia din urmă pe baza activelor de rezervă (valută,
DST, etc.) deţinute de statul care dolarizat şi depuse ca garanţi la banca centrală de emisiune a
monedei respective.
Din acest punct de vedere acest sistem funcţionează într-o manieră similară cu Consiliul
Monetar: emisiunile monetare se vor face numai pe baza şi în limita rezervelor valutare oficiale
ale ţării solicitante (statul cu economie dolarizată). În mod normal, ţările cu economi dolarizate,
chiar dacă nu pot emite moneda oficială şi nu îşi pot conduce independent politica monetară,
pot primi drepturi de segniorage de la ţara care emite moneda respectivă. Aceste drepturi de
segniorage pot fi calculate ca procent din valoarea fiecărei noi emisiuni de monedă sau ca
procent numai din valoarea emisiunilor de monedă realizată la cererea şi pe contul său. De
asemenea, sunt extrem de frecvente situaţile în care nu intervine partajarea drepturilor de
segniorage, întreaga valoare a acestora fiind reţinut de către ţara a cărei monedă este utilizată ca
monedă oficială în alt stat.
Dolarizarea include şi situaţile în care au stat adoptă nu doar o monedă străină, ci chiar
două sau mi multe ca monede oficiale. Singura situaţie de acest gen a fost întâlnită în Andora,
unde a funcţionat dolarizarea oficială completă până în 1999 când au avut statut de monedă
legală două monede: francul francez şi peseta spaniolă (din 1999 au fost înlocuite de EURO).
În 1999, conform datelor FMI, erau 28 de ţări, cu o populaţie totală de 10,5 milioane locuitori,
în care se întâlnea dolarizarea oficială completă: Andorra, Insulele Cook, Cipru, Groenlanda,
Guam, Kiribati, Lichenstein, Ile Marshall, Pnma, San Marino, etc. Şase dintre aceste ţări erau
membre FMI: Kiribati, insulele Marshall, Micronesia, Palau, Panama şi San Mrino. În unele
dintre aceste 28 de ţări, dolarizarea oficială este o realitate încă din secolul 19 sa chiar din
secolul 13: Guam din 1898, Andora din 1278, Monaco din 1865, Puerto Rico din 1899.
Monedele utilizate de aceste ţări ca înlocuitor oficial al monedelor naţionale sunt: francul
francez, francul elveţian, dolarul american, lira sterlină, dolarul australian. În 1999 existau
dolarizarea oficială sub forma sistemelor bi-monetare exista în 13 state: Bahamas, Bhutan,
Bosnia Herţegovina, Brunei, Cambodgia, Laos, Lesoto, Liberia, Luxemburg, Namibia,
Tadjikistan. Aşa cum se poate observa din situaţiile statistice prezentate mai sus,
dimensiunea dolarizări oficiale este relativ redusă comparativ cu cea dolarizări neoficiale.
Principala explicaţie a acestei evoluţi diferenţiate a dolarizării oficiale faţă de cea neoficială
derivă din raţiuni politice: moneda naţională este considerat un atribut important al suveranităţi
unui stat.
33
Această dolarizarea oficială este o decizie de natură politică, adoptată de autorităţile

unui stat, reticenţa acestora în a înlocui moneda naţională este mult mai pronunţată decât la
nivelul indivizilor, limitând astfel dimensiunea dolarizări oficiale.
Interesul pentru acest tip de dolarizare (şi totodată decizie de politică monetară) a
crescut după crizele financiare din America Latină din 1998-1999, când ţări ca Argentina,
Brazilia etc. au luat în considerare posibilitatea dolarizări economiilor lor.
Ţările în care există dolarizare oficială, sunt în general economi cu grad ridicat de
deschidere spre exterior. Costurile dolarizări oficiale includ costuri pentru ţara care adoptă
dolarizare oficială şi costuri pentru ţara a cărei monedă este adoptată ca monedă oficială a altui
stat.
În prima categorie se includ:
⇒ Pierderea independenţei conduceri politici monetare şi a politici cursului de schimb;
⇒ Costuri ridicate şi pierderea drepturilor de segniorage de către statele cu economi
dolarizate ca urmare a înlocuiri monedei lor naţionale cu o alta şi a pierderi drepturilor
de emisiune a noi monede oficiale. Costul total în termeni bruţi ai dolarizări oficiale,
cuprinzând costurile efective apărute ca urmare a înlocuiri efective, în circulaţie, a vechi
monede cu nou monedă oficială, este estimat la circa 8% din PIB14 în 1976 şi la circa
4,6 %, în medie între 1991-1997. În termeni de fluxuri, costurile dolarizări oficiale
(calculate ca pierderi anuale din segniorage şi devierea acestor venituri din segniorage
dinspre autorităţile ţări dolarizate către o autoritate monetară străină) sunt estimate la un
nivel mediu, între 1991-1997, de 2,3% din PIB.
⇒ Costuri legate de diminuarea sau pierderea de către banca centrală a ţări dolarizate a
rolului de creditor de ultimă instanţă.
⇒ Costuri legate de legarea ciclului economie dolarizate de ciclul economic din ţară a cărei
monedă este adoptată ca monedă oficială;
Pentru ţara a cărei monedă este adoptată ca monedă oficială a altui stat apar următoarele
categori de costuri:
⇒ Costuri economice, cum ar fi: partajarea drepturilor de segniorage, dificultăţi legate de
controlul monedei care circulă în afara graniţelor naţionale, sensibilitate crescută la
evoluţile nefavorabile înregistrate în exterior, posibilitatea ca ţările dolarizate să renunţe
la moneda străină adoptată ca monedă oficială şi să revină la vechea monedă.
14
Dardac, N., Barbu, T. – Monedă, bănci şi politici monetare, Bucureşti, 2005, pag. 55
34
⇒ Costuri politice legate de posibilitatea exercitării de către economiile dolarizate de

presiuni politice asupra sa;
Avantajele dolarizări oficiale pentru economiile dolarizate includ:

⇒ Reducerea riscului valutar şi a riscului de inflaţie (sau chiar eliminarea lor);
⇒ Reducerea presiunilor de creştere a rezervelor valutare;
⇒ Reducerea riscului de ţară;
⇒ Eliminarea sau reducerea crizelor legate de balanţele de plăţi.
Pentru ţările a căror monedă este adoptată ca monedă oficială în alt stat principalele benefici
rezidă în:
⇒ Controlul asupra mecanismelor economice ale altor state;
⇒ Extinderea importanţei monedei lor pe plan internaţional.
În ciuda criticilor şi a măsurilor luate pentru a limita acest fenomen, dolarizarea
reprezintă un fenomen natural dictat de încrederea sporită a oamenilor într-o monedă străină
cu un impact deosebit asupra adânciri gradului de integrare a pieţelor monetare şi valutare
internaţionale.
3.5. CRIZA FINANCIARĂ
Criza financiară15 și economică declanșată în 2007 produce efectele cele mai dramatice
și mai grave în țările emergente și în curs de dezvoltare, în special în cele în care veniturile
locuitorilor sunt cele mai mici. Această criză a stopat progresul ce a avut loc în aceste țări în
ultimul deceniu, progres manifestat anterior printr-o dezvoltare durabilă, prin restructurarea
conturilor publice, prin reducerea datoriilor externe, extinderea activităților comerciale, avântul
pieței produselor de bază și obținerea unor influxuri de capital pentru dezvoltare. În acest
context, în pofida dificultăților întâmpinate și a fondurilor insuficiente, s-au realizat totuși mici
progrese către realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM).
Totuși, în anii care au precedat criza financiară, țările sărace au fost deja lovite de criza
alimentară, însoțită de o scumpire a produselor de bază care a afectat capacitatea de
subzistență a sute de milioane de persoane, de criza energetică, având drept rezultat epuizarea
în mare măsură a resurselor țărilor care nu sunt producătoare de petrol sau gaze naturale pentru
a-și putea menține activitățile, precum și de criza generată de schimbările climatice, ale
15
Albus, C. – Fondul Monetar Interanţional, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pag.87-89
35
cărei consecințe se manifestă mai acut în țările în curs de dezvoltare, unde sunt afectate
recoltele și este distrusă infrastructura. Criza financiară a agravat exponențial situația în care
se aflau țările cu venituri mai mici. Primele simptome ale acestei crize s-au făcut simțite în a
doua jumătate a anului 2007, iar efectele sale asupra economiei reale s-au manifestat pe întregul
parcurs al anului 2008.
Cu puțin mai mult de un an în urmă, ca urmare a falimentului Lehman Brothers, ne-am
aflat, conform opiniei unanime a experților, la un pas de un adevărat colaps financiar și în
pragul unei mari depresiuni.
Având în vedere evoluțiile care s-au putut urmări de la începutul crizei financiare,
putem face următoarele constatări:
⇒ Țările în curs de dezvoltare nu au provocat criza. Nu ele sunt la originea ei. Dar ele sunt
cele care suferă consecințele cele mai dezastruoase. Cauzele se găsesc în țările
dezvoltate, ele sunt legate de expansiunea, în rândul acestora, a anumitor practici opace
ale sistemului financiar, de puterea practicilor speculative, de lăcomia de a obține
benefici rapide și artificiale din economia reală și de iresponsabilitatea a numeroase
dintre conducerile marilor instituții financiare. Toate acestea, în cadrul unei globalizări
care tinde spre o dereglementare totală și respingerea tuturor instrumentelor de
guvernare publică.
⇒ Ceea ce a fost inițial diagnosticat drept criză financiară, despre care s-a spus ori s-a
presupus că va afecta în mică măsură țările în curs de dezvoltare, care nu sunt încă
integrate puternic în sistemul financiar mondial, s-a manifestat, din ce în ce mai
puternic, sub forma unei devastatoare crize economice, sociale, umanitare și de
dezvoltare. Așa cum arată Comisia Europeană, după ce a afectat țările dezvoltate și pe
cele cu o economie emergentă, „al treilea val” al crizei a lovit în mod dramatic țările în
curs de dezvoltare. În acest caz, „valul” se poate transforma în „tsunami”.
De fapt, în țările în curs de dezvoltare, această criză afectează absolut toate domeniile
de activitate16.
Reducerea ritmului creșteri economice și creșterea ratei șomajului. În 2009, creșterea
economică în țările emergente și în curs de dezvoltare a scăzut la un sfert din cea înregistrată în
2007 și la o treime din creșterea înregistrată în 2008.
Iar în următori ani, sau cel puțin în următori cinci ani, se așteaptă ca această situație să
se mențină. În consecință, numărul șomerilor și al lucrătorilor săraci crește fulgerător de
16
Ghibutiu, A. „Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale” Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti , 1984
36
repede, în special în zonele urbane, ceea ce ar putea determina o creștere a fluxurilor de

emigranți, la care se adaugă și cele generate deja de schimbările climatice.
Reducerea prețurilor și a veniturilor obținute din materiile prime. Se prevede reducerea
cu peste 20% a prețului acestora (cu excepția petrolului) în anul 2009.
Reducerea schimburilor comerciale și creșterea restricților comerciale. În anul 2009, se
prevede scăderea volumului global al schimburilor comerciale cu peste 10%, întrucât exportul
de bunuri din țările emergente și în curs de dezvoltare va cunoaște o creștere negativă de până
la 17% în Africa, în timp ce în 2008 se preconizase o creștere pozitivă de 11,3%. Toate acestea
vor duce la o dezechilibrare gravă a contului curent, afectând profund capacitatea acestor țări
de a lua împrumuturi și de a face investiții.
Accesul mai dificil la finanțare internațională și mai puține investiți externe. Fluxurile
financiare externe către țările emergente și în curs de dezvoltare s-au redus drastic și se
preconizează că nevoile financiare externe ale țărilor cu venituri redus vor atinge, în perioada
2009-2010, 25 de miliarde EUR anual, sumă din care cel mult o treime va putea fi asigurată de
FMI.
Reacția protecționistă a țărilor dezvoltate, care limitează capacitatea de export a
țărilor în curs de dezvoltare. Comisia Europeană a subliniat necesitatea de a menține piețele
deschise pentru a combate recesiunea și a impulsiona revenirea la creșterea economică, fapt
care ar fi benefic atât pentru țările dezvoltate, cât și pentru cele în curs de dezvoltare. Dar, în
același timp, Comisia a constatat creșterea practicilor protecționiste, atât a celor declarate, cât
și a celor ascunse, și a solicitat ca țările dezvoltate să fie coerente în ceea ce privește
declarațiile publice și politicile lor.
Diminuarea veniturilor și a transferurilor de fonduri ale imigranților, care au cunoscut o
scădere de 7% în anul 2009 în comparație cu anul 2008, și în cazul cărora se așteaptă doar o
ușoară revenire în anul 2010 și anul 2011, ceea ce afectează în special țările cu venitul cel mai
scăzut, în care aceste fonduri reprezintă aproximativ 6% din PIB.
Mai puține ajutoare pentru dezvoltare, într-un moment în care, de fapt, sunt necesare
resurse suplimentare. În anul 2008 ajutoarele financiare au fost cu 25 de miliarde EUR mai
scăzute față de obiectivul stabilit la summitul G8 de la Gleneagles pentru anul 2010, iar
tendința de scădere se menține în continuare. Comisia Europeană estimează că fluxul
ajutoarelor financiare va scădea cu 22 de miliarde EUR în anul 2009.
Valoarea totală a datoriilor externe ale țărilor emergente și în curs de dezvoltare a
crescut cu două puncte procentuale din PIB într-un singur an.
37
Rezultatul tuturor acestor efecte negative asupra vieții oamenilor este că, conform
estimărilor făcute de Intermón Oxfam și general acceptate, conform rapoartelor instituțiilor
financiare internaționale, precum Banca Mondială, și conform Declarației din cadrul
summitului mondial privind siguranța alimentară (noiembrie 2009), celor peste un miliard de
persoane care trăiesc deja într-o sărăcie extremă, li se vor adăuga alte aproximativ 100 de
milioane de persoane; numărul deceselor infantile din Africa subsahariană va crește cu 30 000-
50 000 de cazuri; cheltuielile pentru educație, sănătate, infrastructură și rețelele de securitate și
protecție socială, deja precare, vor scădea dramatic.
În același timp, confruntate cu situația de criză, ajutoarele publice, planurile de
stimulare fiscală și măsuri extraordinare privind lichiditățile au fost orientate către rezolvarea
problemelor țărilor mai dezvoltate, într-o proporție inacceptabilă de peste 20 la 1. Din noile
împrumuturi acordate de FMI în urma summitului G20, doar 1,6% au fost acordate Africii.
Dintr-un total de 250 de miliarde USD în Drepturi Speciale de Tragere acordate de G20, numai
17 miliarde USD au fost atribuite Africii. În plus, împrumuturile vor duce la creșterea datoriei
țărilor sărace. În cele din urmă, necesitatea consolidări bugetare a țărilor dezvoltate pune în
pericol menținerea angajamentelor privind ajutorul public pentru dezvoltare (APD).
Este evident faptul că, în timp ce criza a mai pierdut din putere în țările dezvoltate,
aceasta se intensifică în țările în curs de dezvoltare. În timp ce țările avansate ies deja din criză,
țările care au cea mai mare nevoie să iasă din această criză continuă să se afunde mai mult.
Pentru țările dezvoltate, această criză va reprezenta o dificultate temporară în
bunăstarea lor, atât ca intensitate, cât și ca durată. Pentru multe țări în curs de dezvoltare, criza
amenință să devină o prăpastie în care se va irosi un întreg deceniu de luptă împotriva sărăciei
și a excluderi, afectând grav o întreagă generație.
Persistența acestei crize în țările în curs de dezvoltare reprezintă, de asemenea, un
obstacol pentru creșterea mondială. Același lucru este exprimat și în declarația liderilor G20 de
la Pittsburgh, în care se menționează că „măsurile de reducere a decalajelor de dezvoltare pot fi
un catalizator important al creșterii economice mondiale”.
Totuși, în pofida faptului că întreaga comunitate internațională a subliniat, în mod

repetat, faptul că dezvoltarea constituie o parte integrantă a soluției pentru actuala criză
mondială, în pofida faptului că, în cadrul conferințelor internaționale de la New York, Accra și
Doha și în cadrul summiturilor G20 de la Washington, Londra și Pittsburgh și, în special, în
38
cadrul Reuniunii la nivel înalt a G8 de la L’Aquila s-au adoptat poziții ferme și s-au luat
angajamente concrete pentru îndeplinirea ODM, pentru menținerea obiectivelor de asistență,
pentru creșterea eficienței acesteia și pentru includerea țărilor în curs de dezvoltare în procesul
de reformare a guvernanței globale, este clar că resursele promise nu au ajuns în țările
respective și că reformele anunțate nu au fost puse încă în aplicare.
În fața acestei realități, țările dezvoltate trebuie să dea un răspuns ferm și rapid. Un
ajutor al cărui scop să fie reducerea sărăciei și a excluderi, măsuri care să contribuie la
dezvoltare și mijloacele necesare pentru ieșirea din criză, toate acestea sunt necesare acum, în
anul 2010. Trebuie găsite mijloace rapide de plată a sumelor promise și modalități de avansare
a ajutoarelor convenite pentru următori ani.
Acest răspuns rapid trebuie urmat de un altul, de o durată mai lungă. Acest lucru nu
poate fi realizat prin mijloace izolate, oricât de spectaculoase ar fi acestea, ci doar printr-un
angajament larg, cu un set de acțiuni mai bine coordonate și gestionate, pe baza unor criteri mai
eficiente și mai transparente, urmărindu-se realizarea unor acorduri ample între principali
donatori, țările partenere, instituțiile financiare și societatea civilă. Pentru punerea în mișcare a
acestui dispozitiv de acțiune, UE trebuie să continue să își asume un rol de lider și să dea
dovadă de o extremă hotărâre, fiind necesară consolidarea angajamentelor fiecărui organism al
Uniuni și prezentarea unei poziți a Parlamentului lipsite de ambiguități.
La 26 martie 2010, Consiliul European și-a dat acordul pentru propunerea Comisiei
Europene de a lansa o nouă strategie pentru ocuparea forței de muncă și creștere economică,
Europa 2020, bazată pe o coordonare consolidată a politicilor economice, care se va concentra
asupra domeniilor-cheie în care este necesar să se ia măsuri pentru stimularea competitivității
și a creșterii economice în Europa. În acest scop, Consiliul European a convenit asupra unui set
de obiective principale ale UE, care reprezintă obiective comune care dirijează acțiunile
statelor membre și ale Uniuni. În perspectiva acestor obiective, statele membre și-au stabilit
propriile obiective naționale. În ceea ce o privește, la nivelul UE, Comisia va lua măsuri pentru
punerea în aplicare a strategiei, în special prin intermediul celor șapte „inițiative emblematice”
ale sale, care au fost anunțate în comunicarea privind Europa 2020.
Tratatul privind funcționarea UE prevede că statele membre trebuie să considere
propriile politici economice, precum și promovarea ocupări forței de muncă drept chestiuni de
interes comun și să le coordoneze în cadrul Consiliului. În două articole distincte, tratatul
prevede responsabilitatea Consiliului de a adopta orientări generale privind politica economică
(articolul 121) și orientări generale privind ocuparea forței de muncă (articolul 148),
specificând că acestea din urmă trebuie să fie coerente cu cele dintâi. Având în vedere acest
39
temei juridic, orientările pentru politica privind ocuparea forței de muncă și politica economică
sunt prezentate ca două instrumente juridice distincte, dar interconectate în mod intrinsec:
• O recomandare a Consiliului privind orientările generale pentru politicile economice ale

statelor membre și ale Uniunii – Partea I a Orientărilor integrate Europa 2020;
• O decizie a Consiliului privind orientările pentru politicile de ocupare a forței de muncă ale
statelor membre - Partea a II-a a Orientărilor integrate Europa 2020.
Aceste orientări puse în aplicare prin instrumentele juridice sus-menționate formează
împreună orientările integrate pentru punerea în aplicare a strategiei Europa 2020.
3.6. ASPECTE NEGATIVE ALE GLOBALIZĂRII
Teoretic, crearea unei pieţe mondiale a capitalurilor, concurenţială, funcţionând fără

piedici, trebuia sa stimuleze creşterea eficienţei sistemului financiar permiţând o reducere a
costului de finanţare şi o mai bună alocare a capitalurilor între ţări şi sectoare de activitate, de
unde să rezulte o mai rapidă creşterea economiei mondiale.
După 35 de ani de schimburi şi mişcări de capitaluri administrate, se credea că s-a găsit
remediul: liberul joc între deţinătorii de resurse şi cei care au nevoie de finanţare, aceştia
întâlnindu-se mai uşor şi cu cost scăzut (dereglementare), utilizând din ce în ce mai puţin
intermedierea băncilor (dezintermediere) şi circulând mai uşor de la un tip de activitate la altul
(deschiderea pieţelor). Aceasta triplă revoluţie a permis ţărilor şi firmelor să-şi finanţeze
nevoile şi a ajutat întreprinderile să investească. De asemenea, din anii '90 pieţele emergente din
Asia, America latină şi Europa de Est erau încorporate în sistem. Finanţele veneau în ajutorul
dezvoltării. În primul rând, nu este cert faptul că a avut loc o ameliorare a eficienţei de alocare a
capitalurilor.
Dacă a avut loc o reducere a costurilor de finanţare, de aceasta au beneficiat marile

întreprinderi multinaţionale şi instituţiile financiare, singurele în măsură să adere la noile
instrumente financiare şi mai puţin multitudinea de întreprinderi mici şi mijlocii ce reprezintă
ţesutul productiv. De asemenea, ne putem întreba daca noul sistem financiar internaţional a
condus intr-adevăr la o mai bună alocare a capitalurilor între regiunile lumii. Începând de la
criza datoriei lumii a treia, cea mai mare parte a finanţărilor internaţionale se concentrează în
ţările dezvoltate.
40
La începutul anilor '90, ţările în curs de dezvoltare "vărsau" ţărilor dezvoltate cu titlu de
rambursare a datoriei lor mai mult decât primeau de la acestea. Pe de altă parte, globalizarea
financiară determină o instabilitate crescândă a pieţelor ce pare să devină cronică şi accentuarea
speculaţiei. Se creează astfel premisele ca viteza de propagare şi aria geografică se cuprindere a
crizelor să crească semnificativ. Unul din exemplele adecvate în acest sens este criza financiară
asiatică din 1997 care a afectat nu numai continentul asiatic, ci şi o mare parte a ţărilor
dezvoltate, ţări din Europa Centrală şi de Est şi se poate spune că stat la baza declanşări unei
seri de crize financiare pe pieţele latino-americane. Procesul de globalizare
financiara s-a produs în acelaşi timp cu creşterea instabilităţi ratelor dobânzi, ratelor de schimb
şi cursurilor titlurilor financiare. Se poate spune chiar că există o relaţie dialectică între
instabilitatea financiară şi globalizare. Aceasta deoarece, pe de o parte, cea mai mare parte a
inovaţiilor financiare au ca obiect protejarea agenţilor economici împotriva instabilităţi ratelor
de schimb, ratelor dobânzi, a volatilităţii cursurilor titlurilor, iar pe de altă parte, noile
instrumente sunt ele însele factori de instabilitate. Această constatare se verifică mai ales pe
pieţele produselor derivate unde, pentru a acoperi riscurile fluctuaţiei, marile întreprinderi,
compani de asigurări, case de pensi etc. schimbă contracte având ca obiect rate ale dobânzi,
devize sau active financiare. Pieţele la termen ating azi o amploare şi o complexitate ce par
incontrolabile. Produsele derivate constituie un instrument eficient de gestiune a riscurilor, dar
în acelaşi timp un factor de instabilitate, fiind unul din instrumentele favorite ale speculatorilor.
Speculaţia s-a dovedit facilitată pe pieţele produselor derivate datorită efectului de

levier. Astfel, pe pieţele organizate, contractele la termen cu instrumente financiare permit
luarea de poziţii speculative imobilizând decât o mică parte de lichidităţi sub formă de depozite
de garanţie (3% pe MATIF, Franţa). Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul opţiunilor asupra
devizelor, când prima plătită de cumpărătorul opţiuni poate fi intr-un raport de 1 la 100 cu
câştigul sperat.
Problema majoră pusă de produsele derivate este următoarea: de fiecare dată când este
încheiat un contract, riscul inerent al activului acoperit nu dispare, ci este numai transferat unui
alt participant la sistemul financiar. Un alt motiv de îngrijorare al autorităţilor este acela că
produsele derivate pot atenua eficienta politicii monetare. Astfel, întreprinderile care constata
înăsprirea politici monetare sunt de acum în măsură să limiteze impactul acesteia planurilor de
finanţare: operaţiunile de swap le permit modificarea caracteristicilor împrumutului,
transformarea lui în angajament cu rată fixă.
41
Globalizarea financiară a presupus de asemenea o uriaşă dilatare a sferei financiare: pe

piaţa valutară se schimbă zilnic 1500 mld. dolari, de 7 ori mai mult decât în 1986. În ceea ce
priveşte acţiunile, numai la New York capitalizarea (8700 mld. $ la sfârşitul lui noiembrie
1997) s-a multipli cat de 4 ori în 10 ani. Aceasta explozie a tranzacţilor pe pieţele financiare nu
mai este în raport direct cu finanţarea producţiei şi a schimburilor internaţionale. După
estimările BRI, valoarea tranzacţilor financiare internaţionale este de 50 de ori mai mare decât
valoarea comerţului internaţional cu bunuri şi servici. Rezultă deci acest decuplaj în creştere
între activitatea financiară şi cea reală.
În altă ordine de idei, dereglementarea şi internaţionalizarea pieţelor financiare au avut
drept consecinţă plasarea sub o strictă supraveghere a politicilor economice ale statelor. Acum,
pieţele sunt cele care decid dacă politicile economice naţionale sunt eficiente. Dacă o anumită
orientare a politicii bugetare le îngrijorează, o creştere a salariilor bugetarilor li se pare
excesivă, o măsură de sprijinire a consumului li se pare costisitoare şi ineficientă, atunci
sancţiunea este rapidă şi adesea brutala. În câteva momente, investitori din lumea întreagă -
Tokyo, Singapore, New York, Londra, Frankfurt, Paris - alertaţi în timp real de terminalele
Reuters, îşi exprimă neîncrederea şi dezaprobarea.
De asemenea, autorităţile monetare ale ţărilor nu pot face prea mult pentru a-şi apăra
monedele în faţa speculaţiei: rezervele valutare ale ţărilor dezvoltate (principala armă de
apărare a monedelor) reprezintă de 2 ori mai puţin decât valoarea zilnică a tranzacţiilor pe piata
valutară. Criza valutară care a făcut să explodeze Sistemul Monetar European în 1992 şi 1993
sunt o perfectă ilustrare. S-a constatat cu această ocazie că fixitatea schimbului şi piaţa unică a
capitalurilor, adică perfecta mobilitate a capitalurilor sunt incompatibile.
Integrarea financiară mondială şi mobilitatea internaţională a capitalurilor au modificat
profund natura relaţiilor existente între diferite economi. Altădată, transmiterea internaţională a
conjuncturilor economice se realiza prin fluxurile de schimburi de bunuri şi servici.
Astăzi, variabilele financiare sunt cele care joacă rolul determinant în transmiterea
conjuncturilor, acestea devenind din ce în ce mai interdependente.
Redresarea americană va determina o relansare în Europa? Sau dimpotrivă creşterea
ratelor dobânzii în SUA va opri elanul relansării europene? Aceste exemple ar putea continua.
Ele alimentează zilnic analizele evoluţiilor economice internaţionale, dezbaterile de politică
economică şi previziuni, reflectând intensitatea şi complexitatea interdependenţelor economiilor
naţionale şi consecinţele lor asupra marjelor de manevra a politicilor economice ale statelor.
Globalizarea financiară presupune de asemenea un risc sistematic crescut. Prin risc sistematic se
înţelege un risc de instabilitate globală care rezultă din disfunctionalităţi în sistemul financiar-
42
bancar, când interacţiunea comportamentelor individuale nu determina ajustări corectoare, ci

agravează dezechilibrele. Procesul de criză
sistemică se desfăşoară în doi timpi. În primul rând este vorba de declanşarea turbulenţei prin
speculaţie, a cărei putere s-a amplificat prin noile instrumente financiare. Apoi intervine
propagarea undei de şoc pe ansamblul sistemului financiar planetar. Aceasta propagare se
realizează prin fenomenul de contagiune deoarece pieţele financiare sunt puternic
interconectate.
Pe baza mijloacelor moderne de comunicare, informaţia se difuzează aproape imediat de
la o extremitate la alta a planetei. Fiecare piaţă este influenţată de informaţii comune tuturor
pieţelor. Reacţile operatorilor pe o piaţă considerată directoare (ex. Wall Street) sunt imediat
repercutate asupra celorlalte pieţe financiare. Acest proces de propagare şi repercusiuni în lanţ
este amplificat de comportamentele de "contagiune prin mimetism", foarte frecvente pe pieţele
financiare: „traderii” îşi fundamentează deciziile nu pe baza proprilor lor criteri, ci luând în
considerare pe cele ale altora. Astfel, evenimente care nu au nici o legătura cu situaţia
financiară17 a unei ţări sau firme pot provoca aici o criză.
Pe fondul tuturor acestor consecinţe ale globalizări financiare, a riscurilor pe care
aceasta le presupune, se constata o gravă slăbiciune a noului sistem financiar internaţional.
Crizele sunt din ce în ce mai frecvente şi mai variate, în special datorită sistemului
ultraspeculativ instaurat la sfârşitul anilor '70, cu doi principali factori: dimensiunile atinse de
sfera financiară, într-un timp record (au determinat ca aceasta să devină practic incontrolabilă),
şi tendinţa ei de a genera "baloane speculative", provocând crizele.
Astfel, de la criza datoriei Lumii a Treia din 1982, la cea din Rusia, toate pieţele
(acţiuni, obligaţiuni, derivate, imobiliară.) au suferit cel puţin o zdruncinare în cursul ultimilor
15 ani.
Criza asiatică din 1997 este unul din exemplele cele mai elocvente pentru efectele
distructive care însoţesc globalizarea pieţelor financiare. Declanşată în iulie 1997 în Thailanda,
criza a atins rapid Coreea, Indonezia, Malaezia, Philippine şi celelalte ţări asiatice, inclusiv
Japonia. Liberalizarea financiară, această mişcare vastă declanşată la sfârşitul anilor '70, a fost
în acelaşi timp factorul şi vectorul de difuzare a crizei. Enorma masă de capitaluri care s-a
îndreptat spre Sud - Estul asiatic a format un "balon speculativ", fără a se preocupa de
slăbiciunea ţărilor economiilor locale. Acest balon a explodat brutal, apoi pieţele financiare
interconectate au amplificat şocul. În 1982 a fost nevoie de declararea în încetare de plăţi a mai
17
Albus, C. – Fondul Monetar Interanţional, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pag. 193-197
43
multor ţări în dezvoltare pentru a îngrijora lumea.

Deficitul curent al Thailandei (ţara în care s-a declanşat criza) era de 8%. "Balonul" imobiliar şi
bursier acumulat în anii de creştere devenea ameninţător. Capitalurile au început atunci sa
părăsească ţara, iar speculatori internaţionali au început să mizeze pe căderea bahtului, moneda
naţională a Thailandei. Pe data de 2 iulie bahtul, moneda legata de dolar, s-a prăbuşit. Într-o
lună, a pierdut 25% din valoarea sa faţă de dolar. Celelalte monede asiatice au început atunci să
se deprecieze. Spirala crahului fusese declanşată. Ca şi în Mexic, în decembrie 1994,
capitalurile, adesea plasate pe termen scurt în scop speculativ, au plecat la fel de repede precum
au venit; băncile străine au cerut rambursarea împrumuturilor pe termen scurt, pe care înainte le
reînnoiau foarte uşor.
Întreprinderile şi băncile asiatice au început sa cumpere dolari şi yeni pentru a-şi onora
obligaţiile scadente. Pentru a le ajuta, băncile centrale şi-au sacrificat rezervele valutare. Acest
scenariu catastrofa s-a reprodus în iulie în Thailanda, în noiembrie în Coreea şi la începutul lui
ianuarie în Indonezia. În ceea ce priveşte Japonia, primul furnizor de fonduri pentru ţările
emergente din Sud - Estul Asiei, ea a fost de asemenea atinsă de criza, dovedindu-se existenţa
unor relaţii financiare nefireşti: 3600 mld. dolari creanţe îndoielnice şi un sistem financiar
dominat de mafie. În 1997, Indonezia, a patra putere demografica a globului, apărea ca un rai
pentru investitori: 6% creştere anuală de 30 de ani, 47 mld. dolari excedent comercial pentru
primele 11 luni din 1997. După declanşarea crizei, ţara a ajuns în ruină, moneda sa, rupia, a
pierdut 80% din valoarea sa faţă de dolar, iar 90% din societăţile cotate la Bursa din Djakarta
erau în stare de insolvabilitate.
Din Coreea de Sud, al cărei nivel de bogăţie s-a diminuat de 2 ori din noiembrie 1997,
în Thailanda, al cărei PIB a revenit în 100 de zile de criza la nivelul din 1987, Asia a oferit
aceeaşi imagine: o economie distrusă, părăsită de investitorii străini. În 1997, 25% din
capitalizarea bursiera la Kuala Lumpur, în Malaezia, era în posesia investitorilor străini, faţă de
2% în 1998, după criză. Din iunie în decembrie 1997, Bursele din Hong Kong, Seoul, Djakarta
şi Bangkok au pierdut valoric mai mult de 1200 mld. dolari. Aceasta stare de fapt, atenuata
parţial în ianuarie 1998, era calificata de Kenneth Courtis, economist la Deutsche Bank din
Tokyo, drept "cea mai gravă criză din anii '30 pana în prezent".
Primul seism major al erei mondializări, această criză a surprins observatori, analişti
financiari, chiar şi pe cei mai pesimişti, prin amploarea şi rapiditatea cu care s-a propagat din
Thailanda, de la începutul lui iulie, în toate ţările din zona, inclusiv Japonia. Şi de această dată,
Comunitatea Internaţională a jucat rolul de "pompier" pentru a preveni un dezastru planetar:
100 mld. dolari au fost alocaţi pentru Asia, de doua ori mai mult decât pentru Mexic în 1994-
44
1995. Se pare deci ca ceea ce a izbucnit în Asia de Sud - Est a fost un amestec exploziv de crize
ale devizelor, întreprinderilor şi băncilor. Dezastrul a fost atât de mare, încât nici intervenţia
FMI în Thailanda, Coreea şi Indonezia nu a fost suficientă pentru a stopa criza.
Cel puţin
două certitudini par sa nu fi supravieţuit în 1997: Asia în calitate de campioană de necontestat a
creşteri economice şi atotputernicia pieţelor financiare, presupuse ca alimentând economia
mondială. După grava criza produsă în ţările Asiei de Sud - Est, se pune problema unei reforme
a pieţelor financiare pentru a nu cunoaşte o noua recesiune mondială. Absurdă în urma cu un
an, problema devine de mare actualitate. Alan Greenspan, preşedintele Rezervelor Federale
propunea "modificarea practicilor şi instituţiilor pentru reducerea riscurilor sistemului".
Problema care se pune consta în măsurile ce trebuie luate în ceea ce priveşte liberalizarea
mişcărilor de capitaluri, pe care FMI o promovează în toate programele sale, dar care, după cum
s-a văzut, poate provoca un adevărat dezastru. Dacă aceasta liberalizare stimulează investiţiile
directe sau împrumuturile pe termen lung, ea este rezonabilă; marea dificultate se referă însă la
mişcările de capitaluri pe termen scurt. Se impune astfel o reglementare prudenţială
permanentă a împrumuturilor externe, în special a împrumuturilor pe termen scurt ale băncilor
comerciale. Dacă sistemul bancar american avea de exemplu 1500 mld. dolari datorie pe termen
scurt în mărci germane, Rezervele Federale ar lua în mod sigur măsuri.
Totuşi, aceasta sumă este proporţională cu cea a datoriei pe termen scurt în moneda
străina a Thailandei sau Coreei. Economişti şi analişti financiari din întreaga lume se pronunţă
tot mai mult asupra necesităţii unei reforme a sistemului financiar mondial. Pentru George
Soros, ea ar avea un rol de asigurător: pentru creditori, intervenţi organizate până acum de FMI
în condiţi foarte criticate. Alţi, cum ar fi analistul francez Michel Aglietta, consideră că trebuie
mers şi mai departe: stabilirea unor reguli clare (un control mai bun al operatorilor financiari,
publicarea de date fiabile despre diferite pieţe, armonizarea normelor prudenţiale),
supraveghind aplicarea lor şi chiar sancţionând instituţile care nu le respectă. Este vorba de un
sistem de acreditare al operatorilor obligându-i să-şi organizeze propriul lor control intern.
Implicarea organismelor financiare internaţionale în procesul de transformare şi
restructurare a sistemului economic mondial este amplă, domeniile atinse de proiectele finanţate
prin contribuţia lor fiind foarte diverse şi de o importanţă deosebită. Dezideratul unui sistem
financiar supus unor reglementări uniforme şi transparente, menite să sporească eficienţa
alocării resurselor de capital, capătă contur prin suportul instituţiilor create în acest sens
(Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială).
Efectele economice şi sociale ale şocurilor de pe pieţele financiare internaţionale tind să
45
fie tot mai mult diminuate de integrarea acestora într-un sistem global de pieţe care nu pot
exista însă fără un sistem instituţional articulat, investit cu autoritate suficientă pentru a-şi
implementa până la capăt deciziile şi politiciile sale. Nu trebuie exclus din discuţie nici
iminenta reformare a sistemului instituţional actual, care în nenumărate cazuri a dovedit că este
insuficient pregătit pentru a face faţă noilor provocări ale globalizări.
Evoluţia fluxurilor financiare internaţionale18 din ultima perioadă confirmă interesul
operatorilor pentru implicarea pe pieţele monetare şi de capital, motivată fiind de existenţa unui
excedent de capital (pe fondul creşteri economice sau a gradului ridicat de economisire) şi de
nevoia acută de resurse financiară (mai ales pentru restructurare economică). Dezvoltarea
durabilă a economiei mondiale nu poate fi concepută fără un sistem financiar capabil să
orienteze eficient şi rapid fluxurile de capital. Dacă nu se vor lua din timp măsurile adecvate de
reformare instituţională putem asista la escaladarea unor crize cu efecte devastatoare chiar şi
pentru cele mai avansate economii.
18
Bourguiant, H. - Finance Internţionale, Editura PUF, Paris, 1995, pag. 66
46
4. STUDIU DE CAZ: RELAŢIILE ROMÂNIEI CU BANCA MONDIALĂ
4.1. ÎNFIINŢARE ŞI STRUCTRĂ
Banca Mondială este cea mai prestigioasă intituţie internaţională de dezvoltare,

reprezentând un model pentru majoritatea băncilor de dezvoltare. Procedurile sale de
aprovizionare şi aprobare a fost deoseori preluate şi adaptate necesitaţilor instituţiilor regionale.
De aceea, studierea metodelor utilizate de Banca Modială este necesară atât pentru înţelegerea
acestora, cât şi scopul extrapoluări lor.
Banca Mondială este un sistem bancar format în principal din următoarele instituţii:
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) - înfiinţată în 1944
(1945), deseori numită şi Banca Modială – principala agenţie de finanţare, cu sediu central la
Washington.
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) - înfiinţată în 1960, debitori
acesteia sunt ţările cele mai sărace, care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a obţine
spijinul Băncii Modiale; aceasta împrumută pe termen lung, care se pot extinde pe 30-40 de ani.
Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) - înfiinţată în 1956, se ocupă cu
creditarea comercială cu scop lucrativ şi investiţii de capital. BIRD finanţează reconstrucţia
ţărilor europene prăbuşite după cel de-al doilea război mondial, ulterior atunci când economiile
acestor state s-au refacut, BIRD19 şi-a reorientat activitatea şi către ţările în curs de dezvoltare.
Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI) – oferă garanţii în
sprijinul invesţiilor străine din ţările dezvolate.
Scopul tuturor acestor instituţi este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor în
curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări prin
acordarea de asistentă tehnică şi economică.
Organul suprem de conducere al Băncii Mondiale este Consiliul Guvernatorilor format
dintr-un reprezentat al fiecărui stat membru care, de regulă, este ministrul finanţelor.
Acest organism se întruneşte în şedinţa cel puţin odata pe an, când are loc o şedinta
comuna cu cea a Consiliului Guvernatorilor FMI.
Conducerea curentă a Băncii revine unui Consiliul de Administraţie numit şi Consiliul
Directorilor Executivi format din 24 de membrii. Consiliul de Administraţie conduce şi
19
Oprel, D. – Sistemul Monetar Internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1981,pag. 77
47
intituţiile financiare afiliate (CFI, AID). Acesta este format din reprezentanţii Statelor Unite
ale Americi, Franţei, Mari Britani, Germaniei, Japoniei şi din 19 directori reprezentând
grupurile de state. Conducerea Consiliului revine unui preşedinte ales pe 5 ani, care conduce si
administraţia Bănci. De regulă, preşedintele Bănci este un reprezentant al SUA.
Elaborarea politici băncii revine unui Comitet de Dezvoltare, (care nu este
instituţionalizat), format din miniştri de finanţe ai ţărilor care au reprezentanţi in Consiliul
Directorilor Executivi. Comitetul de Dezvoltare se întâlneşte în şedinţă de 2 ori pe an, una din
şedinţe desfăşurându-se înaintea întruniri Consiliul Guvernatorilor şi urmărind să stabilească
volumul transferului de resurse către ţările în curs de dezvoltare.
Banca Mondială are de trei ori mai mulţ angajaţi decât FMI, aceştia desfăşurându-şi
activitatea atât la sediul central, cât şi la reprezentanţele deschise în întreaga lume.
4.2. OBIECTIVELE BĂNCII MONDIALE
Banca Mondialăii acordă împrumuturi guvernelor şi agenţilor guvernamentale care pot

obţine garanţi solide din partea statului. Printre acestea se pot numara oricare din cele 156 de
ţări membre care înregistrează un venit anual pe cap de locuitor sub pragul minim de creditare.
Acordarea de împrumuturi statelor membere – Împrumuturile sunt destinate
finanţări unor proiecte ce duc la dezvoltarea economică, rezultatele proiectului dând
posibilitatea rambursări creditului. Banca oferă valută doar pentru finanţarea proiectului,
componenta internă a investiţiei – salarile, consumurile, intermediare fiind finanţate din
resursele financiare ale ţări beneficiare. Împrumuturile acordate de BIRD revin, de regulă,
direct guvernelor ţărilor beneficiare iar, atunci când se finanţează proiecte private, este
obligatorie garanţia guvernamentală.
Intermedierea financiară – În sensul că acţionează pentru găsirea de noi resurse sau
încurajarea unor bănci comerciale ori grupuri financiare de a participa la cofinanţarea
împrumuturilor băncii.
Acordă asistentă şi consultanţă ţărilor membre – Astfel, BIRD elaborează proiecte de
asistenţă tehnică pentru infrastructura sau pentru dezvoltarea capacitaţilor manageriale. De
asemenea acordă consultanţă în implementarea unor proiecte în domeniul privatizări, dezvlotări
pieţei de capital etc. Resursele Băncii Mondiale sunt formate din participaţile statelor membere
la capitalul Băncii, care este majorat periodic. Din contribuţia statelor membere, numai 6 % se
varsă, rămâne în permanenţă la dispoziţia ei, putând fi solicitat în orice moment. Aceasta este
una din condiţile ce stau la baza credibilităţi Băncii, a doua condiţie fiind aceea că
48
împrumuturile nu pot depăşi capitalul subscris de membri, la care se adaugă rezervele. Cota de
participare vărsată, în moneda naţională a ţărilor membre, are o pondere redusă în totalul
resurselor Băncii.
Principala resursă de finanţare o formează lichidităţile obţinute de Bancă pe piaţa
internaţională de capital, aceasta reprezentând 85% din totalul pasivului Bancii. Resursele de pe
pieţele internaţionale se atrag prin emisiunea de obligaţiuni pe termen mediu şi lung şi plasarea
hârtilor de valoare pe termen scurt guvernelor, băncilor centrale sau comerciale. De menţionat
că circa 50% din resursele împrumutate colectate de Banca Mondială provin din lansarea de
titluri pe termen scurt, aspect riscant în vedere că creditele acordate sunt pe termen lung. Astfel
pot să apară neconcordanţe la scandenţă, precum şi diferenţe de dobanzi ce pot afecta profitul
Băncii.
4.3. DESTINAŢIILE ÎMPRUMUTURILOR ACORDATE DE CĂTRE BANCA

MONDIALĂ
Finanţarea proiectelor în domeniul infrastructuri trasporturilor, a proceduri si

distribuiri energiei electrice – Finanţarea proiectelor de investiţi în acest domeniu a fost
specifică primilor 20 de ani de activitate ai bănci, pornindu-se de la ideea că dezvlotarea acestor
sectoare economice sunt benefice pentru stimularea afacerilor în general. În anii ’70, se făcea
finanţarea unor proiecte tot mai rar, motivandu-se ca ele duceau la crearea unor zone de
modernism într-o ţară saracă.
Finanţarea unor proiecte de combatere a săraciei şi de realizare a unei mai bune
distribuţi a venitului naţional – Finanţarea unor astfel de proiecte a avut loc pe la începutul
anilor ’70 şi a vizat îndeosebi agricultura şi dezvoltarea rurală.
Ulterior spectrul programelor de finanţare a fost lărgit spre sectorul social – educaţia,
sănatatea, controlul natalitaţi, alimenţia – cu alte cuvinte, creditarea unor proiecte cu efecte
directe asupra populaţiei sărace. Trebuie spus că finanţarea unor astfel de proiecte s-a lovit de
critici puternice, prin care se susţinea că acestea sunt costisitoare, componenta valutară este
majoritară şi nu se avantajează sectorul particular.
Împrumuturile pentru ajustare structurală şi sectorială – Acestea au fost iniţiate la
începutul anilor ’80, ca urmare a recesiunii cu care se confruntau ţările dezvlotate şi a crizei ce
afecta ţările în curs de dezvlotare. Împrumuturile de ajustare structurală aveau şi continuă să
aiba ca scop consolidarea mecanismelor de funcţionare a economiei şi a creşţeri ca volum, a
exporturilor, urmărindu-se echilibrarea balanţei de plăţi pe termen lung. Având în vedere că
49
Fondul Monetar Internaţional pusese la punct o facilitare de ajustare, cam în aceiaşi perioadă,
deducem o colaborare stransă a celor două organisme în acest domeniu. În ceea ce priveşţe
împrumuturile de ajustare sectorială, ele vizau aprovizionarea cu resurse din import pentru a se
putea restructura sectorul privat din economie.
Împrumuturi pentru reducerea datoriei unor ţări faţa de creditori lor, băncile
comenrciale – Aceste împrumuturi au apărut tot in anii ’80, mulţi analişti incluzându-le în
împrumuturile de ajustare structurală. Aceste împrumturi se bazează pe filosofia că, odata ce
datoria publica a statului se afla în scădere, se eliberează fonduri ce pot fi utilizate pentru
investiţii şi dezvoltare. Banca Mondială acordă consultanţă statelor membre pe durata negocieri
datoriei şi îşi foloseşte solvabilitatea pentru a da încredere şi siguranţa procesului.
Împrumuturi de protecţie a mediului – denumite ,, facilitatea ecologică globală’’ ,
ce sunt destinate finanţări unor proiecte de îmbunatăţire a calităţii apei, de reducere a efectului
de seră.
Împrumuturile acordate de Banca Mondială vizează perioade lungi de timp de 15-20
ani, debitori beneficiând de un termen de graţie în rambursare a creditului, de 3-5 ani. În ceea ce
priveste dobânda, ea este egală cu cea plătită de Banca la resursele care se finanţează, colectate
de pe piaţa de capital, la care se adaugă o marjă de 0.5% pentru acoperirea cheltuielilor de
gestiune ale Băncii.
4.4. ATRAGEREA DE FONDURI
Banca Modială colectează fonduri prin emisiuni de obligaţiuni cu rating AAA, dând
apoi cu împrumut încăsarile în condiţiile unei rate a dobânzii cu o jumatate de punct procentual
peste costul mediu al fondurilor atrase. În orice moment, Banca Mondială are în finanţare cca
2.000 de proiecte şi aprobă aprox. 200 noi împrumuturi anual.
Banca Mondială finanţează numai costul în valută al proiectelor, de regulă în limita a
30-40% din costurile totale ale unui proiect, ceea ce ridică împrumuturile acordate de Banca
Modială la cca. 15 mld. $ anual, la care se adaugă 5 mld. $ credite acordate de Asociatia
50
Internaţională pentru Dezvoltare (AID). Creditele se acordă de regulă pe perioade de 12-15 ani,
având perioada de graţie 3-5 ani.
4.4.1. APROVIZIONAREA ŞI FINANŢAREA PROIECTELOR
Înţelegând nevoile de finanţare a proiectelor, furnizori pot identifica oportunităţile de

afaceri în domeniul vânzări de bunuri, echipamente, servici şi consultanţă.
Propunerea de noi proiecte trebuie adresată Băncii Mondiale chiar de către solicitanţii
guvernamentali. Companiile nu pot solicita pur şi simplu Băncii Mondiale finanţarea de
proiecte. Însă, în realitate, iniţiative pot avea terţe părţi interesate de succesul unei asocieri şi
care pot face propuneri şi sugestii potenţialilor solicitanţi de fonduri. Aceste terţe părti pot fi
consultanţi, firme de construcţi, alte societaţi comerciale şi băncii. După aceaste etape,
solicitanţii de fonduri20 prezinta Băncii Mondiale proiectele pentru a fi evaluate.
De multe ori, disponibilitatea potenţială a împrumuturilor, fondurilor cash, asistenţei
financiare, creditelor de export sau a unei structuri financiare funcţionale reprezintă o condiţie
esenţiala a reuşitei unui proiect. Pentru ca proiectele să fie aprobate şi finanţate, cineva trebuie
să preia iniţiative şi să se ocupe de schimbul comercial iniţial, acestea trebuie să aibă şi
experienţa, şi abilitaţile necesare pentru a obţine finanţarea. În ultima instanţă, oamenii sunt cei
care promoveaza proiectele, mai degrabă decât guvernele sau organismele multilaterale.
4.4.2. INFORMAREA
Banca Mondială finanţează o multitudine de tipuri de proiecte în sectoare diferite,

precum agricultură, educaţie, mediu, sănătate, populaţie, energie electrică, telecomunicaţi,
transport şi dezvoltare urbană. Proiectele trebuie să fie fezabile din punct de vedere etnic şi
financiar, în caz contrar ele fiind eliminate chiar în faza iniţială de evaluare. Procedurile de
selecţie utilizate de Banca Mondială nu sunt neapărat dificile şi îndelungate, iar propunerile
înaintate spre dezbatere nu sunt puţine. Două surse utile de informare asupra proiectelor sunt:
20
Floricel, C. – Relaţii Valutar-Financiare internaţionale, Editura Naţional, Bucureşti, 2001, pag.56-67
51
- Serviciul pentru Oportunităţi de Afaceri Internaţionale – un serviciu asigurat de către

Banca Mondială, prin care se oferă informaţi şi noutăţi despre aprovizionare, licitaţi,
finanţare şi derularea proiectelor.
- Development Business – o publicaţie bilunară a Departamentului Economic şi Social
al Naţiunilor Unite referitoare la activiatea Băncii Mondiale şi a altor agenţi de
dezvoltare regională.
Pe lângă informaţile disponibile din aceste surse, este necesară contactarea Băncii
Mondiale pentru a afla despre toate oportunităţile existente. Poate fi utilă şi contactarea
funcţionarilor regionali şi sectorali din Washington şi stabilirea unor întâlniri periodice cu
aceştia, devenind posibilă astfel monitorizarea evoluţiei tranzacţilor şi înţelegerea sistemului de
funcţionare a Băncii Mondiale.
4.4.3. LICITAŢIILE PENTRU AFACERILE FINANŢATE DE CĂTRE BANCA

MONDIALĂ
Companiile de toate dimensiunile pot licita pentru afaceri finanţate de către Banca
Mondială. Nu exista nici un sistem de înregistrare pentru producători, furnizori de mărfuri şi
contractori, deşi uneori se procedeaza la o precalificare pentru anumite contracte de lucrari
civile. Banca Mondială deţine un sistem de înregistrare compiuterizată a consulanţilor, numit ,,
Informaţii despre firmele de consultanţa’’.
În toate situaţiile, solicitantul finanţări este responsabil de întocmirea documentaţiei
licitaţiei pe care furnizori şi contractori i-o vor solicita după iniţierea proiectului. Sarcina de a
respecta etapele procesului urmat de proiecte revine furnizorului/contractorului.
Agenţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID)

Beneficiari facilităţilor de credite ale Bănci Mondiale sunt în mod necesar ţări în dezvlotare,
dar care au atins un anumit model de solvabilitate. Ţările cele mai sărace, care au o solvabilitate
suficient de ridicată, pot beneficia de finanţare din parte AID. Condiţiile împrumuturilor sunt
mult mai favorabile, termenele de creditare variază în general între 35 si 40 de ani, având
perioada de graţie de 10 ani. Nu se percep dobânzi, ci numai o taxă anuală de operare service
charge de 0.75%. Procesul urmat de proiect şi licitaţia de cumpărare în cadrul proiectelor
finanţate de AID sunt aceleaşi ca în cadrul creditelor acordate de Banca Mondială.
Corporaţia finaciară Internaţională
52
Aceasta funcţionează ca o bancă comercială prezentând însă anumite particularităţi.

Deşi CFI funcţionează ca un creditor cu scop lucrativ, ea beneficiază de statutul sau de divizie a
Grupului Băncii Modiale, ca şi proiectele în care se implică. Aceasta înseamnă că ea oferă
finanţare pentru proiecte de infrastructură şi din sectorul privat în condiţi mai avantajoase decât
cele practicate de majoritatea băncilor comerciale. Însă dacă un debitor nu îşi onorează
obligaţile generate de o facilitate oferită de CFI, acesta îşi poate pierde credibilitatea în faţa
Bănci Mondiale, ceea ce îi va afecta serios posibilitaţile de a obţine spijinul bănci în viitor. De
aceea participarea CFI la finanţarea unui proiect este vazută adesea de băncile comerciale ca un
factor de diminuare a riscului, ceea ce le încurajează să ofere finanţare prin alăturarea la
sindicate de creditare conduse de CFI.
În cadrul acordului de împrumut, CFI încheie un contract de creditare cu solicitantul
fondurilor, care se acordă în doua tranşe. Prima tranşa se constituie într-o finanţare pe termene
lungi sau cu perioade de garanţie mai îndelungate decât cele practice de alte băncii implicate în
finanţarea unui proiect. În cazul celei de-a doua tranşee, finanţarea este oferită în condiţiile
practicate de băncile comerciale, ceea ce încurajează bănciile să se alăture unui club sau
sindicat de creditare, ale căror condiţii se apropie mai mult pe piaţa eurocreditelor, în condiţii de
risc comparabile. Bănciile pot fi nemulţumite de nivelul taxelor care reflecta capacitatea
suplimentară de creditare generate de participarea CFI. Bănciile participante semnează un acord
cu CFI, prin care riscurile comerciale ale tranzactiei sunt distribuite între ele.
Însă dacă debitorul nu îşi onorează obligaţiile, aceasta înseamnă că nu a respectat acordul
încheiat cu CFI. Este demn de remarcat faptul că împrumuturile şi participările CFI nu au fost
niciodată reeşalonate în caz de restructurare a datoriei unei ţări.
CFI poate oferi capitalul pe care băncile comerciale nu sunt dispuse să îl ofere, ca în
cazul unor proiecte generatoare de venituri, precum structuri de tipul construcţiei, propietate,
solicitând un plan de afaceri, un studiu de fezabilitate, istoricul companiei sau al proiectului,
precum şi detalii referitoare la experienţe celui care formulează propunerea în domeniu vizat.
CFI analizează în detaliu propunerile primite putând acţiona în calitate de finanţator corporatist,
furnizor de capital de risc, creditor pe termen lung, precum şi finanţator de proiect. În prezent
CFI este orientată către susţinerea dezvlotări infrastructuri privatizate în condiţiile obţineri de
profit, ceea ce concorda cu prevederile contractuale care stipulează ca scopul său este acela de a
,, spijini dezvoltarea economică prin încurajarea creşteri întreprinderilor private/sectorului
privat în ţările membre’’.
53
4.5. BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI

DEZVOLTARE
4.5.1. CONDUCEREA, RESURSELE, ŞI OPERAŢIILE BIRD
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) este un organism

financiar interstatal care are o funcţie complementară cu Fondul Monetar Internaţional.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare face parte din sistemul
Organizaţiei Naţiunilor Unite, proeminent în activitatea de finanţare şi promovare a dezvoltări
economiei ţărilor membre.
BIRD spijină investiţiile economiei ale statelor membre ale Fondului Monetar
Internaţional în curs de dezvoltare prin acordarea de împrumuturi pe temen lung, pentru
realizarea investiţiilor în valută şi pentru garantarea de împrumuturi obţinute de un stat membru
de pe piaţa financiară.
De asemenea, acorda asistenţă tehnică cu proiectele de investiţii pentru dezvlotare şi
facilitează pregatirea de cadre superioare de specialitate prin instituţii cu pregatiri proprii.
Solicitantul trebuie să prezinte garanţi a căror mărime depinde de propietăţile
obiectivului economic şi de posibilitaţile economiei respective de a suporta sarcina financiară.
Nivelul împrumuturilor nu depinde de cota de participare la capitalul social al FMI.
Împrumuturile BIRD se acordă în valută convertibilă pe maxim 20 de ani.
Participarea la licitaţile internaţionale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrarilor
finanţate de aceasta. O ţară membră poate prelua prin licitaţie lucrarile dintr-o alta ţară membră
cu spijinul bănci. Ţările membere pentru a putea beneficia de împrumuturi trebuie să se adere în
prealabil la FMI şi să participe la capitalul social al bănci prin vărsamintele stabilite.
De asemenea ţările membre sunt datoare să furnizeze informaţii de orice fel privind
economia financiară a ţării respective, informaţi solicitate în vederea stabiliri politici de
împurmuturi faţă de ţara respectivă. Profitul realizat de BIRD se reinvesteşte în împrumuturile
acordate ţărilor în curs de dezvoltare.
Conducerea băncii este asigurată de un complex de organe şi anume :
 Consiliul guvernatorilor format din câte un guvernator şi un supleant, numiţi de fiecare ţară
membră;
 Consiliul administratorilor;
 Consiliul consultative compus din 7 membri;
54
 Comitetele de împrumuturi care au ca sarcină analiza situaţiei şi elaborarea de rapoarte

privind proiectele împrumuturilor solicitate.
4.5.2. OBIECTIVELE ŞI PRIORITĂŢILE FINANCIARE ALE BIRD
În scopul sporiri flexibilităţi BIRD în gestiunea sa financiară şi pentru a asigura, astfel,

o mai bună satisfacere a necesitaţilor clienţilor ei, Consiliul de Administraţie21 a acesteia,
reunite în septembrie 1997, a stabilit noi strategi în perioada următoare în privinţa portifoliului
lor de împrumuturi, precum şi în ceea ce priveste gestionarea lichidităţii.
În Raportul Bănci Mondiale pentru anul 1997 se arată că forţa motrice a acesteia a fost,
în anul 1997 şi va contiuna să fie şi în următori ani, Strategia de restructurare, concepută ca
un vast program de restructurare a instituţiei, aprobat în martie 1997 şi care a avut ca scop
transformarea acesteia în instituţia cea mai eficienta de pe glob în combaterea sărăciei.
4.5.3. STRATEGIA DE RESTRUCTURARE
Prevede reforma fundamentală care să sporească eficienţa Băncii Mondiale în realizarea

misiuni sale principale, aceea de luptă în combaterea sărăciei.
Pe baza acestei strategi, banca va întreprinde o serie de modificări care, pe durata a doi
ani şi jumatate, vor transforma modul de operare al intituţiei. De exemplu, îmbunătăţirea
metodelor de lucru, reducerea costurilor aferente, alinierea la nevoile clienţilor şi asigurarea de
rezultate mai bune. Se stabilesc o serie de repere clare de performanţe, pe care trebuie să la
îndeplinească personalul pentru a putea evalua progresul efectiv realizat. Costurile totale
aferante acestei strategii vor fi acoperite prin economi stricte şi prin realocare. Noile iniţiative în
sfera politicii instituţiei întreprinse pe tot parcursul anului ilustrează accentual pe care îl pune
Banca pe reorientarea programului său de dezvoltare, pe o mai bună satisfacere a nevoilor
clienţilor şi obţinerea unor rezultate mai bune în teren. Acordarea de spijin din partea Băncii
pentru ţări ieşite din conflicte a fost prezentată într-un raport intitulat ,,Cadrul pentru implicarea
21
Dobre E. – Elemente de monedã, credit, bãnci, Editura Exponto, Constanţa, 2004, pag. 78
55
Băncii Mondiale în reconstrucţia dupa ieşirea din conflict’’ care a adus elemente noi privind
orientarea Băncii către reconstruirea infrastructuri în situaţi post-conflictuale. Printre acestea, se
numară promovarea ajustări şi redresări economice, abordarea necesitaţilor sociale şi
dezvoltarea capacitaţi instituţionale.
Principalele priorităţi financiare ale BIRD, concepute ca strategi de asistenţă ale Bănci
pentru mulţi din clienţi din Europa Centrala şi de Est, s-au concentrate pe asigurarea acestora
pentru intrarea în Uniunea Europeană au vizat :
 reforma pensilor, care s-a integrat în cadrul reformei sectorului public din regiune,
mecanismele de protecţie constituind o prioritate pentru protejarea celor vurnerabili la
efectele negative ale reformei. Tot aici se include şi împrumuturile pentru reducerea
lipsurilor din domeniul bunurilor de importanţa vitală şi pentru sporirea încrederi populaţiei
în programele de reformă;
 spijinul pentru reforma din sectorul financiar, evidenţiat prin împrumutul acordat Bulgariei,
care a ajutat la demararea procesului de restrucutrare a întreprinderilor, reabilitare a
sectorului bancar şi de accelerare a privatizări;
 sprijinirea reconstructiei şi refacerea infrastructuri deteriorate, curăţarea câmpurilor minate,
repararea locuinţelor şi spitalelor, cum au fost programele derulate în Bosnia şi Hertegovina
cu sprijinul Uniunii Europene;
4.6 BANCA MONDIALĂ ÎN SOCIETATEA CONTEMPORĂNĂ. ROLUL

ACTUAL AL BĂNCII MONDIALE
Banca Mondială a devenit lider al dialogului asupra politicilor structurale, printre care
măsurile de reducere a săraciei, dezvoltarea sectorului privat, dezvoltarea şi administrarea
instituţională. Banca dispune de o gamă de instrumente cu ajutorul cărora conduce acest dialog,
inclusiv operaţiunile de acordare de împrumuturi pentru ajustarea sectorului privat. Personalul
FMI şi al Bănci Mondiale menţine o legătura stransă de colaborare în vederea sprijiniri
programului al Guvernului şi îşi coordonează activităţile de consultanţă strategică acordată
autorităţilor române. Autorităţile române urmează o strategie meniă să menţină stabilitatea
macroeconomică şi să stabilească o creştere economică sustenabilă şi o reducere a sărăciei,
îndreptandu-se către ţelul final, acela al aderări la Uniunea Europeană. Elementele cheie ale
acestei politici includ întărirea disciplinei plăţilor în întreaga economie, în special în sectorul
energetic, întărirea constrângerilor bugetare pentru întreprinderile de stat, urmarind activ
56
privatizarea şi restructurarea întreprinderilor şi a băncilor, consolidând protecţia şi siguranţa

socială. Pe termen mediu, continuarea redresări economice actuale va depinde în mare măsură
de menţinerea vitezei reformei şi de continuarea într-o manieră constantă a reformelor de
dezvoltare a sectorului privat. Astfel de reforme ar sublinia transparenţa şi responsabilitatea
guvernului, îmbunatăţirea mediului de afaceri şi acţiunile de întărire a regulamentelor şi
supravegheri pieţelor financiare şi de capital.
Printre domenile strategice în care Banca este lider şi care nu sunt direct incluse în
programul FMI sau în dialogul cu autorităţile se numară consolidarea protecţiei şi siguranţei
sociale, revitalizarea economiei în zonele rurale, dezvoltarea şi guvernarea instituţională şi
îmbunatăţirea mediului de afaceri. Dialogul Bănci pe probleme de politici pentru consolidarea
protecţiei sociale include monitorizarea sărăciei, asistenţă socială reforma pensilor, reforma
protectiei copilului, reformele din sectorul de sănătate şi instruirea redistribuirea forţei de
muncă.
Acestea au fost sprijinite de Împrumutul Bănci pentru Protecţia Socială şi Forţa de
Muncă, Împrumutul pentru Dezvoltarea Sectorului Social, Fondul de Dezvoltare Socială şi
Împrumutul pentru Închiderea Minelor. Banca are o gamă de programe pentru revitalizarea
economiei în zonele rurale.
Acestea includ Împrumutul de Finanţare Rurală care sprijină activităţile generatoare de
venit şi care va fi suplimentat de un studiu asupra legăturilor existente între creşterea
rurală/urbană care să pregătească terenul pentru un Împrumut de Dezvoltare Rurală care să
sprijine dezvoltarea infrastructuri şi îmbunătăţirea administrări la nivelul comunităţi.
Împrumutul pentru Reabilitarea Irigaţilor sprijină reabilitarea infrastructuri şi reforma
instituţională. Alte activităţi de sprijin economic includ Studiul Legăturilor Sociale din cadrul
Comunităţi şi Studiul de Dezvoltare a Vaii Jiului.
Banca are un program puternic de dezvoltare şi guvernare institutională. Acest program
este construit în jurul recentelor reforme ce au avut loc în finanţele publice, impozitare si
descentralizare. Dialogul asupra politicilor a fost facilitat de recent încheiată Revizuire a
Instituţiilor şi Cheltuielilor Publice (PEIR) care au inclus analiza şi recomandările legate de:
 îmbunatăţirea alocări resurselor în sectorul de sănătate;
 furnizarea asistenţei sociale la nivel local;
 reforma sistemului de pensi;
 instituţiile de management al bugetului;
 descentralizarea fiscală
57
 reformele bugetare în domeniul juridic.

Dialogul politic va continua printr-o Evaluare a Responsabilităţi Financiare a ţări
(CFAA) care urmează a fi lansată în curând. Banca a încheiat un Raport de Diagnostic al
Corupţiei în România înainte ca Guvernul să pregătească Programul Naţional de Prevenire a
Corupţiei. Se începe acum lucrul asupra unei seri de Împrumuturi de Ajustare Programatică
(PAL), primul dintre ele urmând să se concentreze asupra reformelor instituţionale şi de
guvernare din cadrul serviciului public şi al sistemului juridic, precum şi asupra administrări
cheltuielilor publice. Acest program va fi sprijinit de un Împrumut de Dezvoltare Instituţională
a Sectorului Public şi Privat (PPIBL) în valoare de 18,6 milioane USD, care va oferi asistenţă
tehnică pentru aceste activităţi. Alte mijloace de sprijinire a dezvoltări instituţionale sunt
finanţarea unui proiect cadastral şi de înregistrare a terenurilor, un proiect asupra aspectelor de
mediu legate de închiderea minelor, un proiect de reducere a riscurilor, co-finanţat de un grant
GEF, care se concentreaza pe distrugerile cauzate de cutremure, de deversarea deşeurilor toxice
precum şi pe alte pericole existente în zone cu risc ridicat, şi de un proiect regional asupra
Facilitări Comerţului şi Transporturilor în Sud-Estul Europei.
Banca a oferit sprijin şi consultanţă strategică, în mai multe zone, pentru reformele
referitoare la mediul de afaceri. Banca şi-a concentrat atenţia asupra reduceri barierelor ce stau
în calea intrări societăţilor şi firmelor mixte, punând în aplicare standarde de contabilitate
recunoscute pe plan internaţional şi introducând proceduri îmbunatăţite de faliment şi lichidare.
Împrumutul pentru ajustare programatic PAL, în valoare de 150 de milioane de dolari,
destinat reformei administratiei publice va necesita, la rândul său, eficientizarea serviciilor
publice. "În domeniul reformei justitiei, agenda noastră este identică cu cea a Uniuni
Europene". Parlamentul European a recomandat României să îşi redirectioneze eforturile în
privinţa aderări către o reforma reală a justiţiei şi a administraţiei publice, în vederea combaterii
corupţiei care ţine deoparte investiţile străine. Printre măsurile pe care autoritătile române
trebuie să le adopte până în luna iunie se numară un pachet legislativ care să permită scoaterea
de sub controlul Ministrului Justiţiei a judecătorilor, numirea, promovarea şi sancţionarea lor
urmând sa fie realizate de o comisie formată din alţi.
4.6.1. DOMENII ÎN CARE BANCA MONDIALĂ ESTE LIDER ŞI ÎN CARE
ANALIZA ACESTEIA SERVEŞTE CA INFORMAŢIE DE BAZĂ PENTRU
PROGRAMUL FONDULUI MONETAR INTERNAŢIONAL
Banca sprijină programul de privatizare al Guvernului României prin intermediul

programului PSAL 2, ce include obiective şi termene pentru privatizarea societăţilor comerciale
58
de stat şi a instituţiilor financiare. Programul consolidează progresul înregistrat în cadrul

programului PSAL 1 şi identifică pachete de societăţi din cadrul cărora un număr minim de
societăţi este selectat pentru privatizarea caz cu caz şi pentru restructurare. Au fost identificate
şi întreprinderi concrete, cum ar fi Alro, Alprom şi Petrom. Cheia
succesului acestui program este acordul cu Banca privitor la strategiile de privatizare a acestor
entităţi şi adoptarea ulterioara a unui proces de licitaţie clar, deschis şi transparent, folosind
servicile consultanţilor de investiţi calificaţi, într-o manieră consecventă cu politica Bănci.
Banca a condus dialogul asupra restructurări, reformei şi privatizări întreprinderilor din

industria energiei electrice, energiei termice şi gazelor naturale şi asupra adoptări legislaţiei de
reglementare în procesul de pregatire pentru privatizarea cu investitori strategici.
Ca parte a acestui proces, Banca sprijină, printre altele, reforma tarifelor la energie şi
eliminarea arieratelor în sectoarele energiei electrice, energiei termice şi gazelor naturale, aceste
obiective fiind incluse în condiţionalităţile din cadrul PSAL 2, însoţite de condiţiile legate de
privatizarea întreprinderilor din domeniul distribuţiei energiei electrice. Aceste condiţii au fost
îndeaproape coordonate cu FMI, deoarece Acordul Stand-By include şi prevederi pentru
reformele structurale în sectorul energetic, care includ stabilirea tarifelor, eliminarea arieratelor
şi îmbunătăţirea ratelor încasărilor.
Banca este cea care conduce dialogul instituţiilor financiare internaţionale cu guvernul
asupra unor probleme importante pe termen lung, cum ar fi restructurarea sectorului de
producere a energiei electrice şi integrarea sectorului energetic românesc în Piaţa Regională de
Electricitate din Sud Estul Europei şi în Piaţa de Electricitate a Uniuni Europene şi oferă
asistenţă pentru problemele aferente de reglementare şi de funcţionare a pieţei. Banca a oferit şi
asistenţă tehnică Ministerului Industriei în vederea puneri la punct a unui sistem de stabilire a
preţului şi de impozitare a gazului pentru a atrage mai multe investiţi în acest sector. Dialogul
politic în aceste domeni şi precum şi în altele, mai ales în sectorul energiei termice, va fi
facilitat în continuare de dialogul permanent cu Guvernul asupra documentului final referitor la
Strategia pentru Energie şi Infrastructura şi la recomandarile sale operationale. Din nou, seria de
programe PAL va fi folosită ca mijloc de încorporare a consultanţei strategice în aceste domenii
în operaţiunile de creditare ale Bănci.
Banca este lider al dialogului şi al consultanţei strategice cu privire la reglementarea,
restructurarea, privatizarea şi lichidarea băncilor. În cadrul PSAL 1 a fost modificată Legea
Privatizări Băncilor şi au fost stabilite proceduri transparente de privatizare.
Cerintele de lichiditate şi solvabilitate ale BNR au fost înăsprite şi au fost introduse
59
prevederi pentru a îmbunatăţi conformarea la reglementarile prudenţiale, fiind efectuate audituri

externe în conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. Au fost introduse
reforme legale şi instituţionale pentru eliminarea ordonată a activelor ne-performante. Aceste
schimbări de strategie au stat la baza lichidări bănci cu cele mai mari probleme (Bancorex), în
timp ce Banca Agricolă a fost restructurată şi privatizată în cele din urmă, precum şi alte doua
bănci de stat mai mici. Această strategie este continuată şi în programul PSAL 2 cu măsuri
menite a încheia vânzarea Bănci Comerciale Române (BCR) şi a restructura Casa de Economi
si Consemnaţiuni (CEC). Aceste iniţiative au fost sprijinite de FMI care a inclus criteri de
performanţă Stand-By în legatură cu privatizarea BCR şi acţiuni preliminare legate de cerinţele
BNR de constituire a provizioanelor.
Banca va continua dialogul cu guvernul în ceea ce priveşte nevoia de a înainta pe calea
îmbunătăţiri cadrului legal şi de reglementare pentru sectorul valorilor mobiliare şi cel al
asigurărilor precum şi pentru sectorul bancar. PPIBL va furniza finanţare pentru aceste
activităţi.
4.6.2. DOMENII DE RESPONSABILITATE COMUNĂ ÎNTRE BANCA

MONDIALĂ ŞI F.M.I
În timp ce Banca a devenit lider al reformelor structurale şi de privatizare în sectorul

energetic, asa cum s-a precizat mai sus, FMI şi-a manifestat un puternic interes din punct de
vedere macroeconomic, deoarece veniturile din privatizare sunt folosite pentru a reduce datoria
publica iar deficitul societăţilor de stat reprezintă o ameninţare pentru stabilitatea
macroeconomică. În consecinţă, cele doua instituţi dezvolta o consultare şi o coordonare intensă
cu privire la aceste probleme. FMI a introdus în Acordul Stand-By condiţi legate de tariful la
energie electrică, arieratele la gaze naturale şi încasarea facturilor la energia electrică, precum şi
privatizarea unui pachet de întreprinderi incluse în programul Bănci. În vreme ce termeni
programelor respective sunt consecvenţi şi se sprijina reciproc, programul Bănci este motivat şi
se concentreaza pe eficienţa structurilor de piaţă rezultate, pe o funcţionare îmbunatăţită a
întreprinderilor, furnizarea servicilor, performanţa financiară şi pe transparenţa procesului şi
îmbunatăţirea generala a administrări sectoriale iar FMI se concentrează pe generarea imediată
de veniturilor, controlul cheltuielilor şi restâangerea sarcinilor fiscale actuale. Banca şi FMI au
efectuat împreună un Program de Evaluare a Sectorului Financiar, care a fost încheiat în luna
iunie 2003.
60
4.6.3 DOMENI ÎN CARE FMI ESTE LIDER ŞI A CĂRUI ANALIZĂ SERVEŞTE

CA PUNCT DE PLECARE PENTRU PROGRAMUL BĂNCI MONDIALE
În timp ce Banca s-a concentrat pe simplificarea sistemului de impozitare ca metoda de

îmbunatăţire a mediului de afaceri, Fondul conduce dialogul pe probleme fiscale. În plus faţă de
realizarea obiectivelor fiscale globale, programul Stand-By al Fondului include condiţii
structurale şi criteri de performanţă legate de introducerea noilor legi pentru TVA şi pentru
impozitul pe profit, de majorarea accizelor specifice şi de eliminarea preferinţelor de impozitare
din sistemele de percepere a taxelor vamale şi de impozitare a profitului. FMI oferă şi asistenţă
tehnică în sprijinul unificări sistemelor de impozitare a veniturilor din salarii. FMI conduce
dialogul cu privire la anumite politici de restrangere a anumitor cheltuieli in sectorul public.
Acestea includ politici privitoare la stabilirea salarilor atât pentru funcţionari publici cât şi
pentru societăţile de stat. FMI cere rapoarte de monitorizare a bugetelor pentru o listă stabilită
de societăţi de stat şi a impus condiţii în programul Stand-By cu privire la micşorarea fondului
de salari în aceste întreprinderi şi la realizarea obiectivelor de disponibilizare convenite. În plus,
FMI conduce discuţile legate de cerintele de deconectare a neplătitorilor din sectorul energetic
si al gazelor. În aceste domeni, Banca ia în
considerare recomandările strategice ale FMI şi se asigura că politica proprie şi consultanţa
oferită sunt consecvente cu acestea.
FMI este pe deplin responsabil de dialogul asupra politici monetare, ratele dobânzi,
regimul ratei de schimb, balanţa plăţilor şi de toate problemele statistice aferente.
4.6.4. STRATEGIA ŞI OPERAŢIUNILE DE CREDITARE ALE GRUPULUI

BĂNCII MONDIALE
Strategia de Asistenţă pentru România (CAS) a fost prezentată Board-ului Băncii

Mondiale pe data de 19 iunie 2001. CAS defineşte servicile de creditare şi de consultanţa ale
Bănci, ce se bazeaza pe priorităţile guvernului de reducere a sărăciei şi de aderare la Uniunea
Europeană şi dezvoltă activităţile iniţiate sub egida Cadrului Lărgit de Dezvoltare, pentru care
România a fost una din ţările pilot. Aproape o jumatate din programul de creditare pentru
exerciţiile financiare 02-04 este reprezentat de împrumuturile de ajustare. Au fost schiţate doua
scenari de împrumut distincte. În scenariul pesimist în care România ar demonstra un mers
61
ezitant al reformei, sprijinul Grupului Bănci Mondiale ar fi redus semnificativ la nivelul de 60

de milioane USD în perioada programului pentru exerciţiile financiare 02-04, activităţile fiind
concentrate pe câteva intervenţi direcţionate către reducerea sărăciei. Totuşi, România a rămas
cu succes în cadrul scenariului optimist de creditare, conform căruia Banca a prevazut
angajamente de până la 995 de milioane de dolari pe durata exerciţiilor financiare 02-04, faţă de
600 milioane dolari în perioada exerciţiilor financiare 98-00.
Acest lucru reflecta îndeplinirea obiectivelor scenariului optimist, printre care progresul
în stabilirea unui climat macroeconomic care să conducă la scăderea inflaţiei şi la o creştere
sustenabilă, precum şi la progresul problemelor structurale, cum ar fi privatizarea, aşa cum a
fost iniţiată în cadrul PSAL 1, iniţierea privatizări şi procesului de restructurare pentru un
număr de societăţi mari de stat rămase, încheierea unui acord asupra planului şi programului de
reducere a arieratelor la energie electrică, acordul asupra metodei şi termenului de privatizare a
Bănci Comerciale Române şi a CEC, îmbunatăţirea sectorului financiar, a cadrului legal şi de
supraveghere, acordul asupra strategiei anti-corupţie şi aprobarea legislaţiei pentru asistenta
socială. Scenariul optimist infătişează un program de reforme structurale şi sectoriale accelerate
care vor deschide drumul aderări României la Uniunea Europeană.
Prima etapa a acestui program a fost lansată odata cu aprobarea programului PSAL 2 de
către Board-ul Bănci în septembrie 2002 şi înaintarea Raportului asupra Instituţiilor şi
Cheltuielilor Publice (PEIR) în luna iulie 2002. În cea de-a doua etapa ce va urma PSAL 2,
Banca va oferi sprijin printr-o serie de Împrumuturi de Ajustare Programatică (PAL),
concentrandu-se asupra reformelor instituţionale şi de administrare, încheierea programului de
privatizare, punerea în aplicare a recomandărilor din Documentul de Strategie în domeniul
energetic şi al infrastructuri şi îmbunatăţirea mediului de afaceri, precum şi a Evaluări
Financiare a Ţări IFC a dedicat resurse substanţiale pentru punerea în aplicare a strategiei
menite a avansa reforma structurală, a sprijini dezvoltarea pieţelor de capital şi a infrastructuri
(utilităti si telecomunicaţi) şi a oferi sprijin societăţilor mici şi mijloci. Până în prezent, IFC a
aprobat peste 200 milioane USD în cadrul a 25 de proiecte totalizând peste 950 de milioane
USD (printre care proiecte regionale care investesc în România). În plus faţă de investiţi, IFC s-
a angajat la un numar de proiecte de consultanţă menite sa sprijine privatizarea şi restructurarea
marilor întreprinderi de stat, utilităţile publice şi sectorul sănătăţi.
Gradul de succes pe care IFC îl va obţine va depinde într-o oarecare măsura de voinţa
Guvernului de a demonstra un angajament susţinut pentru accelerarea reformei, în special cu
privire la transparenţa în privatizarea întreprinderilor, reforma sectorului bancar şi a celui
62
financiar, restructurarea şi dereglementarea sectorului energetic, descentralizarea fiscală,

privatizarea terenurilor şi continuarea reformei în sectorul agricol, reforma sistemului de pensi
pentru a asigura durabilitatea în contextul îmbătrâniri populaţiei. Succesul va depinde, în final,
şi de capacitatea României de a atrage investiţi străine directe.
4.7. EXISTENŢA BĂNCII MONDIALE ÎN SECOLUL XXI
Banca Mondială şi-a proclamat de mult visul unei “lumi libere de sărăcie”. Fondul
Monetar Internaţional şi-ar dori o “lume liberă de crize financiare”. Obiectivele cruciale şi
provocatoare, dar preaînguste pentru secolul al - XXI - lea.
Aşa cum mulţi au ajuns sa conştientizeze, FMI ar trebuie să privească mai departe de
simpla gestionare a crizelor financiare şi să se preocupe şi de comportamentele economice
necooperative în special în domeniul monetar. Comunitatea internaţională ar avea doar de
caştigat dacă FMI devine centru de monitorizare şi dialog permanent între naţiunile unite
bogate, cele sărace şi cele emergente. Dar, în acest scop, ţările din ultimile două categori trebuie
sa capete un civant mai greu.
Din fericire, asemenea teme reformiste se află, în sfârşit, pe agenda discuţiilor.
Întalnirile comune FMI şi Banca Mondială din toamna trecută au consacrat o creştere a cotelor
de votare pentru unele din cele mai subreprezentate economi în plină dezvoltare : China, Mexic,
Coreea de Sud, Turcia.
O a doua runda de ajustare va trebui să implice alte economi emergente, fără a pune în
claus celor mai sărace. La rândul ei, nu atât Banca Mondială, în special, cât întreaga industrie a
asistenţei pentru dezvoltare, în general, ar avea nevoie de o repoziţionare în sensul înrădăcinări
mai profunde în statele emergente. Comunitatea internaţională trebuie să reziste apelurilor
mioape de a se retrage din economile de mediu de dezvoltare, pe motiv că acesta s-ar putea
acum “descurca şi singure”. În ceea ce priveşte guvernanata globală, bolile contagioase,
schimbările climatice sau ameninţările la adresa bidiversificaţii, importanţa acestor ţări nu poate
fi subestimată aici trăiesc 44% din perosanele infectate cu HIV/SIDA, aici se genereaza 47%
din emisile mondiale CO2. Comunitatea internaţională pur şi simplu nu are voie sa abandoneze
aceste state în asemenea probleme cruciale fără a risca propiul viitor.
63
Combaterea sărăciei este un obiectiv non-negociabil. Dar acesta nu poate fi singurul

obiectival asistenţei internaţionale sau al Bănci Mondiale. De fapt, un veritabil anagajament în
reducerea sărăciei chiar presupune o conlucrare cu ţările în cauză. Ele adăpostesc 70% din
populaţia ce supravieţuieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi, şi care se confruntă cu somaj masiv
şi o pronunţată inechitate socială, cu lipsa de infrastructura, decalaje regionale şi o întreagă lista
de alte provocări.
Împrumuturile acordate de către Banca Mondială au scazut sub nivelul mediu de la
mijlocul deceniului nouă, volumul lor creşte din nou şi reflectă expansiunea băncilor regionale
multilaterale, dar şi reorientarea către proiecte de infrastructură cu finanţare publică.
Nu înseamna însa că Banca Mondială trebuie sa se culce pe lauri în prezent. Produsele
ei au nevoie de adaptare. O data cu descentralizarea din mai multe economi emergente,
autorităţile pot lucra cu aceiaşi actori în lipsa unor garanţi ale suveranităţi, şi să ofere
împrumuturi în moneda naţională.
4.8. RELAŢIILE ROMÂNIEI CU BANCA MONDIALĂ
Grupul Bănci Mondialeiii cuprinde Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID). Acestora li se adaugă
încă 2 organisme afiliate: Corporaţia Financiară Internaţională ( CFI) şi Agenţia pentru
Garantarea Multilaterală a Invesţilor (MIGA) care, din punct de vedere legal şi financiar, sunt
entităţi separate.
România a aderat la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în 1972,
fiind ca şi în cazul aderări la FMI, singură ţară din blocul răsăritean cu excepţia Iugoslaviei,
care a întreprins la acea dată un asemenea pas.
În conformitate cu statutul BIRD, orice stat care devine membru al acestui organism
financiar internaţional şi subscrie acţiuni la capitalul BIRD are obligaţia să verse în contul
acesteia 20% din valoarea capitalului subscris din care 2% în aur sau dolari SUA, la Federal
Rezerve Bank, New York şi 18% în moneda naţională. Contul pentru cota din capital subscrisă
în moneda naţională este deschis la Banca Naţională a României. Cota de
subscripţie, platită în moneda naţională, face obiectul menţineri valori. Astfel, ţară noastră
efectuează începând cu anul 1992, operaţiunea de menţinere a valori cotei a României subscrise
în monenda naţională. Obiectivul major urmărit în România, prin aderarea sa la BIRD, este
acela de atragere de resurse financiare necesara procesului general de dezvoltare economică.
64
CondiţIile care ar trebuie sa fie îndeplinite de România pentru a deveni membră BIRD
sunt: aparenţa prealabilă la FMI, aceasta aparenţă constituia dovada că ţara membră accepta o
anumită disciplină în relaţile valutar-financiare internaţionale, necesare şi în relaţile cu BIRD
participarea la capitalul pe acţiuni la BIRD, furnizarea de date şi informaţi.
România, ca ţară membră, furnizează Bănci informaţi şi date privind situaţia economică
şi financiară a ţări. În general, aceastea sunt aceleaşi ca şi cele communicate la FMI.
Ca membru BIRD, România a beneficiat şi beneficiază de o serie de drepturi ce decurg
din această calitate. Astfel, ea a contactat de la BIRD împrumuturi pentru dezvoltarea
economică în condiţi mult mai antajoase decât pe piaţa capitalurilor.
Calitatea de membră asigură ţări noastre posibilitatea participări la licitaţiile organizate
de BIRD pentru realizarea proiectelor de investiţi finanţate de Bancă. Pentru proiectele de
investiţi care urmează să se realizare în ţara noastră cu împrumuturile BIRD, furnizori români
beneficiază de o marjă de preferinţă de 15% faţă de preţul firmelor străine, mai avantajoase. Se
creează, astfel, condiţi propice, pentru promovarea exporturilor româneşti, în special cele de
tehnologie, asistenţă tehnică şi know-how. În al treilea rând ţara noastră obţine asistenţă tehnică
pentru lucrările de investiţi ce urmează a se realiza în ţara noastră ( dacă această asistenţă se
consideră utilă). În al patrulea rând, România beneficiază de pregatire superioară , prin institutul
propiu al BIRD al unor cadre românesti. În aderarea României la BIRD se face posibilă
obţinerea unor informaţii de foarte bună calitate privind economia mondială, comerţul
internaţional, ajutorul public, pentru dezvoltare, datoria externă etc., informaţi care contribuie la
mai buna participare a României la diviziunea internaţională a munci, la promovarea comerţului
şi cooperări internaţionale.
Calitatea portofoliului Bănci în România s-a îmbunătăţit constant în ultimi câţiva ani. În
timp ce indicatori globali de performanţă sunt pozitivi, câteva probleme comune de punere în
aplicare persistă. Acestea includ: (i) nevoia de a acorda o atenţie specială dezvoltări capacităţi
de monitorizare şi evaluare; (ii) nevoia de a alinia cerinţele de raportare financiară la cele mai
bune practici internationale si (iii) nevoia de a întări procesul de stabilire a priorităţilor bugetare
de către Guvern, pentru a asigura alocarea fondurilor din cadrul împrumutului BIRD şi
finanţarea echivalentă, pentru a obtine un impact maxim de dezvoltare de la portofoliul Bănci.
Banca Mondială este activa în România din 1991 şi a construit un portofoliu de 39 de
operaţiuni finanţate de Banca, cu un angajament total în valoare de 3,9 miliarde USD.
Portofoliul din România este al doilea ca mărime din Europa şi Asia Centrală în ceea ce
priveşte numărul de proiecte şi pe locul trei în ceea ce priveşte angajamentul total. La data de 8
65
septembrie 2003, portofoliul activ este de 23 proiecte cu un total net al angajamentelor de

1.431,1 milioane USD şi cu un sold total nealocat de 837,5 milioane USD.
5. CONCLUZII
În opinia mea, transformarea economică este un proces complex care impune crearea
instituţiilor necesare funcţionării unei economii concurenţiale de piaţă, adoptarea de programe
de reformă şi stabilizare macroeconomică prin care să se realizeze liberalizarea pieţei şi a
economiei. Aceste programe solicită sprijin şi asistenţă financiară din partea organismelor
financiare internaţionale, în special Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Astfel, FMI a influenţat implementarea de programe de reformă cu scopul de a realiza
liberalizarea economiei, reducerea inflaţiei, scăderea şomajului prin creşterea investiţiilor,
creşterea producţiei, atragerea investiţiilor străine prin liberalizarea pieţei de capital şi a
fluxurilor monetare, restructurarea întreprinderilor nerentabile.
Dupã părerea mea, FMI a jucat un rol activ în procesul de tranziţie, condiţionând
acordarea de împrumuturi financiare de efectuarea unor reforme radicale ale politicilor
economice ale ţărilor foste socialiste, cu intenţia de a canaliza o parte mai mare a resurselor şi
activităţilor productive atragerii de surse de finanţare externă prin deschiderea mai mare a
economiilor naţionale spre economia mondială.
Un alt set de măsuri de reformă s-au axat pe liberalizarea preţurilor într-o primă etapă,
continuată cu liberalizarea pieţelor, a fluxurilor de capital. Aceste măsuri iniţiate în anii ’90 au
condus la importante dezechilibre economice şi sociale, din cauza inexistenţei condiţiilor
concrete specifice unei economii de piaţă, a lipsei mecanismelor care să absoarbă excesul de
lichidităţi existent în acel moment pe piaţă, capabile să creeze o alocare a resurselor economice
pentru adecvarea ofertei de bunuri economice la cererea solvabilă. De asemenea, liberalizarea
cursului de schimb şi a comerţului s-au realizat într-un moment în care capacitatea de export era
foarte redusã, în condiţiile în care pierduseră poziţia pe piaţa externă, a relaţiilor cu partenerii
tradiţionali, prin desfiinţarea CAER-ului, fără posibilitatea de a-şi reface cota de piaţă într-un
timp relativ scurt, neputând face faţă concurenţei mărfurilor străine, competitive, măsuri ce au
culminat cu deteriorarea echilibrului balanţei de plăţi externe, respectiv creşterea îndatorării
externe.
66
Procesul de liberalizare graduală a preţurilor, demarat în 1990, nu a beneficiat de

sincronizarea cu celelalte politici economice în prima parte a tranziţiei, ceea ce a condus la
întârzierea începerii restructurării economiei reale şi la proliferarea indisciplinei financiare şi
apariţia arieratelor inter-întreprinderi.
Cel de-al treilea set de măsuri de reformã pe care le-au avut în vedere programele FMI
au fost de natură structurală, respectiv privatizarea şi restructurarea sectorului de stat. Aceste
măsuri sunt cele mai importante după parerea mea deoarece pun în funcţiune întreaga economie
odată cu reabilitarea capacităţilor de producţie, ridicarea competitivităţii produselor şi a
serviciilor prin alocarea eficientă a resurselor, realizarea de investiţii, atât prin crearea unui
cadru legislativ menit să confere stabilitate şi siguranţă mediului de afaceri, cât şi prin crearea
unui mediu fiscal coerent, sustenabil şi consecvent, capabil de a mări baza de colectare a
veniturilor bugetare, cu rolul de a reduce şi elimina economia subterană.
Liberalizarea comertului exterior s-a realizat prin desfiinţarea licenţelor de import,
renunţarea la sistemul contingentelor, eliminarea subvenţiilor şi a restricţiilor care îngradeau
exportul anumitor produse, chiar dacă aceste măsuri nu erau în interesul ţărilor în tranziţie.
După opinia mea, aceste măsuri de liberalizare erau fundamentate doar în cazul în care
ţările dispuneau de forţa economică necesară unei deschideri totale faţă de pieţele externe,
neexistând mecanismele care să le confere condiţii egale de competiţie. Cu toate acestea, există
avantaje ale liberalizării comerţului exterior, cum a fi reducerea deficitului comercial, reducerea
costurilor de producţie, de transfer, de tehnologie, creşterea PIB.
În România, liberalizarea prematură a pieţelor de capital în 1994 şi devenită
operaţională în 1995, a condus la accentuarea operaţiunilor speculative de capital, favorizând
transferul necontrolat al disponibilităţilor valutare în străinãtate, acolo unde plasamentele sunt
mai avantajoase.
Privatizarea şi restructurarea sectorului de stat au fost deosebit de lente, fie din cauza
mobilităţii reduse a mijloacelor de producţie, a capitalului şi a forţei de muncă, fie din cauza
lipsei de investitori strategici, capabili sã gestioneze eficient ansamblul resurselor economice
aflate în patrimoniul sectorului de stat, fie din cauza grupurilor de interese ce au întârziat
aplicarea măsurilor de reformă. Restructurarea sectorului de stat presupunea reducerea
arieratelor şi a subvenţiilor bugetare, creşterea competitivităţii interne şi externe, fluidizarea
pieţei muncii, privatizarea sectorului bancar, crearea cadrului legislativ menit sã atragă investiţii
străine directe. În acelasi timp, reducerea inflaţiei în urma aplicării unor măsuri monetare şi
fiscale restrictive, dar nesusţinută de economia reală, a limitat accesul la alte surse indirecte de
finanţare, de pe piaţa financiară de capital, creându-se breşe în acordarea de scutiri şi de neplată
67
a obligaţiilor financiare. Toate acestea au contribuit la creşterea capacitaţii de îndatorare şi

slăbirea poziţiei investiţionale a României.
În prezent, România ar trebui sa îsi intensifice programele de restructurare a industriei
având ca scop creşterea producţiei şi a exporturilor, având în vedere îmbunătăţirea ofertei de
bunuri şi servicii în sectoare cheie ale economiei, nu numai în ţara noastră, cât si în Uniunea
Europeană: agricultura, turismul, industria de prelucrare a lemnului, industria software, domenii
în care deţinem un puternic avantaj competitiv, dar încă neexploatat eficient.
Fondul Monetar Internaţional s-a concentrat asupra realizării unei reforme fiscale în
România în stare să măreascã fondurile bugetare şi să reducă deficitul bugetar. Cu toate acestea
rata impunerii fiscale a fost deosebit de ridicată, fără a conduce la creşterea veniturilor statului,
din cauza existenţei economiei subterane şi a corupţiei.
Introducerea cotei unice de impozitare a realizat o relaxare fiscală, dar a diminuat
veniturile statului, necesitând apelarea la măsuri conexe de reducere a deficitului bugetar, cum
ar fi creşterea impozitelor indirecte, ca accize sau TVA, ridicarea nivelului de impozitare la
veniturile bancare, bursiere sau ale microîntreprinderilor. Relaxarea fiscală este o masură de
încurajare a muncii, dar trebuie coroborată cu nevoile bugetare ale ţării, astfel încât să nu
pericliteze alocarea de fonduri pentru implementarea programelor structurale.
După părerea mea, FMI este responsabil de realizarea tranziţiei în România si în statele
foste comuniste, în măsura în care acestea au implementat programele sale de reformă,
respectiv au asigurat aplicarea unei ecuaţii între asistenţa tehnico-financiară acordată de FMI,
respectarea condiţionării FMI şi realizarea dezideratelor proprii privind reforma.
Orice program derulat şi încheiat sub egida Fondului Monetar Internaţional este o notă
bună pentru ţara în cauză, aceasta fiind premiată de instituţiile de rating internaţionale, şi
reprezintă o modalitate de atragere a investiţiilor străine prin semnalele pozitive transmise
privind stabilitatea şi soliditatea mediului economic şi de afaceri.
Pentru România, relaţia cu FMI a fost deosebit de controversată, fiind atacată atât de
guvern şi mediul de afaceri, cât si de sindicate. În opinia mea, acest fapt se datorează lipsei de
profunzime a reformelor aplicate de-a lungul perioadei de tranziţie, însotite de o puternică
pendulaţie între diverse interese ale guvernelor ce s-au succedat în cei 15 ani de tranziţie, lipsite
de o viziune unitară şi continuă a procesului de tranziţie. De asemenea, se datorează şi rigidităţii
FMI în ceea ce priveşte pachetele de programe, neadecvate structuri economiei româneşti.
Scopul înfiinţării unor instituţii financiar-monerate internaţionale a fost acela de a
asigura cadrul adecvat pentru cooperare şi ajutor reciproc în diferite domenii, între ţările
68
membre. Credinţa care a condus la apariţia acestor instituţii a fost aceea că pacea mondială
poate fi asigurată numai prin prosperitate economică în toate ţările.
Instituţiile financiare internaţionale şi-au dovedit raţiunea de a exista. Instituţiile s-au
dovedit capabile de acţiuni decisive în situaţia unor evenimente neaşteptate sau crize. Prin rolul
acestor instituţii de sprijinire a realizării unei creşteri economice, de reducere a gradului de
sărăcie, de protejare a mediului înconjurător, de promovare a dezvoltării sectorului privat are
loc perfecţionarea şi dezvoltarea întregului sistem Monetar şi Financiar Internaţional.
Dându-ne seama de importanţa pe care o au aceste instituţii financiar-monetare
internaţionale pentru ţările membre, nu ne putem imagina existenţa lor fără aderarea lor la
aceste organisme. Rolul instituţiilor financiare internaţionale pare să se întărească în viitor, cu
accent pe transparenţă şi eficacitate.
BIBLIOGRAFIE
1. Bari, I. – Economie mondială, Editura. Didactică şi Pedagocică R.A., Bucureşti, 1999
69
2. Bran, P. – Relaţii financiare şi monetare internaţional, Editura. Economică. Bucureşti,

1995
3. Brezeanu, P., Simon, I., Novac, E. L. – Instituţii Financiare Internaţionale, Editura,
Economincă, Bucureşti, 2005
4. Cerna, S. - Economie monetară internaţională, Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2005.
5. Dardac, N., Barbu, T. – Monedă,bănci şi politici monetare, Bucureşti, 2005
6. Dobre E. – Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Exponto, Constanţa, 2004
7. Floricel, C. – Relaţii Valutar-Financiare internaţionale, Editura Naţional, Bucureşti,
2001
8. Kiriţescu, C. – Relaţii valutar – financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopeică, Bucureşti, 1978
9. Patrick, L. – FMI-ul, Editura Coresi, Bucureşti,2001
10. Pocan, I. M. - Politicile monetare şi piaţa de capital din România, Editura Economică,
Bucureşti, 2005
11. Stoica, V., Deaconu, P. – Bani şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2003
12. Trandafiroiu, D., Dumitru, F. – Economia mondialã, Editura Biblioteca, Târgovişte,
2004
13. Vozganian, V. – Reforma pieţelor financiare din România, Editura Polirom, Iaşi, 1999
14. Turliuc, V., Cocriş, V., Dornescu, V., Boariu, A., Stoica, O., Chirleşan, D. – Monedã şi
credit, Editura Universităţii “Alexendru Ioan-Cuza”, Iaşi, 2007
15. Voinea, G. - Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare, Editura Sedcom Libris, Iaşi
2004
16. Basno, C., Dardac, N., Floricel, C.,- Monedă, credit şi bănci, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994
17. Oprel, D. – Sistemul Monetar Internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1981
18. Michael, A., Pisani, J. – Cinquantes anèes après Bretton Woods, Editura Du Seuil,
Paris, 1998
19. Albus, C. – Fondul Monetar Interanţional, Editura Politică, Bucureşti, 1973
20. Jachand, G. – La monnaie et son role dans l’economie, Editura Dunod, Paris, 1995
21. Bourguiant, H. - Finance Internţionale, Editura PUF, Paris, 1995
22. Daianu, D. - Echilibru monetar şi moneda : keynesism si monetarism- Editura,
Humanitas, Bucureşti, 1993,
70
23. Negrea, A., Bârsan, M. - Curs liber valutar sau curs valutar variabil, Editura Didactică
şi Pedagogică, Cluj –Napoca, 1969
24. Ghibuţiu, A. - Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
25. Samuelson, A. – Economie monetaire internaţionale, Editura Dalloz, Paris, 1973
26. Slăvescu, V. – Curs de monedă, credit şi schimb, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1932
27. Dardac, N., Barbu, T., - Monedă, Bănci şi Politici Monetare, Editura Didactică şi
Pedagogică RA, Bucureşti, 1995
71
6. ANEXE
I. Comisia pentru afaceri externe
Această comisie este competentă în chestiuni privind:
(1) politica externă şi de securitate comună (PESC) şi politica europeană de securitate şi

de apărare (PESA). În acest context, comisia este asistată de subcomisia pentru securitate şi
apărare;
(2) relaţiile cu celelalte instituţii şi organe ale Uniunii Europene, cu Organizaţia

Naţiunilor Unite şi cu celelalte organizaţii internaţionale şi adunări interparlamentare
pentru domeniile sale de competenţă;
(3) consolidarea relaţiilor politice cu ţările terţe, în special cu cele situate în imediata
vecinătate a Uniunii, prin programe de cooperare şi asistenţă sau prin acorduri
internaţionale cum ar fi acordurile de asociere şi de parteneriat;
(4) deschiderea, monitorizarea şi încheierea negocierilor privind aderarea statelor

europene la Uniune;
(5) drepturile omului, protecţia minorităţilor şi promovarea valorilor democratice în ţările

terţe. În acest context, comisia este asistată de subcomisia pentru drepturile omului. Fără a
aduce atingere normelor aplicabile, membrii altor comisii şi organe care exercită
responsabilităţi în acest domeniu sunt invitaţi să asiste la reuniunile subcomisiei.
Comisia asigură coordonarea lucrărilor comisiilor parlamentare mixte şi de cooperare,

precum şi ale delegaţiilor interparlamentare, ale delegaţiilor ad hoc şi ale misiunilor de
observare a alegerilor care intră în domeniul său de competenţă.
72
II. Comisia pentru dezvoltare
(1) promovarea, punerea în aplicare şi controlul politicii de dezvoltare şi de cooperare a

Uniunii Europene, inclusiv în ceea ce priveşte:
(a) dialogul politic cu ţările în curs de dezvoltare, atât la nivel bilateral, cât şi în cadrul
organizaţiilor şi organismelor interparlamentare internaţionale pertinente,
(b) ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare şi acordurile de cooperare cu acestea,
(c) promovarea valorilor democratice, a bunei guvernări şi a drepturilor omului în ţările

în curs de dezvoltare;
(2) Acordul de parteneriat ACP-UE şi relaţiile cu organismele competente;
(3) participarea Parlamentului la misiuni de observare a alegerilor, dacă este necesar, în

cooperare cu alte comisii şi delegaţii pertinente.
Comisia asigură coordonarea lucrărilor delegaţiilor interparlamentare şi ad hoc care intră în

atribuţiile sale.
III. Comisia pentru comerţ internaţional
definirea şi punerea în aplicare a politicii comerciale comune a Uniunii şi a relaţiilor sale

economice externe, în special:
(1) relaţiile financiare, economice şi comerciale cu ţări terţe şi cu organizaţii regionale;
(2) măsurile de armonizare sau de standardizare tehnică în domeniile reglementate de

instrumentele de drept internaţional;
(3) relaţiile cu organizaţiile internaţionale pertinente şi cu organizaţiile de promovare a

integrării economice şi comerciale regionale în afara graniţelor Uniunii;
(4) relaţiile cu Organizaţia Mondială a Comerţului, inclusiv cu dimensiunea sa
73
parlamentară.
Comisia asigură legătura cu delegaţiile interparlamentare şi ad hoc competente în ceea ce

priveşte aspectele economice şi comerciale în relaţiile cu ţările terţe.
IV. Comisia pentru bugete
(1) cadrul financiar multianual de venituri şi cheltuieli al Uniunii şi sistemul resurselor

proprii ale Uniunii;
(2) competenţele bugetare ale Parlamentului, adică bugetul Uniunii, precum şi negocierea
şi aplicarea acordurilor interinstituţionale în acest domeniu;
(3) estimarea bugetului Parlamentului, în conformitate cu procedura prevăzută de

Regulamentul de procedură;
(4) bugetul organelor descentralizate;
(5) activităţile financiare ale Băncii Europene de Investiţii;
(6) includerea în buget a Fondului European de Dezvoltare, fără a aduce atingere

competenţelor comisiei competente pentru Acordul de parteneriat ACP-UE;
(7) implicaţiile financiare ale tuturor actelor Uniunii şi compatibilitatea acestora cu

cadrul financiar multianual, fără a aduce atingere competenţelor comisiilor pertinente;
(8) monitorizarea şi evaluarea execuţiei bugetului pentru exerciţiul financiar curent, sub
rezerva articolului 78 alineatul (1), transferurile de credite, procedurile privind
organigramele, creditele de funcţionare şi avizele cu privire la proiecte imobiliare cu
implicaţii financiare importante;
(9) Regulamentul financiar, cu excepţia chestiunilor privind execuţia, gestiunea şi

controlul bugetar.
V. Comisia pentru control bugetar
74
(1) controlul execuţiei bugetului Uniunii şi al Fondului European de Dezvoltare, precum

şi deciziile privind descărcarea de gestiune care trebuie luate de Parlament, inclusiv
procedura internă de descărcare de gestiune, şi orice altă măsură de însoţire sau de
executare a acestor decizii;
(2) închiderea, prezentarea şi controlul conturilor şi bilanţurilor Uniunii, ale instituţiilor

acesteia şi ale oricărui organism care beneficiază de finanţarea acesteia, inclusiv stabilirea
creditelor care urmează a fi reportate şi fixarea soldurilor;
(3) controlul activităţilor financiare ale Băncii Europene de Investiţii;
(4) evaluarea raportului costuri-beneficii al diferitelor finanţări ale Uniunii pentru

executarea politicilor Uniunii;
(5) examinarea fraudelor şi neregulilor care aduc atingere execuţiei bugetului Uniunii,
acţiunile care vizează prevenirea acestor acte şi declanşarea procedurii judiciare, precum şi
protecţia intereselor financiare ale Uniunii în general;
(6) relaţiile cu Curtea de Conturi, numirea membrilor şi analizarea rapoartelor acesteia;
(7) Regulamentul financiar pentru chestiunile privind execuţia, gestiunea şi controlul

bugetar.
VI. Comisia pentru afaceri economice şi monetare
(1) politicile economice şi monetare ale Uniunii, funcţionarea Uniunii Economice şi

Monetare şi Sistemul Monetar şi Financiar European, inclusiv relaţiile cu instituţiile sau
organizaţiile pertinente;
(2) libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor (plăţi transfrontaliere, spaţiul unic de plăţi,
balanţa de plăţi, fluxurile de capital şi politicile de împrumut şi creditare, controlul
fluxurilor de capital provenite din ţări terţe, măsuri de încurajare a exporturilor de capital
din Uniunea Europeană);
(3) sistemul monetar şi financiar internaţional, inclusiv relaţiile cu instituţiile şi

organizaţiile financiare şi monetare;
75
(4) regulile privind concurenţa, ajutoarele de stat sau ajutoarele publice;
(5) reglementarea în domeniul fiscal;
(6) reglementarea şi supravegherea serviciilor, instituţiilor şi pieţelor financiare, inclusiv

rapoartele financiare, verificările contabile, normele contabile, conducerea întreprinderilor
şi alte chestiuni din domeniul dreptului societăţilor comerciale privind în special serviciile
financiare.
VII. Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale
(1) politica ocupării forţei de muncă şi toate aspectele de politică socială, cum ar fi
condiţiile de muncă, securitatea socială şi protecţia socială;
(2) măsurile de garantare a sănătăţii şi securităţii la locul de muncă;
(3) Fondul social european;
(4) politica de formare profesională, inclusiv calificările profesionale;
(5) libera circulaţie a lucrătorilor şi pensionarilor;
(6) dialogul social;
(7) toate formele de discriminare la locul de muncă şi pe piaţa muncii, altele decât cele
fondate pe gen;
(8) relaţiile cu:
- Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop),
- Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă,
- Fundaţia Europeană de Formare,
- Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă,
precum şi relaţiile cu alte organisme ale Uniunii Europene şi organizaţii internaţionale

pertinente.
VIII. Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară
76
(1) politica de mediu şi măsurile de protecţie a mediului, privind în special:
(a) poluarea aerului, a solului şi a apei, gestionarea şi reciclarea deşeurilor, substanţele şi

preparatele periculoase, nivelul sonor, schimbarea climatică şi protecţia biodiversităţii,
(b) dezvoltarea durabilă,
(c) măsurile şi convenţiile internaţionale şi regionale în vederea conservării mediului,
(d) repararea prejudiciilor cauzate mediului,
(e) protecţia civilă,
(f) Agenţia Europeană de Mediu,
(g) Agenția Europeană pentru Produse Chimice;
(2) sănătatea publică, privind în special:
(a) programele şi acţiunile specifice în domeniul sănătăţii publice,
(b) produsele farmaceutice şi cosmetice,
(c) aspectele sanitare ale terorismului biologic,
(d) Agenţia Europeană pentru Medicamente şi Centrul European de Prevenire şi Control

al Bolilor;
(3) aspectele privind siguranţa alimentară, în special:
(a) etichetarea şi siguranţa produselor alimentare,
(b) legislaţia veterinară privind protecţia împotriva riscurilor pentru sănătatea umană,
controalele de sănătate publică ale produselor alimentare şi sistemele de producţie
alimentară,
(c) Agenţia Europeană pentru Siguranţa Alimentară şi Oficiul Alimentar şi Veterinar

European.
IX. Comisia pentru industrie, cercetare şi energie
77
(1) politica industrială a Uniunii şi aplicarea noilor tehnologii, în special în ceea ce

priveşte măsurile privind întreprinderile mici şi mijlocii;
(2) politica de cercetare a Uniunii, inclusiv difuzarea şi exploatarea rezultatelor

cercetării;
(3) politica spaţială;
(4) activităţile Centrului Comun de Cercetare şi ale Biroului central de măsurări nucleare,
JET, ITER şi celelalte proiecte aparţinând aceluiaşi domeniu;
(5) măsurile de la nivelul Uniunii în domeniul politicii energetice în general, securitatea

aprovizionării cu energie şi eficienţa energetică, în special stabilirea şi dezvoltarea de
reţele transeuropene în sectorul infrastructurilor energetice;
(6) Tratatul Euratom şi Agenţia de Aprovizionare a Euratom (AAE), securitatea nucleară,

scoaterea din funcţiune a instalaţiilor şi eliminarea deşeurilor în domeniul nuclear;
(7) societatea informaţională şi tehnologiile informaţiei, inclusiv stabilirea şi dezvoltarea

de reţele transeuropene în sectorul infrastructurilor de telecomunicaţii.
X. Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor
(1) coordonarea, la nivelul Uniunii, a legislaţiilor naţionale în domeniul pieţei interne şi

privind Uniunea vamală, în special în ceea ce priveşte:
(a) libera circulaţie a mărfurilor, inclusiv armonizarea standardelor tehnice,
(b) libertatea de stabilire,
(c) libertatea de a presta servicii, cu excepţia sectorului financiar şi poştal;
(2) măsurile de identificare şi eliminare a potenţialelor obstacole în calea funcţionării

pieţei interne;
(3) promovarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor, cu excepţia

chestiunilor privind sănătatea publică şi siguranţa alimentară, în cadrul creării pieţei
78
interne.
XI. Comisia pentru transport şi turism
(1) dezvoltarea unei politici comune privind transportul feroviar, rutier şi pe căi
navigabile, precum şi transportul maritim şi aerian, în special:
(a) normele comune aplicabile transporturilor pe teritoriul Uniunii Europene,
(b) stabilirea şi dezvoltarea de reţele transeuropene în sectorul infrastructurilor de

transport,
(c) furnizarea serviciilor de transport şi relaţiile cu ţările terţe în domeniul transporturilor,
(d) securitatea transporturilor,
(e) relaţiile cu organizaţiile internaţionale de transport;
(2) serviciile poştale;
(3) turismul.
XII. Comisia pentru dezvoltare regională
politica regională şi de coeziune, în special:
(a) Fondul european de dezvoltare regională, Fondul de coeziune şi celelalte instrumente

de politică regională ale Uniunii,
(b) evaluarea efectelor celorlalte politici ale Uniunii asupra coeziunii economice şi
sociale,
(c) coordonarea instrumentelor structurale ale Uniunii,
(d) regiunile ultraperiferice şi insulele, precum şi cooperarea transfrontalieră şi

interregională,
(e) relaţiile cu Comitetul Regiunilor, organizaţiile de cooperare interregională şi

autorităţile locale şi regionale.
79
XIII. Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală
(1) funcţionarea şi dezvoltarea politicii agricole comune;
(2) dezvoltarea rurală, inclusiv activităţile instrumentelor financiare pertinente;
(3) legislaţia în domeniile:
(a) veterinar şi fitosanitar, alimentaţia animalelor, cu condiţia ca aceste măsuri să nu aibă

drept scop protecţia împotriva riscurilor pentru sănătatea umană,
(b) creşterea şi bunăstarea animalelor;
(4) îmbunătăţirea calităţii produselor agricole;
(5) aprovizionarea cu materii prime agricole;
(6) Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante;
(7) silvicultura.
XIV. Comisia pentru pescuit
(1) funcţionarea şi dezvoltarea politicii comune în domeniul pescuitului şi gestionarea

acesteia;
(2) conservarea resurselor de pescuit;
(3) organizarea comună a pieţei produselor pescăreşti;
(4) politica structurală în sectoarele pescuitului şi acvaculturii, inclusiv instrumentele

financiare de orientare în domeniul pescuitului;
(5) acordurile internaţionale privind pescuitul.
XV. Comisia pentru cultură şi educaţie
80
(1) aspectele culturale ale Uniunii Europene, în special:
(a) îmbunătăţirea cunoaşterii şi difuzării culturii,
(b) protejarea şi promovarea diversităţii culturale şi lingvistice,
(c) conservarea şi protejarea patrimoniului cultural, schimburile culturale şi creaţia

artistică;
(2) politica educaţională a Uniunii Europene, inclusiv în domeniul învăţământului

superior în Europa şi promovarea sistemului de şcoli europene şi de formare pe tot
parcursul vieţii;
(3) politica în domeniul audiovizual şi aspectele culturale şi educative ale societăţii

informaţionale;
(4) politica în domeniul tineretului şi dezvoltarea unei politici în domeniul sportului şi al

activităţilor recreative;
(5) politica informaţională şi politica în domeniul mass-media;
(6) cooperarea cu ţările terţe în domeniile culturii şi al educaţiei şi relaţiile cu

organizaţiile şi instituţiile internaţionale pertinente.
XVI. Comisia pentru afaceri juridice
(1) interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii Europene, conformitatea actelor Uniunii

Europene cu legislaţia primară, inclusiv alegerea temeiurilor juridice şi respectarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
(2) interpretarea şi aplicarea dreptului internaţional, cu condiţia ca Uniunea Europeană să

fie vizată;
(3) simplificarea dreptului Uniunii, în special a propunerilor legislative în vederea

codificării oficiale;
(4) protecţia juridică a drepturilor şi competenţelor Parlamentului, în special participarea

Parlamentului la acţiunile introduse înaintea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
81
(5) actele Uniunii care influenţează ordinile juridice ale statelor membre, în special în
domeniile următoare:
(a) dreptul civil şi comercial,
(b) dreptul societăţilor comerciale,
(c) dreptul de proprietate intelectuală,
(d) dreptul procedural;
(6) măsuri privind cooperarea judiciară şi administrativă în materie civilă;
(7) răspunderea pentru prejudiciul cauzat mediului şi sancţiunile care se aplică în

contextul infracţiunilor împotriva mediului;
(8) chestiunile etice privind noile tehnologii, în aplicarea procedurii comisiilor asociate
cu comisiile competente;
(9) Statutul deputaţilor şi Statutul personalului Comunităţilor Europene;
(10) privilegii şi imunităţi, precum şi verificarea prerogativelor deputaţilor;
(11) organizarea şi statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
(12) Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne.
XVII. Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne
(1) protecţia, pe teritoriul Uniunii Europene, a drepturilor cetăţenilor, a drepturilor

omului şi a drepturilor fundamentale, inclusiv protecţia minorităţilor, astfel cum sunt
enunţate în tratate şi în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
(2) măsurile necesare pentru combaterea oricăror forme de discriminare, altele decât cele
pe fondate pe gen, sau cele care se produc la locul de muncă şi pe piaţa forţei de muncă;
(3) legislaţia în domeniul transparenţei şi protecţiei persoanelor fizice în cazul prelucrării
82
datelor cu caracter personal;
(4) aplicarea şi dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în special:
(a) prin măsuri privind intrarea şi circulaţia persoanelor, politica privind azilul şi
migraţia,
(b) prin măsuri privind gestionarea integrată a frontierelor externe,
(c) prin măsuri privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală;
(5) Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie şi Agenția Uniunii Europene

pentru Drepturile Fundamentale, Europol, Eurojust, CEPOL, precum şi alte organe şi
agenţii care operează în aceste domenii;
(6) constatarea unui risc evident de încălcare gravă, de către un stat membru, a
principiilor comune statelor membre.
XVIII. Comisia pentru afaceri constituţionale
(1) aspectele instituţionale ale procesului de integrare europeană, în special în cadrul

pregătirii şi desfăşurării convenţiilor şi conferinţelor interguvernamentale;
(2) aplicarea Tratatului UE şi evaluarea funcţionării acestuia;
(3) consecinţele instituţionale ale negocierilor privind extinderea Uniunii Europene;
(4) relaţiile interinstituţionale, inclusiv examinarea acordurilor interinstituţionale

prevăzute la articolul 127 alineatul (2) din prezentul regulament, în vederea aprobării
acestora de către Parlament;
(5) procedura electorală uniformă;
(6) partidele politice la nivel european, fără a aduce atingere competenţelor Biroului;
(7) constatarea existenţei unei încălcări grave şi persistente, de către un stat membru a
principiilor comune statelor membre;
(8) interpretarea şi aplicarea Regulamentului de procedură, precum şi propunerile de
83
modificare a regulamentului.
XIX. Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea de gen
(1) definirea, promovarea şi apărarea drepturilor femeii în Uniune şi măsurile luate în

acest scop de către Comunitate;
(2) promovarea drepturilor femeii în ţările terţe;
(3) politica de egalitate de şanse, inclusiv egalitatea între femei şi bărbaţi în ceea ce
priveşte şansele pe piaţa forţei de muncă şi tratamentul la locul de muncă;
(4) eliminarea oricărei forme de discriminare fondate pe gen;
(5) punerea în aplicare şi continuarea integrării dimensiunii privind egalitatea de şanse în

toate sectoarele;
(6) controlul şi aplicarea acordurilor şi convenţiilor internaţionale privind drepturile

femeii;
(7) politica de informare cu privire la femei.
XX. Comisia pentru petiţii
(1) petiţiile;
(2) relaţiile cu Ombudsmanul European.
84
85
i
Negrea, A., Bârsan, M. - Curs liber valutar sau curs valutar variabil, Editura Didactică şi Pedagogică, Cluj –Napoca,
1969, pag. 55
ii
Patrick, L. – FMI-ul, Editura Coresi, Bucureşti, 2001, pag. 100
iii

Limbă

Licenta 01

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta 01

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE DE LICENŢĂ

1.2. NEGOCIERILE DE LA BRETTON WOODS (1-22 IULIE 1944) ............................................................6

1.3. DEZECHILIBRE GENERATE DE SISTEMUL DE LA BRETTON WOODS......................................12

1.4. PRĂBUŞIREA SISTEMULUI DE LA BRETTON WOODS ....................................................................13

2. EVOLUŢII ALE SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL DIN 1971 ŞI PÂNĂ ÎN

2.2. FUNCŢIONAREA SISTEMULUI ACTUAL...............................................................................................18

2.3. REFORMA SISTEMULUI MONETAR INTERNŢIONAL......................................................................20

3. ROLUL DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE(D.S.T.).................................................22

3.2. RATA DOBÂNZII A DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE.......................................................26

3.3. EMISIUNI DE TITLURI EXPRIMATE ÎN DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE................26

3.4. DEVALORIZAREA SISTEMULUI FINANCIAR......................................................................................29

3.5. CRIZA FINANCIARĂ...................................................................................................................................35

3.6. ASPECTE NEGATIVE ALE GLOBALIZĂRII.........................................................................................40

4. STUDIU DE CAZ: RELAŢIILE ROMÂNIEI CU BANCA MONDIALĂ................................47

4.2. OBIECTIVELE BĂNCII MONDIALE........................................................................................................48

4.3. DESTINAŢIILE ÎMPRUMUTURILOR ACORDATE DE CĂTRE BANCA MONDIALĂ................49

4.4. ATRAGEREA DE FONDURI ......................................................................................................................50

4.6.4. STRATEGIA ŞI OPERAŢIUNILE DE CREDITARE ALE GRUPULUI BĂNCII MONDIALE ....61

4.8. RELAŢIILE ROMÂNIEI CU BANCA MONDIALĂ.................................................................................64

Această lucrare argumentează că sistemul de economie internaţională Bretton Woods se

Gradul de integrare economică, viteză şi volumul tranzacţiilor, împreuna cu

1. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ÎN TIMPUL

1.1. SCURT ISTORIC

1.2. NEGOCIERILE DE LA BRETTON WOODS (1-22 IULIE 1944)

Sistemul Monetar Internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme şi

Apariţia crizei monetare de la începutul anului 1968 a determinat adoptarea de măsuri

1.3. DEZECHILIBRE GENERATE DE SISTEMUL DE LA BRETTON WOODS

Funcţionarea sistemului de la Bretton Woods a demonstrat caracterul asimetric al

1.4. PRĂBUŞIREA SISTEMULUI DE LA BRETTON WOODS

Deficit exterior american

Tendinţa de apreciere a altor monede

Cumpărarea de $ şi vânzarea de monede naţionale

Stabilizarea valorii externe a monedelor, risc inflaţionist ca urmare a cantităţii sporite

Deţinerea de $ suplimentari în afara SUA

Majorarea diferenţei între cantitatea de $ deţinuţi în străinătate şi rezerva de aur a

Figura 1.4. – Modul de funţionare a sistemului

2. EVOLUŢII ALE SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL DIN

2.1. EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL

În perioada care a funcţionat normal, comerţul internaţional a cunoscut o puternică

⇒ în 1971 se înregistrează prima devalorizare oficială a dolarului pentru a opri scurgerea

2.2. FUNCŢIONAREA SISTEMULUI ACTUAL

Sistemul monetar internaţional utilizează, în prezent, un etalon naţional şi unul propriu,

În actualul sistem, când puterea de cumpărare funcţionează ca etalon, mecanismul de

În ce priveşte convertibilitatea se menţine accepţiunea dată de Fondul Monetar

2.3. REFORMA SISTEMULUI MONETAR INTERNŢIONAL

Propunerile de reformă a Sistemului şi Fondului Monetar Internaţional apărute în timp,

3. ROLUL DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE(D.S.T.)

Tabelul 3.1. - Coşul Drepturilor Speciale de Tragere iulie 1974

Marca germană 12,5 0,38 Coroana suedeză 2,5 0,13

Tabelul 3.2. – Coşul Drepturilor Speciale de Tragere

3.1. FUNCŢIILE ŞI UTILIZAREA DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE

Conform statutului, D.S.T. întâlneşte următoarele funcţii:

⇒ D.S.T. pot fi folosite pe piaţa financiară internaţională, prin emiterea de obligatiuni

3.2. RATA DOBÂNZII A DREPTURILOR SPECIALE DE TRAGERE

Ca active de rezervă D.S.T. este purtător de dobândă cu scopul ca moneda FMI să

Tabelul 3. 2. – Ponderile valutelor

3.3. EMISIUNI DE TITLURI EXPRIMATE ÎN DREPTURILE SPECIALE DE

Cumpărarea unei obligaţiuni exprimate în D.S.T. se realizează plătindu-se

Cu privire la utilzarea D.S.T. ca instrument de rezervă, au fost evidenţiate urmatoarele

membră cu drepturi depline a acestui organism internaţional prin semnarea Acordului de la

⇒ 188,5 mil. D.S.T. – facilitate de transformare sistemică;

În cadrul acestui grup, numit “Constituenta”, România deţine un număr de voturi,