Cap II.

– Tehnica controlului stării de spirit în comunicare

Cea mai rea stare de asediu care poate fi abordată prin intermediul comunicării este cea în
care un om cade ostatic al stării de spirit.. Aparent, este cel mai rău. Totuși, sensul poate fi rău, dar
și bun.
Ce urmăresc de fapt oamenii prin intermediul comunicării? Desigur, în afara aspectului
tehnic de a transmite mesaje prin care își coordonează acțiunile…Liniște, pace, un climat bun, în
general, cum am spune “să ai liniște în casă” . Cu alte cuvinte ceva ce poate fi astfel sintetizat:

Figura 2 – Controlul stării de spirit

 Cum este și firesc, comunicarea se desfășoară sub auspiciile stărilor emoționale a
participanților la o activitate, indiferent care sunt acestea. Problema este că unele avantajează
comunicarea, respectiv efectele pozitive ale acesteia, în timp ce altele transformă comunicarea
într-o armă cu două tăișuri. De pildă, unele cuvinte „aruncate” la nervi, nu se mai pot șterge
niciodată, chiar dacă este evident că nu reprezintă un adevăr, ci sunt doar consecința unei furii de
moment. Să presupunem următoarea situație:

Revenim la cearta cu șeful. George este liderul unei echipe din care face parte și Teodora,
pe care o apostrofează la ultimul brainstorming, în legătură cu ideea ei de promovare a unui produs
nou. Pentru că de față a fost toată echipa, Teodora nu se mai simte în largul ei la următoarea
întâlnire, părându-i-se că toți se uită la ea disprețuitor pentru că a fost certată de șef și nu i-a dat
acestuia nici o replică. Teodora se stăpânește totuși, și nu spune decât atât:
- Chiar cred că ai depășit măsura agresându-mă astfel…
- Uite ce e, nu am spus decât adevărul. Dacă nu îți convine ești liberă să părăsești
oricând echipa!
După cum se vede, George nu îi dă nici o șansă Teodorei. Nu mai contează dacă a certat-o
pe baza unui motiv întemeiat, ori dacă trebuia să o facă cu toți ceilalți de față. Contează ce îi va
răspunde el. Poate că George este tipul de șef care nu suferă să i se conteste autoritatea și tratează
cu duritate fiecare subiect adus în discuție, fiind cu atât mai dur într-o situație în care un subaltern
greșește cu ceva. Fie că existau sau nu motive întemeiate pentru critici, George crease tensiune
între el și Teodora și, mai important, între aceasta și restul echipei. Atunci când aceasta s-a apărat,
George trebuia să îi recunoască acest drept și să fie mai temperat:
- Ajută-mă să înțeleg ce nu ți-a plăcut din ce am spus…sau
- Vrei să știi de fapt unde am vrut să ajung?...sau
- Îmi pare rău pentru ce am spus, cred că am mers prea departe.

Controlul stării de spirit presupune că indivizii trebuie să se concentreze pe rezultat sau

recompensă (pentru că nu orice rezultat este neapărat și o recompensă) și nu pe suferința sau
disconfortul intermediar. Toate depind de motivație. Întrebați la ce se gândesc, alergătorii de
marathon sau cei care încearcă să stabilească recorduri la probe fizice dificile, au dat diferite
răspunsuri, dar cele mai multe erau de natura unei recompense. George nu a înțeles că nu numai
Teodora avea un disconfort, ci și el, din moment ce a vorbit cu ea pe acel ton. Liderul unei echipe
nu se poate baza necondiționat pe oamenii săi dacă aceștia se simt amenințați permanent cu
concedierea. Stimulat de coeziunea echipei și de potențialul ei ca întreg, George trebuia să își
controleze mai bine emoțiile.
Starea de spirit are de fapt două componente: recompensa și suferința/frustrarea. Controlul
stării de spirit este dat de concentrarea individului asupra uneia dintre componente. Cei care
reușesc se confruntă cu aceleași frustrări, suferințe, disconforturi și provocări, dar nu se gândesc
la starea de moment, ci la cea bună viitore, respectiv la cât de bună va fi aceasta comparativ cu cea
din prezent. De pildă, un schior de biatlon a spus că nu avea în minte decât dușul cald de la sfârșitul
kilometrilor parcurși prin zăpadă (Kohlrieser, 2009, p. 37-39).

Figura 3 – Algoritmul motivațional

George Kohlrieser, a plecat de la un exemplu mult mai complex. El a descris cazul lui Ben
Lecomte care, în 1998, timp de 80 de zile a traversat înot Oceanul Atlantic. Pentru a înota cei
11000 de kilometri s-a pregătit câșiva ani în șir. A îndurat furtuni de gradul 8, valuri de 6 metri și
un extenuant travaliu care necesita zilnic consumul a 9000 de calorii! Tot acest impresioanant efort
a fost un omagiu adus tatălui său, răpus de cancer la colon. Prin gestul său incredibil Ben Lecomte
a încercat să sensibilizeze opinia publică și să atragă atenția asupra incurabilei maladii care, din
acel an și până în prezent a avut o incidență exponențială. A fost un gest nobil, pus în slujba unui
ideal personal, dar și un bine colectiv. A fost mai mult decât motivație. A fost un vis. De aceea
Kohlrieser abordează problema stării de spirit într-o manieră și mai complexă:

Figura 4 – Ochiul minții și determinarea rezultatelor (Kohlrieser, 2009, p. 38)

 Kohlriser a explicat cum cei care obțin ceea ce vor, reușesc să se concentreze. În teorie
toată lumea cunoaște deja acest lucru. Dar, practic, cum se întâmplă? Ochiul minții – l’oeil de
l’esprit – este cel care stă la baza concentrării asupra recompensei viitoare și nu a suferinței de
moment: “Această focalizare pozitivă determină starea lor de spirit, care determină apoi rezultatul
scontat. De ochiul minții depinde dacă ne concentrăm asupra durerii (negativ) sau asupra
beneficiilor (pozitiv). Filtrează realitatea și ajustează viziunea noastră asupra lumii. Ochiul minții
este în același timp un sistem de atenție selectivă și de interpretare. […] determină perspectiva din
care percepem o situație, fie că acționăm sau nu” (Kohlrieser, 2009, p. 37).
Starea de spirit pe care ochiul minții ne ajută să o obținem va fi apoi determinantă și în
cadrul procesului de comunicare. Ochiul minții stimulează concentrarea asupra problemei pentru
că ajută parctic la vizualizarea efectelor viitoare ale acțiunilor de moment.
Dacă unui copil i se atrage atenția să nu spargă ceva, sau să nu verse, sau să fie atent să nu
cadă de pe bicicletă sau să nu își agațe pantalonii când se dă în leagăn, atunci sunt toate șansele să
se întâmple exact acele lucruri. De obicei punem îndeplinirea acelor riscuri pe seama legilor lui
Murphy, că dacă ceva rău se poate întâmpla, atunci se va întâmpla cu siguranță. Deși atrăgătoare
prin umorul său negru, nici pe departe nu poate fi o explicație. Concentrarea atenției asupra stării
de spirit folosește, printre altele, imagini. Când copilul primește avertismentul “vezi să nu cazi de
pe bicicletă”, atunci el se și vede cu roțile în sus, julit, cu hainele rupte și cu cine știe câte vânătăi.
Nici nu va mai fi preocupat de peisaj, de viteză, de mersul în sine și de plăcerea de a simți vântul
prin păr, pentru că i s-a prezis deja o catastrofă. Se va uita probabil numai la pedale, și cea mai
sigură cale să cazi de pe bicicletă este să nu te uiți înainte, ci la pedale…De aceea se împlinește
probabilitatea negativa, mai bine-zis aceasta nu se împlinește, ci este îndeplinită, indusă.
În cadrul procesului de comunicare starea de spirit a unui individ este foarte importantă,
după cum am văzut. Nu mai puțin importantă însă, este starea de spirit a celorlalți interlocutori ai
individului.
În momentul în care o persoană este provocată, cea mai bună soluție este să își controleze
starea de spirit, deși în mod normal acest lucru este ușor de zis, dar mai greu de făcut. Controlul
stării de spirit poate fi însă exersat, încercând adesea trecerea de la o stare de spirit la alta. Una
dintre cele mai indicate soluții la o replică dură este punerea unei întrebări agresorului. Întrebarea
are rolul de a rupe ritmul atacului, exact ca într-un schimb prelungit de mingi la un meci de tenis.
Să reluăm exemplele anterioare.
Ex:
 Mergeți cu mașina și vă înjură cineva:
- Prostule, mai bine stai acasă, că ne omori pe toți. Se vede că ai făcut școala de șoferi
la frizerie…
- Crezi că toată lumea poate conduce atât de bine ca tine? În cazul în care agresorul
consideră că i s-a vorbit serios, atunci va încerca probabil o părere de rău. Mai precis, nu
numai că „prostul” și-a recunoscut vina, dar nici nu putea altfel pe lângă măiestria evidentă
a celuilalt. Omul și-a făcut mea culpa, deci ar putea fi iertat. Dacă este o replică ironică,
atunci agresorul primește ceesa ce merită. Întrebarea își atinge scopul, oricum ar fi: cel care
o primește o analizează automat și, chiar dacă nu are de gând să dea un răspuns, sau
întrebarea i s-a părut retorică, tot se gândește la un posibil răspuns. Pauza de gândire laa
răspuns este benefică, deoarece calmează spiritele.
Cum ajută ochiul minții comunicarea din această situație?
Înainte de întrebare vizualizez efectele posibile și îl aleg pe cel care mă definește în raport cu
situația și cu interlocutorul meu, adică agresorul de față:
- mă fac că nu am auzit și îmi văd de drum, aplanez scandalul, dar rămân supărat și frustrat
în tot restul zilei, sau un timp de atunci încolo
- îl înjur și eu, dar mă cobor la un nivel care nu mă caracterizează, după care s-ar putea
chiar să provoc un scandal în toată regula cu urmări nedorite
- încerc să îl aduc pe agresor pe „gheață subțire”, acolo unde cu siguranță nu se simte bine:
într-un schimb de replici elevate condimentate cu două-trei neologisme pe care nu o să le
înțeleagă și îi va arăta cât de mult știe pe lângă înjurăturile sale.

Tehnica controlului stării de spirit – prin intermediul ochiului minții – reprezintă un pas
important în anticiparea rezultatelor procesului de comunicare.