EDUCABILITATEA.

FACTORII DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII

În sens larg, educabilitatea reprezintă capacitatea ființei umane de a beneficia de acțiunea

educativă și de a realiza acumulări progresive în plan comportamental. Realizarea educabilității,
ca model pedagogic global și ca noțiune pedagogică fundamentală, implică valorificarea deplină
a educației ca factor determinant al dezvoltării complexe a personalității celui educat în raport cu
resursele eredității și ale mediului și cu propriile sale resurse autoformare-autodezvoltare
permanentă.

Factorii educabilității sunt evidențiați prin analogie cu cei implicați în dezvoltarea psihicã
a personalității, considerată o verigă în lanțul transformărilor din univers, cu o poziție aparte care
unește naturalul și socialul într-o sinteză indisolubilă și originală (Pantelimon Golu, apud S.
Cristea 2011).

Factorul de origine naturală al dezvoltării psihice, este cel cu acțiune primară, realizată la
nivel de ereditate. Factorul de origine socială, al dezvoltării psihice, este cel cu acțiune
condițională, realizată la nivel de mediu. Factorul de origine pedagogică, al dezvoltării psihice,
este cel realizat ca activitatea determinantă la nivel de educație.

Ereditatea este factorul care asigură premisa naturală a dezvoltării personalității.

Ereditatea este o însușire biologică generală a organismelor vii, care constă într-un ansamblu de
scheme morfofuncționale ce se transmit de la înaintași la urmașii lor, prin intermediul
mecanismelor genetice. La nivel genetic substratul material al eredității este format din
cromozomi, gene și acizi nucleici (ARN și ADN). ADN-ul este responsabil de stocarea și
transmiterea informației ereditare. Se disting două tipuri de ereditate: ereditatea generală sau a
speciei și ereditatea particulară sau a individului. La specia umană ereditatea generală
desemnează capacitatea omului de a da naștere la oameni. Aceasta constă într-o serie de trăsături
ale speciei umane cum ar fi: structura anatomo-fiziologică a organismului; unele caracteristici ale
sistemului nervos; tipul de metabolism; poziția bipedă; posibilitatea apariției limbajului.
Ereditatea particulară desemnează capacitatea indivizilor umani de a transmite urmașilor
anumite caractere individuale. Ea include o serie de caracteristici cum ar fi: caracteristici
anatomo-morfologice (culoarea și pigmentația pielii, culoarea ochilor etc), amprentele digitale,
grupa sanguină; caracteristici de natură anatomo-fiziologică, ce țin de analizatori și de sistemul
nervos central.

Genotipul este totalitatea genelor sau a caracterelor transmise ereditar cu care se naște
un individ, iar rezultatul interacțiunii dintre genotip și influențele de mediu se numește fenotip.
Pedagogul S. Cristea considera ca potențialitate predominant biologică, angajată și în plan
psihologic, ereditatea trebuie analizată din perspectiva valorificării sale prin intermediul
conceptelor operaționale de genotip ce definește disponibilitatea latentă a dezvoltării, potențialul
biologic exprimat doar la nivel virtual și fenotip ce definește disponibilitatea manifestă, în
raport de context, de condițiile ambianței exterioare existenței, la nivel de mediu natural și social.

Din punct de vedere al educabilității este relevant doar o anumită parte a genotipului
uman și anume partea care oferă premisele ereditare ale dezvoltării psihice. Printre acestea se
află anumite particularități anatomo-fiziologice ale unor organe sau subsisteme ale organismului
-particularități anatomo-fiziologice ale sistemului nervos central și ale activității nervoase
superioare;

-particularități anatomo-fiziologice ale organelor de simt sau particularități senzoriale;

-particularități somatice care țin de constituția organismului;

-particularități temperamentale.

În urma celor menționate mai sus putem concluziona că prin ereditate omul nu primește
însușiri și procese psihice gata strecurate ci numai predispoziții ale acestora, adică elemente de
sensibilitate și reactivitate la mediu. Ereditatea așa cum o înțelegem astăzi, pare să fie un factor
cu importanță, cu semnificație în orientarea dezvoltării, dar orb, fară capacitate de influențare de
la nivel individual. Ereditatea este un factor orb pentru că este prea puțin la îndemăna oricui să o
modifice, să îi aducă valoare sau să o genereze.

În concluzie, ereditatea prin “orarul” proceselor de creștere și maturizare, “creează

premisele unor momente de optima intervenție din partea mediului educativ, în așa numitele
periode sensibile sau critice” (M.L. Iacob, apud Tomșa Gh. 2005).

Mediul este un factor care, de asemenea, a fost considerat nu doar important, ci chiar
determinant. S. Cristea afirmă că mediul este factorul extern care asigură condiția dezvoltării
personalității. Analiza sa permite identificarea unor tipologii conturate în raport cu modul de
intervenție sau de specificitatea condițiilor oferite. În sens larg, prin mediu înțelegem totalitatea
condițiilor materiale și sociale care asigură cadrul de existență și de dezvoltare a omului.

În raport de modul de intervenție, mediul include un ansamblu de condiții, de naturi

diferite și cu manifestări diversificate, care sunt acumulate și exprimate la nivel spontan sau
organizat. Mediul spontan, neorganizat include, condițiile de viață, luate în sensul cel mai larg al
cuvântului. Mediul organizat este structurat în jurul unei intenționalități de ordin formativ care
vizează dezvoltarea personalității, în general, educabilitatea în mod special.

În raport de specificitatea condițiilor oferite, putem identifica un mediu natural și un

mediu social. Mediul natural sau geografic este cadrul natural în care se desfășoară viața
materială a oamenilor. El desemnează toate condițiile bioclimatice în care trăiește omul (relief,
clima, apa, flora, fauna), care oferă posibilități diferite de dezvoltare omului și societății. Mediul
natural stă la baza unor modificări organice precum și la adoptarea unui regim diferit de viață.
 Mediul social cuprinde toatalitatea condițiilor economice, politice și culturale în care
trăiește și muncește omul. Mediul social permite umanizarea și socializarea individului. În afara
mediului social individul rămâne la condiția să biologică inițială și evoluează pe linia însușirii
comportamentelor din lumea animală (exemplu copiii sălbatici sau așa-numiții :copii-lupi”
crescuți printre animale). Primul mediu în care începe dezvoltarea personalității copilului este
cel familial, acesta fiind simultan social, cultural și afectiv. Principalele elemente cu influențe
educative ale acestui mediu sunt: statutul socio-economic al familiei; statutul socio-cultural;
compoziția familiei; climatul afectiv; nivelul aspirațional și motivațional al părinților etc.
importanța mediului familial este dat de tripla dependență a copilului față de familie: biologică,
socială și educațională.

Mediul social include o multitudine de condiții care sunt mai importante în raport cu cele
naturale, prin substanță și persistența lor. Avem în vedere condițiile sociale: a) culturale; b)
comunitare, c) economice; d) profesionale; e) politice; f) igienico-sanitare; g) socioafective; h)
de comunicare sociala.

La rândul lor, într-o perspectivă promovată la nivelul sociologiei educației aceste

condiții de mediu social pot fi grupate la nivel macrostructural (economie națională sau
teritorială, regimul politic, cerințele socio-profesionale etc.) și microstructural (familie, școală,
comunitate locală etc.). Fiecare face parte dintr-un macromediu, pe care îl putem plasa atât la
nivelul țării cât și al continentului sau al UE (în cazul țării noastre); de asemenea, mergem către
medii din ce în ce mai mici pe care le numim județe, orașe pentru că ajungând la micromedii să
discutăm despre cartierul, apoi strada pe care locuim, blocul și implicit vecinii, scoala, facultatea,
locul unde muncim etc. Daca ne raportăm la o astfel de înțelegere a relațiilor pe care le are
mediul asupra evoluției, putem să identificăm o multitudine de factori care creează direcții clare
de acțiune la viitoarea evoluție și dezvoltare.

Teorii mai recente, propun noi tipologii care evidențiază importanța mediului ecologic și
a nivelurilor de influențare exercitate în diferite condiții și contexte ambientale . astfel se pot
distinge următoarele categorii:

a) microsistemul -condițiile existente în familie, în grupurile informale (de prieteni, de petrecere

a timpului liber etc.), în clasa de elevi etc.;

b) mezosistemul -condițiile generate de relațiile dintre microsisteme, de exemplu, între familie și

scoalã, care pot fi situate între diferite grade de convergență sau de divergență;

c) ecosistemul -condițiile generate de natura profesiei părinților, de statutul social al părinților,

de prestigiul comunităiîi locale etc.;

d) macrosistemul -condițiile generate de organizarea socială, de ideologiile politice și culturale,

de tradițiile economice, religioase, sportive etc. afirmate la scara socială etc.
 Influențele exercitate de condițiile ambientale sunt clasificate la patru niveluri de
referință:

a) nivelul biologic înnăscut -mediul intrauterin care depinde de condițiile de existență ale mamei,
în contextul familiei și al comunității (profesionale, locale, religioase etc.);

b) nivelul psihologic individual -relațiile copilului cu mediul social, în special cu familia și

comunitatea școlară, locală, profesionala etc.

c) nivelul fizic -mediul ambiant în care evoluează copilul care poate fi favorabil (ecologic) sau
nefavorabil (poluat etc.);

d) nivelul istoric, socio-cultural -mediul instituțiilor și al organizațiilor care promovează valorile

științei, tehnologiei, economiei, profesiei, artei, religiei, politicii, sportului etc.

Conceptul de tip de mediu social poate fi complicat dacă adaugăm ca variabile nu numai
mărimea ci și tipul: mediul cultural, natural, profesional, socioafectiv, economic. Toate aceste
tipuri de medii creează un anumit specific de influență asupra dezvoltării. Mediul cultural poate
fi înțeles prin producțiile culturale printre care trăiește și evoluează individul precum spectacole
de teatru, filme, cărți, ziare, reviste etc. Mediul profesional se poate traduce prin dezvoltare prin
preocuparea și interesul adultului față de educația copilului. Mediul socioemoțional este strâns
legat de conținutul și modul de manifestare ale emotionalității.

Pe ansamblu, contribuția mediului social în procesul formarii și dezvoltării personalității

copilului prezinta trei aspect importante și anume: mediul social păstrează sau depozitează
experiența umană concretizată în fenomene de cultură; mediul social declanșează și actualizează
predispozițiile naturale ale individului; mediul social oferă posibilități nelimitate în vederea
valorificărilor predispozițiilor native ale individului.

Educația este un factor determinant al dezvoltării psihoindividuale. În condițiile în care

ereditatea și mediul sunt factori obligatorii cu contribuții aleatoare în procesul dezvoltării
ontogenetice, societatea a dezvoltat un mecanism special de reducere a imprevizibilului și de
creștere a controlului asupra procesului de dezvoltare psihoindividuală. Acest mecanism este
educația care este liantul dintre potențialul de dezvoltare dată de ereditate și infinitatea dată de
posibilități ale mediului social.

Educația îmbină în forme variate influențele de mediu și variabilele ereditare ale

individului. Ea face medierea intre ceea ce s-ar cere (ereditatea) sub aspectul conținutului,
momentului, intensității, duratei, formei, etc. și ceea ce se oferă (condițiile de mediu). Educația
își creează ea însăși premisele eficienței sale. În calitate de factor extern conștient al dezvoltării
educația își elaborează condiții interne (trăsături psihosociale de personalitate, și experiență
individuală) favorabile acțiunii sale, dar în acelsi timp își organizează și condițiile externe
necesare (conținuturi, mijloace, forme). Educația oferă într-un mod sistematic, organizat și
selectiv experiență social-istorică. Prin funcția de selectare și vehiculare a valorilor social-
culturale, educația oferă omului posibilitatea de a cunoaște și înțelege împrejurările și condițiile
sociale. Educația depistează și diferențiază într-un mod sistematic și organizat potențele native
ale individului, permițând construirea unor calități, capacități psihice și trăsături de personalitate
în baza elementelor indentificate în urma cunoașterii personalității individului. Educația oferă
posibilitatea accelerării procesului de dezvoltare a personalității individului. Acest lucru este
influențat de modernizarea și perfecționarea continuă a educației pe linia organizării
instituționale, a conținuturilor, a metodologiei didactice și a formelor de organizare. Educația
depinde de stadiul de dezvoltare în care se află copilul, și în același timp acțiunea educativă
conduce la o nouă dezvoltare.

Dezvoltarea personalității umane nu poate fi explicată doar prin prisma unui singur
factor, rolul fiecăruia dintre ei fiind dependent de celălalt. Personalitatea umană este rezultanta
interacțiunii dintre ereditate, mediu și educație.

Bibliografie:

1. Cristea, S. (2011). Fundamentele pedagogiei. Iași: Editura Polirom.

2. Pânișoară, I.-O. &Manolescu, M. (2019). Pedagogia învățământului primar și preșcolar.
Vol.I. Iași: Editura Polirom.
3. Tomșa, G. (coord.), (2005), Psihopedagogie preșcolară și școlară-definitivat și gradul ÎI
didactic. București: Supliment al revistei Învățământul preșcolar.