Lucrul individual

la Dreptul Afacerilor

Studenta: Tacu Cristina

Con.181 fr.
Dr.hab.,conf.universitar O.Plotnic

1
 Introducere

Dreptul afacerilor și proprietății intelectuale încorporează

ansamblul normelor juridice care reglementează activitatea economică
a întreprinzătorilor personale fizice și juridice, statutul juridic al
întreprinzătorilor, drepturile de proprietate intelectuală cu caracter
exclusiv asupra rezultatelor activității creative a omului, precum și
normele ce reglementează relațiile dintre întreprinzător și stat.
Dreptul afacerilor este o ramură de drept care cuprinde totalitatea
normelor juridice ce reglementează relațiile juridice care apar în
procesul constituirii, funcționării și încetării activității întreprinderilor,
precum și normele care reglementează raporturile juridice la care
agenții economici participă, inclusiv raporturile în organele
administrației publice locale.
Activitatea economică în RM poate fi desfășurată sub forma unor
întreprinderi, de aceea o atenție deosebită este acordată modalității de
înființare și funcționare a acestora. Întreprinderile sunt subiecții
principali , care desfășoară activitate economică, însă agenții
economici sunt acei care realizează produse pentru consumatori,
organizează circulația mărfurilor, prestează diverse servicii populației,
construiesc drumuri, edificii etc.

1. Clasificarea evoluției Dreptului Afacerilor

Dreptul Afacerilor este o denumire modernă a dreptului comercial.

Pentru a studia evoluția lui, trebuie să apelăm la istoria dezvoltării
dreptului privat și desigur, a dreptului comercial.
Dreptul comercial apare ca un drept special față de dreptul civil, este
o ramură a acestuia și reglementează raporturile juridice care apar
între persoanele fizice și persoanele juridice în activitatea de
întreprinzător.

2
 Istoricul dreptului afacerilor cunoaște 3 etape de dezvoltare : antică
(veche), evul mediu și modernă.

Perioada veche. Cercetătorii afirmă că cele mai vechi

reglementări ale comerțului au fost stabilite încă în străvechiul
Babilon. Cea mai veche operă legislativă cunoscută sub denumirea
de ..Codul lui Hamurape,, conținea dispoziții referitoare la cârciumi,
negustorii, auxiliarii lor. De asemenea codul cuprindea reglementări a
contractelor de locațiune, comision, împrumut etc.
Alte surse ne indică că în legătură cu intensificarea comerțului pe
malul mării mediterane în secolul VII grecii de asemenea au instituit
anumite reguli specifice negustorilor care priveau operațiunile
financiare, de asigurare, de comerț maritim. În dreptul roman existau
norme ce reglementau raporturile comerciale. Printre cele mai
cunoscute norme aplicabile activității comerciale ar fi:
- exercitarea comerțului prin reprezentanți;
- unele reguli privind împrumutul;
- răspunderea raportului.

Evul Mediu – reglementarea juridică a comerțului în această

perioadă este legată de apariția corporațiunilor care erau niște
organizațiuni colective formate din comercianți și meseriași.
Corporațiunea era administrată de un consul, fiind asistat de consilieri.
De obicei consulii emitau norme interne care erau bazate pe obiceiuri
și care serveau la soluționarea litigiilor apărute între membrii
corporației. Hotărârile consiliului au servit un bun temei pentru
apariția dreptului negustorilor. Aceste hotărâri fiind adunate în
culegeri numite ,, statute,, . Statutele din Roma.

Perioada modernă. Dezvoltarea comerțului a impus înlocuirea

dreptului statută și consultudiar cu un drept scris. Prima țară care a
trecut la legi scrise a fost Franța, care prin actul ,,Edictul lui Carol al
9-lea din 1563,, a creat jurisdicții consulare aplicate numai
comercianților, urmând două ordonanțe ale lui Colbert emise de
Ludovic al XIV-lea: ordonanța asupra comerțului terestru în anul
1673 și ordonanța privind comerțul pe mare în 1681,apogeul dreptului
comercial se atestă la adoptarea Codului Comercial francez în 1807,

3
acesta fiind preluat de Italia, Belgia, Turcia, Egipt și Spania. În 1882
Italia a adoptat Codul Comercial italian, care a servit drept model
pentru Codul Comercial Român în 1887. În Germania Codul Civil și
Comercial au fost adoptate în 1897 și 1900.

2. Corelația dreptului afacerilor cu alte ramuri de

drept

2.1.Raportul dreptului afacerilor cu dreptul civil.

Este cunoscut faptul că dreptul civil și dreptul afacerilor sunt

subramuri ale dreptului privat și ambele reglementează raporturi
patrimoniale, precum și relații nepatrimoniale între persoane fizice și
persoane juridice, însă domeniul de reglementare a acestor două
ramuri este și deosebit.
Dacă dreptul comercial reglementează activitatea de producere,de
executare a lucrărilor, prestarea a serviciilor, atunci dreptul civil
reglementează raporturile cu persoanele juridice care mai sunt numite
consumatori ai mărfurilor și a serviciilor prestate de agenții
economici, precum și rapoarte juridice cu persoane juridice care nu
sunt legate de activitatea de antreprenoriat. Unii specialiști privesc
dreptul afacerilor ca o instituție a dreptului civil,tratând-o doar ca
disciplină de studiu și ca ramură de drept, însă în prezent dreptul
afacerilor este calificat ca o ramură independentă de drept.

2.2.Raportul dreptului afacerilor cu dreptul de procedură civilă.

Toate litigiile apărute între agenții economici, agenții economici și

persoanele juridice, precum și între persoanele juridice și organele de
stat sunt examinate de către instanțele judecătorești în temeiul Codului
de Procedură Civilă. Prevederile actelor normative cuprinse în dreptul
afacerilor sunt niște norme materiale utilizate de instanță la adoptarea
hotărârilor și deciziilor judecătorești.

4
2.3. Raportul dreptului afacerilor cu dreptul fiscal.

Agenții economici începându-și activitatea sunt obligați să-și

înregistreze întreprinderea la organul fiscal din teritoriul unde își au
sediul , să obțină cod fiscal, să calculeze și să achite impozitele
stabilite de stat pentru a completa bugetul statului.

2.4. Raportul dreptului comercial cu dreptul muncii.

Întreprinderile, după înregistrare, pentru a desfășura o activitate de

producere în afară de materii prime, materiale și utilaje au nevoie și de
resurse umane. Respectarea legislației muncii este obligatorie din
partea tuturor agenților economici, astfel la toate întreprinderile
salariații sunt în drept să ceară respectarea contractului individual de
muncă, să li se plătească salariul corespunzător, să beneficieze de un
concediu anual plătit. De aceea pentru juriștii care activează în cadrul
întreprinderilor este obligatorie cunoașterea normelor legislației
muncii, în caz contrar întreprinderile pot suporta cheltuieli
nejustificate, legate de soluționarea litigiilor de muncă.

3. Princiile dreptului afacerilor.

Principiul libertății activității de întreprinzător își are

fundamental în art. 9 și 126 din Constituție, potrivit cărora piața, libera
inițiativă economică și concurența loială sunt factorii de bază ai
economiei, precum și faptul că statul asigură libertatea comerțului și
activității de întreprinzător. Această libertate presupune posibilitatea
subiectului de a-și alege forma de organizare a activității, genul de
activitate, de a stabili prețul la bunurile și serviciile sale în scopul
obținerii unor beneficii. Din colaborarea art.20 și 60 din Codul civil se
poate conchide că întreprinzătorii pot practica orice gen de activitate
neinterzis de lege pentru a-și asigura surse permanente de venituri, în
principiu, nelimitate.

5
 Principiul concurenței loiale, de asemenea, își are fundamentul
în dispozițiile art.9 și 126 din Constituție, prin care concurența este
decretată ca un factor de bază al economiei statului și stabilește că
statul se obligă să asigure protecția concurenței loiale, ceea ce constă
în adoptarea unor măsuri de protejare a întreprinzătorilor împotriva
acțiunilor autorităților publice. Dispozițiile constituționale își au
continuitatea în: Legea nr.103/2000 privind protecția concurenței,
Legea nr.820/2000 privind măsurile antidumping, compensatorii și de
salvgardare, Legea nr.907/1992 cu privire la limitareaactivității
monopoliste și dezvoltarea concurenței.

Principiul inviolabilității investițiilor persoanelor fizice și

juridice. Deși rezultă din alt principiu al dreptului civil, și anume
inviolabilitatea proprietății private, principiul inviolabilității
investițiilor este consacrat în art.126 alin.(2) lit.h) din Constituție,
deoarece investiții pot fi nu numai lucrurile asupra cărora se instituie
un drept de proprietate, ci și drepturile, tehnologiile , inovațiile, ideile
de afaceri și alte valori incorporabile. Acest principiu își găsește
continuitatea în dispozițiile Legii nr.81/2004 cu privire la investițiile
în activitatea de întreprinzător.