Universitatea “Spiru Haret” Brașov

Facultatea : Psihlogie și Științele Educației

Disciplina: Fundamentele Psihologiei
Anul I, Semestrul I
Student: Rotariu Georgiana

INTELIGENȚA – TIPURI

Identificarea și dezvoltarea tipului de inteligența și ale stilurilor de invățare contribuie la

instruirea diferențiata a elevilor în vederea formării competențelor specifice fiecarui obiect de
învațământ.

Consider că practicarea unui stil de predare adaptat la stilul de învățare al elevilor,

manifestând răbdare, imaginație, creativitate și implicare va asigura progresul scolar al elevilor.

În timp ce inteligența este unul dintre subiectele cele mai discutate în psihologie, nu
există o definiție standard a ceea ce constituie exact inteligența. Unii cercetători au sugerat că
inteligența este o abilitate generală unică. Alții cred că inteligența cuprinde o serie de
aptitudini, abilități și talente. În ciuda interesului substanțial pentru subiect, există încă un
dezacord considerabil cu privire la componentele care formează inteligența. În plus față de
întrebările cu privire la modul exact de a defini inteligența, dezbaterea continuă și astăzi cu
privire la măsurarea corectă.
 În diferite momente ale istoriei recente, cercetătorii au propus câteva definiții diferite
ale inteligenței. În timp ce aceste definiții pot varia considerabil de la un teoretic la altul,
conceptualizările actuale tind să sugereze că inteligența este capacitatea de a:
- Învață din experiență: dobândirea, păstrarea și utilizarea cunoștințelor este o componentă
importantă a inteligenței.
- Recunoașteți problemele: pentru a folosi cunoștințele, oamenii trebuie să fie capabili să
identifice posibilele probleme din mediu care trebuie abordate.
- Rezolvați problemele: oamenii trebuie să poată lua ceea ce au învățat pentru a veni cu o
soluție utilă la o problemă pe care au observat-o în lumea din jur.

Inteligența implică unele abilități mentale diferite, inclusiv logica, raționamentul,

rezolvarea problemelor și planificarea. În timp ce subiectul inteligenței este unul dintre cele mai
mari și cele mai cercetate, este și unul dintre subiectele care generează cea mai mare
controversă.
În timp ce psihologii deseori nu sunt de acord cu privire la definiția și cauzele
inteligenței, cercetarea asupra inteligenței joacă un rol semnificativ în multe domenii. Aceste
domenii includ decizii cu privire la cât de multă finanțare ar trebui acordată programelor
educaționale, utilizarea testării pentru a examina solicitanții de locuri de muncă și utilizarea
testării pentru a identifica copiii care au nevoie de ajutor academic suplimentar.
Termenul „coeficient de inteligență” sau IQ a fost inventat pentru prima dată la
începutul secolului al XX-lea de un psiholog german pe nume William Stern. Psihologul Alfred
Binet a dezvoltat primele teste de informații pentru a ajuta guvernul francez să identifice elevii
care aveau nevoie de asistență academică suplimentară. Binet a fost primul care a introdus
conceptul de vârstă mentală sau un set de abilități pe care le posedă copiii de o anumită vârstă
De atunci, testarea inteligenței a apărut ca un instrument utilizat pe scară largă, care a
dus la dezvoltarea multor alte teste de abilități și aptitudini. Cu toate acestea, continuă să
stimuleze dezbaterile și controversele cu privire la utilizarea unor astfel de teste, prejudecăți
culturale care ar putea fi implicate, influențe asupra inteligenței și chiar modul în care definim
inteligența.

Teoriile inteligenței

Diferiti cercetatori au propus o varietate de teorii pentru a explica natura inteligentei.

Iată câteva dintre teoriile majore ale inteligenței care au apărut în ultimii 100 de ani.
Inteligența generală
 Psihologul britanic Charles Spearman (1863-1945) a descris un concept la care a făcut
referire ca inteligență generală sau factorul g. După ce a folosit o tehnică cunoscută sub numele
de analiză factorială pentru a examina unele teste de aptitudine mentală, Spearman a
concluzionat că scorurile la aceste teste au fost remarcabil de similare.
Persoanele care au obținut rezultate bune la un test cognitiv au avut tendința de a
obține rezultate bune la alte teste, în timp ce cei care au obținut un scor slab la un test au avut
tendința de a obține rezultate slabe la alții. El a concluzionat că inteligența este o abilitate
cognitivă generală care poate fi măsurată și exprimată numeric

Abilitățile mentale primare

Psihologul Louis L.Thurstone (1887–1955) a oferit o teorie diferită a inteligenței. În loc să
privească inteligența ca pe o abilitate generală unică, teoria lui Thurstone s-a concentrat pe
șapte abilități mentale primare diferite
• Memorie asociativă: abilitatea de a memora și de a reaminti
• Abilitate numerică: Abilitatea de a rezolva probleme aritmetice
• Viteza perceptivă: abilitatea de a vedea diferențe și asemănări între obiecte
•Raționament: Abilitatea de a găsi reguli
• Vizualizare spațială: abilitatea de a vizualiza relațiile abstracte
•Înțelegerea verbală: abilitatea de a defini și a înțelege cuvintele
• Fluența cuvintelor: abilitatea de a produce cuvinte rapid

Teoria inteligențelor multiple

Una dintre cele mai recente idei care apar este teoria lui Howard Gardner a
inteligențelor multiple. Gardner a propus că ideea tradițională de inteligență, bazată pe
testarea IQ-ului, nu descrie pe deplin și cu exactitate abilitățile unei persoane. Teoria sa
propunea opt inteligențe diferite bazate pe abilități și abilități care sunt apreciate în diferite
culturi: 5
• Inteligența kinestezică corporală: abilitatea de a vă controla mișcările corpului și de a
manipula obiecte cu pricepere
• Inteligența interpersonală: capacitatea de a detecta și de a răspunde în mod adecvat la
dispozițiile, motivațiile și dorințele altora
• Inteligența intra-personală: capacitatea de a fi conștient de sine și în ton cu sentimentele
interioare, valorile, credințele și procesele de gândire
• Inteligență logico-matematică: abilitatea de a gândi conceptual și abstract și capacitatea de
a discerne modele logice sau numerice
• Inteligență muzicală: abilitatea de a produce și de a aprecia ritmul, înălțimea și timbrul
• Inteligență naturalistă: abilitatea de a recunoaște și clasifica animale, plante și alte obiecte
din natură
• Inteligență verbal-lingvistică: abilități verbale bine dezvoltate și sensibilitate la sunete,
semnificații și ritmuri ale cuvintelor
• Inteligența vizual-spațială: capacitatea de a gândi în imagini și imagini, de a vizualiza cu
acuratețe și abstract

Teoria triarhică a inteligenței

Psihologul Robert Sternberg a definit inteligența ca fiind „activitatea mentală îndreptată
spre adaptarea, selecția și modelarea scopurilor mediilor din lumea reală relevante pentru viața
cuiva”. Deși a fost de acord cu Gardner că inteligența este mult mai largă decât o singură
abilitate generală, el a sugerat că unele dintre tipurile de inteligență Gardner sunt mai bine
privite ca talente individuale. Sternberg a propus ceea ce el numea „inteligență de succes”, care
implică trei factori diferiți:
• Inteligență analitică: capacitatea ta de a evalua informațiile și de a rezolva probleme
• Inteligență creativă: abilitatea ta de a veni cu idei noi
• Inteligență practică: abilitatea ta de a te adapta la un mediu în schimbare
Deși au existat dezbateri considerabile cu privire la natura exactă a inteligenței, nu a
apărut nicio conceptualizare definitivă. Din punctul meu de vedere teoria cu cea mai mare
aplicabilitatea din punctul de vedere al procesului educative este teoria inteligențelor multiple
doarece pornind de la ea putem stabili în lucrul cu elevii metode care activează şi dezvoltă cel
puţin un tip de inteligenţă :
 - discuţia în grup, conversaţia colectivă, dezbaterea, brainstormingul, predarea-învăţarea
reciprocă, pălăriile gânditoare stimulează inteligenţele verbală/lingvistică şi
interpersonală;
- problematizarea pentru inteligenţele logico-matematică şi verbală/lingvistică;
- experimentul, demonstraţia stimulează inteligenţele kinestezică, matematică,
intrapersonală dacă elevul lucrează individual şi interpersonală dacă elevul lucrează în
grup sau în perechi;
- exerciţiul de compunere a unei melodii pe un text dat stimulează inteligenţele verbală,
muzicală, intrapersonală sau interpersonală;
- hărţile conceptuale folosesc inteligenţele spaţială, logico-matematică, verbală,
interpersonală şi intrapersonală;
- metoda dramatizării dezvoltă inteligenţele verbală, muzicală, spaţială, corporală,
interpersonală;
- exerciţiile de creare a unor planşe/reprezentări grafice/postere se bazează în special pe
inteligenţele spaţială, şi verbală;
- eseul stimulează cel puţin două inteligenţe: intrapersonală şi verbală;
- simularea foloseşte inteligenţele verbală, interpersonală, corporală;
- portofoliile stimulează următoarele tipuri de inteligenţă: verbală, spaţială (prin aspectul
redactării şi folosirii instrumentelor vizuale, gen pagini colorate markere, desene,
ilustraţii, fotografii, copertă), logico-matematică (prin ordonarea materialelor,
clasificarea lor, cronologie, aşezare în pagină), muzicală (dacă conţine înregistrări audio),
intrapersonală (prin autoevaluările efectuate şi reflecţiile asupra obiectivelor propuse şi
asupra rezultatelor înregistrate, teme de aprofundat, interese nou descoperite),
interpersonală (pentru activităţile desfăşurate în grup), existenţială (în măsura în care
sunt propuse întrebări profunde).

Motivația mea în alegerea acestei teme a fost data de convingerea că identificarea și

dezvoltarea tipului de inteligența și ale stilurilor de invățare contribuie la instruirea diferențiata
a elevilor în vederea formării competențelor specifice fiecarui obiect de învațământ.
 Consider că practicarea unui stil de predare adaptat la stilul de învățare al elevilor,
manifestând răbdare, imaginație, creativitate și implicare va asigura progresul scolar al elevilor.

Bibliografie:

1. M. Bocoş, Instruirea interactivă, Editura Polirom, 2013.

2. L. Ciolan, Învăţarea integrată pentru un curriculum transdisciplinar, Editura Polirom, 2008.

3. H. Gardner, Inteligenţe multiple. Noi orizonturi pentru teorie şi practică, Editura Sigma, 2007.

4. H. Gardner, Mintea disciplinată , Editura Sigma, 2011.

5. M. Hadârcă, T. Cazacu, Adaptări curriculare şi evaluarea procesului şcolar în contextul

educaţiei incluzive, Chişinău, 2012.