Legenda întemeierii orașului București

Se spune că, a fost odată un cioban care se numea Bucur. El avea o turmă de
oi pe care o păștea în ținuturile dintre Munții Carpați si Dunăre, mutându-se mereu
în căutarea celor mai grase pășuni. Astfel pornea primăvara din Lunca Dunării spre
crestele munților și toamna făcea cale întoarsă. În drumul său străbătea șesuri,
dealuri, urmând mai ales cursul apelor. După mulți ani de preumblare, s-a hotărât
să-și aleagă cel mai frumos loc în care să se așeze.
Așa a ales ciobanul Bucur un loc la jumătatea drumului dintre Dunăre și
munți, în lunca roditoare a Dâmboviței, în mijlocul vestitului codru al Vlăsiei.
Apoi, s-a oprit cu turma sa și-a înfipt toiagul în pământul primitor, ca un semn de
stăpânire. S-a așezat cu familia și cu turma sa și n-a mai părăsit acele locuri.
Urmașii săi au stăpânit mai departe acest loc, ridicând casă după casă, așa
încât s-a format un sat. În mijlocul lui , pe un loc mai ridicat, au ridicat o
bisericuță. Legenda spune că ea este aceea care se găsește și azi pe malul
Dâmboviței, numită Biserica lui Bucur.
După numele întemeietorului său, satul s-a numit București.
Fiind așezat la loc potrivit și locuitorii săi fiind oameni harnici și primitori, a
ajuns curând un loc de popas pentru cei aflați în trecere, fie că mergeau spre
Dunăre, fie că se întorceau de acolo spre munte.
Mulți trecători s-au așezat în aceste locuri mărind așezarea . De atunci s-a
răspândit în popor zicala ,, Dâmboviță, apă dulce, cin-te bea nu se mai duce”.
Satul a devenit târg, cetate, apoi capitală de țară. S-a înconjurat cu ziduri
pentru a se putea apăra de dușmanii, ce adeseori, o atacau. Aceștia treceau Dunărea
prin vadul de la Giurgiu.
Din cetatea București sau a Dîmboviței, cum i s-a mai spus, voievozii
supravegheau cu oastea și apărau vitejește această parte de țară.
Acest oraș, de-a lungul istoriei, a fost încercat, dar a învins de fiecare dată.